Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Ca sa traiesti o viata sanatoasa. vindecarea bolilor animalelor, protectia si ingrijirea, cresterea animalelor, bolile animalelor


Alimentatie Asistenta sociala Frumusete Medicina Medicina veterinara Retete

Asistenta sociala


Index » sanatate » Asistenta sociala
CONSIDERATII GENERALE PRIVIND INFRACTIONALITATEA SI PEDEAPSA


CONSIDERATII GENERALE PRIVIND INFRACTIONALITATEA SI PEDEAPSA




CONSIDERATII GENERALE PRIVIND INFRACTIONALITATEA SI PEDEAPSA

1. Notiunea generala de infractiune

Termenul de "infractionalitate" provine din latinescul "infractio" care inseamna "spargere", "a trece dincolo" si reprezinta totalitatea incalcarilor penale comise intr-o anumita perioada si pe un anumit teritoriu.([1]) Penalul, in totalitate, este structurat in jurul a trei institutii fundamentale: infractiunea, raspunderea penala si pedeapsa.



Intre cele trei institutii sus-mentionate exista o stransa legatura si conditionare, in sensul ca institutia infractiunii determina existenta si functionarea celorlalte doua. Fara infractiune nu poate exista raspundere si fara raspundere penala nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.

Codul penal da expresie acestei relatii in articolul 17 alin.2 , in care arata ca "infractiunea este singurul temei al raspunderii penale".

In viata sociala se pot savarsi fapte (actiuni sau infractiuni) neconvenabile care vatama sau pun in pericol interesele membrilor societatii, fie ca aceste interese apartin tuturor, adica colectivitatii in ansamblu, fie ca le apartin numai unora dintre ei ([2]2). Toa[3]te aceste fapte, deoarece tulbura ordinea sociala, sunt antisociale, insa ele nu pot fi caracterizate ca infractiuni decat in masura in care sunt incriminate prin legea penala si sanctionate cu o pedeapsa.

Infractiunea este in general privita, in teoria dreptului penal si in diferite legislatii, din doua puncte de vedere: fie ca un fenomen social, fie ca un fenomen juridic.

Considerata ca fenomen social, notiunea de infractiune evolueaza ca si notiunea de moralitate. Chestiunea de a sti daca o anumita actiune sau inactiune neconvenabila trebuie sa fie considerata infractiune, deci reprimata si in ce masura, depinde in mod esential de aprecierea pe care majoritatea membrilor societatii o da, in diverse perioade ale dezvoltarii sociale, feluritelor fapte ce se produc in viata colectivitatilor, ori aceasta apreciere este variabila.

Ca fenomen juridic, infractiunea este o fapta - o actiune sau o omisiune- imputabila autorului sau, prevazuta de legea penala, si sanctionata cu o pedeapsa. Ceea ce caracterizeaza infractiunea ca fenomen juridic este, pe de o parte, incriminarea - adica proclamarea unei actiuni sau inactiuni socialmente neconvenabile ca infractiune - si pe de alta parte, prevederea, in lege, a unei pedepse pentru savarsirea ei.

In contrast cu definitiile formale ale infractiunii, Codul penal roman in vigoare, pornind de la caracterul social al faptelor penale, da o definitie materiala in care, fara a se omite aspectul juridic, accentul este pus pe pericolul social al infractiunii, adica pe aptitudinea unei conduite umane de a vatama sau de a pune in pericol valori esentiale pentru normala desfasurare a vietii sociale. Art. 7 din Codul penal defineste infractiunea ca fiind "fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala ([4]).

Avand in vedere ca numeroase coduri penale nu dau o definitie legala a infractiunii, lasand ca aceasta notiune sa fie definita si explicata numai in lucrarile teoretice de drept penal ([5]), ne putem intreba daca procedeul folosit de legiuitorul roman de a defini conceptul de infractiune - in insusi cuprinsul codului - este sau nu justificat.

Definitia generala de infractiune are un rol primordial in delimitarea sferei ilicitului penal de ilicitul extrapenal si serveste drept ghid pentru legiuitorul insusi in elaborarea de noi norme de drept penal prin care se incrimineaza anumite fapte ca infractiuni, precum si in scoaterea de sub incidenta legii penale a acelor fapte care nu mai prezinta pericol social.

Infractionalitatea este stiinta sociala care abordeaza sistemele de drept penal, drept procesual-penal si de drept executional penal, ca si raportul dintre criminal-victima-stat, fiind o stiinta descriptiva(prin crearea unor teorii specifice bazate pe rezultatele din viata sociala), dar si o stiinta aplicativa prin adoptarea masurilor si mijloacelor de diminuare a criminalitatii, in stransa legatura cu celelalte stiinte: psihologia, sociologia, criminalistica, dreptul penal, etc. In acest mod, infractionalitatea pastreaza caracterul de stiinta pluridimensionala, devenind o metoda pentru stiintele care explica faptele si fenomenele sociale, precum si faptele prevazute de legea penala, chiar daca le lipseste unul din elementele componente([6]).

Cauze care pot determina aparitia fenomenului infractional

Fenomenul infractionalitatii a fost constatat si reprimat in toate societatile (atat cele bazate pe cutuma, cat si cele bazate pe lege), urmarindu-se adoptarea unor metode de combatere a comportarii delincventiale. Pentru realizarea acestei activitati trebuie studiate conditiile sociale care determina actul infractional (cauzalitatea fenomenului, personalitatea infractorului, reactia sociala la actul infractional), urmand a se propune o noua regula de restrangere a fenomenului deviant (eradicarea infractionalitatii nu este posibila deoarece nu poate exista societate fara infractiune) ([7]).

Infractiunea trebuie sa fie studiata in esenta sa. Ca fenomen social in conexiune cu persoana infractorului (examen clinic, antecedentele, influentele exercitate de structura sociala, deficientele fizice si morale suferite, consecintele sociale asupra infractorului)(Idem).

Infractionalitatea "in abstracto" este dependenta de structura si nivelul social, atat sun aspectul aparitiei, cu tendinta evolutiva, sub aspectul repudierii acesteia, cat si sub aspectul pedepsei pentru infractiune.

Fenomenul infractional este extrem de complex si de imprevizibil. Practic fiecare individ poate comite fapte antisociale in anumite conditii, crima fiind favorizata atat de personalitatea individului, cat si de ansamblul conditiilor economice si sociale in care traieste.

Cauzele care pot determina aparitia fenomenului infractional sunt strans legate de persoana infractorului, de nivelul de instructie si educatie al acestuia, mediul familial, factorul economic si nu in ultimul rand consumul de alcool.

Infractorul nu este altceva decat individul obisnuit care poate in anumite imprejurari sa comita infractiuni. Nu exista un asa-zis sablon dupa care sa incadram indivizii in asa fel incat sa putem spune despre acestia ca o parte din ei sunt infractori, ca anumiti indivizi sunt predispusi la savarsirea de infractiuni, sau pur si simplu ca sunt oameni obisnuiti. Personalitatea indivizilor trebuie studiata, si de asemenea, ansamblul factorilor care pot contribui la formarea si modificarea ei.

Din punct de vedere criminologic, varsta este un element obiectiv important, care exprima ansamblul manifestarilor unui individ la un moment dat, maturitatea actiunilor acestuia, particularizarea genurilor infractiunilor in functie de varsta. In mod normal individul parcurge la anumite varste diferite etape in pregatirea sa scolara, sociala, familiala.

Din studiile facute din punctul de vedere al varstei, indivizii au fost grupati astfel:

0 - 12 ani = copilaria;

13 - 18 ani = adolescenta;

19 - 22 ani = fosta adolescenta;





23 - 35 ani = tineretea;

35 - 65 ani = varsta adulta;

Peste 65 ani = varsta a treia.

Varsta este extrem de importanta pentru o cercetare a fenomenului infractional, deoarece infractiunile pot fi grupate si in functie de acestea, adica fiecarei varste ii sunt specifice anumite etape. Spre exemplu, in adolescenta si in tinerete infractiunile comise se bazeaza mai mult pe forta fizica si pe risc, pe cand la perioada de maturitate apar infractori care incearca sa elimine riscurile, dand o mai mare importanta calculelor, ratiunii, etc. Chestiunea mai delicata este insa la infractorii minori, care datorita existentei de factori in mass media, in familii dezorganizate, in anturaje, au creat un anumit gen de brutalitate, de spirit de aventura care s-a difuzat prin imitatie (imitarea anumitor personaje cinematografice). Toate acestea au dat nastere la o larga paleta de infractiuni, de la cele mai usoare pana la cele mai grave, de cele mai multe ori neexistand nici o motivatie pentru comiterea lor.

Temperamentul individului, denumit in mod obisnuit firea omului, este caracterizat prin modul in care individul se adapteaza la mediu. Cercetarile au aratat ca de cele mai multe ori fiecare persoana are un anumit mod de a actiona sau reactiona in diversele situatii ce pot aparea la un moment dat, stabilindu-se de-a lungul timpului cele patru tipuri de temperamente:

              Temperamentul coleric - se manifesta printr-o excitabilitate, impulsivi-tate, explozivitate, pierderea usoara a controlului, reactii violente, gesturi necugetate specifice orientarii behavioriste;

              Temperamentul sangvinic - este mult mai echilibrat, caracterizat prin mobilitate, un temperament in care eul actioneaza eficient asupra sinelui;

              Temperamentul flegmatic - stapanit, rezistent, chiar nepasator, lent, temperamentul unde se simte atat caracterul eului cat si al supraeului;

              Temperamentul melancolic - apartine tipul sensibil, cu trairi intense in interiorul vietii psihice, in opozitie cu tipul coleric.

O alta cauza ce poate duce la aparitia actului infractional este strans legata de mediul familial in care traieste individul. Familia este considerata ca fiind prima scoala a omenirii si cea dintai scoala a copilului, reprezinta modelul exemplar pentru copil si are o responsabilitate imensa fata de aceasta, carentele ce exista in sanul familiei vor avea repercusiuni inevitabile, ce pot conduce la traume sau chiar delicventa ([8]). Sistemul gresit de educatie -paternalist- tip zbir, in tot ceea ce se comanda se executa neconditionat -ori lax- cand se permite orice si oricat, au un punct comun: extremele se ating, esueaza in pedagogie, in incercarea de a integra societatii copilul.

Daca in primul caz libertatea si creativitatea minorului tind spre "zero absolut", personalitatea sa va fi strivita de cea a parintelui, astfel ca timiditatea si nesiguranta vor pune stapanire deplina pe el. In al doilea caz, copilul se va amputa in alt sens, moral. Copilul aluneca usor de tot, pentru el neexistand oprelisti.

Alte cauze ale influentei negative pot fi disparitia din viata a unuia din parinti, traiul separat al parintilor, determinat de aparitia unui divort in fapt, parazitismul, ignorarea si incalcarea sistemului normativ al societatii, certuri si violente intre parinti de o anumita gravitate, abandonul copilului la nastere, absenta ingrijirii continue, excesul de indulgenta sau excesul de severitate din partea parintilor ([9]).

In general se poate vorbi de o criza a familiei de astazi, vizibila mai ales prin faptul diminuarii autoritatii parentale.

O alta cauza ce poate duce la aparitia fenomenului infractional este nivelul educatiei si instruirii. Astfel invatamantul poate constitui un obstacol in socializarea individului sau o poate perturba printr-un proces de invatamant scazut din punct de vedere calitativ (incompetenta sau indiferenta cadrelor didactice), acceptarea actelor de indisciplina, existenta unor greseli grosolane in aprecierea nivelului de cunostinte (severitate nemasurata), numarul mare de elevi cuprinsi intr-o clasa, facand mai grea misiunea lucrului cu elevii in ansamblu si cu fiecare in parte, lipsa unui contact cu familiile care isi au copii problema (indisciplinati, tendinte antisociale, etc).

Cunostintele in sine nu determina o persoana sa devina infractor daca nu le are. Nu acesta este criteriul care diferentiaza infractorul de noninfractor, ci moralitatea. Astfel instructia dublata de moralitate poate determina abandonarea deviantei (in prima instanta).

Locul de munca exercita o influenta manifestata asupra oricarei persoane. Elementele de coeziune care exista intre membrii unui colectiv de munca transforma grupul intr-o a doua familie. Din aceasta cauza nu surprinde afirmatia facuta de marea majoritate a infractorilor ca au dobandit comportari antisociale la locul de munca.

Fiecare loc de munca, prin specificul sau, poate avea consecinte particulare criminogene. Astfel, munca prestata in zgomot mare poate slabi psihicul omului; caracterul moral poate fi slabit in cazul in care se munceste in anumite localuri de consumatie (baruri); mediile comerciale si de afaceri caracterizate prin "setea de aur", prin imbogatiri rapide afecteaza negativ moralitatea unora.

Trebuie sa spunem ca de regula infractorii, multi dintre ei, nu se adapteaza mediului de la locul de munca (abateri disciplinare, intarzieri, lipsuri, modificari sau intreruperi ale programului de munca, unele conflicte cu colegii, comiterea de infractiuni la locul de munca).

O alta problema delicata cu care se confrunta de regula indivizii si care de cele mai multe ori duc la savarsirea de infractiuni este consumul exagerat de alcool. Acest consum poate duce la degradarea persoanei, putand crea acea stare de dependenta atunci cand se pierde libertatea controlorii consumului, producand unele complicatii neurologice cum ar fi tulburarile de memorie, tulburari de cunoastere manifestate prin diminuarea atentiei si perceptiei, si chiar depresii.

Tulburarile psiho-comportamentale in alcoolism duc la o slabire si a capacitatii de abtinere, persoana devenind si foarte irascibila, iar prin efectul sau euforic, consumul de alcool supradimensioneaza personalitatea, ajungandu-se de cele mai multe ori la savarsirea de infractiuni contra persoanei si mai rar impotriva proprietatii.

O alta problema ce poate duce la savarsirea de infractiuni ar fi chiar si conditiile economice mizere. Astfel lipsurile materiale, alimentatia slaba, munca grea, conditiile insalubre de locuit si altele, spunem noi, nu conduc la infractionalitate, dar pot avea o influenta criminogena asupra psihicului uman primitiv, abrutizat ori degradat (1).

2.3.         Notiunea si trasaturile specifice pedepsei.

Pedeapsa este acea sanctiune de drept penal, care consta intr-o masura de constrangere si reeducare, prevazuta de lege pentru savarsirea unei infractiuni, si care se aplica de instanta de judecata([10]), in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni.

Din analiza acestei definitii se degaja trasaturile esentiale ale pedepsei, ca sanctiune penala si ca institutie de drept penal:

a)      Pedeapsa este o masura de constrangere care implica o anumita suferinta([11]), impusa infractorului ca reactie sociala la infractiunea savarsita de acesta; in esenta pedeapsa este un mijloc prin care societatea se fereste de infractiuni si reactioneaza contra acelora care le-au savarsit.




Aceasta afirmatie cum ca pedeapsa constituie o suferinta, pare sa contrazica prevederile art.52, Cod penal, alineatul ultim, in care se arata ca "executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinte fizice si nici sa injoseasca persoana condamnatului". Este vorba desigur ca organele de executare sa nu aduca suferinte suplimentare condamnatului, dar nici sa le inlature pe cele inerente pedepsei. Ca suferinta ,pedeapsa nu se reduce numai la lipsa libertatii, ci implica o totala modificare a vietii, modificare incarcata de incomoditati si duritati, din care izvorasc numeroase suferinte morale.

b) Pedeapsa este un mijloc de reeducare.

Desi constrangerea de a executa pedeapsa este determinata de savarsirea infractiunii, si deci, de esecul procesului educativ fata de infractor, acesta nu inseamna suspendarea sau renuntarea la sistemele educative care functioneaza in societate, ci continuarea actiunii acestora cu mijloace specifice. Cel care a savarsit o infractiune nu este si nu poate fi considerat in genere , ca nerecuperabil si deci, ca situat in afara procesului educativ, ci, dimpotriva, trebuie implicat cu si mai mare vigoare in acest proces.

c) Pedeapsa este un mijloc de constrangere.

Asa cum se arata in articolul 52 Cod penal, pentru ca pedeapsa sa fie executata se foloseste constrangerea, caci nimeni nu este dispus sa execute o pedeapsa de buna voie. Astfel pedeapsa nu poate fi aplicata decat de stat ce apare ca subiect al raporturilor juridice penale, inclusiv al raporturilor de conflict.

d) Pedeapsa este prevazuta de lege pentru o anumita infractiune.

In aceasta trasatura se reflecta nu numai principiul legalitatii de drept penal, dar si legatura organica intre pedeapsa, raspunderea penala si infractiune, pedeapsa fiind consecinta infractiunii prin intermediul raspunderii penale. De aceea nu exista pedeapsa in general, ci numai pedeapsa ca sanctiune pentru o anumita infractiune.

e) Pedeapsa se aplica numai infractorului.

In aceasta trasatura se reflecta caracterul personal al pedepsei care nu poate fi aplicata decat infractorului, iar in caz de deces al condamnatului inainte de executarea pedepsei, aceasta se stinge odata cu viata lui, nefiind transmisibila.

f) Pedeapsa se aplica in scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni.

Aceasta trasatura esentiala a pedepsei, reflecta nu numai ratiunea pedepsei sub raportul consecintelor ulterioare executarii sale, dar si increderea in aptitudinea pedepsei de a determina schimbarea mentalitatii condamnatului, in asa fel incat sa nu mai savarseasca, din nou, infractiuni.

2.4.            Scopul si functiile pedepsei.

Din definitia pedepsei rezulta ca ea este menita sa conduca la realizarea anumitor scopuri, la care statul tinde prin instituirea si aplicarea ei. In lege, vorbindu-se de scopul pedepsei, se arata ca aceasta consta In prevenirea savarsirii de noi infractiuni ([12]).

Cum noi infractiuni ar putea savarsi atat cel ce a mai savarsit, cat si altii, scopul prevenirii savarsirii de noi infractiuni se refera la cel condamnat si la alte persoane. Asa fiind s-ar putea spune ca este vorba de doua scopuri: unul, prevenirii infractorului sa mai savarseasca noi infractiuni (preventie speciala), altul, scopul prevenirii altor persoane de a savarsi infractiuni (preventie gen), esenta ramanand insa aceeasi ([13]).

Pentru a putea urmari mai bine modul in care se realizeaza scopul pedepsei prevenirea savarsirii de noi infractiuni - trebuie sa privim pedeapsa in cele trei ipostaze ale sale: pedeapsa ca amenintare inainte de savarsirea infractiunii, pedeapsa ca perspectiva dupa savarsirea infractiunii, dar inainte de punerea ei in executare, pedeapsa ca suferinta dupa punerea ei in executare([14]). Prevazuta in textul incriminator, pedeapsa are indemnurilor sale. Intre satisfactia pe care i-o ofera savarsirea infractiunii si evitarea suferintei pe care ar urma sa o suporte daca va fi surprins si pedepsit, s-ar putea ca potentialul infractor sa opteze pentru evitarea suferintei si sa nu mai savarseasca infractiunea planuita.

A doua ipostaza a pedepsei - pedeapsa ca perspectiva, dupa savarsirea infractiunii, dar inainte de punerea ei in executare - este caracterizata de teama infractorului ca va fi prins si tras la raspundere penala, precum si de pornirea launtrica de a savarsi noi infractiuni. Aceasta pornire poate fi stimulata de:

- tendinta omului, in general, si a infractorului, in special, de a repeta actiunile si faptele sale;

- acele mobiluri si trasaturi de caracter care au determinat si savarsirea primei infractiuni;

- modul in care legislatia penala reglementeaza concursul de infractiuni.

Dupa punerea in executare a pedepsei cu inchisoarea, primul efect al acesteia este ca il indeparteaza pe infractor - pentru un anumit interval de timp - din mijlocul societatii. Izolarea sa de societate constituie un act de preventie temporara si speciala.

Pedeapsa insasi, cuantumul pedepsei, suferintele pe care le implica, efectele ei asupra familiei condamnatului, nu raman neobservate de ceilalti membrii ai societatii, iar reactiile care se produc ar putea fi caracterizate in raport cu urmatoarele doua categorii mari de persoane: cei care duc o viata corecta si nu sunt predispusi de a savarsi infractiuni, si cei care, prin temperament, obiceiuri, lipsa de educatie si moralitate, sunt candidati la calitatea de infractor.

In ce-i priveste pe primii, unii dintre acestia vor considera pedeapsa ca fiind cuvenita, uneori socotind-o chiar prea blanda. Altii il vor compatimi pe infractor si pentru ca a savarsit infractiunea, si pentru ca a primit pedeapsa, si pentru ca va trebui sa execute aceasta pedeapsa .

Cata vreme cei ce gandesc intr-unul din modurile aratate mai sus, nu fac parte din mediul candidatilor la infractionalism, parerile lor nu pot modifica ponderea fenomenului infractional decat in mod direct, si anume, in masura in care aceste pareri ar ajunge la urechea candidatilor la infractionalism, si acestia le-ar acorda o oarecare atentie. In aceasta masura, influenta acestor pareri ar fi beninga, pentru ca ar naste in mintea celor influentati, fie temerea pentru o pedeapsa mai severa, fie temerea de suferinte, pe care chiar o pedeapsa blanda le poate produce.

In ceea ce priveste categoria celor ce au vocatie infractionala, pe acestia, pedeapsa aplicata altor infractori si executata de acestia, ii poate influenta in doua moduri: unora le poate mana propriul orgoliu, intarindu-le hotararea de a savarsi infractiunea, sau infractiunile planuite, cu incredere in capacitatea lor de a lua cele mai vigilente masuri de precautie pentru a nu fi descoperiti. Altora le poate, din contra, slabi si chiar anihila pofta pentru infractiuni, tocmai de teama suferintelor pe care pedeapsa le include si a sentimentului ca, totusi, in cele din urma, infractorul este descoperit si pedepsit. Aceasta din urma influenta, pozitiva, pe care o poate avea pedeapsa aplicata reprezinta, in cadrul disciplinei penale, exemplaritatea penala.

Pentru realizarea scopului sau, pedeapsa indeplineste anumite functii penale care influenteaza asupra condamnatului, determinand schimbarea conduitei viitoare a acestuia si avertizand prin aceasta si alte persoane asupra consecintelor pe care le-ar avea de suportat daca ar urma exemplul lui. Aceste functii pe care pedeapsa le indeplineste sunt:



a) Functia de constrangere.

Sub influenta constrangerii, infractorul este impiedicat de a relua activitatea sa infractionala si, totodata, este determinat sa-si schimbe, sau, in orice caz, sa reflecte asupra schimbarii conduitei care i-a atras constrangerea.

Codul nostru penal prevede in dispozitiile articolului 52, alineatul 2, teza finala, ca executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinte fizice si nici sa injoseasca persoana condamnatului. Nerespectarea dispozitiei mentionate, poate constitui infractiunea de rele tratamente ([15]). Legea sanctioneaza cu inchisoarea purtarea abuziva, prin aplicarea de rele tratamente unei persoane aflate in stare de retinere, detinere ori in executarea unor masuri de siguranta sau educative.

b) Functia de reeducare

Aceasta functie decurge din caracterul de mijloc de reeducare pe care il are pedeapsa si consta in influentarea mentalitatii si deprinderilor condamnatului, in sensul inlaturarii celor antisociale si formarii altora noi, corespunzatoare exigentelor societatii.

Functia de reeducare este prevazuta de codul nostru penal prin dispozitia din articolul 22, alineatul 2, in care se arata ca prin executarea pedepsei se urmareste formarea la cel condamnat a unei atitudini corecte fata de munca, fata de ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala.

c) Functia de exemplaritate

Este o functie adiacenta, atribuita pedepsei, constand in influenta pe care pedeapsa aplicata produce asupra altor persoane care, vazand suferinta la care condamnatul este supus, sunt puse in situatia de a reflecta asupra propriei lor comportari viitoare si de a se abtine de la savarsirea de infractiuni. Realizarea acestei functii este conditionata de fermitatea cu care pedeapsa este aplicata si pusa in executare, de intensitatea si generalitatea dezaprobarii publice a faptei si a faptuitorului, de caracterul convingator al pedepsei, care trebuie sa reflecte, prin marimea privatiuni lor la care condamnatul este supus, gravitate a infractiunii savarsite de acesta.

d) Functia de eliminare

Pentru realizarea scopului sau, pedeapsa poate actiona si prin functia sa de eliminare, temporara sau definitiva, a condamnatului din societate. In dreptul nostru penal, care prevede pedeapsa detentiunii pe viata, eliminarea definitiva este posibila in cazurile exceptionale in care se aplica aceasta pedeapsa. Eliminarea temporara se realizeaza insa, in toate cazurile in care pedeapsa inchisorii se executa in locuri de detinere si ea apare ca necesara in cazul infractiunilor cu inalt grad de pericol social, la care izolarea de societate prezinta un soc dureros moralmente, dar necesar pentru schimbarea unei mentalitati profund antisociale si pentru a pune la adapost societatea , cel putin temporar, impotriva periculozitatii infractorului a carui reeducare urmeaza sa se faca in conditiile privatiunii de libertate.



[1] E. Stanisor, 2003, pg14

[2] V. Dongoroz, 1993, pg 194

[4] .I.Nenov, 1970, pg15

[5] J.Prandel, 1990, pg.216

[6] M.R.Stanoiu, 1995, pg.13

[7] M.R.Stanoiu, 1995,pg.25

[8] H.Oprean,1996,pg.197

[9] E.Stanisor,2003

[10] I.Oancea, 1997,pg. 309

[11] D.Pavel,1994

[12] Codul Penal,art. 52

[13] C. Bulai, 1992, pg. 21

[14] D. Pavel, 1994, pg.33

[15] Codul penal art. 267






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Asistenta-sociala




INSTITUTIONALIZAREA
Scolarizarea grupurilor defavorizate
DIMENSIUNI ALE ASISTENTEI FAMILIEI SI COPILULUI
Inceputurile asistentei sociale in Romania. Esantioane de asistenta sociala
Evaluarea programelor sociale
CONSIDERATII GENERALE PRIVIND INFRACTIONALITATEA SI PEDEAPSA
METODE UTILIZATE IN ASISTENTA SOCIALA
Abordari conceptuale privind serviciile publice de sanatate si dezvoltarea sociala
INGRIJIRILE COMUNITARE
DEVIANTA CA FENOMEN SOCIAL