Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Statul si dreptul in provincia romana Dacia


Statul si dreptul in provincia romana Dacia




Statul si dreptul in provincia romana Dacia.

1. Evolutia organizarii administrativ-teritoriale a provinciei Dacia:

Cucerirea statului geto-dac nu a adus intregul teritoriu locuit de daci sub stapanire romana, tot astfel cum nici statul lui Decebal nu a fost complet integrat in componenta noii provincii romane a Daciei. O mare parte a teritoriului sau a intrat in componenta provinciei Moesia Inferior in urma primului razboi daco-roman si a ramas in aceasta formula administrativa pe durata intregii domnii a imparatului Traian. Este vorba despre coltul sud-estic al Transilvaniei, sudul Moldovei, cea mai mare parte a Munteniei si estul Olteniei.




O alta parte a teritoriului fostului stat geto-dac (nordul Transilvaniei si aproape intreaga Moldova) a ramas in afara provinciei romane, fiind locuite pe mai departe de catre dacii liberi. In consecinta, in timpul domniei lui Traian, provincia Dacia a ramas sa cuprinda Transilvania propriu-zisa (cu exceptia coltului sau sud-estic, reprezentat cu aproximatie de teritoriile judetelor Sibiu si Brasov de astazi), Oltenia vestica (judetele actuale Mehedinti si Gorj) si Banatul in intregime.

La moartea lui Traian au avut loc puternice atacuri ale vecinilor Romei aflati la Dunarea Mijlocie si Inferioara, ceea ce a reclamat prezenta urgenta a noului imparat Hadrian. Pentru mai multa siguranta, acesta a abandonat Moldova Meridionala si Campia Munteana, zone dificil de aparat din cauza configuratiei geografice. La nordul Dunarii nu a fost pastrat decat castrul de la Barbosi, un cap de pod menit sa supravegheze cursurilor inferioare ale Prutului si Siretului.

Tot in scopul eficientizarii sistemului defensiv al Imperiului in acest sector, Hadrian a reorganizat provincia Dacia, divizand-o in trei provincii dacice cu rang diferit: Dacia Superior, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis.

Dacia Superior cuprindea, se pare, cea mai mare parte a Daciei traiane, cu exceptia teritoriului nord-vestic, aflat intre raurile Aries si Mures.

Dacia Inferior cuprindea teritoriile anexate la nordul Dunarii in urma primului razboi daco-roman (101-102 d. Hr.), care, initial, fusesera integrate in provincia Moesia Inferior: estul Olteniei, vestul Munteniei si sud-estul Transilvaniei.

Dacia Porolissensis cuprindea teritoriul nord-estic al provinciei Dacia, cuprins intre raurile Aries si Mures.

Organizarea tripartita pusa la punct de Hadrian a functionat timp de jumatate de secol.

In anii 167 - 168 d. Hr., in urma razboaielor purtate cu marcomanii si iazygii, imparatul Marcus Aurelius (161-180 d. Hr.) a considerat necesara reorganizarea sistemului defensiv al provinciei prin aducerea unuei a doua legiuni. Reorganizarea militara a avut consecinte si in plan administrativ, intrucat cele trei provincii au fost aduse din nou sub autoritatea unui singur guvernator, asa cum se intamplase in timpul domniei lui Traian. Tot acum a avut loc si schimbarea denumirilor pentru doua dintre provincii:

Dacia Superior a devenit Dacia Apulensis

in vreme ce Dacia Inferior s-a transformat in Dacia Malvensis.

Organizarea administrativ-militara pusa la punct in timpul imparatului Marcus Aurelius s-a mentinut pana la parasirea Daciei de catre armata si administratia romana, in anul 275 d. Hr.

2. Administratia centrala:

Principiile si regulile de organizare a provinciilor in cadrul Imperiului Roman au fost statuate odata cu trecerea de la forma de organizare republicana la cea imperiala.

Initiativa in aceasta directie i-a revenit primului imparat Octavianus Augustus (27 i. Hr. - 14 d. Hr.), care a divizat provinciile in doua mari categorii: provincii senatoriale si provincii imperiale.

Provinciile senatoriale erau situate de obicei in interiorul imperiului, motiv pentru care nu dispuneau de trupe. Ele erau conduse de guvernatori numiti de catre Senatul roman dintre acei membri ai sai care exercitasera la Roma magistraturile supreme (consulatul si praetura).

Provinciile imperiale erau situate de obicei la hotare, in consecinta trebuiau sa dispuna de trupe. Aflate la dispozitia imparatului, provinciile imperiale erau administrate prin intermediul unor inalti functionari numiti direct de catre acesta. Provinciile imperiale in care stationau una sau mai multe legiuni (unitatile de elita a armatei romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial (membri ai ordinului senatorial), care purtau titlul de legatus Augusti pro praetore ("delegat al imparatului in loc de praetor"). Provinciile lipsite de legiuni, a caror armata era alcatuita numai din trupe auxiliare (alae si cohortes), erau guvernate de un membru al ordinului cavalerilor (ordo equester), care purta titlul de procurator Augusti vice praesidis cum iure gladii.

Expresia vice praesidis insemna ca procuratorul de rang ecvestru tinea locul unui guvernator de rang senatorial (care ar fi condus in mod normal provincia daca aceasta ar fi avut cel putin o legiune), in vreme ce expresia cum iure gladii arata ca procuratorul avea comanda suprema asupra trupelor din provincia sa, precum si dreptul de a pronunta pedeapsa capitala.

Aceste titluri indicau faptul ca titularul lor era un guvernator cu drepturi depline, chiar daca rangul sau social era mai mic decat al guvernatorilor recrutati din randurile ordinului senatorial.

In timpul imparatului Traian, intre anii 106-118, provincia Dacia a fost condusa de un legatus Augusti pro praetore de ordin senatorial si de rang consular, adica un delegat al imparatului, tinand loc de pretor, care provenea din randul senatorilor romani care exercitasera magistratura suprema de consul. Rangul foarte inalt al guvernatorului se explica prin prezenta pe teritoriul provinciei a nu mai putin de trei legiuni: a XIII-a Gemina, a IV-a Flavia si I Adiutrix.

In urma reorganizarii administrative care a avut loc in timpul lui Hadrian, fiecare dintre cele trei provincii dacice infiintate a primit cate o conducere proprie, independenta de celelalte.

Provincia Dacia Superior era guvernata de un senator vir praetorius (fost pretor la Roma) intrucat aici se afla cantonata singura legiune a provinciei, a XIII-a Gemina. Desi sediul legiunii se afla la Apulum, capitala Daciei Superior, precum si a intregii provincii Dacia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se afla si resedinta procuratorului financiar al provinciei, un functionar de rang ecvestru care se ocupa de problemele economice si fiscale si il inlocuia pe guvernator in absenta acestuia.

Provincia Dacia Inferior nu dispunea decat de trupe auxiliare, motiv pentru care era guvernata de un procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala Daciei Inferior, dupa toate probabilitatile, era orasul Romula (Resca, jud. Olt).





Provincia Dacia Porolissensis, nu dispunea nici ea de trupe de elita (legiuni), fiind guvernata de acelasi procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Desi numele sau provine de la localitatea Porolissum, cu rol strategic fundamental in sistemul defensiv al zonei, se pare totusi ca resedinta guvernatorului si, in acelasi timp, capitala provinciei se afla la Napoca.

Dupa reforma administrativa introdusa de imparatul Marcus Aurelius, conducerea provinciilor dacice a fost reunificata sub autoritatea unui singur guvernator, care isi avea sediul la Apulum. Titlul guvernatorului era cel de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, insemnand delegat al imparatului, in loc de pretor, pentru cele trei Dacii.

Prin aducerea in provincie a celei de-a doua legiuni, guvernatorul a primit si titlul de Consularis trium Daciarum. Aceasta indica faptul ca guvernatorul era un fost consul al Romei, explicatia rangului sau inalt fiind aceea ca el avea sub comanda doua legiuni: a XIII-a Gemina si a V-a Macedonica.

Provinciile Dacia Porolissensis si Dacia Malvensis (Inferior) si-au pastrat insa identitatea si limitele teritoriale conturate in perioada anterioara. Ele au fost transformate acum in districte administrativ-financiare conduse de cate un procurator Augusti de rang ecvestru.

Cei doi procuratori aveau numai atributii civile, fiind asezati sub autoritatea guvernatorului Daciei Apulensis.

Principalele institutii ale administratiei centrale in provinciile romane erau guvernatorul si Adunarea provinciala.

Guvernatorul avea atributii largi, detinand, dupa imparat, cea mai mare competenta asupra locuitorilor din provincie (imperium maius). In plan legislativ, guvernatorul avea dreptul de a emite edicte sau legi cu caracter local in conformitate cu dreptul roman provincial. In plan judecatoresc, competentele sale erau identice cu cele detinute de inaltii magistrati ai orasului Roma (consulii, praetorii si prefectul), putand judeca orice cauza, pentru care putea dispune orice pedeapsa, mergand pana la cea executia capitala.

Adunarea Provinciala (Concilium provinciae Daciarum Trium) era alcatuita din reprezentantii oraselor din provincie, reuniti cu totii sub presedintia preotului cultului oficial din provincie (sacerdos arae Augusti). Principala atributie a Adunarii era intretinerea cultului imparatului, introdus cu scopul prezervarii unitatii statului si a teritoriului roman. Adunarea mai avea insa si alte atributii, asa cum erau discutarea intereselor generale ale provinciei si sustinerea lor in fata imparatului, ridicarea unor monumente sau statui in cinstea celor care facusera binefaceri provinciei, aducerea de multumiri guvernatorului, la iesirea din functie, pentru modul cum administrase provincia etc.

3. Administratia locala:

In provincia Dacia, ca de altfel in intregul Imperiu Roman, au existat asezari orasenesti (colonii si municipii) si asezari rurale. Populatia romana a asezarilor urbane era formata din cetateni propriu-zisi si straini, rezidenti fara drept de cetatenie. Dupa pozitia sociala detinuta, cetatenii oraselor se divizau in cetateni privilegiati (ordo decurionum) si cetatenii de rand (populus, plebs).

3. 1. Organizarea oraselor Orasele romane din Dacia:

Acestea au fost impartite in doua categorii: municipiile (municipia) si coloniile (coloniae). Initial, in epoca republicana, deosebirea intre cele doua tipuri era fundamentala:

municipiile se conduceau dupa legi proprii,

in vreme ce coloniile urmau legile orasului Roma. In plus, coloniile se bucurau de fictiunea lui ius italicum, ceea ce insemna ca pamanturile lor erau asimilate cu cele din peninsula italica (ager romanus). In acest fel, proprietatile respective erau degrevate de sarcini fiscale, astfel incat proprietarii lor (cetatenii) erau scutiti complet de impozite funciare.

In epoca imperiala deosebirile s-au atenuat insa, ele reducandu-se in secolul al II-lea d. Hr. la faptul ca:

municipiile erau considerate de rang inferior in raport cu coloniile.

Orasele romane, indiferent de rang, se bucurau de privilegiul de a se conduce singure, prin organe de conducere proprii si magistrati alesi. In acest fel beneficiau de un anumit grad de autonomie interna, limitata insa de interventiile frecvente ale puterii centrale.

Consiliul decurionilor (ordo decurionum) era un organ colectiv de conducere a treburilor orasenesti, format din circa 30-50 de persoane, care juca un rol similar cu cel detinut de Senat in functionarea capitalei Imperiului. Membrii sai erau alesi pe 5 ani, de catre magistratii superiori ai orasului, in limita locurilor disponibile. Conditiile pentru a fi ales vizau detinerea in trecut a unei demnitati publice in administratia orasului, varsta minima de 25 de ani si detinerea unei averi minime de 100 000 de sesterti.

Atributiile Consiliului decurionilor erau in principal de natura administrativa, hotararile sale avand caracter obligatoriu pentru toate organele de conducere: incasarea contributiilor impuse orasului de catre autoritatile imperiale; perceperea la timp a impozitelor ordinare datorate de cetateni; supravegherea lucrarilor edilitare; stabilirea prestatiilor in munca ce trebuiau facute de cetateni; controlul asupra gestiunii financiare a orasului; acordarea de titluri, onoruri si imunitati; reprezentarea orasului in fata guvernatorului provinciei; trimiterea de delegatii la Roma cu diverse prilejuri.

Magistratii erau alesi pe o perioada de un singur an (cu posibilitatea de a fi realesi), candidatii urmand sa intruneasca mai multe conditii: de varsta, de avere, de rang social etc. Acestia raspundeau de intreaga conducere a treburilor executive ale orasului, ducand la indeplinire hotararile Consiliului decurionilor. Magistrati superiori erau considerati a fi duumvirii, in cazul coloniilor, si quattuorvirii, in cel al municipiilor.

In plan administrativ, acestia prezidau alegerile municipale, organizau jocuri si serbari, administrau lucrarile publice, arendau proprietatile orasului si gestionau finantele orasului. Tot in responsabilitatea lor intra executarea garantiilor financiare in tranzactiile private precum si recuperarea sumelor datorate fiscului prin vanzarea bunurilor debitorilor.



In plan judecatoresc, magistratii superiori aveau si competenta de a judeca litigii de mica importanta, care nu intrau in competenta guvernatorului provinciei. Un rol important le revenea magistratilor superiori din colonii alesi in al cincilea an (duumviri quinquennales). Acestia corespundeau cenzorilor din vechea Roma republicana si aveau ca principala sarcina revizuirea si completarea listei cu membrii Ordinului decurionilor.

Celelalte atributii se refereau la realizarea recensamantului populatiei si stabilirea impozitelor; arendarea unor bunuri si drepturi ale orasului si alcatuirea bugetului pe cinci ani al orasului. Magistrati inferiori erau considerati a fi edilii (aediles) si chestorii (questores). Pozitia acestora in raport cu duumvirii si quattuorvirii era data de absenta atributiilor judecatoresti si militare. Edilii se ocupau cu intretinerea drumurilor si a canalelor de deversare, arendarea bailor publice, organizarea lucrarilor publice, asigurarea politiei interne a orasului, aprovizionarea pietelor, organizarea spectacolelor publice. La randul lor, chestorii se ocupau cu incasarea taxelor care urmau sa intre in bugetul orasului si de intretinerea arhivei Consiliului decurionilor.

Dregatoriile si calitatea de decurion erau demnitati onorifice, neremunerate. De multe ori alegerea intr-o astfel de demnitate insemna o povara financiara pentru cei alesi, intrucat erau obligati prin forta obiceiului consacrat, sa faca danii in bani sau in alimente, sa organizeze jocuri si spectacole sau sa ridice constructii publice pe cheltuiala proprie.

Dregatorii oraselor erau ajutati in activitatile lor de o multitudine de tipuri de functionari (scribi, bibliotecari, crainici, servitori), unii recrutati din randul oamenilor liberi, altii din randul sclavilor publici.

Spre deosebire de magistrati si consilieri, care exercitau functii de demnitate publica neremunerate, functionarii erau retribuiti din bugetul orasului.

Paza si ordinea publica in oras erau asigurate de lictori si de politia urbana (vigiles nocturni), subordonata edililor, in vreme ce siguranta drumurilor cadea in sarcina unei jandarmerii speciale a drumurilor (beneficiarii) si a paznicilor din asezarile aflate pe respectivele artere de circulatie.

3. 2. Unitatile administrativ-teritoriale:

In jurul oraselor se aflau diverse unitati teritoriale care depindeau administrativ de acestea.

Astfel de entitati administrative erau forurile (fora) si conciliabule (conciliabula), un fel de targuri cu magistrati proprii, alesi de locuitori. Cele mai importante unitati administrative erau insa tinuturile (territoria). Unele dintre ele aveau chiar un oarecare grad de autonomie, conducerea lor fiind incredintata unui sfat de consilieri comunali (ordo curialum), delegati ai satelor din tinut.

La conducerea sfatului se afla un magistrat ales pe o perioada de cinci ani, care putea fi simultan si conducatorul unuia dintre satele componente ale tinutului respectiv. Alte tinuturi erau insa complet inglobate orasului de care depindeau, astfel incat reprezentau o prelungire teritorial-administrativa a acestuia.

Satele (pagi sau vici) erau conduse de regula de catre doi magistrati (magistrati), insa sunt cunoscute insa si cazuri in care conducerea era asigurata de un singur magistrat. In activitatile lor, magistratii erau ajutati in chestiunile financiare de cate un questor, iar in cele administrative, de catre un consiliu satesc (ordo). Conducatorii satelor erau fie alesi de catre locuitori, fie numiti de catre autoritatile superioare.

O situatie juridica aparte o aveau asezarile rurale dezvoltate pe langa castrele romane: vici militares si canabae. Acestea erau, in general, formate din veterani, bancheri, negustori, mestesugari, membri ai familiilor soldatilor care insoteau trupele. Ele se aflau sub autoritatea directa a comandantului unitatii militare locale si depindeau de castru din toate punctele de vedere: militar, administrativ-fiscal si judecatoresc.

4. Dreptul in Dacia romana:

4. 1. Izvoarele dreptului:

Instalarea administratiei romane a echivalat cu introducerea dreptului roman in Dacia, alaturi de vechile obiceiuri juridice geto-dace. Potrivit conceptiei juridice romane, dupa cucerirea provinciei au fost pastrate si unele cutume locale, in masura in care acestea nu au intrat in contradictie cu principiile generale ale statului roman. In acest fel, s-a ajuns la aplicarea in paralel a ambelor sisteme juridice. Cele doua randuieli au parcurs insa un proces de intrepatrundere si de influentare reciproca, astfel incat in final a luat nastere un sistem nou de drept, pe care il putem numi daco-roman. In cadrul acestuia, conceptele si institutiile juridice au dobandit noi functii si finalitati.

Anterior anul 212 d. Hr. (data edictului emis de imparatul Caracalla, prin care toti locuitorii liberi ai Imperiului au capatat drept de cetatenie romana), populatia Imperiului roman era impartita in trei categorii de locuitori: cetateni, latini si peregrini. Fiecare dintre aceste categorii se bucura de un sistem de norme juridice cu caracter statutar, care le diferentia intre ele si le aseza intr-o ierarhie dominata de categoria cetatenilor.

In ceea ce-i priveste pe cetateni, acestia erau prin excelenta locuitorii Romei si ai coloniilor. Cetatenii utilizau in relatiile dintre ei dreptul civil (jus civile, jus quiritium). Acesta reprezenta un set de norme juridice cu caracter exclusivist, care le asigura plenitudinea drepturilor politice si civile. In acest sistem intrau: dreptul de a incheia acte juridice a caror valoare era recunoscuta de statul roman (jus commercii sau jus commercium); dreptul de a incheia o casatorie recunoscuta de statul roman (jus connubii); dreptul de a face parte din unitatile militare de elita ale statului roman (jus militiae); dreptul de vot (jus suffragii); dreptul de a candida la magistraturi (jus honorum).

Latinii erau locuitorii municipiilor si satelor (pagi sau vici); uneori erau intalniti insa si in colonii. Latinii aveau un regim juridic inferior cetatenilor. Ei se bucurau de regula doar de jus commercii, astfel incat puteau incheia acte juridice recunoscute de statul roman.

Peregrinii erau oamenii liberi care alcatuiau majoritatea populatiei provinciale. In aceasta categorie intrau autohtonii si strainii care nu aveau conditia de cetatean sau de latin. Statutul peregrinilor era reglementat prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) si prin edictele guvernatorilor. Sistemul juridic roman diviza categoria peregrinilor in doua categorii: peregrinii obisnuiti si peregrinii deditici. Peregrinii obisnuiti era locuitorii acelor cetati (sau state) care, in momentul integrarii lor in statul roman, si-au pastrat personalitatea juridica; prin urmare, dupa cucerire ei si-au putut exercita pe mai departe drepturile, avand capacitate juridica conferita de dreptul lor national. Peregrinii deditici erau locuitorii cetatilor (statelor) care in momentul integrarii in statul roman au fost desfiintate din punct de vedere juridic si administrativ intrucat au capitulat fara conditii. Ei nu se bucurau de drepturi politice; nu se puteau folosi de normele proprii de drept decat in limitele fixate de catre romani; nu puteau obtine cetatenia romana si nu aveau voie sa intre in orasul Roma. In relatii dintre ei, precum si in relatiile cu cetatenii sau latinii, peregrinii utilizau normele de drept ale gintilor (ius gentium). Dreptul gintilor era o diviziune a dreptului roman mult mai evoluata si mai simpla in comparatie cu dreptul civil. Aceste caracteristici se datorau faptului ca nu avea la baza formulele solemne si gesturile ritualice specifice dreptului civil, ci doar libera manifestare a vointei persoanelor. In acelasi timp, in relatiile dintre ei, peregrinii puteau utiliza normele dreptului cutumiar local acceptate de catre statul roman.



4. 2. Institutii juridice:

Principala institutie a dreptului roman a fost proprietatea asupra pamantului. In provincia Dacia, ca de altfel in intregul Imperiu, ea a imbracat doua forme: proprietatea provinciala si proprietatea quiritara (dominium ex jure quiritium).

Proprietatea provinciala era exercitata de catre locuitorii liberi din provincii (incluzandu-i aici chiar si cetatenii romani). Dreptul pe care il exercitau asupra terenurilor nu era insa unul complet; locuitorii exercitau asupra lor doar posesia si folosinta, intrucat titularul dispozitiei era statul roman (ager publicus). Intrucat pamanturile nu le apartineau in mod absolut, detinatorii de proprietati provinciale trebuiau sa plateasca un impozit funciar prin care recunosteau dreptul superior de proprietate al statului. Cu toate acestea, terenurile stapanite se transmiteau pe cale succesorala si intre vii, prin intermediul actelor (conform dreptului gintilor). Pamanturile mai puteau fi dobandite si prin efectul unei forme de uzucapiune. Termenele de prescriptie erau de 10 ani pentru cei prezenti si de 20 ani pentru cei absenti. Efectul era acela ca dupa expirarea perioadei prevazute de lege, detinatorul de facto al terenului devenea proprietar de drept.

Proprietatea quiviritara era exercitata in Dacia numai de catre cetatenii romani si numai asupra unor terenuri care se bucurau de fictiunea calitatii de sol roman (ager romanus). Proprietatea quiritara se exercita in provincii numai ca urmare a extinderii sferei de aplicare a dreptului italic (jus italicum) la nivelul unor comunitati locale. In principal este vorba despre coloniile din provincii, ale caror pamanturi au fost asimilate cu cele din Peninsula Italica, astfel incat ele au ajuns sa faca obiectul proprietatii quiritare. Avand drept de proprietate deplina, titularii dreptului de proprietate quiritara nu plateau statului roman impozite funciare.

In afara proprietatii asupra pamantului, locuitorii provinciei Dacia au exercitat si proprietatea peregrina, care purta asupra celorlalte categorii de lucruri. Acest drept reprezinta o creatie a dreptului gintilor si avea rolul de a proteja bunurile locuitorilor lipsiti de cetatenie. Interesul pentru aceste reglementari a aparut ca urmare a implicarii masive a peregrinilor in afacerile comerciale, afaceri in care erau parteneri cu cetatenii romani. Numai ca in conditiile in care peregrinii nu beneficiau de ius commercii (nu puteau incheia acte juridice valide), absenta unor reglementari care sa ii protejeze punea in pericol atat proprietatile peregrinilor, cat si pe cele ale cetatenilor. Mijloacele juridice de protectie create au reprodus modelul celor aplicate societatii romane. Astfel, peregrinilor le-a fost acordat dreptul de actiune in revendicare, cu privire la furt si la paguba cauzata pe nedrept. Regimul juridic al persoanelor se diferentia in functie de statutul juridic al acestora. In timp insa, odata cu inaintarea procesului de sinteza a acelor doua sisteme de drept, aceste diferente s-au estompat pana la disparitie. Initial insa, in relatiile dintre peregrini se aplicau normele de drept ale gintilor si normele juridice locale. In aceasta situatie erau casatoria, adoptia, infratirea cu efecte juridice, statutul sclavilor, succesiunea prin testament, succesiunea fara testament.

O reglementare foarte amanuntita si evoluata a inregistrat materia obligatiilor. Aceasta a avut drept cauza principala dezvoltarea calitativa si cantitativa a productiei si a schimbului de marfuri. In consecinta, obligatiile (mai ales cele contractuale, precum contractele de vanzare, locatiunea, asocierea imprumutul) au fost supuse unui regim juridic foarte complex in care s-au impletit elemente apartinand dreptului civil, dreptului gintilor si dreptului cutumiar autohton. In acest fel o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la rosturile lor initiale, capatand in provincia Dacia functii si finalitati noi. Fenomenul se explica prin aceea ca normele dreptului roman, desi au fost adoptate de catre autohtoni in multe domenii, totusi nu au putut inlocui complet vechile obiceiuri juridice ale geto-dacilor. Mai mult decat atat, se poate spune ca normele locale au avut suficienta vigoare pentru a exercita o anumita influenta asupra dreptului roman. A rezultat de aici o restrangere a formalismului actelor juridice romane si generalizarea principiului bunei credinte.

Bibliografie

*** Civilizatia romana in Dacia, coordonator: Mihai Barbulescu, Cluj-Napoca, 1997.

*** Din istoria Transilvaniei, coordonatori: C. Daicoviciu si M. Constantinescu, Vol. I, Bucuresti, 1960.

*** Enciclopedia civilizatiei romane, coordonator: Dumitru Tudor, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum Vladimir Hanga, secretar stiintific si coordonator tehnic Liviu P. Marcu, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980, p. 83-94.

*** Istoria romanilor, vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001, p. 45-73.

*** Istoria Transilvaniei, vol. I, coordonatori: Ioan Aurel Pop si Thomas Nägler, Institutul Cultural Roman. Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2003.

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura Nitnelav, Galati, 2003.

Ardevan, R., Viata municipala in Dacia romana, Timisoara, 1998.

Barbulescu, Mihai, Din istoria militara a Daciei romane. Legiunea V Macedonica si castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987.

Barbulescu, Mihai; Deletant, Denis; Hitchins, Keith; Papacostea, Serban, Teodor, Pompiliu, Istoria Romaniei, editie revazuta si adaugita, Editura Corint, Bucuresti, 2007.

Benea, D., Din istoria militara a Moesiei Superior si a Daciei. Legiunea a VII-lea Claudia si legiunea a III-a Flavia, Cluj-Napoca, 1983.

Branga, N., Urbanismul Daciei Romane, Editura Facla, Timisoara, 1980.

Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 18-23.

Gionea, Vasile, Organizarea teritoriala in Dacia Traiana si normele de drept public care se aplicau, in Studii de drept constitutional si istoria dreptului, vol. I, Regia Autonoma "Monitorul Oficial", Bucuresti, 1993, p. 65-74.

Gutan, Manuel, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editua Hamangiu, Bucuresti, 2006, p. 15-25.

Macrea, M., Viata in Dacia romana, Bucuresti, 1969. Moga, V,. Din istoria militara a Daciei romane. Legiunea a XIII-a Gemina, Cluj-Napoca, 1985.

Molcut, Emil; Oancea Dan, Drept roman, Casa de editura si presa "Sansa", Bucuresti, 1993.

Petolescu, Constantin C., Dacia si Imperiul Roman. De la Burebista la sfarsitul antichitatii, Editura Teora, Bucuresti, 2000, p. 209-222.

Petrescu-Dambovita, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Barzu, Ligia; Preda, Florentina, Istoria romanilor de la inceputuri pana in secolul al VIII-lea, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995, p. 216-241.

Popa, D., Viata rurala in Transilvania romana, Sibiu, 2001. Tudor, Dumitru, Orase, targuri si sate in Dacia romana, Bucuresti, 1968.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate