Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Meseria se fura, ingineria se invata.Telecomunicatii, comunicatiile la distanta, Retele de, telefonie, VOIP, TV, satelit




Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Locul dreptului constitutional in sistemul de drept


Locul dreptului constitutional in sistemul de drept


Locul dreptului constitutional in sistemul de drept


Sectiunea 1. Sistemul dreptului.


Nimeni nu poate spune exact cand si in ce conditii a aparut dreptul. Se considera ca dreptul a aparut odata cu societatea omeneasca, privita ca ansamblu unitar, complex sistematic, de relatii intre oameni, istoriceste determinate, conditie si rezultat al activitatii acestora de creare a bunurilor materiale si a valorilor spirituale necesare traiului individual si colectiv[1]. Afirmatia este criticabila deoarece, la inceputuri, societatea nu era suficient organizata pentru a raspunde tuturor nevoilor individuale si colective. Cert este insa ca societatea presupune, in primul rand, stabilirea unor relatii intre indivizii care o compun, relatii ce nu se pot desfasura haotic, ci numai dupa niste reguli a caror respectare trebuie asigurata. Putem vorbi de aparitia dreptului doar atunci cand societatea umana se organizeaza in stat, care, pe langa edictarea de norme are si responsabilitatea vegherii la respectarea lor, daca este necesar utilizand toate mijloacele de care dispune. Edictarea de norme si asigurarea respectarii lor facandu-se organizat si sistematic ia nastere un sistem[2], pe care il putem numi sistemul dreptului.



Sistemul dreptului are urmatoarele trasaturi[3]:

a) elementul de baza al sistemului este norma juridica;

b)este un sistem deschis, aflandu-se intr-un proces permanent de schimbare, pentru a tine cont de transformarile intervenite in societate, uneori chiar pentru a genera aceste transformari;

c) structura sistemului releva o serie de interactiuni intre diferite componente ale sistemului, pe multiple planuri;

d)sistemul dreptului nu este reductibil la partile componente, el poate functiona doar ca ansamblu, in toata complexitatea ce-l caracterizeaza;

e) sistemul dreptului se distinge de toate celelalte sisteme in primul rand prin faptul ca asigurarea respectarii normei juridice se face, in unele cazuri, prin recurgere la forta de constrangere a statului;

f)  sistemul dreptului cunoaste o ierarhie a subsistemelor, in functie de importanta relatiilor sociale reglementate si de forma pe care o imbraca norma juridica;

g) sistemul dreptului nu are un mecanism propriu de autoreglare, el este organizat din afara sa de catre organele statului menite sa edicteze si sa faca respectata norma juridica.

Dreptul natural este dreptul inerent naturii umane, imuabil, care preexista statului si se impune acestuia in procesul edictarii de norme juridice, cuprinzand toate regulile a caror respectare asigura membrului comunitatii umane viata si statul social, respectarea demnitatii si deplina manifestare a personalitatii. Teoretizarea dreptului natural a constituit preocuparea filozofilor europeni din secolul al XVIII – lea, ca o reactie impotriva absolutismului monarhic. Dreptul natural este acelasi in toate timpurile. Limitele nu-i pot fi stabilite, asa cum oamenii de stiinta nu pot descoperi totul despre om si umanitate.

Dreptul obiectiv trebuie sa aiba ca sursa dreptul natural si desemneaza ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale, alcatuind ordinea de drept, a caror respectare este asigurata, daca este cazul, prin forta de constrangere a statului. Dreptul pozitiv este dreptul obiectiv in vigoare, aplicabil.

Dreptul obiectiv este izvorul dreptului subiectiv, acea prerogativa recunoscuta individului de a avea o anumita conduita sau de a pretinde altuia sa aiba o anumita conduita, la nevoie recurgand la forta de constrangere a statului.

Cele doua mari subdiviziuni ale dreptului sunt dreptul public si dreptul privat. Distinctia dintre dreptul public si dreptul privat a constituit preocuparea juristilor din toate timpurile[4].

Ulpian a ales drept criteriu natura interesului urmarit: dreptul public protejeaza interesul general, in timp ce dreptul privat are in vedere interesele particulare. Determinarea sferei de cuprindere a celor doua subdiviziuni nu da o importanta mai mare intereselor generale decat celor private. O majoritate nu poate aduce atingere drepturilor fundamentale ale unui singur individ, chiar daca actiunea ei ar avea in vedere un interes general.

Savigny explica necesitatea delimitarii celor doua subdiviziuni in functie de finalitatea urmarita: in dreptul public statul este scop si individul este mijloc, in timp ce in dreptul privat individul este scop si statul mijloc.

Paul Negulescu[5] gaseste si alte diferente care justifica cele doua subdiviziuni, diferente ce pot fi considerate si caracteristici ale subdiviziunilor dreptului. Normele de drept privat sunt mai cristalizate, mai stabile decat cele de drept public, puternic influentate de egoismul de clasa, mai putin puternic decat egoismul individual, care influenteza normele de drept privat. In plus, in timp ce, in dreptul privat un act intocmit in frauda legii nu poate produce efecte juridice, in dreptul public, un act ilegal, determinat de o imprejurare exceptionala, poate produce efecte.

Ion Deleanu afirma[6] ca, pentru delimitarea celor doua subdiviziuni, trebuie sa avem in vedere trei criterii:

a) criteriul organic – are ca temei calitatea subiectilor;

Dreptul public priveste persoanele publice, este aplicabil intre raporturile dintre autoritati (stat) sau dintre autoritati si cetateni. Persoana publica creeaza dreptul si il aplica, de regula din oficiu, interzicand, autorizand controland sau impunand o anumita conduita.

In dreptul privat, statul este doar un arbitru: creeaza dreptul, supravegheaza respectarea lui si, la sesizarea persoanelor private sanctioneaza actiunile ilegale.

b)criteriul interesului;

c) criteriul formal – are ca temei forma raporturilor juridice.

Dreptul public se caracterizeaza prin procdee de constrangere, mijlocul de actiune fiind actul juridic unilateral, impus de puterea statala. Partile raporului juridic se afla pe pozitii inegale.

Dreptul privat se aplica raporturilor juridice in care manifestarea de vointa este libera, de pe pozitii egale, nu impusa.

O delimitare clara a celor doua subdiviziuni nu se poate face. Intre ele exista multiple interferente. De la o epoca la alta, fiecarei subdiviziuni i s-a acordat o importanta mai mica sau mai mare. Astfel, in secolul al XIX-lea, dreptul privat a cunoscut o ascensiune fara precedent, pentru ca, dupa primul razboi mondial, statul sa se implice tot mai mult in viata societatii, implicare ce a avut drept consecinta o publicizare a dreptului.


Sectiunea a 2-a. Specificitatea dreptului constitutional ca ramura a dreptului


1. Obiectul si subiectele dreptului constitutional


In sistemul dreptului dreptul constitutional ocupa o pozitie supraordonata, justificata atat de elemente de fond, cat si de elemente de forma. Dreptul constitutional reglementeaza cele mai importante relatii sociale in stat, impunandu-se celorlalte ramuri de drept. De aceea normele de drept constitutional cunosc forme deosebite de adoptare si trebuie sa fie respectate de toate autoritatile publice nu numai in aplicarea dreptului, dar si in elaborarea de norme apartinand celorlalte ramuri de drept.

Pentru a identifica raporturile juridice de drept constitutional trebuie sa stabilim obiectul specific, subiectele si normele de drept constitutional.

Obiectul dreptului constitutional este alcatuit din acel relatii sociale care se nasc in activitatea de instaurare, mentinere si exercitare a puterii de stat si care privesc bazele puterii si bazele organizarii puterii. Bazele puterii sunt factorii economici si sociali, elemente exterioare statului, care genereaza si determina puterea de stat in continutul sau. Bazele organizarii puterii sunt teritoriul si populatia, elemente ce configureaza structura si atributiile autoritatilor publice.[7]

Subiectele dreptului constitutional sunt poporul, statul, organele statului, asociatiile politice, cetatenii, strainii si apatrizii. Poporul, conform Constitutiei, detine suveranitatea nationala si o exercita prin organele alese prin vot. Statul poate fi considerat ca subiect atat individual, cat si prin organele sale. Organele statului pot fi subiecte ale dreptului constitutional daca avem in vedere cele trei atributii principale ale statului (legislativa, executiva si judecatoreasca), exercitate prin intermediul acestor organe (Parlament, Guvern, Presedinte, instantele judecatoresti). Asociatiile politice au drept scop accesul la putere si impunerea unei anumite politici. Cetatenii, strainii sau apatrizii pot fi titulari de drepturi si obligatii garantate constitutional.


2. Normele de drept constitutional


Normele de drept constitutional reglementeaza relatii sociale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a puterii[8]. Aceste norme sunt cuprinse in Constitutie si in celelalte izvoare formale ale dreptului constitutional.

Norma juridica este regula sociala de conduita generala si obligatorie, elaborata, recunoscuta sau acceptata de stat al carei scop este asigurarea ordinei sociale si impusa, daca este cazul, prin forta coercitiva a statului[9].

In functie de ramura de drept careia apartin, individualizata prin obiectul propriu de reglementare si prin metodele de reglementare specifice, normele juridice se pot clasifica in norme de drept constitutional, norme de drept penal, norme de drept administrativ etc. Obiectul interesului nostru il constituie normele de drept constitutional, in cadrul carora se includ normele constitutionale.

Pentru a evidentia specificitatea normei constitutionale, trebuie sa avem in vedere mai ales obiectul de reglementare, structura, dar si potentialele taxonomii cu relevanta in abordarea temei.

Normele de drept constitutional reglementeaza cele mai importante relatii sociale intr-un stat. Un reputat constitutionalist[10], atunci cand trateaza obiectul de cercetare al disciplinei dreptului constitutional, considera ca normele de drept constitutional le gasim exprimate, din punct de vedere formal, in principal in constitutii si in legile de revizuire a constitutiilor, fara sa faca referire si la alte acte normative ce reglementeaza relatii sociale specifice domeniului. Alti autori[11] maresc sfera de cuprindere, incluzand in categoria izvoarelor de drept constitutional actele normative care contin norme juridice ce reglementeaza relatii sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii si care sunt emise/adoptate de autoritatile publice reprezentative. Dezbaterea prezinta mare interes daca luam in considerare aparitia unor noi ramuri si discipline de drept, putem spune desprinse din dreptul constitutional, cum ar fi dreptul parlamentar, sau daca avem in vedere legislatia supranationala, specifica organizatiilor internationale de integrare. Ne marginim in a considera normele constitutionale acele norme incluse in constitutii si in legile constitutionale.

Analiza structurii normei juridice trebuie facuta din doua directii de investigare: o directie este trasata de logica normei, iar cealalta de constructia tehnico-legislativa. Din punct de vedere al structurii logice, norma juridica este alcatuita din ipoteza, dispozitie si sanctiune.[12] Fiecare ramura a dreptului cunoaste o structura logica a normei juridice particulara. De exemplu, dreptul penal pune accentul in special pe sanctiune, in timp ce, in dreptul international public, sanctiunea lipseste de cele mai multe ori sau constituie o exceptia. Sub aspect tehnico-legislativ trebuie sa avem in vedere constructia normei juridice, structura externa si dinamica a acesteia.

Autorii de drept constitutional au incercat sa evidentieze specificul normele constitutionale, pe care unii teoreticeni ai dreptului nu le considera norme juridice in adevaratul sens, ci doar norme cu valoare de principiu, folosite doar in interpretarea normelor juridice apartinand altor ramuri de drept, in masura in care nu reglementeaza direct modul de instituire, organizare si functionare a autoritatilor publice la cel mai inalt nivel statal. Preocuparile sunt justificate de mai multe considerente: stabilirea unei ierarhii a actelor normative, in varful careia este situata constitutia; cresterea importantei controlului de constitutionalitate; procesul de constitutionalizare a dreptului; integrarea europeana care determina si implementarea acquis-ului comunitar si care impune reconsiderarea unor concepte (suveranitate, constitutie). Normele constitutionale sunt norme juridice de o forta superioara celorlalte norme care alcatuiesc un sistem de drept, obligatorii pentru toate organele statului. Este datoria autoritatii publice ce are de interpretat dispozitiile constitutionale sa identifice structura logico-formala, cu elementele sale, respectiv ipoteza, dispozitia si sanctiunea. Aprecierea unor norme din constitutie trebuie facuta prin raportarea la intregul sistem de drept. Este motivul pentru care, in dreptul constitutional sunt utilizate ca metode de interpretare metoda sistemica si metoda teleologica[13]. Normele constitutionale instituie, in cazul nerespectarii lor, sanctiuni specifice (revocarea unui ministru, retragerea increderii acordate guvernului, declararea unei legi ca fiind neconstitutionala), neavand doar valoare de principiu. Chiar pentru reglementarile cu valoare de principiu, de larga generalitate, cuprinse in constitutii, unele sanctiuni sunt stabilite prin norme apartinand altor ramuri de drept[14].

Pentru dreptul constitutional prezinta interes in special clasificarea dupa criteriul gradului si al intensitatii incidentei acestora, care imparte normele juridice in norme-principii (cardinale), norme cu o valoare axiomatica ce apar ca adevarate postulate juridice si pe care le gasim in constitutii sau in declaratii, si norme-mijloace, care asigura traducerea, in limbajul specific dreptului a cerintelor fundamentale de reglementare a ordinii sociale[15].

O alta posibila clasificare[16], nu foarte diferita de cea enuntata anterior, imparte normele de drept constitutional in norme cu aplicatie mijlocita si norme cu aplicatie nemijlocita. Prima categorie include normele cu valoare de principiu, care trebuie, pentru a fi puse in aplicare la cazuri concrete sa fie dezvoltate de celelate ramuri ale dreptului. De exemplu, prevederile constitutionale referitoare la dreptul de proprietate sunt dezvoltate in Codul civil. Normele cu aplicatie nemijlocita pot constitui temeiul juridic al unui act administrativ sau jurisdictional in executarea legilor sau in aplicarea dreptului la cazuri de speta. Astfel, atunci cand dispune masura arestarii preventive, judecatorul va putea invoca art. 23 din Constitutia Romaniei.


3. Izvoarele formale ale dreptului constitutional


Prin izvor formal intelegem forma de exprimare a dreptului. Izvoarele formale cunoscute in evolutia dreptului sunt obieceiul juridic, practica judecatoreasca (incluzand si precedentul judiciar), doctrina, contractul normativ si actul normativ[17].

Cutuma este cel mai vechi izvor de drept, chiar in cazul dreptului constitutional. In prezent, putine tari mai recunosc (Anglia, Noua Zeelanda, Israel) in materie constitutionala, cutuma drept izvor formal, aceasta fiind completata de acte normative cu valoare constitutionala ce reglementeaza relatiile sociale specifice domeniului dreptului constitutional.  Cum insa o constitutie scrisa, oricat de bine „inspirata” si „construita” ar fi nu poate epuiza toate posibilele situatii ce se pot ivi la cel mai inalt nivel statal, exista o serie de practici care completeaza normele constitutionale, fara insa a fi contrare acestora. Astfel de practici, aplicate un timp indelungat si unanim recunoscute pot fi considerate cutume, ca izvoare ale dreptului constitutional.[18]

Cu privire la practica instantelor, la noi in tara nu este izvor de drept. Statutul jurisprudentei Curtii Constitutionale poate comporta unele discutii. In masura in care solutiile pronuntate sunt obligatorii si Constitutia instituie anumite obligatii pentru organele centrale ale puterii de stat, putem considera ca practica poate influenta adoptarea, modificarea sau abrogarea unor acte normative, fara a fi insa izvor de drept constitutional.

Contractul normativ poate fi izvor de drept constitutional in materia organizarii si functionarii structurii federative a statelor[19]. Statele ce alcatuiesc federatie semneaza un astfel de contract (tratat), prin care convin ce atributii raman in sarcina lor si ce competente sunt transferate stucturilor centrale ale federatiei.

Tot in aceasta categorie pot fi incluse si declaratiile de drepturi ale omului. Declaratiile de drepturi au o sfera mai generala de cuprindere in materia drepturilor omului, proclamand principii esentiale de organizare politica si drepturile inerente fiintei umane si care se impun legiuitorului national. Sub aspectul fortei juridice, declaratiile sunt inferioare constitutiilor, cele dintai capatand valoare juridica doar prin recunoasterea lor constitutionala.[20]

In privinta actelor normative, trebuie identificate criteriile pentru determinarea categoriilor ce pot fi considerate izvoare ale dreptului constitutional. S-au stabilit in doctrina romaneasca doua criterii: autoritatea publica emitenta si continutul normativ al actului. Pot fi considerate izvoare ale dreptului constitutional actele normative care sunt adoptate de autoritatile reprezentative, reglementand relatiile sociale fundamentale care apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii.[21]

Izvoarele formale ale dreptului constitutional roman sunt[22]:

a)     Constitutia Romaniei, legea fundamentala, este in totalitate izvor al dreptului constitutional. Alaturi de Constitutie sunt situate si legile de revizuire a acesteia.

b)     Legea, inteleasa ca act juridic al Parlamentului, este izvor de drept constitutional in masura in care reglementeaza relatii sociale fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii. Exemple: legea cetateniei, legile privind partidele politice, legile electorale etc.

c)     Regulamentele Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputatilor, Regulamentul Senatului, Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului.

d)     Ordonantele Guvernului se emit in baza art. 114 din Constitutie si sunt izvoare de drept constitutional in masura in care indeplinesc conditiile prevazute pentru lege.

e)     Tratatul international, pentru a fi izvor al dreptului constitutional, trebuie sa fie de aplicatie directa, sa fie ratificat de Parlament si sa cuprinda reglementari ale relatiilor specifice acestei ramuri.


4. Drept constitutional si institutii politice – stiinta si disciplina de studiu


Orice disciplina stiintifica trebuie sa aiba un obiect propriu de reglementare, deosebit de specificul sau de obiectul altor discipline stiintifice. Obiectul de studiu specific nu este suficient pentru a determina o stiinta, fiind necesara si o metoda proprie.


4.1 Obiectul de studiu


Obiectul disciplinei drept constitutional si institutii politice consta in studiul raporturilor sociale reglementate in principal de constitutie, lege fundamentala care cuprinde reguli privitoare la forma de stat, la forma de guvernamant, la organizarea si functionarea parlamentului, la raporturile acestuia cu celelalte organe ale puterii de stat, precum si la drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor. In afara acestor raporturi, disciplina mai studiaza relatiile sociale reglementate de alte acte normative cum ar fi regulamentele celor doua camere ale parlamentului sau legile, relatii sociale care, desi sunt reglementate de acte normative ce fac obiectul studiului altor discipline, sunt legate de domeniile constitutionale mentionate mai sus. De asemenea, disciplina studiaza institutiile politice. Prin institutie se intelege un grup de norme juridice, care apartin unei ramuri de drept, unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiect care ii asigura unitatea si permanenta. Ex: institutia proprietatii, institutia casatoriei, institutia contractului etc. Institutiile politice sunt institutiile relative la putere care cuprind organele insarcinate sa realizeze puterea politica si normele privitoare la aceasta realizare (Parlamentul, Presedintele Romaniei).


4.2. Metodele de cercetare


Metodele utilizate in doctrina dreptului constitutional[23] sunt metoda exegetica, metoda analitica-sintetica si metoda rezultata din imbinarea celor doua metode cu metodele si tehnicile sociologice de cercetare.

Metoda exegetica consta in utilizarea interpretarii gramaticale si logice, in scopul de a stabili intelesul diferitelor texte de legi. Carentele metodei sunt: cercetarea devine un simplu comentariu, fara sa analizeze cauzele fenomenelor juridice si raporturile lor cu alte fenomene sau legi sociologice care le guverneaza; metoda indeparteaza de la realitatile sociale, prin cautarea sensului legii, juristul riscand sa transforme stiinta dreptului intr-un exercitiu de logica formala.

Metoda analitica-sintetica se bazeaza pe analiza diferitelor norme juridice in vigoare, in scopul de a gasi principiul juridic ce le sta la baza. Odata descoperite, aceste principii sunt studiate comparativ, stabilindu-se caracterele lor specifice, pentru ca apoi, pe cale de sinteza, sa se desprinda din ele un numar de principii superioare, care guverneaza o materie determinata a dreptului. Principiile sunt utilizate in cele din urma pentru a interpreta celelalte dispozitii constitutionale.

Urmare a dezvoltarii cercetarii sociologice, a perfectionarii tehnicilor de investigare a fenomenelor de masa si a importantei crescande dobandite de stiinttele politice, doctrina moderna a dreptului constitutional intregeste analiza pur juridica a institutiilor juridice si politice, efectuata prin aplicarea metodelor exegetica si analitica-sintetica, cu una de natura sociologica si politica. O justa intelegere a fenomenlor juridice nu este posibila fara studiul atent al cauzelor economice, sociale si politice, al convingerilor sau reprezentarilor colective care isi spun cuvantul in geneza normelor de drept si le determina continutul.


4.3. Aparitia si dezvoltarea dreptului constitutional


Cuvantul “constitutie” deriva din “constitutio”, care in limba latina inseamna “asezare cu temei”, “starea unui lucru”. Termenul comun a fost folosit in dreptul roman pentru a desemna legile care emanau de la imparat, indiferent de domeniul lor de reglementare.

In Evul Mediu notiunea este utilizata in lumea ecleziastica, in sfera de cuprindere semantica intrand o serie de legi monahale.[24]

Secolul al XVIII-lea apropie intelesul termenului de ceea ce se intelege in momentul de fata prin Constitutie, respectiv acea lege care, reglementand organizarea si functionarea statului, limiteaza puterea monarhului si garanteaza drepturile si libertatile fundamentale ale individului. Conceptia tine seama exclusiv de continutul normelor, forma de adoptare a acestora fiind indiferenta. Cel mai bun exemplu pentru a ilustra aceasta conceptie este Anglia, unde exista un numar de reguli juridice care, desi nu sunt consacrate intr-o lege sistematica de organizare a statului, ci s-au format in cea mai mare parte pe cale de obiceiuri, iar intr-o mai mica masura printr-un numar de acte scrise cu valoare de lege, aduc limitari puterii monarhului si garanteaza drepturile individuale, alcatuind o adevarata constitutie.

Ideea ca normele constitutionale trebuie cuprinse in legi scrise si sistematice a fost o consecinta a cautarii de procedee juridice cat mai eficiente pentru limitarea puterilor guvernantilor si respectarea drepturilor personalitatii[25]. Revolutiile americana si franceza au afirmat ca este necesara recunoasterea unei valori supreme constitutiei fata de celelalte legi. Pentru a se asigura aceasta suprematie, adoptarea constitutiilor trebuie sa se faca de catre o adunare special aleasa, dupa o procedura mai elaborata decat in cazul normelor obisnuite. In scopul consolidarii suprematiei constitutiei s-a cautat un mijloc pentru a o face obligatorie inclusiv pentru puterea legiuitoare. Astfel a aparut un organ specializat, independent, care sa verifice conformitatea legilor cu prevederile constitutionale. In cazul in care constitutia nu era respectata, legile nu mai puteau fi aplicate.

Constitutia, asa cum este inteleasa acum, cuprinde ansamblul normelor juridice, prin care se stabileste modul de instituire, organizare si functionare a puterii publice, limitandu-se totodata exercitarea acesteia, prin garantarea colaborarii si controlului intre autoritatilor publice, precum si prin respectarea drepturilor personalitatii.

Nevoia de a studia sistematic constitutiile a facut ca, la sfarsitul secolului al XVIII-lea sa se nasca o disciplina juridica noua: dreptul constitutional.

Prima catedra de drept constitutional a aparut in Italia, la Ferrara, in 1796, fiind urmata de alte doua la Pavia si Bologna. Ulterior, in 1834 fost infiintata si la Paris o catedra de drept constitutional. Termenul de “drept constitutional” s-a raspandit odata cu elaborarea diferitelor constitutii scrise si in restul Europei, afara de Germania sau Austria, unde disciplina de studiu a purtat denumirea “drept de stat”.

In Romania, studiul constitutiei s-a facut, la inceput, impreuna cu studierea dreptului administrativ, sub titulatura de “drept public”, primul curs fiind tinut la Academia Mihaileana, in 1837. Patruzeci de ani mai tarziu, Simion Barnutiu era, la Iasi, titularul catedrei de “Drept public al romanilor”.

Notiunea de drept constitutional a aparut in tara noastra in 1864, odata cu publicarea unui volum intitulat “Drept constitutional” de catre A. Codrescu, si a fost consacrata deplin in prima jumatate a secolului XX, prin activitatea stiintifica si didactica a profesorilor Constantin Stere, Constantin Dissescu, Paul Negulescu, George Alexianu sau Ion Vantu.

In a doua jumatate a secolului XX s-a incetatenit in Europa, pentru a desemna disciplina de studiu, titulatura de “Drept constitutional si institutii politice”, care a fost preluata, dupa 1989, si in Romania.


Sectiunea a 3-a Dreptul constitutional – ramura principala a sistemului de drept


Locul unei ramuri intr-un sistem de drept este dat de importanta relatiilor sociale reglementate si de valoarea formelor juridice prin care vointa guvernantilor devine drept.[26]

Dreptul constitutional roman reglementeaza cele mai importante relatii sociale, care apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii. Guvernantii, desemnati in urma unor alegeri libere de catre guvernati, organizeaza intreaga viata a statului, in limitele stabilite de legea fundamentala.

Importanta relatiilor sociale reglementate impune ca reglementarea sa se faca prin cele mai importante si mai eficiente forme juridice, exemplul cel mai elocvent fiind constitutia, legea fundamentala a tarii.

Cele doua aspecte evidentiate mai sus confera dreptului constitutional importanta maxima.

Consecintele ce decurg din situarea dreptului constitutional in varful ierarhiei ramurilor de drept apartinand unui sistem vizeaza, in primul rand, obligativitatea conformitatii normelor celorlalte  ramuri de drept cu normele constitutiei, si, in al doilea rand, modificarea normelor ramurilor de drept atunci cand prevederile constitutionale care reglementeaza relatii sociale in domeniul acelor ramuri se modifica.[27]




[1] I. Muraru, S. Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 12.

[2] Pentru o aprofundare a notiunii de sistem vezi I. Deleanu, Institutii si proceduri constitutionale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p. 7-12.

[3] I. Deleanu, op. cit., p. 16 si urm.

[4] P. Negulescu, Curs de drept constitutional roman, Bucuresti, 1927, p. 29-31

[5] idem, p. 32-34

[6] I. Deleanu, op. cit., p. 24-27

[7] I. Muraru, S. Tanasescu, op. cit., p. 31

[8] I. Muraru, S. Tanasescu, op. cit., p. 23

[9] Gh. Lupu, Gh. Avornic, Teoria generala a dreptului, Editura Lumina, Chisinau, 1997, p. 64; N. Popa, Teoria generala a dreptului, Editura All Beck, Bucuresti, 2002, p. 146.

[10] T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000, vol. I, p. 35-37

[11] I. Muraru, S. Tanasescu, Drept constitutional si institutii politice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 41-46.

[12] Vezi N. Popa, op. cit., p. 147-151.

[13] Pentru detalii privind interpretarea normelor constitutionale vezi I. Muraru si colectiv, Interpretarea constitutiei – doctrina si practica, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.

[14] I. Muraru, S. Tanasescu, op. cit., p. 38-39

[15] N. Popa, op. cit., p. 156

[16] I. Muraru, S. Tanasescu, op. cit., p. 39-40

[17] Pentru detalii vezi N. Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1994, p. 188-205

[18] I. Muraru, S. Tanasescu, op. cit., p. 42-43; P. Negulescu, op. cit., p. 35-36

[19] N. Popa, Teoria generala a dreptului, Ed. Actami, Bucuresti, 1994, p. 201

[20] T. Draganu, op. cit., p. 103

[21] I. Muraru, S. Tanasescu, op. cit., p. 41

[22] I. Muraru, S. Tanasescu, op. cit., p. 44-46

[23] T. Draganu, op. cit., p. 35

[24] T. Draganu, op. cit., p. 7

[25] T. Draganu, op. cit., p. 9

[26] I. Muraru, S. Tanasescu, op. cit., p. 47

[27] Idem, p. 48





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate