Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
TEORII SI MODELE PRIVITOARE LA CRESTEREA ECONOMICA


TEORII SI MODELE PRIVITOARE LA CRESTEREA ECONOMICA


Teorii si modele privitoare la cresterea economica

Practic toata lumea este in favoarea cresterii economice. Exista insa puternice disensiuni in legatura cu modalitatea optima de realizare a acestui obiectiv. Unii economisti si factori de decizie economica pun accentul pe nevoia cresterii investitiilor de capital. Altii sunt partizanii masurilor de stimulare a activitatii de cercetare - dezvoltare si a progresului tehnic. O a treia categorie de specialisti accentueaza rolul fortei de munca bine pregatite.

Spre deosebire de teoreticienii din ziua de azi, pionierii stiintei economice, cum ar fi Adam Smith si Th. R. Malthus au accentuat rolul esential pe care pamantul il joaca in procesul cresterii economice. In Avutia natiunilor (1776) Adam Smith a prezentat elementele de baza ale dezvoltarii economice. El a inceput prin a descrie o epoca in care pamantul era gratuit pentru toti oamenii si in care acumularea capitalului nu conta. Deoarece nu exista capital, productia se dubleaza odata cu dublarea populatiei. Salariile acapareaza intreg venitul national, intrucat nu trebuie platita renta funciara sau dobanda pentru capital. Productia creste in acelasi ritm cu populatia, astfel incat salariul real pe lucrator ramane constant in timp. In absenta progresului tehnic, cresterea populatiei face ca, in cele din urma, oferta de pamant sa se epuizeze. Odata cu cresterea densitatii populatiei intra in actiune legea randamentelor descrescatoare, astfel incat cresterea economica determina majorarea rentei funciare si, in paralel, scaderea salariilor.



Echilibrul malthusianist se realizeaza atunci cand salariul coboara sub nivelul de subzistenta, situatie in care populatia nu va mai supravietui prin forte proprii. In realitate insa, progresul tehnic a sustinut dezvoltarea economica a tarilor industrializate si cresterea continua a productivitatii muncii.

Acumularea capitalului si munca reprezinta esenta analizei moderne din modelul neoclasic al cresterii economice. Acest model foloseste un instrument cunoscut sub denumirea de functia productiei agregate, care pune in relatie factorii munca si capital cu marimea PIB potential. In absenta progresului tehnic si a inovatiilor, cresterea disponibilului de capital pe lucrator nu este urmata de o crestere proportionala a productiei pe lucrator din cauza diminuarii randamentului capitalului. Prin urmare, cresterea sustinuta a capitalului contribuie la micsorarea ratei de rentabilitate a acestuia.

Contribuind la cresterea productiei potentiale, progresul tehnic permite obtinerea unei productii mai mari cu aceleasi intrari de munca si capital. Astfel, teoria confirma ceea ce ne infatiseaza istoria economica, faptul ca progresul tehnic contribuie la cresterea productivitatii factorilor de productie, a salariilor si a nivelului de trai. Folosind tehnici cantitative, economistii au apelat la contabilitatea cresterii pentru a arata ca sursele "derivate" - cum ar fi inovatia si educatia au un impact mai mare asupra cresterii PIB sau asupra productivitatii muncii decat cresterea volumului capitalului.

Modelarea cresterii economice se refera la elaborarea si utilizarea de modele economico-matematice, fie in scop teoretic, de descriere si explicare, fie in scop pragmatic, de previzionare si dirijare a procesului cresterii economice.

Modelele de crestere economica reprezinta formalizarea, in expresie matematica, prin functii si parametri specifici, a relatiilor dintre factorii si rezultatele procesului de crestere economica, punand in evidenta mecanismele, intensitatea si tendintele acestuia.

Caracteristice pentru modelele de crestere economica sunt urmatoarele elemente definitorii: a) sunt modele macroeconomice, acoperind ansamblul spatiului economic national. In acest sens, se remarca faptul ca aceasta clasa de modele opereaza cu indicatori macroeconomici de efort si rezultate si, de asemenea, reflecta structura si functionalitatea de ansamblu a sistemului economic; b) sunt modele de dinamica economica reflectand modificarea in timp a valorilor diversilor parametri specifici cresterii economiei, precum si a corelatiilor dintre ei. Esential pentru caracterul dinamic al modelelor de crestere este conceptul de traiectorie de crestere economica, semnificand o succesiune de stari, efectiv atinse sau previzibile, in desfasurarea procesului de crestere pe un anumit orizont de timp. Datorita complexitatii sale deosebite, procesul de crestere economica este dificil de reprezentat printr-un simplu model, chiar foarte agregat.

Modelele si teoriile despre cresterea economica pot fi clasificate dupa mai multe criterii, dintre care retinem doua mai importante din punct de vedere didactic si anume: nivelul la care abordeaza problemele si baza teoretica de la care pleaca (keynesism, neoclasicism, marxism, radicalism).

Din punct de vedere al gradului de agregare, modelele de crestere economica pot fi monosectoriale si multisectoriale.

Modelele monosectoriale nu diferentiaza pe ramuri economice, intrarile si rezultatele, abstractizarea fiind mai inalta. La randul lor, indicatorii de efort si rezultate iau, in acest caz, expresia cea mai agregata, iar combinarea dintre factori este considerata a fi de aceeasi natura pe ansamblul economiei. Modelele multisectoriale diferentiaza pe ramuri atat functiile de transformare a factorilor de crestere in rezultate, cat si contributia specifica fiecarei ramuri la obtinerea indicatorilor macroeconomici sintetici. In general, asemenea modele opereaza cu variabile ca: produsul national brut pe locuitor si dinamica acestuia, rata acumularii de capital, volumul capitalului si al muncii, coeficientii de substituire a factorilor de productie, volumul investitiilor, importul si exportul etc.

A. Modelul economic creat de J.M. Keynes

Bun cunoscator, atat al stiintei economice, cat si al matematicii, J.M. Keynes a folosit in cercetarea economiei contemporane de piata un model economico-matematic descriptiv, cu scopul de a usura intelegerea nivelului activitatii economice si a relatiei dintre diferite variabile ale acesteia.

Modelul se compune in esenta din trei categorii de elemente:

variabilele care constau fie dintr-o serie de indicatori macroeconomici (venit national, cerere, oferta, consum, economii, investitii etc.), fie din rata lor;

relatiile dintre variabile redate cu ajutorul unor ecuatii (de definitie si comportamentale) si inegalitati, precum si interdependenta dintre ele redate cu ajutorul unor functii (functia ocuparii, functia ofertei, functia cererii globale efective, functia investitiilor etc.);

parametrul "multiplicator investitional" (K) cu ajutorul caruia se exprima gradul de intensitate a influentei unei variabile.

1. J.M. Keynes are in vedere doua feluri de variabile: variabile endogene sau determinate si variabilele exogene sau determinante.

a. Variabilele endogene sunt indicatorii globali sau agregati (macrocategorii), care caracterizeaza nivelul activitatii economice, la scara economiei nationale, si anume:

pretul global de oferta al productiei obtinute (Z);

cererea efectiva de marfuri (D) sau volumul total de incasari obtinute de intreprinzatori din vanzarea marfurilor. La randul ei cererea efectiva se compune din doua parti: cererea de bunuri de consum final sau individual (D1) si cererea de bunuri destinate investitiilor (D2);

venitul global (Y);

consumul final global (C);

economiile (S);

investitiile globale (I);

volumul folosirii mainii de lucru sau al ocuparii (N). 

Esenta teoriei generale elaborate de J.M. Keynes se poate sintetiza in aprecierile ce urmeaza: 'Daca la o anumita marime a numarului fortei de munca ocupate (N), volumul scontat de incasari este mai mare decat pretul global de oferta (D>Z) intreprinzatorii vor fi stimulati sa mareasca volumul folosirii mainii de lucru dincolo de (D) si la nevoie, sa urce costurile facandu-si concurenta pentru factorii de productie la marimea lui (N) la care (Z) devine egal cu (D). Astfel, volumul folosirii mainii de lucru este determinat de punctul de intersectie dintre curba cererii globale si curba ofertei globale, caci acesta este punctul la care profiturile scontate de intreprinzatori vor fi maximizate. Marimea lui (D) la punctul de pe curba cererii globale unde ea este intersectata de curba ofertei globale, o vom numi cerere efectiva, intrucat aceasta este esenta teoriei generale a folosirii mainii de lucru, pe care ne-am propus s-o infatisam; capitolele urmatoare vor fi consacrate in mare parte examinarii diferitilor factori de care depind aceste doua functii' Este vorba de functiile ofertei si cererii globale, care, conform Legii Say, se egalizeaza de la sine, iar pretul global de cerere al productiei in ansamblu este egal cu pretul ei global de oferta la orice volum al productiei, fapt care ar echivala cu observatia ca deplina ocupare nu intampina nici un obstacol.

Cea mai importanta dintre variabilele endogene pentru functionarea economiei de piata este dupa parerea lui J.M. Keynes cererea efectiva de marfuri (D) deoarece de nivelul si modificarea ei depind modificarea celorlalte variabile, interdependenta lor reciproca stand sub influenta variabilelor exogene.

b. Variabilele exogene sau determinante constau dintr-o serie de rate (proportii) date cu privire la comportamentul agentilor economici, atat in calitate de consumatori (inclinatia spre consum), cat si in calitate de intreprinzatori (eficienta marginala a capitalului si rata dobanzii). Inclinatia spre consum este privita ca un raport intre consum si venit (in expresie medie C/Y) sau dintre sporul de consum si sporul de venit (inclinatia marginala spre consum DC/DY) cu reversul ei - inclinatia spre economii, in expresia medie S/Y si in expresie marginala DS/DY; eficienta marginala a capitalului sau procentul de profit obtinut la ultima investitie; rata dobanzii sau procentul de dobanda platit pentru capitalul luat cu imprumut.

Atunci cand starea tehnicii, a resurselor si a costului factorial pe unitatea de ocupare a fortei de munca sunt date, volumul ocuparii depinde in fiecare intreprindere si ramura, cat si pe ansamblu, de volumul de incasari pe care intreprinzatorii sconteaza sa-l obtina de pe urma volumului respectiv de productie. Intreprinzatorii sunt interesati sa stabileasca volumul ocuparii la nivelul la care ei sconteaza ca vor obtine profitul maxim. Incasarile depind de cerere (nivel si structura).

Functia ofertei globale, daca se noteaza pretul global de oferta (Z) al productiei obtinute cand se folosesc (N) persoane, este:

Z = F(N)

Functia cererii globale este D = f(N), unde D reprezinta volumul de incasari pe care intreprinzatorul sconteaza sa-l obtina folosind N persoane.

Propozitii ce rezuma teoria generala elaborata de Keynes:

1. Dependenta salariului nominal si real de volumul ocuparii mainii de lucru, in cazul in care starea tehnicii, a resurselor si a costurilor sunt date;

2. Dependenta raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv D1 si venitul colectivitatii, de inclinatia spre consum. Consumul tine de nivelul venitului global, dependent la randul sau de nivelul ocuparii (N), exceptand cazurile in care au loc variatii ale inclinatiei spre consum.

3. Marimea lui N, pe care intreprinzatorii decid sa-l foloseasca, depinde de suma cererii D. Cererea efectiva este formata din cheltuieli pentru bunuri D1 si cele pentru investitii D2 , deci:

D = D1 + D2

4. Intrucat D1 + D2 = D = F(N), in care F este functia ofertei globale si intrucat D1 este o functie de N pe care o scriem l(N) si care depinde de inclinatia spre consum, rezulta ca F(N) -l(N) = D2.

5. Drept urmare, volumul ocuparii in stare de echilibru depinde:

a. de functia ofertei globale F

b. de inclinatia spre consum l

c. de volumul investitiilor D2

2. Relatiile dintre variabilele mentionate sunt redate cu ajutorul unui sistem de ecuatii si inegalitati, cu roluri foarte diferite, ecuatii de comportament (functiile), ecuatia fundamentala a modelului, ecuatia de echilibru, expresii matematice ale diferitelor forme de dezechilibru etc.

In capitolul 8 al 'Teoriei generale', J.M. Keynes precizeaza ca tema principala a investigatiilor lui si scopul final al analizei pe care o intreprinde este 'de a descoperi ce anume determina volumul ocuparii mainii de lucru'. Keynes formuleaza parerea ca, numarul de muncitori care gasesc de lucru (N), depinde de cererea efectiva de marfuri (D) sau incasarile intreprinzatorului din vanzarea productiei, respectiv de cererea solvabila potrivit functiei N=f(D). Tinand seama de structura cererii de marfuri si de relatia cererii efective cu volumul si pretul ofertei (Z), respectiv cu marimea venitului global (Y), Keynes ajunge la concluzia ca, daca suma consumului final global (C) si a investitiilor globale (I) este egala cu venitul global (Y) atunci economia este in echilibru, situatie exprimata sintetic prin ecuatia fundamentala a modelului sau, anume
C + I = Y. Intrucat, in realitate, in economie predomina dezechilibrul, Keynes exprima aceasta relatie sub forma C + I < Y ceea ce arata ca incasarile sunt mai mici decat productia oferita, ca cererea globala de bunuri finale (C) si bunuri pentru investitii (I) este mai mica decat oferta Y si Z, ca o parte din productie nu se putea vinde si, implicit o parte din muncitori nu gaseau de lucru, persista somajul involuntar. In cautarea unei explicatii si a unor solutii Keynes examineaza cele doua componente ale cererii, tinand seama de unele decizii ale agentilor economici, care intarzie vanzarea intregii productii si realizarea cerintei care decurge din ecuatia fundamentala a modelului sau. Astfel, el arata ca daca se scade consumul final global (C) din venitul global (Y), ramane o parte neconsumata din acest venit, respectiv economiile (S), ajungand la ecuatia de definitie S=Y - C.

Daca partea economisita din venitul global ar fi egala cu investitiile s-ar putea realiza echilibrul economic si ar putea sa creasca ocuparea mainii de lucru, S = I fiind considerata ecuatia de echilibru. In realitate, observa Keynes, nu tot ce se economiseste sau se acumuleaza este automat investit, iar S > I exprima persistenta dezechilibrelor din economia contemporana, dificultati in vanzarea unei parti din marfurile oferite pe piata si implicit, mentinerea sau chiar cresterea somajului involuntar. Rezulta totodata, ca una din cauzele esentiale ale dezechilibrelor din economia contemporana o constituie ponderea mare a economisirii (acumularii) in venitul global. Alte cauze deriva din prezenta si rolul banilor in economia de piata, indeosebi, din consecintele modificarii cantitatii lor asupra altor variabile si combinarea acestor consecinte cu o serie de inclinatii psihologice ale oamenilor sau ale anumitor grupuri de agenti economici.

3. Parametrul, 'multiplicatorul investitional' (K). Multiplicatorul investitiilor sau principiul de multiplicare sau efectul multiplicator este una din realizarile principale ale macroeconomiei contemporane. Multiplicatorul investitiilor (K) este raportul dintre cresterea nivelului productiei sau al venitului (ΔY) si cresterea initiala a investitiilor (ΔI):

K = ΔY/ΔI

Daca se are in vedere ca: ΔI = ΔY - ΔC, atunci K = ΔY/ΔY - ΔC; divizand numaratorul si numitorul cu ΔY, se obtine: K = 1/1 - ΔC/ΔY.

Deoarece ΔC/ΔY este inclinatia marginala spre consum (c'), valoarea multiplicatorului de investitie este egala cu: K = 1/1 - c' sau notand cu (s) inclinatia marginala spre economii unde s' = ΔS/ΔY si, daca tinem seama de relatiile dintre inclinatia marginala spre consum si economisire c'+s' =1, rezulta ca se poate scrie: K = 1/s. Deoarece 0<s'<1, avem K >1, de unde si numele de multiplicator. Astfel, valoarea multiplicatorului investitiilor este cu atat mai mare, cu cat inclinatia marginala spre consum este mai ridicata sau cu cat inclinatia marginala spre economisire este mai scazuta. Multiplicatorul investitiilor este egal cu inversul inclinatiei marginale spre economii.

'Principiul general al multiplicatorului - scrie Keynes - este acela caruia trebuie sa ne adresam cand cautam o explicatie a modului in care fluctuatiile marimii investitiilor reprezentand o parte comparativ mica a venitului national, sunt capabile sa genereze fluctuatii ale volumului total de ocupare si ale venitului global, de o amplitudine mult mai mare decat propria lor amplitudine'[3].

B. Continutul si semnificatia unor modele neokeynesiste si postkeynesiste

de crestere economica

Teoriile neokeynesiste despre cresterea economica din perioada postbelica au ca punct de plecare si ca temelie modelul Harrod-Domar care a rezultat din preocuparea de dinamizare a modelului keynesist. Acest model se bazeaza pe lucrarile economistului britanic Roy F. Harrod (19001978) 'Spre o teorie economica dinamica' (1948), 'Spre o noua politica economica' (1967) si 'Dinamica economica' (1973), precum si pe lucrarea economistului nord-american Evsei Domar 'Eseuri despre cresterea economica' (1957). Analiza dinamica intreprinsa de Harrod si Domar a urmarit doua aspecte teoretice:

sa explice relatia cantitativa de natura tehnico-economica dintre diferitele variabile ale modelului de crestere economica folosit de ei;

sa identifice diferite tipuri de rate ale cresterii in functie de obiectivele urmarite atat de agentii economici individuali, cat si de societate in ansamblul ei.

Modelul de crestere economica Harrod-Domar, a fost construit cu ajutorul variabilelor endogene: venit (Y), investitii (I), economii (S), capital (K), rata de crestere a venitului (G), precum si cu ajutorul variabilelor exogene: cresterea populatiei, progresul tehnic si nivelul productivitatii muncii, denumite si conditii fundamentale ale cresterii. Autorii folosesc doi parametri noi, respectiv, coeficientul capitalului si eficienta investitiilor care permit evidentierea relatiei functionale dintre cresterea investitiilor si cresterea venitului, tinand seama atat de volumul economiilor posibile, cat si de tipul de tehnica existent si, deci, de costul ei in raport cu sporul venitului cu o unitate.

Coeficientul capitalului in expresie medie (c) si marginala (Cr) a fost folosit de R.F. Harrod pentru a determina cat capital suplimentar este necesar pentru a obtine sporirea productiei, respectiv a venitului (Y) cu o unitate, potrivit relatiilor:

c = K/Y ; Cr = I/DY

Eficienta investitiilor in expresie marginala (d) este un parametru folosit de E. Domar pentru a determina cat produs sau venit se poate obtine pe unitatea de capital suplimentar investit d DY/I.

Cei doi parametrii exprima in forme diferite aceeasi relatie intre cresterea investitiilor si cresterea venitului, pornind insa de la repere diferite; Harrod are ca punct de plecare sporul de venit, incercand sa determine cu cat trebuie sa creasca volumul capitalului pentru atingerea obiectivului (cresterea economica), iar Domar, are ca punct de plecare sporul de capital, incercand sa identifice rezultatul care poate fi obtinut (cat de mare este cresterea venitului) pe o unitate de capital suplimentar.

Potrivit modelului Harrod-Domar, cresterea venitului (G = DY/Y)[4] este conditionata, in principal, de inclinatia marginala spre economii (s) de care depind disponibilitatile banesti care urmeaza sa fie investite, precum si de tehnica existenta si costul ei, caracterizate de coeficientul marginal al capitalului in situatia in care celelalte variabile ale modelului sunt date. Ecuatia fundamentala a modelului Harrod-Domar este: G = s/Cr. Aceasta ecuatie evidentiaza legatura direct proportionala dintre cresterea economica si ponderea acumularii in venitul national.

Modelul Harrod-Domar si teoria corespunzatoare a cresterii economice incearca sa explice instabilitatea economiei contemporane de piata in decursul timpului. R.F. Harrod distinge doua tipuri diametral opuse de rate ale cresterii economice, respectiv, rata garantata (Gw) si rata naturala (Gn).

Rata garantata a cresterii economice (Gw) este aceea care satisface interesele intreprinzatorilor, chiar daca nu asigura folosirea deplina a tuturor factorilor de productie (indeosebi a mainii de lucru), presupunand existenta somajului.

Rata naturala a cresterii economice (Gn) este aceea care asigura folosirea tuturor factorilor de productie disponibili, dar s-ar putea sa nu satisfaca interesele intreprinzatorilor.

Rata reala de crestere (G) nu coincide, de regula, cu nici una din cele doua rate posibile, in principiu, poate sa fie mai mare sau mai mica decat rata garantata si este de regula mai mica decat rata naturala. Oscilatia ratei reale in jurul sau intre rata garantata si rata naturala, exprima dupa parerea lui Harrod, instabilitatea economiei contemporane de piata; cand rata reala este mai mica decat rata garantata (G < Gw), exista recesiune; cand rata reala este mai mare decat rata garantata (G > Gw) afacerile merg bine, economia este in expansiune; cand rata garantata este mai mica decat rata naturala (Gw < Gn), exista somaj.

Pentru atenuarea acestor oscilatii, pentru corectarea unor insuficiente sau excese in cererea efectiva de marfuri pe piata, in marimea economiilor, a ratei dobanzii si a cantitatii de bani de pe piata, Harrod propune interventia statului in economie prin politica de stop and go. Este vorba de folosirea politicii fiscale si monetare cu scopul de a influenta comportamentul agentilor economici individuali in vederea echilibrarii variabilelor cu tendinte divergente. Cand economia este prea "incalzita", creste cererea, sporesc investitiile, cresc veniturile si salariile, atunci este necesar ca statul sa franeze aceasta expansiune prin cresterea impozitelor si sporirea ratei dobanzii, iar cand se constata o stagnare a activitatii economice, cererea de marfuri pe piata este redusa, investitiile sunt reduse, atunci este necesara stimularea activitatii economice prin reducerea impozitelor, sporirea cantitatii de bani care circula pe piata si micsorarea ratei dobanzii.

Progresul realizat de Harrod si Domar in analiza macroeconomica este evident si remarcabil. Ei au evidentiat o serie de contradictii si situatii conflictuale care ridica probleme serioase in fata organismelor economice particulare si statale.

& Intrebari

Care sunt elementele ce trebuiesc luate in considerare in intelegerea continutului procesului cresterii economice ?

Enumerati trasaturile cresterii economice moderne, rezultate din analiza bazata pe masurari de tip clasic ale produsului national si componentelor sale - populatie, resurse de munca si altele.

Ce reprezinta modelarea cresterii economice si care sunt principalele caracteristici si categorii de modele ale cresterii economice ?

Modelul cresterii economice al lui J.M. Keynes se bazeaza pe anumite variabile si presupun anumite functii care ii dau esenta. Care sunt acestea?

In ce consta modelul cresterii economice Harrod-Domar bazat pe cele trei ritmuri sau rate ale cresterii ?

Explicati scopul si continutul modelelor neoclasice ale cresterii economice care au la baza functia de productie Cobb-Douglas.

Modelele structuraliste de crestere economica se bazeaza doar pe factorii primari - capital, munca si progres tehnic si evidentiaza rolul laturii calitative a factorilor. Care este continutul modelelor respective ?



J. M. Keynes, Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1970, p.65.

Ibidem, p.65.

Ibidem, p.64, 141.

G, de la Growth = crestere





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate