Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor



Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Agricultura


Index » business » Agricultura
» Interdependenta dintre politica comerciala si politica agroalimentara


Interdependenta dintre politica comerciala si politica agroalimentara




Interdependenta dintre politica comerciala si politica agroalimentara

1. Particularitatile pietei agricole mondiale

Pietele agricole in tarile deschise schimburilor functioneaza in conditii de concurenta, fiind supuse unor reglementari specifice (politicile comerciale – tarifare si netarifare), unor interventii diferite ale puterii publice in sprijinul producatorilor agricoli si/sau a consumatorilor si obligativitatii respectarii acordurilor internationale.

Agricultura are particularitati si dificultati de adaptare la cerere datorita ofertei variabile si faptului ca poate genera excedente sau penurie de produse de prima necesitate pentru populatie. Pentru a asigura echilibrul pietelor, tarile lumii au practicat politici interventioniste si mecanisme de reglare diferite in timp si spatiu. In tarile dezvoltate mecanismele de functionare a pietelor au avut ca tinta protectia si stimularea concurentei interne, asigurarea echilibrelor pietelor interne si internationale a produselor agricole.




Piata agricola se caracterizeaza prin: instabilitate, insecuritatea aprovizionarilor si incertitudinea vanzarilor, fluctuatii de preturi, mari dezechilibre cerere-oferta intre diferite zone geografice ale lumii si intre tarile in curs de dezvoltare si tarile dezvoltate, niveluri de venituri diferite intre tari si ca urmare acces diferit la piete etc..

Cateva dintre caracteristicile cererii de produse agricole sunt urmatoarele:

- pe termen scurt cererea de produse agricole de prima necesitate este putin elastica in raport cu preturile (intrucat cresterile demografice si modificarile in modelele de consum alimentar nu sunt edificatoare decat pe termen lung).

- cererea de produse agricole pe plan mondial este relativ stabila daca nu au loc cresteri semnificative ale veniturilor sau explozii demografice;

- cererea de alimente de baza variaza cantitativ in functie de cresterile demografice si calitativ in functie de nivelul veniturilor. Evolutiile calitative ale cererii sunt specifice mai ales tarilor dezvoltate, unde nivelul veniturilor face ca aceasta sa fie adesea elastica in raport cu pretul, la unele (fructe exotice, produse superior elaborate).

Expansiunea exporturilor agricole pentru mentinerea si extinderea pietelor externe constituie o importanta componenta a politicilor agricole a tarilor dezvoltate, in special a SUA si Uniunii Europene. Stimularea cererii externe se realizeaza prin mijloace diferite: cresterea competitivitatii marfurilor agricole pe pietele lumii, masuri de reducere a preturilor, vanzarea produselor in cadrul programelor de ajutor alimentar sau credite pe termen lung etc.

Oferta de produse agricole are un comportament specific si prezinta cateva particularitati:

- pe termen scurt, oferta este variabila in functie de factorii climatici si de nivelul stocurilor produselor stocabile;

- oferta produselor perisabile este in general rigida (fructe, legume) deoarece se impune vanzarea rapida;

- pe termen lung oferta este in general stabila, depinzand de dezvoltarea economica si de efectul politicilor agricole adoptate.

Piata mondiala a produselor agricole are un caracter rezidual deoarece productia este destinata cu prioritate consumului intern si doar excedentele sunt destinate exportului.

Dupa al doilea razboi mondial piata agricola mondiala a cunoscut etape diferite in

evolutia sa:

deceniul '60 – caracterizat prin mutatii puternice in comertul agricol, ca urmare a aplicarii unor politici comerciale care au stimulat cresterea exporturilor catre tarile in curs de dezvoltare. Piata mondiala era insa puternic dezechilibrata datorita insuficientei ofertei si a nivelului scazut al veniturilor.

perioada crizei pietei agricole mondiale, 1972-1975, s-a caracterizat prin puternice tensiuni si presiuni exercitate de SUA asupra preturilor cerealelor si instituirea embargoului american asupra exporturilor de soia. Preturile agricole au devenit mai instabile, iar termenii schimburilor nete (preturile reale) ale exporturilor s-au degradat. Criza pietelor cerealelor si oleaginoaselor a determinat SUA sa-si sporeasca suprafetele cultivate.

• Perioada 1975-1983 s-a caracterizat prin cresterea continua a productiei agricole in tarile dezvoltate.

• Perioada 1983-1988 este marcata de cresterea productiei agricole mondiale si dezvoltarea comertului international, ca urmare a presiunii excedentelor americane si ale Uniunii Europene.

perioada 1990 - 1998 marcata de reforma radicala a PAC si de noua legislatie agricola americana. In aceasta perioada piata mondiala este marcata de eforturile Uniunii Europene de a crea o piata similara cu cea a SUA si de dezvoltare a legaturilor sale comerciale.

• Perioada 1998-2000 - s-au intensificat eforturile pentru liberalizarea comertului agricol international iar piata mondiala a fost perturbata de criza financiara internationala care a incetinit cresterea cererii de alimente, mai ales in Asia de Sud-Est si Rusia. Reducerea exporturilor spre aceste zone a accentuat scaderea preturilor la cereale iar dezechilibrele productie-consum au antrenat cresterea stocurilor de interventie comunitare la cereale si carne de bovine.

• Dupa anul 2000 este previzibila redresarea productiei si comertului agricol mondial, cresterea cererii de produse agroalimentare in tarile in curs de dezvoltare si o tendinta de reducere a preturilor mondiale.

Accelerarea procesului de globalizare va accentua internationalizarea pietelor agricole, iar viitorul pietei agricole mondiale va fi puternic marcat de liberalizare comertului. Organizatia Mondiala a Comertului a impus un control privind acordurile comerciale regionale pentru a evita crearea de noi acorduri care sa pericliteze deschiderea pietelor. Liberalizarea pietelor agricole se va desavarsi prin eliminarea controlului productiei, a preturilor institutionalizate si a subventiilor. Aceste masuri sunt insotite in tarile dezvoltate de cresterea competitivitatii agricole si de controlul riguros al calitatii si sanatatii produselor alimentare.

2. Conjunctura pietei agricole mondiale

Conjunctura economica a avut efecte importante si directe asupra productiei agricole si a securitatii alimentare mondiale la sfarsitul ultimului deceniu. Comertul agricol ocupa din cele mai vechi timpuri un loc important in economia mondiala Pe termen scurt si mediu comertul agricol se caracterizeaza prin fluctuatii si tensiuni, iar pe termen lung prin disparitati si decalaje intre tarile bogate si tarile sarace, intre diferite regiuni si zone geografice.

Comertul international cu produse agricole a cunoscut in ultima jumatate de secol mutatii profunde fata de perioada antebelica. Expansiunea comertului international cu produse agricole si alimentare determinata de numerosi factori:

- evolutiile demografice care au impact asupra cererii de alimente;

- cresterea veniturilor care are efecte asupra cererii efective in tarile in curs de dezvoltare;

- cresterea stocurilor si a ofertei mondiale de produse agricole;

- modernizarea infrastructurilor de transport, depozitare si conservarea produselor;

- procesul general de dezvoltare economica care intensifica fluxurile comerciale intre tari;

- liberalizarea schimburilor comerciale si internationalizarea pietelor etc.

In cursul ultimelor decenii expansiunea comertului agricol a fost mult mai rapida decat cea a productiei agricole, ceea ce arata cresterea interdependentelor intre tari si integrarea economica crescanda la scara mondiala. Aceasta tendinta este previzibil sa se accelereze.

In pofida dinamismului sau relativ, comertul cu produse agricole tinde sa ramana in urma comertului cu produse manufacturate (altor sectoare). Factorul cel mai important care a determina aceasta evolutie este scaderea preturilor agricole in raport cu preturile produselor manufacturate. Desi exporturile de produse agricole reprezinta in prezent sub 10% din exporturile totale de marfuri, fata de 25% la inceputul deceniului '60, volumul si valoarea acestora au crescut sensibil.

In functie de importanta pe care o prezinta comertul cu produse agricole si de sensibilitatea fata de conjunctura economica si agricola internationala, tarile participante la comertul mondial cu produse agroalimentare pot fi impartite in doua categorii:

a) tari cu venituri slabe si nivel de trai scazut, care au dificultati la importurile de produse agroalimentare – pentru acestea sunt previzibile pe termen mediu cresterea productiei agricole si a comertului exterior, stabilizarea termenilor de schimb a produselor agricole, dar si o usoara deteriorare a exporturilor.;

b) tari cu economie puternica si cu exporturi agricole importante – pentru acestea este previzibila cresterea productiei agricole ca urmare a cresterii cererii externe, datorata cresterii puterii de cumparare a populatiei din tarile in curs de dezvoltare..

In ultimii 50 de ani repartitia comertului agricol intre diferite categorii de tari s-a schimbat foarte mult. Daca la inceputul anilor '60 si pana in prezent, ponderea tarilor in curs de dezvoltare in totalul exporturilor mondiale de marfuri a crescut cu 20-25%, ponderea acestor tari in exporturile agricole s-a redus la 27%, fata de 40%. Toate regiunile in curs de dezvoltare au pierdut o parte din cota lor pe piata externa. Doar regiunea Asia si Pacific a reusit sa castige piete externe la mijlocul anilor '70, datorita diversificarii exporturilor si faptului ca este mai putin dependenta de agricultura. Africa Subsahariana, in schimb, unde produsele agricole reprezinta o mare pondere in comertul exterior, a pierdut din piata de la inceputul anilor '70. Regiunea America Latina si Caraibe a pierdut o mare parte din piata, in a doua jumatate a deceniului '80, din cauza cresterii lente a exporturilor si scaderii preturilor la export.

Scaderea preturilor produselor agricole pe piata mondiala a incetinit o buna perioada de timp cresterea volumului exporturilor si a afectat deopotriva tarile in curs de dezvoltare si tarile dezvoltate. Din punct de vedere valoric insa a avut loc o tendinta de crestere a exporturilor pe seama anumitor sortimente de produse exportate de tarile dezvoltate.

Exporturile de produse agricole sunt un element esential al economiei multor tari. Pentru tarile exportatoare comertul cu produse agricole constituie o importanta sursa de valuta (in special pentru tarile in curs de dezvoltare), iar pentru tarile importatoare cu disponibilitati reduse de alimente o cale de asigurare a hranei. Pentru tarile dezvoltate cu excedente agricole exporturile joaca rol asanare a pietelor interne si de realizare a echilibrelor pe piata mondiala. Cea mai mare parte din exporturile mondiale apartin tarilor dezvoltate.

Prin intermediul schimburilor comerciale internationale unele tari deficitare in resurse agricole, dar cu capacitati de prelucrare si tehnologii alimentare moderne, achizitioneaza materii prime pentru necesarul intern de hrana (Japonia).

Pe plan mondial exista o concentrare accentuata a exporturilor si importurilor de produse agricole si agroalimentare pe anumite tari. Astfel un numar redus de tari

industrializate concentreaza cea mai mare parte a exporturilor de produse agroalimentare (cu grad ridicat de prelucrare), dar si a importurilor de materii prime agricole (in special furaje proteice).

Un progres rapid a cunoscut exportul produselor transformate care depind de produsele primare. In timp ce tarile industrializate si-au sporit exporturile agroalimentare pe seama produselor prelucrate, in tarile in curs de dezvoltare proportia acestora in exportul agroalimentar este redusa.

In Asia-Pacific, America Latina si Caraibe, ponderea produselor prelucrate in total a crescut de la 10% in anii '60, la 30% in ultimii ani, in Argentina si Brazilia atinge cca. 50%, in Malaezia 70%. In Africa Subsahariana insa, ponderea produselor transformate in exporturile agricole a ramas de cca. 15% timp de 30 de ani. In Orientul Apropriat si Africa de Nord, intrucat se exporta foarte putine produse agroalimentare si in numar limitat de sortimente, produsele transformate (mai ales crustacee si conserve de fructe si legume) detin o pondere ridicata in exportul total.

In tarile Uniunii Europene si SUA, desi nu au o economie dependenta de agricultura, exporturile de produse agricole si agroalimentare sunt importante pentru echilibrul balantei de plati externe.

In Uniunea Europeana cererea de produse agroalimentare este stationara, iar schimburile internationale au fost perturbate de criza financiara internationala, mai ales din Asia de Sud-Est si Rusia. Dezechilibrul productie-consum a antrenat o crestere a stocurilor de interventie comunitare la cereale si carne de bovine. In unele tari a existat o tendinta de reducere a veniturilor reale ale agricultorilor si nu s-a asigurat o reducere sensibila a costurilor medii de productie (in special datorita nivelului ridicat al preturilor furajelor combinate, ingrasamintelor si energiei).

Statele Unite, pe de alta parte, cunosc o explozie a productivitatii agricole si dificultati de expansiune pe diferite piete.

Economia multor tari ramane dependenta de exporturile agricole. In 1998, 12 din 48 de tari din Africa Subsahariana obtineau peste jumatate din venituri din exportul agricol. In anumite cazuri, ponderea exporturilor agricole atinge sau depaseste 70% din totalul exporturilor (Paraguay, Burundi, Coasta de Fildes, Etiopia, Kenya, Guineea Bissau, Malawi, Uganda, Sudan etc).

Concurenta pe piata mondiala a produselor agricole si alimentare este si va fi foarte dura, in special intre cei doi mari competitori mondiali, SUA si Uniunea Europeana. SUA detin o mare piata agricola regionala ale carei baze s-au pus timp de 200 de ani si produc cantitati de marfuri agricole care depasesc cu mult nevoile interne. Uniunea Europeana este a doua piata mondiala a produselor agroalimentare, in special a produselor cu grad ridicat de prelucrare si devine din ce in ce mai competitiva si extinsa in perspectiva largirii granitelor sale spre Estul Europei, cand va deveni cea mai mare piata unica a lumii. In perspectiva, competitivitatea va fi factorul esential al concurentei pe pietele agricole, impusa de nivelul ridicat al productivitatii realizat de agricultura americana si de liberalizarea comertului agricol mondial. Ajustarea agriculturii europene la tendintele conjuncturii pietei agricole mondiale in perspectiva, inclusiv prin eliminarea subventiilor la export si reducerea subventiilor pentru productia agricola interna, este imperios necesara pentru a nu pierde pietele agricole.

Uniunea Europeana isi dezvolta cu prioritate, in ultimii ani, schimburile intracomunitare si schimburile cu tarile Europei Centrale si de Est.

Desi schimburile comerciale agricole, ca valoare totala, raman dominante cu SUA si America Latina, in special Argentina si Brazilia, comertul Uniunii Europene cu tarile Europei Centrale si de Est se afla in expansiune. Valoarea exporturilor acestor tari spre Uniunea Europeana a fost de 11,7 mld. ECU in 1997, iar a importurilor de produse agroalimentare de 7 mld. ECU. Schimburile comerciale agricole ale Romaniei cu Uniunea Europeana, desi in

crestere, au un nivel scazut, din cauza competitivitatii reduse la export si a unei structuri sortimentale concurente si nu complementare. In perspectiva aderarii Romaniei la Uniunea Europeana este necesara o politica de export imbunatatita si orientata spre gasirea de nise pentru produse accesibile pe aceasta piata, mai ales produse obtinute in sisteme biologice de productie, ca si orientarea spre tari si zone mari importatoare de produse agricole (C.S.I, China, Africa etc).

3 Forme nationale de interventie in comertul mondial

cu produse agroalimentare

Fiecare stat are la dispozitie numeroase mijloace pentru a se apara de efectele negative generate de evolutia pietei mondiale, sau pentru a obtine avantaje din tranzactiile efectuate pe piata mondiala a produselor agroalimentare. Relatiile economice internationale, inclusiv schimburile comerciale, sunt caracterizate printr-un grad ridicat de institutionalizare, reflectat, pe de o parte de interventionismul statal, iar pe de alta parte de rolul tot mai important pe care il au unele organizatii internationale cu vocatie regionala sau mondiala.





Prin legislatia vamala, prin fiscalitate sau prin actiunile de organizare a pietei statul a intervenit si intervine in permanenta in orientarea comertului exterior cu produse agroalimentare. Interventia statelor in desfasurarea comertului international se realizeaza prin intermediul politicilor comerciale, care vin in sprijinul politicilor agroalimentare ale fiecarei tari.

Dupa domeniul de aplicare putem deosebi:

- politici comerciale in domeniul importului;

- politici comerciale in domeniul exportului.

Dupa numarul statelor participante la stabilirea masurilor de politica comerciala deosebim:

- intelegeri bilaterale (politici comerciale bilaterale);

- intelegeri multilaterale.

In functie de dependenta structurilor economiei nationale fata de piata mondiala deosebim:

- politici comerciale protectioniste:

- politici comerciale de liber schimb.

Dupa natura instrumentelor de interventie politicile comerciale pot fi:

- politici tarifare;

- politici netarifare.

1 Politicile comerciale tarifare (politica vamala)

Politica vamala este o componenta a politicii comerciale a unui stat care cuprinde totalitatea dispozitiilor legale cu privire la intrarea si/sau iesirea in/din tara a marfurilor. Instrumentul principal de realizare a politicii vamale este tariful vamal care cuprinde taxele vamale.

Taxele vamale pot fi considerate impozite indirecte percepute de catre stat asupra marfurilor care granitele vamale ale tarii respective. Taxele vamale pot fi clasificate dupa urmatoarele criterii:

A. Dupa obiectul impunerii:

- taxe vamale de import – folosite pentru protejarea productiei nationale intr-o anumita ramura economica;

- taxe vamale de export – destinate limitarii exporturilor la anumite produse de baza (produse brute, materii prime) in vederea prelucrarii pe plan intern, sau la produse strategice la care se inregistreaza mari deficite de consum;

- taxe vamale de tranzit – percepute de catre un stat pentru marfuri provenite din alte state, care traverseaza teritoriul sau vamal.

B. Dupa scopul impunerii vamale taxele vamale pot fi:

- taxe vamale specifice – percepute asupra unitatii de masura fizice a unei marfi;

- taxe vamale „ad valorem” – aplicate sub forma unei cote procentuale raportate la valoarea vamala a marfii importate;

- taxe mixte - atunci cand se percep taxe specifice suplimentare, ca adaos la taxele „ad valorem”, deoarece se considera ca acestea nu sunt suficient de protectioniste.

C. Dupa modul de fixare taxele vamale se impart in patru categorii:

- taxe autonome (generale) – stabilite de catre un stat in mod independent, pentru marfuri care provin din tari cu care statul respectiv nu aplica „clauza natiunii celei mai favorizate” (nu au la baza intelegeri cu alte state) si au, in general, un nivel mai ridicat;

- taxe vamale conventionale fixate prin intelegeri cu alte state, cu care isi acorda reciproc „clauza natiunii celei mai favorizate”;

- taxe preferentiale – stabilite la un nivel redus comparativ cu restul taxelor vamale, si se aplica tuturor/anumitor marfuri importate din anumite tari;

- taxe vamale de retorsiune ( de raspuns) folosite (de regula) ca raspuns la politica comerciala neloiala practicata de un lat stat. Acestea pot imbraca doua forme: taxe vamale antidumping percepute de stat peste taxele vamale obisnuite, pentru a contracara efectele politicii de dumping; taxe vamale compensatorii folosite pentru a inlatura efectele subventionarii exporturilor sau ale acordarii primelor de export.

Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale si taxele vamale percepute asupra fiecarui produs sau grupa de produse in parte.

De-a lungul timpului pentru fixarea tarifului vamal in schimburile internationale au fost folosite mai multe nomenclatoare vamale:

- Nomenclatorul Vamal de la Bruxelles – 1950;

- Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamala – 1980 –adoptat de circa 140 de tari;

- Conventia Internationala privind Sistemul Armonizat de Descriere si Codificare a Marfurilor

Tarifele vamale pot fi de doua feluri:

- simple – cu o singura coloana de taxe vamale;

- compuse – cu doua sau mai multe coloane in care se trec diferentiat, pe categorii de marfuri si pe tari de provenienta, taxele vamale autonome, preferentiale si conventionale.

In cadrul negocierilor tarifare se pot aplica mai multe metode de reducere a taxelor vamale:

- metoda reducerii directe – fie produs cu produs, fie tara cu tara – specifica tratativelor bilaterale;

- metoda reducerii liniare si reciproce – presupune reducerea tuturor taxelor vamale cu acelasi procent – este specifica tratativelor multilaterale;

- metoda armonizarii – potrivit careia reducerea este cu atat mai mare cu cat nivelul taxelor este mai ridicat.

Protectia vamala poate fi nominala sau efectiva. Nivelul protectiei vamale nominale este dat de taxele vamale nominale publicate in tarifele vamale oficiale ale statelor. Protectia

vamala efectiva este aceea aplicata numai asupra valorii adaugate in produsul supus impunerii vamale, obtinut in procesul de productie pe plan intern.

Rata protectiei efective este data de relatia de calcul urmatoare:

mfmmffeVVVTVTT

Unde: Te = taxa vamala efectiva; Tf = taxa vamala asupra produsului finit; Tm = taxa vamala asupra materiei prime; Vf = valoarea vamala a produsului finit; Vm = valoarea vamala a materiei prime

Protectia vamala efectiva variaza direct proportional cu nivelul taxei vamale percepute pentru produsul finit si cu nivelul dispersiei tarifare ( diferenta dintre nivelul taxelor vamale pe grupe de produse integrate pe verticala, in functie de gradul lor de prelucrare) si invers proportional cu nivelul taxei vamale percepute asupra materiei prime care intra in componenta produsului.

Teritoriul vamal al unei tari este acel teritoriu pe care se aplica sau este in vigoare un anumit regim vamal si poate fi egal, mai mare (uniuni vamale) sau mai mic (antrepozite vamale, porturi franco, zone libere) decat teritoriul national.

Antrepozitele vamale sunt locuri in care pot fi depuse si pastrate marfurile importate, indiferent de provenienta lor, fara a se plati taxe vamale.

Porturile franco (libere) sunt acelea in care marfurile pot intra sau iesi fara a fi supuse impunerii vamale in vigoare in statul respectiv, indiferent de originea sau provenienta lor.

Zonele liber (de liber schimb) reprezinta o parte dintr-un port sau o suprafata limitata situata pe parcursul unor trasee comerciale importante care se bucura de privilegiile portului franco.

Uniunile vamale si zonele de liber schimb au ca efect „crearea de comert, adica de noi fluxuri comerciale, in cadrul uniunilor vamale, dar si efectul de „deturnare de comert” care presupune inlocuirea surselor de furnizare a marfurilor mai eficiente din afara uniunii vamale, cu surse interne (devenite artificial mai competitive prin neaplicarea taxelor vamale in schimburile reciproce dintre tarile uniunii).

2 Politica netarifara (protectionismul netarifar)

Instrumentele netarifare reprezinta un complex de masuri si reglementari publice sau private, altele decat cele tarifare, menite sa impiedice, sa limiteze sau sa deformeze fluxul international de bunuri sau servicii, in vederea apararii pietei interne de concurenta straina si/sau echilibrarii balantei de plati externe. Aceste instrumente prezinta urmatoarele caracteristici:

- sunt greu de identificat si negociat;

- creeaza o mare incertitudine in randul exportatorilor;

- imbraca o mare varietate de forme de la o tara la alta;

Conform Acordului General pentru Tarife si Comert - GATT (actuala OMC) politicile netarifare se grupeaza in cinci mari categorii:

A) bariere netarifare care implica o limitare cantitativa directa a importurilor;

B) bariere netarifare care implica indirect limitarea importurilor prin mecanismul preturilor;

C) bariere netarifare care decurg din formalitatile vamale si administrative privind importurile;

D) bariere netarifare care decurg din participarea statului la activitatile comerciale;

E) Bariere netarifare tehnice (standardele aplicate produselor importate si indigene).

A. In grupa barierelor netarifare care implica direct limitarea cantitativa a importurilor se incadreaza:

- interdictiile sau prohibirile la import – sunt masuri care interzic, total sau partial, pe o perioada data sau nelimitata, importul anumitor produse. Aceasta masura da posibilitatea producatorilor interni sa-si vanda produsele la preturi mai ridicate.



- contingentele de import – constituie plafoane maxime, cantitative sau valorice, admise la importul anumitor produse sau grupe de produse, pe o perioada de timp determinata (de regula un an). Contingentarile pot fi: globale – cand nu se specifica tara de provenienta a marfurilor; sau bilaterale – cand se mentioneaza tara de provenienta.

- licentele de import – sunt autorizatii acordate de stat firmelor importatoare, pentru un anumit produs sau grupa de produse, valabile pentru o anumita perioada de timp. Licentele de import pot fi: automate – cand cererea de import este acceptata in mod automat intr-un termen prestabilit si care vizeaza produsele liberalizate la import; neautomate – sau de administrare a restrictiilor cantitative, care vizeaza produsele neliberalizate la import si se acorda selectiv in functie de produs , tara de origine etc.

- limitarile „voluntare la export” (autolimitarile) – reprezinta limitari de exporturi acceptate de insasi tarile exportatoare, sub amenintarea ca tarile importatoare vor aplica contingente de import mai restrictive si pe o perioada mai indelungata de timp. Restrictiile de acest tip au urmatoarele consecinte: conduc la orientarea fluxurilor comerciale deoarece determina sporirea importurilor din surse la care nu se aplica autolimitarea; incurajeaza „cartelizarea” industriilor de export, prin crearea de carteluri intre tarile exportatoare cu economie de piata, in vederea repartizarii cotelor de productie si de export.

- acordurile privind comercializarea „ordonata” a produselor – sunt restrictii cantitative „convenite” pe baza de negocieri comerciale oficiale bilaterale sau multilaterale, care implica, pe langa restrictiile „voluntare” la export, prevederi privind preturile sau clauzele de salvgardare. Daca in cazul limitarilor „voluntare” la export participarea guvernelor (gradul lor de interventie) difera de la o situatie la alta, in cazul acordurilor sectoriale privind comercializarea ordonata a produselor participarea guvernelor este deschisa si oficiala.

B. In categoria obstacolelor netarifare care presupun indirect limitarea importurilor prin mecanismul preturilor se incadreaza:

- prelevarile variabile la import – este un instrument folosit pe scara larga in Politica Agricola Comuna si se stabilesc ca diferenta intre pretul prag de import si pretul mondial la produsele agricole. Acestea variaza in functie de nivelurile celor doua preturi si asigura a izolare, aproape totala a pretului comunitar de evolutia pretului pe piata internationala.

- Preturile minime si maxime de import . Preturile minime sunt preturi stabilite la niveluri apropiate de preturile interne cu ridicata, majorand astfel preturile produselor importate. Preturile maxime de import sunt fixate la un nivel care sa nu depaseasca pretul produselor similare de pe piata interna, atunci cand unele tari incearca o ridicare artificiala a preturilor la anumite produse de export.

- Impozitele indirecte si alte taxe cu caracter fiscal – cunoscute si sub denumirea de ajustari fiscale la frontiera, pot imbraca o mare varietate de forme: taxa asupra valorii adaugate, taxe in cascada, taxa de acciza, taxe portuare, taxe sanitare, taxe consulare etc. Prin ajustarile fiscale la frontiera, ce presupun scutirea produselor exportate de impozitele indirecte si aplicarea acestora asupra produselor importate, acestea pot discrimina marfurile importate, fie prin evaluarea diferentiata a bazei de impunere (luandu-se ca baza pentru impunere pretul CIF majorat cu taxa vamala si nu preturile cu ridicata), fie prin structura impunerii sau ordinea de percepere a taxelor.

- taxele antidumping si compensatorii – pot fi considerate ca bariere netarifare atunci cand sunt folosite in mod abuziv, in scopuri protectioniste – in cazul acordurilor privind comercializarea ordonata a produselor sau a preturilor minime de import.

- depunerile prealabile in valuta pentru import – prevad obligatia importatorilor sa depuna in contul organelor vamale o anumita cota in valuta din contravaloarea viitorului import, cu cel putin6 luni inainte inaintea efectuarii importului respectiv – suma depusa nefiind purtatoare de dobanzi. In aceasta situatie importatorul va cauta sa recupereze pierderea dobanzii prin vanzarea produsului importat la un pret care sa includa dobanda aferenta perioadei depozitului sau va solicita o reducere de pret din partea exportatorului.

C. In grupa barierelor netarifare ce decurg din formalitatile administrative intra:

- evaluarea marfurilor in vama – in cazul in care organele vamale utilizeaza ca baza de impunere vamala cel mai ridicat pret dintre preturile practicate la produsul importat.

- documentele numeroase si complicate si formalitatile greoaie de import.

D. Dintre barierele ce decurg din participarea statului la activitatile comerciale amintim:

- achizitiile guvernamentale – cumparari de bunuri si servicii realizate de stat si care devin bariere netarifare atunci cand dau prioritate deplina sau tratament preferential firmelor nationale fata de cele straine;

- comertul de stat – atunci cand unitatile economice de stat beneficiaza de anumite avantaje privind impunerea fiscala sau de alta natura in raport cu intreprinderile particulare;

- monopolul statului – asupra importului unor produse de prima importanta economica – cereale, titei, medicamente, metale – care permite limitarea importului la produsele respective.

E. In grupa obstacolelor netarifate tehnice se incadreaza:

- normele sanitare si fitosanitare - devin obstacole severe pentru produsele importate destinate consumului uman sau animalier;

- normele de securitate – sunt conditii de calitate, prescriptii tehnice, conditii de igiena sau securitate a muncii aplicate, mai ales, in cazul marfurilor de folosinta indelungata si de mare complexitate – masini, utilaje, instalatii, mijloace de transport etc.;

- normele de ambalare, etichetare, marcare – care ocazioneaza cheltuieli suplimentare si adesea intarzieri in derularea contractelor.

4 Interventia organismelor internationale in

comertul mondial cu produse agroalimentare

Primele incercari de agregare a unor intelegeri

la nivel international

Ca urmare a concurentei foarte active care se inregistreaza intre tarile exportatoare de produse agricole s-au inregistrat numeroase caderi ale preturilor produselor agroalimentare. De aceea, inca din perioada interbelica au aparut initiative care urmareau corelarea, la nivel international, a actiunilor ce vizau limitarea efectelor negative ale scaderii drastice a preturilor pe pietele agricole mondiale.

O modalitate prin care producatorii de marfuri au incercat sa sustina un anumit nivel al preturilor si sa impuna firmelor comerciale schimbarea unor practici dezavantajoase pentru agricultori, o reprezinta organizarea acestora in carteluri. Cartelurile agricultorilor sunt de tip „defensiv”, deoarece acestia nu se regrupeaza in vederea cresterii puternice a vanzarilor, ci pentru a-si apara interesele in fata cumparatorilor ce actioneaza, de multe ori, organizat.

Tentative ale producatorilor de a se organiza pentru a limita productia si a controla exporturile la anumite produse au aparut inca din 193 Intre acestea amintim:

- 1933 Comitetul International al Ceaiului – care a stabilit un sistem de limitare cantitativa pentru marii producatori pentru a frana scaderea preturilor;

- 1962 Alianta Producatorilor de Cacao – initiata de Coasta de Fildes si reunea 9 state exportatoare – actiona pentru mentinerea unui pret minim convenabil producatorilor;

- 1966 – Grupul Tarilor Exportatoare de Zahar;

- 1974 - Uniunea Tarilor Exportatoare de Banane;

- Grupul de la Bogota – care reunea 8 tari exportatoare de cafea din America de Sud;

- Comitetul pentru arahide – cu vocatie mondiala;

- Comunitatea Internationala pentru Piper;

- Grupul de la Izmir.

Ca urmare a faptului ca aceste tentative de asociere nu au oferit initiatorilor rezultatele dorite, a aparut ideea unei alte forme de influenta asupra pietei mondiale si anume aceea acordurilor internationale. Astfel de acorduri incheiate au fost: in 1933 a fost Acordul International al Graului, cel al zaharului – 1937, cafea – 1963, c cacao – 1982. Aceste acorduri se reinnoiesc periodic.

Reglementarea pietelor agricole cu ajutorul acordurilor internationale a avut o influenta scazuta asupra evolutiei schimburilor internationale. Unele acorduri nici nu au functionat, sau au functionat o perioada scurta de timp, ca urmarea faptului ca statele semnatare au actionat in forme diverse pentru a le eluda.

Pentru ca acordurile internationale sa functioneze in mod real si sa asigure stabilizarea pietei este necesar ca statele participante sa formeze stocuri de regularizare, ori majoritatea acestora refuza sa faca cheltuieli suplimentare pentru stabilizarea pietei.

Evolutia pietelor agricole a evidentiat ca interventia statelor nu trebuie sa se limiteze numai la cantitati si preturi, cu trebuie sa cuprinda si cheltuielile pentru sustinerea exporturilor. Aceasta conceptie, promovata dupa 1975, a stat la baza asocierii tarilor din Africa si Caraibe la Uniunea Europeana.

Organizatia Natiunilor Unite a initiat inca din primii ani de activitate o ampla actiune menita sa duca, in final, la crearea unei organizatii mondiale a comertului care sa militeze pentru treptata a tuturor barierelor si restrictiilor in calea comertului international. Primele negocieri internationale cu privire la reducerea taxelor vamale si a altor restrictii in calea comertului mondial au fost initiate in octombrie 1945 si s-au materializat intr-un tratat multilateral numit Acordul General pentru Tarife si Comert, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1945. Acest acord urma sa constituie o anexa la carta pentru viitoarea organizatie mondiala a comertului numita Carta de la Havana. Negocierile de infiintare a unei organizatii mondiale a comertului au esuat insa, materializandu-se abia in anul 1995.

Esecul initial nu a dus insa la abandonarea ideii de a convoca o conferinta mondiala asupra comertului, astfel ca in decembrie 1962 Adunarea Generala ONU a adopatat hotararea privind convocarea primei Conferinte a Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare (UNCTAD). In toamna aceluiasi an a fost institutionalizat UNCTAD ca organism specializat al ONU.

4. 2 Politica comerciala agricola - Organizatii si acorduri internationale

Politica comerciala in domeniul agricol trebuie sa asigure dezvoltarea pietei interne si sa favorizeze exportul. Masurile de politica comerciala interna vizeaza liberalizarea totala a pietei agricole in aproape toate tarile lumii, ca factor important de crestere a competitivitatii.

Politica comerciala privind comertul international cu produse agricole este supusa unor reguli negociate si acceptate de toate tarile lumii, si urmareste liberalizarea schimburilor. Organizatia Mondiala a Comertului, care numara circa 132 de tari, este instanta de negociere permanenta.

Majoritatea tarilor lumii colaboreaza in domeniul agriculturii, mediului si dezvoltarii rurale cu FAO, OMC, OCDE, Programul Natiunilor Unite pentru Mediul inconjurator, Consiliul international al cerealelor, Organizatia internationala a zaharului, au legaturi cu tarile din zonele liberului schimb, au legaturi comerciale bilaterale si multilaterale etc.

Actuala Runda a OMC (Runda Millennium), demarata in anul 2000, vizeaza noi negocieri comerciale multilaterale ce au loc dupa sase ani de la semnarea Actului final al Rundei Uruguay, la Marrakech. Acest act contine un acord instituit de OMC in vederea inlocuirii GATT si intareste cadrul institutional al relatiilor economice multilaterale.

Pentru agricultura exista un acord distinct ce are in vedere liberalizarea schimburilor comerciale, intr-o perioada limitata de timp.

Situatiile noi legate de deschiderea negocierilor comerciale agricole, din anul 2000, impun reguli privind:

masurile sanitare si fito-sanitare, bazate pe fundamente stiintifice si de sanatate publica;

impunerea de criterii socio-economice, culturale si ecologice in agricultura si spatiul rural;

reducerea taxelor vamale;

armonizarea „regulilor de origine' nepreferentiale si extinderea la noi domenii comerciale, cum sunt cele privind marca produselor.

Negocierile si acordurile internationale privind comertul agricol se realizeaza in cadrul diferitelor organisme specializate, care in prezent colaboreaza cu OMC - ca instanta de negocieri permanente.

Organizatia Mondiala a Comertului (OMC)

Prin crearea la 1 ianuarie 1995 a OMC, constituita din aproape toate tarile planetei, aceasta a devenit singura organizatie internationala care reglementeaza comertul de bunuri, servicii si drepturi de proprietate intelectuala intre tari. Acordurile negociate de guverne asigura intr-un cadru transparent tuturor importatorilor si exportatorilor din lume posibilitati de efectuare a schimburilor comerciale fara a fi afectati de evenimente neprevazute generate de politicile comerciale.

OMC incurajeaza si garanteaza liberalizarea comertului international, constituind una dintre cele mai potrivite modalitati de promovare a dezvoltarii economice si a prosperitatii statelor membre. Liberalizarea comertului urmareste sa faciliteze dezvoltarea tehnologiilor respectuoase fata de mediu si sa protejeze potentialul de resurse al omenirii.

Regulile OMC asigura membrilor sai adoptarea de masuri comerciale care sa sustina progresul economic si social al fiecarei tari si al omenirii in ansamblul sau.

Rundele de negocieri privind agricultura se desfasoara de la 1 ianuarie 2000 in cadrul OMC. Pana la crearea OMC, acordurile privind comertul erau negociate in cadrul Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT), semnat in 1947 de catre 29 de tari si intrat in vigoare in 1948. Obiectivul GATT era liberalizarea comertului international si asigurarea unor baze stabile pentru dezvoltarea si bunastarea popoarelor, pe baza a trei principii:

1. Clauza natiunii celei mai favorizate, conform careia toate concesiile comerciale consimtite de o anumita tara trebuie aplicate si altora.



2.Tratamentul national, conform caruia importurile nu trebuie sa fie tratate mai putin favorabil decat produsele nationale.

Transparenta politicilor si reglementarilor nationale.

De la aceste principii sunt prevazute si unele derogari, cum este, de exemplu, „clauza de salvgardare', ce se aplica cand situatia economica si comerciala o justifica. Aceasta clauza suspenda concesiile comerciale sau introduce restrictii la importul de produse, permitand stoparea importurilor masive care ar aduce prejudicii sau amenintari grave producatorilor

interni

Negocierile GATT au luat forme ciclice, denumite Runde. Agricultura a beneficiat de un tratament special in cadrul GATT, respectiv, de un tratament de favoare. Un asemenea tratament a fost acordat SUA in 1985, cand au obtinut o derogare temporara pentru cea mai mare parte a produselor. De asemenea, Comunitatea Europeana a reusit sa obtina facilitati privind protectia agriculturii, in cadrul mai multor runde de negocieri GATT. Negocierile care au avut loc pana in 1991 nu au reusit sa modifice pozitia Uniunii Europene privind agricultura. Din 1991 insa, Uniunea Europeana a acceptat sa aduca modificari privind politica de sustinere a agriculturii, subventiile la export si accesul la piete. Continutul definitiv al acordului multilateral negociat la Casa Alba a fost acceptat abia la 15 septembrie 1993 (la Geneva), iar semnarea lui oficiala a avut loc la Conferinta Ministeriala de Marrakech, la 15 aprilie 1994.

Acordurile de la Marrakech, semnate de 114 tari (inclusiv Romania), cuprind circa 90% din comertul mondial.

Acordul asupra agriculturii poarta denumirea de „Actul Final al Negocierilor Comerciale Multilaterale a Rundei Uruguay', care se intinde pe sase ani, incepand cu 1 iulie 1995.

In cadrul OMC au loc in prezent noi negocieri.

Prevederile Rundei Uruguay privind agricultura

Runda Uruguay a fost cea de-a opta Conferinta Ministeriala desfasurata sub auspiciile GATT si cea mai dura runda de negocieri privind stabilirea unor reguli si acorduri comerciale internationale.

Acordurile privind agricultura au ca tinta principala asigurarea securitatii alimentare pentru locuitorii fiecarei tari, pe baza productiei proprii.

Comertul international cu produse agricole detine o pondere scazuta din productia agricola (cea. 18% pentru grau, 20% pentru soia, 25% pentru zahar, 10% pentru unt, 5% pentru carne de vita, 1 - 2% pentru carne de pasare si porc etc.). In aceste conditii, piata mondiala va fi dominata de tarile cu agricultura competitiva.

Runda Uruguay a introdus o serie de schimbari in comertul international, in cadrul negocierilor privind agricultura. Negocierile, concretizate in Acordul privind agricultura, au stabilit un program de reforma graduala a comertului cu produse agricole. Daca pana la Runda Uruguay agricultura era exceptata de la regulile comertului cu marfuri neagricole, prin noile acorduri se stabilesc masuri privind eliminarea politicilor de limitare a comertului cu produse agricole, in conditiile satisfacerii intereselor agricultorilor interni.

La negocieri, sub presiunea SUA, Uniunea Europeana a acceptat realizarea unei reforme radicale a Politicii Agricole Comunitare. Acordul stabilit urmareste realizarea unui sistem de comert cu produse agricole coerent, echilibrat si orientat spre piata. Pe baza acordului se va reduce protectia generala a pietelor agricole. Reforma stabilita are in vedere principiile si disciplina in politica agricola a statelor semnatare. Se urmareste reducerea distorsiunilor din comertul agricol international, cauzate de protectionismul excesiv si de nivelul ridicat al subventiilor interne.

Cele trei mari categorii de politici agricole vizate de catre diferite articole si anexe ale Acordului de la Marrakech sunt formulate, astfel:

- Angajamentele de sprijin intern.

- Restrictiile privind accesul pe piete.

- Angajamentele privind subventiile la export.

Angajamentele privind sprijinul intern stabilesc ca sustinerea interna trebuie sa fie diminuata, fata de perioada de baza (1986-1988), cu 20% in tarile dezvoltate si cu 13,3% in

tarile in curs de dezvoltare. Reducerea sustinerii trebuie sa se realizeze in cote anuale pana la sfarsitul perioadei de implementare (anul 12004 pentru tarile dezvoltate si 2006 pentru tarile in curs de dezvoltare). Masurile globale de sustinere a agriculturii sunt clasificate in trei „cutii':

- „cutia verde' - cuprinde masurile de sustinere ce sunt excluse de la angajamentele de reducere a sustinerii (pentru formarea profesionala, cercetare stiintifica, servicii pentru agricultura, protectia mediului, ajutorul alimentar):

- „cutia albastra' regrupeaza ajutoarele legate de reducerea productiei si care sunt exceptate de la reducerea sustinerii numai in anumite conditii (ajutoare pentru reforma agricola, mai ales cele care privesc reducerea suprafetelor si a randamentelor pentru evitarea excedentelor, ajutoare acordate pentru un nivel de baza stabilit al productiei sau pentru un numar fix de animale);

- „cutia galbena' cuprinde toate celelalte ajutoare privind productia si schimburile comerciale si care trebuie reduse conform programului.

Prin reforma PAC s-a stabilit reducerea preturilor interne la cereale, carne de bovine, lapte, in cadrul unui procent global de 20%, in prima etapa (negocierile urmeaza sa se desfasoare in continuare in cadrul OMC).

Restrictiile privind accesul la piete prevazute in acord se refera la inlocuirea de catre toate statele membre ale OMC a barierelor netarifare cu taxe vamale; reducerea pana spre sfarsitul perioadei de implementare de sase ani a taxelor vamale de baza, inclusiv cele care au inlocuit barierele netarifare, in medie cu 36%. Aceste reduceri sunt obligatorii, respectiv, o tara membra nu poate creste taxele vamale la importul de produse din tarile membre ale OMC peste nivelul stabilit.

Tarile in curs de dezvoltare sunt obligate sa-si reduca taxele vamale cu numai 24% intr-o perioada de zece ani. Tarile cele mai sarace nu trebuie sa-si reduca taxele vamale, dar obligatoriu trebuie sa inlocuiasca barierele netarifare cu taxe vamale.

Indicatorul sintetic de protectie vamala, denumit „tarificare', care este un principiu GATT aplicat pentru marfuri neagricole, s-a introdus si pentru agricultura. Astfel, toate masurile de protectie la frontiera trebuie sa fie tarificate in taxe fixe denumite „echivalenti tarifari', ce trebuie redusi intr-o perioada de sase ani de catre tarile dezvoltate cu 36%.

Regulile cer ca taxele vamale sa fie reduse cu 15% la fiecare produs de catre tarile dezvoltate si cu 10% de catre tarile in curs de dezvoltare.

Negocierile pe produse au avut in vedere originea lor. Pentru produsele tropicale s-a tinut seama de importanta acestora in exportul tarilor in curs de dezvoltare, reducerile aplicandu-se fara o perioada de tranzitie. Pentru zonele temperate nivelul taxelor vamale aplicate dupa tarificare este ridicat datorita nivelului anterior foarte inalt. Astfel, in unele tari tarificarea oscileaza intre 60-100%.

Romania, ca parte semnatara a acordului, este singura admisa dintre tarile Europei Centrale si de Est cu statut de tara in curs de dezvoltare in cadrul GATT/OMC. Beneficiind de un tratament special si diferentiat, Romania a negociat o lista proprie de angajamente pentru agricultura. in cadrul acordului privind accesul la piata, Romania s-a angajat sa reduca taxele vamale consolidate, in medie, cu 24% pe o perioada de 10 ani (1995-2004). Nivelul mediu ponderat al taxelor vamale la import a fost stabilit pe ansamblul produselor agricole la 161%.

Angajamentul privind subventiile la export se refera la nivelul subventiilor (exprimat in $) si la volumul exportului subventionai (in tone), astfel:

- Tarile dezvoltate trebuie sa reduca volumul exportului subventionat cu 21% si al cheltuielilor cu subventiile cu 36%, ambele reduceri efectuandu-se in cursul perioadei de implementare de sase ani (1995-2000).

- Pentru tarile in curs de dezvoltare angajamentele de reducere sunt de 14% la volumul exportului subventionat, respectiv de 24% la volumul subventiilor acordate in cursul perioadei

de implementare de zece ani (1995-2004).

Este previzibil, dupa unii experti economici, ca impactul prevederilor acordului GATT sa ridice probleme pentru tarile in curs de dezvoltare si mai ales pentru cele mai putin dezvoltate, care nu produc alimente suficiente, cu privire la siguranta alimentara. Destabilizarea alimentara va conduce la dezechilibre severe ale balantei de plati, datorita cresterii asteptate a preturilor la alimente.

Sectorul agricol este cel care beneficiaza de cea mai importanta protectie in cadrul comertului international. Nivelul total al masurilor de baza pentru subventionare de catre tarile dezvoltate, care a atins inainte de 1995 cea. 143 mld. $, este prevazut sa reduca la 117 mld. $ in anul 2000.

Importantele subventii de care beneficiaza agricultura tarilor dezvoltate va conduce la restructurarea productiei agricole in plan global si regional. La nivel global, reducerea subventiilor pentru productie si export va determina producatorii din tarile sarace sa-si reduca productia. Astfel, se va restrange oferta unor produse si vor creste preturile. Totodata, vor creste preturile produselor importate.

La nivelul tarilor in curs de dezvoltare, reducerea sau eliminarea subventiilor pentru productia produselor de baza in alimentatie va determina cresterea costului mediu al productiei, odata cu cresterea preturilor la inputuri.

Exista si unele avantaje previzibile ale aplicarii acordului GATT, cum ar fi:

- reducerea costului produselor agroalimentare autohtone similare cu cele importate asigura avantaje pe piata interna;

- reducerea subventiilor la export in tarile dezvoltate determina eliminarea „politicii de dumping' pe care o folosesc aceste tari, in scopul cresterii exporturilor in tarile in curs de dezvoltare;

- anularea sistemului de contingentare si a restrictiilor in tarile importatoare acorda sanse producatorilor autohtoni, daca devin competitivi.

Viitoarea arhitectura a comertului agricol mondial este previzibila, chiar daca disputele vor fi de durata. Extinderea regulilor GATT si la produsele agricole poate produce mari perturbatii pe piata mondiala, daca noul ciclu de negocieri nu va duce la intelegeri care sa favorizeze si tarile in curs de dezvoltate, ale caror piete nu pot rezista la deschiderile preconizate fara a obtine avantaje. In ceea ce priveste stimulentele, acestea sunt necesare, in primul rand, tarilor in curs de dezvoltare si in tranzitie la economia de piata.

Romania a incheiat angajamente privind subventiile la export cu privire la: cereale seminte oleaginoase, zahar, branza, unt, vin, oua, fructe, legume, animale vii si carne, si s-a angajat sa reduca subventiile (alocatiile bugetare) cu 24%, iar cu privire la cantitatile exportate sa reduca subventiile cu 14%, diferit in perioada 1995-2004.

Pentru tarile in curs de dezvoltare se prevede, de asemenea, exceptarea de la angajamente de reducere a subventiilor care au efecte de reducere a costurilor de marketing pentru exporturile agricole, precum si a subventiilor pentru transportul intern, imbarcare si navlosire.

Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura (FAO)

Actul constitutiv al FAO semnat la 16 octombrie 1945, la Quebec, de catre 42 de guverne, prevede ca scopurile acestui organism, sunt:

ameliorarea nivelului de nutritie si a conditiilor de viata a tarilor aderente;

cresterea randamentului productiei si a eficientei repartitiei tuturor produselor alimentare si agricole;

ameliorarea situatiei populatiei rurale;

dezvoltarea economiei mondiale si eliberarea omenirii de foamete si subnutritie.

Actul de constituire a fost semnat cu ocazia primei Conferinte FAO, cand i s-a conferit

rolul de organizatie specializata a ONU, calitate care-i da dreptul de autonomie si colaborare cu alte institutii specializate.

FAO indeplineste functii informative, organizatorice si tehnico-operative. Organul suprem de conducere este Conferinta FAO, care se intruneste o data la doi ani. Din organigrama FAO face parte si Consiliul care functioneaza pe mai multe Comitete specializate si Comisii pe domenii si regiuni geografice.

FAO are o contributie speciala la dezvoltarea comertului agricol international. In cadrul organizatiei, mai ales in sesiunile Comitetelor pentru agricultura, se stabilesc directiile dezvoltarii si sprijinirii acestui sector de catre comunitatea internationala in tarile in curs de dezvoltare, se formuleaza politici agroalimentare si se acorda consultanta tehnica asupra revizuirii conventiilor internationale privind productia vegetala si animala.

FAO are o contributie importanta la perfectionarea colaborarii statelor lumii in productia si comercializarea produselor agricole, si coopereaza cu OMC si cu alte organizatii internationale in domeniile dezvoltarii rurale si protectiei mediului.

Organizatia Economica pentru Comert si Dezvoltare (OECD)

Acest organism international are comitete si grupe de lucru pentru domeniul agricol si rural. in cadrul acestora se fac studii si se sprijina politicile si pietele agricole, comertul agricol, agromediul. In cadrul OECD exista si un Consiliu privind dezvoltarea rurala si grupe de lucru care se ocupa cu securitatea alimentara, biodiversitatea, biotehnologiile etc.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate