Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Ca sa traiesti o viata sanatoasa. vindecarea bolilor animalelor, protectia si ingrijirea, cresterea animalelor, bolile animalelor


Alimentatie Asistenta sociala Frumusete Medicina Medicina veterinara Retete

Asistenta sociala


Index » sanatate » Asistenta sociala
» Inceputurile asistentei sociale in Romania. Esantioane de asistenta sociala


Inceputurile asistentei sociale in Romania. Esantioane de asistenta sociala




Inceputurile asistentei sociale in Romania. Esantioane de asistenta sociala

Societatea umana din toate timpurile, construita pe principiul claselor, a continut in sanul ei si grupuri defavorizate, acestea fiind de regula continatoare a majoritatii populatiei. Saracia cu care acestia s-au confruntat sau inca se mai confrunta, greutatile inerente specifice vietii dar amplificate in cazul acestora si duse la extrem, de cele mai multe ori vizand nu numai calitatea vietii persoanei ci chiar imposibilitatea traiului cotidian, au generat o continua preocupare pentru anumite grupuri de a imbunatati pe cat posibil, viata celor napastuiti.




Filantropia ca idee nu este nimic inovator si nici nu apartine timpului nostru, deoarece ceea ce se intampla acum in asistenta sociala nu este altceva decat rezultatul eforturilor depuse de-a lungul veacurilor de existenta a societatii umane si putem spune ca porneste din antichitate, de la conceptul de democratie. Pornind de la aceasta idee si unita cu ideea de republica, s-a conturat din ce in ce mai mult rolul si importanta individului in societate.

Inceputurile asistentei sociale nu trebuie deci sa le cautam in timpurile moderne, ele apartinand societatii umane inca din antichitate, iar practica lor, chiar daca timida la inceput, incepe in  timpurile stravechi ale organizarii sociale.

Cu aproximativ 1750 de ani i.Hr., prin Codul de legi numit "al lui Hamurabi", apare ideea intr-ajutorarii intre oameni[1], nespecificata inca in ceea ce priveste modalitatea de interventie, dar explicata ca necesitate in vederea stabilirii unei imbunatatiri a calitatii vietii pentru cei care se aflau in lipsuri. Mai tarziu, societatea elena va elabora conceptul numit "filantropie" (de la grecescul φιλός si άνθρωπος = iubitor de oameni), iar actiunea acestuia era indreptata catre cei mai defavorizati dintre cetatenii vechii Elade.

Societatea Romana avea si ea, chiar daca sub o forma particulara, preocupari in domeniul asistabilitatii sociale. Astfel, patricienii defasurau actiuni denumite "annona civica" in cadrul carora, patricienii constituenti ai clasei inalte organizau targuri de bunuri si alimente de baza, produse pe care le vindeau la preturi accesibile celor mai saraci.[2]

Spre deosebire de celelalte societati antice, societatea mozaica identifica filantropia ca practica prin excelenta apartinand Divinitatii, iar omul ca si creatie a lui Dumnezeu trebuia sa fie conforma comportamental cu Creatorul. Psalmul 102 consemneaza cuvintele: "Cel ce face Milostenie, Domnul si judecata tuturor celor ce li se face strambatate Indurat si milostiv este Domnul, Indelung-rabdator si mult-milostiv".[3] Dreptatea divina avea ca si criteriu de aplicare conformitatea cu principiile Dumnezeirii. Se contureaza astfel ideea obligativitatii intr-ajutorarii ca dovada a respectarii conformitatii omului cu divinul.

Actiunea umanului contrara principiilor divine atrage dupa sine rasturnarea oranduirii sociale. "Coborat-a pe cei puternici de pe scaune si a inaltat pe cei smeriti, Pei cei flamanzi i-a umplut de bunatati, iar pe cei bogati i-a scos afara deserti".[4]

Era invocata adesea dreptatea divina. Cel slab si vulnerabil in fata vicisitudinilor vremii traia cel mai adesea cu speranta ca daca duce temporar o viata plina de lipsuri, Divinitatea il va rasplati si va restaura dreptatea; cel care avea mai mult decat el dar nu se indura spre a-i imbunatati situatia sa, va avea de suferit atunci cand va ajunge in fata Judecatii lui Dumnezeu. De aceea, evreul practicant privea milostenia ca pe o indatorire fundamentala a vietii sale social-religioase, dar si ca un mijloc de imbunare a Dreptului Judecator.

Nu putem afirma insa ca la nivelul societatii iudaice s-a fundamentat practica asistentei sociale, tot cee ce am amintit pana acum fiind premisele "noului" adus de Hristos prin religia crestina. Pana la aparitia societatii crestine, saracul era tot sarac in raport cu societatea; egalitatea sociala, fie ea si macar cu statutul de concept, avea sa devina mult mai tarziu un principiu fundamental al societatilor umane. Si chiar si atunci cand aceasta a devenit o realitate a conceptiei de vietuire sociala, au existat destule momente in care omul a fost exploatat de catre om, cel slab a devenit unealta celui tare, cel sarac a devenit "maruntisul de buzunar" al celui bogat.

Hristos, in "Marea cuvantare eshatologica", stabileste filantropia la locul cel mai important din viata crestinului. Aceasta importanta deriva din relatia om-Dumnezeu care nu poate exista eminamente individual, ci numai in conexiune indirecta prin aproapele identificat cu orice om. Si acest concept era posibil datorita identificarii fiecarui om cu Creatorul sau, lucru afirmat si sustinut continuu in activitatea pastoral-misionara a Mantuitorului Hristos.

Evanghelistul Matei reda cuvantarea lui Iisus referitoare la Judecata de Apoi cand, Dumnezeu-Imparatul va judeca pe toti oamenii din prisma modului in care s-au facut utili celor de langa ei, identificandu-Se cu toti cei slabi si vulnerabili, numiti de El "frati mai mici".[5]

"Imparatul va zice celor de-a dreapta Lui: veniti binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti imparatia care v-a fost pregatita de la intemeierea Lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si mi-ati dat sa beau; strain am fost si m-ati primit; Gol am fost si M-ati inmbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine".[6]

Asadar crestinismul, fundamentat pe invatatura lui Hristos promoveaza ideea intr-ajutorarii semenului, a celui aflat in suferinta ca principal mijloc de a ajunge la fericirea paradisiaca. Imaginea crestinului autentic este perfecta sau nu, in functie de modul in care acesta se oglindeste in viata celor care-l inconjoara. Saracul, napastuitul sortii sau orfanul devine astfel protejatul Divinitatii, in constiinta crestina. El devine cel "nedreptatit", caruia trebuie sa i se faca dreptate, in sensul reabilitarii starii lui sociale si a nivelului sau de trai, iar aceasta dreptate, daca nu este indeplinita de catre semenii sai, va deveni in definitiv obiectul interventiei divine.

"Atata timp cat saracul beneficiaza in mod explicit de protectia divina, iar simpla sa prezenta perpetueaza imaginea Fiului Omului pe pamant intr-un timp mitic si, prin urmare, niciodata incheiat, "datoria de a i se face dreptate in sensul justitiar al termenului, este, in mod virtual, nelimitata".[7]

Din punctul de vedere crestin adoratia lui Dumnezeu devine imposibila atata timp cat iubirea omului pentru Dumnezeu nu se oglindeste si asupra celor din jur. "Aproapele" se interpune intre crestin si Dumnezeu ca proiectie a Divinului in lumea vizuala, precum fenomenul de "Fata morgana" care, desi este o iluzie optica, reproduce fidel imaginea unei realitati indepartate. Altfel spus, Imaginea virtuala sporeste speranta calatorului si o transforma in certitudine, o certitudine ca obiectivul urmat de el este real si tangibil.

"Caritas este orice astfel de intalnire cu semenul, care - privita de ochiul judecator al lui Dumnezeu - poate fi interpretata ca o intalnire cu iubirea absoluta, adica in iubirea lui Dumnezeu, asa cum a fost ea facuta cunoscuta de Hristos".[8]

1. Asistenta sociala in primele veacuri crestine.

Lumea devenita crestina prin predica lui Iisus Hristos si a Apostolilor si urmasilor acestora a implementat cu succes demersurile de asistenta sociala promovate de catre Invatator. Mai mult decat atat, viata primelor comunitati crestine avea in centru, pe langa participatiunea liturgica, faptele milei trupesti concretizate in special prin actiuni de hranire a celor flamanzi, in special in cadrul meselor postliturgice numite "agape" (de la gr. Άγαπή = mese ale dragostei).

Practica asistentei sociale in mod organizat in Biserica apare in veacul al-IV-lea, odata cu remarcabilele interventii ale imparatului bizantin Constantin cel Mare care a institutionalizat asistenta sociala, intemeind primele asezaminte pentru orfani, vaduve, bolnavi si batrani din istorie.[9] In ceea ce priveste institutia Vasiliadei intemeiata de catre Vasile cel Mare (330-379) Episcop al Cezareei Capadociei si exarh politic al Pontului, aceasta a reprezentat nu numai un pas inainte in demersul crestin de asistenta sociala, dar si o mai buna organizare a acesteia, aceasta personalitate a primelor veacuri crestine desfasurand o bogata activitate pestoral-misionara, urmarind cu tot dinadinsul binele celor multi.

Iubirea pentru Hristos de care a dat dovada Vasile cel Mare s-a concretizat, printre alte demersuri intreprinse de catre acesta, si in opera filantropica pe care marele ierarh a initiat-o si a sustinut-o cu ravna, considerand pe cei nevoiasi frati, pe cei asupriti mijloace de a ajunge la Hristos cel al carui chip se oglindea si peste acestia.

Au ramas in istorie vestitele impartiri ale averii proprii ale lui Vasile cel Mare care, din dorinta de-a fi conform invataturii lui Hristos a

Se spune despre Vasile ca era tot atat de milos spre cei saraci si aflati in suferinta, pe cat era de inalta statura sa fizica, morala si intelectuala. Lui i se datoreaza grija pentru infiintarea unui mare spital in Cezareea, numit de catre unii dupa numele sau (Basilias)[i], un asezamant caritabil destinat celor care, din pricina saraciei nu puteau sa-si trateze bolile de care sufereau in spitalele publice. Fondurile necesare intretinerii acestui spital se compuneau, in special din veniturile sale obtinute ca episcop, din averea personala mostenita din familie, dar si din daniile publice care se obtineau tot la indemnul sau.

In lumea pagana, institutiile de asistenta sociala erau necunoscute, desi in unele perioade mai regasim palide incercari de asistabilitate sociala care intotdeauna aveau un scop precis pentru cel care le infaptuia; doar sub imperiul milei crestine si prin asidua stradanie a unor Sfinti Parinti precum Vasile cel Mare, bunaoara, a fost posibila infiintarea si sustinerea lor.

"In toata istoria filantropiei crestine, nu se cunoaste o institutie de binefacere care sa poata sta alaturi de relizarile Sfantului Vasile cel Mare, Arhiepiscop in Cezareea Capadociei, acum o mie sase sute de ani. Acesta a ridicat, la marginea orasului sau de resedinta, o adevarata cetate a caritatii crestine, care cuprindea: azil pentru batrani, spitale, leprozerie - prima institutie de acest fel in istorie - case pentru primirea calatorilor, orfelinat cu scoala pentru copiii nimanui si, in mijlocul acestora, "institutia sfanta, care crea si ocrotea pe toate celelalte in numele lui Iisus Hristos, o biserica". Tot ceea ce lumea crestina a izbutit sa infaptuiasca mai tarziu in domeniul caritatii si asistentei sociale, a avut ca punct de plecare si model desavarsit de organizare, opera filantropica a Marelui Vasile, trecut la cele vesnice in anul de la Hristos 379."[10], spunea patriarhul Iustinian intr-o cuvantare rostita la 2 decembrie 1956 la sarbatorirea bicentenarului Asezamintelor Spitalicesti "Sf. Spiridon" din Iasi.

Se spune despre Vasile ca era tot atat de milos spre cei saraci si aflati in suferinta, pe cat era de inalta statura sa fizica, morala si intelectuala. Lui i se datoreaza grija pentru infiintarea unui mare spital in Cezareea, numit de catre unii dupa numele sau (Basilias)[11], un asezamant caritabil destinat celor care, din pricina saraciei nu puteau sa-si trateze bolile de care sufereau in spitalele publice. Fondurile necesare intretinerii acestui spital se compuneau, in special din veniturile sale obtinute ca episcop, din averea personala mostenita din familie, dar si din daniile publice care se obtineau tot la indemnul sau.

Filantropia, in viziunea Sfantului Vasile cel Mare este expresia de netagaduit a urmarii lui Hristos care, in repetate randuri lega dragostea fata de oameni de dragostea ce o datoreaza crestinul lui Dumnezeu. Chiar si Dumnezeiescul Pavel, vorbind despre aceasta, asemeni Invatatorului afirma ca nu poate spune cineva ca iubeste pe Dumnezeu si este urmator al lui Hristos atata timp cat nu manifesta dragoste fata de aproapele sau.

Mantuitorul Insusi, in Marea Cuvantare Eshatologica, aseaza ca si criteriu principal al Judecatii de Apoi, iubirea fata de aproapele, manifestata prin revarsarea facerilor de bine asupra celor "mai mici". Cu siguranta, Sfantul Vasile cel Mare a demonstrat in mod desavarst ca a fost un om pe deplin iubitor de Dumnezeu si de aproapele.

Sfantul Grigorie de Nazianz ne da marturie despre grija Sfantului Vasile cel Mare pentru comunitatea pe care o pastorea in vremuri de restriste. Acesta spune ca "Mai ales el se realizeaza in timpul cumplitei foamete din 368, cumparand grau din Egipt si indemnand pe cei bogati sa-si deschida hambarele".[12] Cat despre Vasiliada, Sfantul Grigorie aseaza aceasta lucrare a Sfantului Vasile cel Mare deasupra celor 7 minuni ale lumii antice.

Ni se spune despre marele nostru Parinte ca era grabnic ajutator spre cei saraci, usurare pentru orice neputinta omeneasca si chiar pentru leprosii marginalizati de societate ale caror rani marele ierarh le saruta.[13]

Exemplul lui Vasile cel Mare nu este singurul de acest gen din istoria Bisericii Crestine primare, dar putem considera pe buna dreptate ca a insemnat punctul de plecare al filantropiei desfasurate in mod organizat, constituid totodata si modelul a ceea ce avea sa urmeze in demersurile de asistabilitate sociala.

Crestinismul Occidental fundamenteaza insa intr-un mod putin diferit de Orient, actul filantropic. Daca Orientul nu a prevazut niciun mod de raspuns din partea celui asistat, Apusul traseaza sarcini si pentru acesta din urma. Cel care primea ajutor avea datoria morala de-a se ruga pentru binele celui care l-a ajutat si aceasta ca raspuns la ajutor, dar si ca o conditie in functie de indeplinirea careia depindea un eventual ajutor ulterior.[14] Acest fapt se constituia in motivatia psihologica a actului caritabil.

Un alt aspect al asistentei sociale in occident ne este oferit de Franta celei de-a doa jumatati a secolului al XIII-lea cand apare ideea de filantropie ca datorie nationala care viza realizarea unei anumite bunastari pentru toti cetatenii, dar si o incercare de eradicare a acestui flagel care este saracia si care tindea sa motiveze cresterea actelor de infractionalitate. Mai tarziu, revolutia franceza va prelua aceasta atitudine ca expresie a realizarii egalitatii si fraternitatii dintre cetatenii galici.[15]

Desi am fi tentati sa credem ca este vorba despre un proces de laicizare a spiritului asistentei sociale, trebuie spus ca substratul acesteia ramanea in continuare cel religios, iar partea laica reprezenta doar invelisul unui tot unitar. Chiar daca instrumentul era de natura laica, principiul in sine ramanea acelasi. Iluministii considerau ca actul caritabil ca expresie a iubirii nu este numai o expresie a gratiei divine, ci o expresie naturala a firii umane.[16]

Filosoful iluminist vine sa schimbe radical ideea de filantropie ca element de troc intre om si Dumnezeu prin intermediul semenului. Facerea de bine este considerata in secolul luminilor un mijloc de a ajunge la fericire si acest lucru este posibil doar atunci cand cel ce face un act caritabil nu asteapta nimic in schimb, proband multumirea interioara ca reflex al sentimentului datoriei implinite. Este prima incercare de trecere a asistabilitatii sociale din sfera religiosului in cea a civicului, ca datorie a acestuia din urma.

In spatiul romanesc, asistenta sociala a fost strans legata, inca de la inceputuri, de viata religioasa crestina, ca extensie a Bisericii inspre lume si expresie a adevaratei trairi crestinesti.

Voievozii romani din perioada premoderna au intemeiat institutii filantropice, dupa modelul celor existente in intreaga lume crestina, nu numai din dorinta de a ajuta, dar si pentru a se alinia la modelul dat de celelalte societati. Avem date din jurul anului 1365 cand Radu negru intemeiaza la Mataul de Jos, langa Campulung, un sat destinat celor mai saraci si mai vulnerabili dintre locuitorii Tarii Romanesti.[17] Tot de activitatea domnitorului amintit se leaga si intemeierea caliciilor care erau intretinute din cutia milelor, din taxele vamale si din platile pentru divorturi.[18]

Matei Basarab va infiinta la randul sau, pe tot cuprinsul Tarii Romanesti, asezaminte pentru protectia vaduvelor si a orfanilor minori, iar Vlad Voievod (1524) a organizat centru de primire pentru saraci la Curtea de Arges de unde cei mai oropsiti primeau, pe langa mancare, haine si bani.[19]

In Moldova, domnitorul Stefan cel Mare a organizat caliciile, dar si manastirile pe care acesta le-a construit de-a lugul domniei sale se constituiau in adevarate asezaminte de asistenta sociala.

Despre manastirile romanesti trebuie amintit faptul ca acestea au fost, atat primitoare de danii Domnesti, cat si organizatoare, la randul lor, de asistenta sociala. Ajutoarele pentru manastiri erau privite, pana in epoca moderna ca adevarate acte caritabile, deoarece principalul vot pe care il depune calugarul la intrarea in monahism este acela al saraciei, monahul devenind intruchiparea saracitului pentru Hristos. In alta ordine de idei, manastirile erau obligate moral a continua, la randul lor actul filantropic.





Un alt motiv in ajutorarea manastirilor, pe langa votul saraciei monahilor, era acela preluat din conceptia apuseana despre obligatia spirituala a celui asistat de-a se ruga pentru binefacatorul sau. Ori manastirile erau locurile in care rugaciunea pentru lume se desfasura si se desfasoara neintrerupt, iar acesta era un stimul pentru cei care voiau sa ajute pe cei de la care primeau mai apoi darurile rugaciunii.

"Din toate cele mai alese si laudate lucruri la cei ce de la Dumnezeu li s-a dat a stapani fapta cea buna a milostivirii este mai aleasa si mai laudata, mai ales cand va fi catre sfintele si dumnezeiestile manastiri, unde se savarsesc dumnezeiestile slujbe si unde cei ce au parasit lumea traiesc o viata ingereasca si mai presus de lume, rugandu-se lui Dumnezeu ziua si noaptea pentru Imparati si pentru Domni si pentru tot pravoslavnicul crestinesc norod, la acelea cuviincios este facerea de bine, a ajuta pre lacuitorii intr-insele cu cele de trebuinta, fiindca si ei se afla slujind lor intru cele sufletesti, rugandu-se lui Dumnezeu pentru spasania sufletelor".[20]

Chiar daca domnitorii din Principatele Romane vor adopta spre sfarsitul secolului al XVIII-lea ideile filantropice promovate in Apus de catre curentul iluminist, nu vor pastra in totalitate conceptia si tipologia acestora din urma. Daca in Occident filantropia viza stoparea fenomenului saraciei progresive, in Principate se dorea pastrarea ierarhiei sociale intacta si doar reducerea efectelor saraciei, lucru demonstrat de catre practicile de aici care urmau ierarhia sociala si care, nu numai ca nu trec in sarcina socialului laic, ci chiar daca astfel de initiative devin apanajul domnitorilor si boierimii, acestea pastreaza in continuare caracterul religios.

"Socoteste ca facand bine lui Dumnezeu te asemini. Ce dara tuturorstapanitorilor se cade sa alerge dupa aceasta materie, adeca a facerei de bine, si cat va fi in putinta sarguind catre toti supusii, asemene sa verse bunatatea sa, insa nu catre toti toate cum zice Sfanta Evanghelie, ce fiestecaruia dupa masura starii sale; pentru ca darul cu buna socoteala facandu-se se numeste dar".[21]

Perioada fanariota, nu aduce nimic nou la nivelul discursiv cu privire la asistenta sociala, chiar daca Domnitorul era principalul ctitor al asezamintelor caritabile, el indeplineste in aceasta perioada misiunea sa de filantrop, in functie de interesele politice pe care le avea. Daca in acelasi timp in Europa de vest se intocmeau strategii de imbunatatire a nivelului de trai si de eradicare a saraciei, in Principatele aflate sub stapanire fanariota nu se intampla acelasi lucru. Saracia este mentinuta si chiar folosita ca mijloc de control asupra maselor.

Cu toate acestea, la inceputul ctitoriilor asezamintelor de caritate, filantropia individuala nu este desfiintata, ci doar acoperita de imaginea domnului ca ctitor si filantrop. Nu numai ca este acesta inceputul unor noi organizarii, de aceasta data institutionalizate, ale asistentei sociale, dar apar si primele criterii normative care, dupa parerea noastra, sunt primele incercari de realizare a anchetei sociale.

Un alt fel de asistenta sociala in Banat, la sfarsitul secolului al- XVIII-lea.

"Fondul de ajutoare Ioan Popasu".

 

Sud-Vestul Romaniei, ceea ce se cunoaste sub numele desemnat de Banat, a fost de multe ori catalogat cu titlul de "Gosen" al Romaniei, pepiniera a bunastarii din aceasta parte de tara, datorita, in principal, potentialitatii sale deosebite in ceea ce priveste resursele geografice, dar si a culturii aparte cu care a stiut sa se innobileze de-a lungul vremii. Faptul ca s-a infatisat astfel, i-a atras intotdeauna ravnirea atat din partea locuitorilor din zonele mai defavorizate ale Romaniei, cat si poftirea lacoma a pretendentilor sai straini care l-au subjugat si exploatat la maximum, de-a lungul veacurilor.

Istoria banateana este una zbuciumata, aceasta parte de tara trecand prin sita mai multor stapaniri straine care au pus la grea incercare potentialul sau de emancipare culturala si socio-economica. Daca in secolul al XIV - lea Timisoara impreuna cu o mare parte a teritoriului banatean trece sub dominatie ungara, in urma campaniilor lui Carol Robert de Anjou, mai tarziu, in 1552, Timisoara este transformata in bastion al pasalacului turcesc instalat aici. La 1688, Dieta Transilvaniei a fost constransa sa accepte conditiile impuse de turci, printre acestea numarandu-se si anexarea la pasalacul de Timisoara a Banatului de Caransebes-Lugoj.

Cu mici intermitente determinate de incursiunile habsburgilor in Banat, aceasta provincie romanesca avea sa ramana sub dominatie turceasca pana in anul 1718 cand, prin pacea de la Passarovitz, turcii vor fi nevoiti a renunta la hegemonia instaurata de ei aici, facand loc dominatiei habsburgice care va dura pana la 1918.

Sentimentul national-religios al romanilor banateni a avut foarte mult de suferit de pe urma acestor dominatii straine, deoarece, in pofida promisiunilor venite din partea autoritatilor straine ca in schimbul loialitatii romanilor fata de imperiali, acestia ar fi urmat sa se bucure de libertate confesionala si culturala, totusi, in buna parte, supusii nu s-au bucurat de aceste privilegii, datorita faptului ca fiecare concesie facuta de stapanire aducea dupa sine noi restrictii.[22] In fapt, independenta Bisericii Romanesti din Banat fata de imperiali a adus alienarea acesteia catre Mitropolia de Carlovitz ori catre cea de la Belgrad.[23]

Apropierea de granita cu Ardealul liber coroborata cu constiinta faptului ca peste munti traiesc frati romani determina pe multi dintre locuitorii Banatului aflat sub ocupatie sa ia drumul pribegiei intr-acolo, indiferent de riscurile la care se expuneau prin aceasta tentativa disperata. Acelasi era si coportamentul adoptat de catre romanii din Tara Romaneasca. Muntii nu au constituit bariere de netrecut, asa cum sperau imperialii, iar oranduirea granicereasca, in ciuda violentei manifestate fata de cei care doreau sa treaca la fratii de peste munti, n-a fost decat un simbol trist al unei oranduieli nedrepte instaurate pe pamantul romanesc pentru a desparti fratii de frati.

"Fiecare militant pentru drepturile nationale si bisericesti ale romanilor era primit si sprijinit, fiecare intreprindere menita a afirma nationalitatea romaneasca era sustinuta cu zel, fiecare castig, cat de mic, privind supravietuirea si afirmarea romaneasca era intampinat cu adevarate explozii de entuziasm. Constiinta de neam, identitatea de interese, limba si religia consolidau unitatea romaneasca si intensificau lupta pentru emancipare nationala."[24]

Autoritatile imperiale se temeau de reactiile venite din partea populatiei si incercau sa se protejeze prin legi, incursiuni ale armatelor ori prin baricadarea in spatele zidurilor, pentru a nu auzi gemetele si blestemele celor care indurau ororile unei stapaniri nedrepte, in propriul lor pamant.                          Se considera ca trebuiau nimicite in fasa orice incercare de rezistenta ori de revolta. Romanii reuseau cu foarte multe jertfe sa obtina aprobarea pentru organizarea cate unui congres ori adunari nationale care, chiar daca era aprobata, era si supusa unei riguroase cenzuri si unui control deosebit de strict din partea stapanirii.

Biserica Ortodoxa si limba romaneasca au fost adevaratii piloni pe care s-a sprijinit poporul roman din Banat in perioada de dominatie habsburgica, aceste doua componente ale spiritualitatii romanesti fiind prigonite in mod sistematic in Banatul aflat pentru atata vreme sub stapanire straina,fara ca ele sa poata fi nimicite ori reduse la tacere.

La fel ca si vecinii lor de natie sarba, romanii si-au pastrat cu indaratnicie tezaurul de gandire, expresie si simtamant romanesc. Cele doua natiuni s-au sprijinit reciproc, pe cat le-a fost posibil, in vederea infaptuirii aceluiasi deziderat national, desi autoritatile au incercat in repetate randuri a le invrajbi cu scopul de infaptuire a dictonului "divide ut impera". Aceasta idee rezida si din faptul ca multa vreme, romanilor nu le-a fost permis sa aiba  episcopi de acelasi neam cu ei.

Totusi, au existat si ierarhi sarbi care au constatat necesitatile credinciosilor romani din Banat de a beneficia de asistenta religioasa din partea unor ierarhi si preoti de acelasi neam si limba cu ei. Astfel, episcopul de Varset Iosif Ioanovici, la intrunirea Dietei de la Timisoara din 1790, spunea: 'Am putut cunoaste ca prin satele ceale rumanesti, unde lacuitorii numai limba maici(i) sale cea rumaneasca o stiu, asa feliu de obiceai batranesc aflu, cand prin bisarici toate randuiale eclesiastica si nationala '.[25]

Introducerea in Biserica a limbii romane a determinat introducerea ei si in scoli, precum si tiparirea de carte romaneasca, iar mai tarziu de periodice in limba romana. Acest deziderat nu apartinea doar elitelor bisericesti ori culturale din Banat, ci se bucura de deplinul asentiment al marii mase a populatiei banatene, fapt care a generat presiuni din partea populatiei prin reprezentantii sai religiosi, presiuni indreptate asupra autoritatii imperiale in sensul recunoasterii drepturilor confesionale ale romanilor banateni.

Eforturile necontenite desfasurate de catre romanii din Banat in sensul amintit a avut rezultat favorabil spre a doua jumatate a sec. XIX, in timpul domniei lui Francisc Iosepf I care la 6 iulie 1865 recunoaste infiintarea a doua episcopii ortodoxe in Banat, una la Arad si alta la Caransebes.[26] In acelasi timp mai redacteaza si actul de numire la rangul de episcop al nou infiintatei Episcopii de Caransebes, pe arhimandritul Ioan Popasu (1808-1889), pe atunci protopop de Brasov.[27] Hirotonia acestuia intru arhiereu s-a savarsit in biserica din Rasinari de catre Mitropolitul Andrei Saguna si episcopul Aradului Iosif Ivascovici la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului 1865.[28] In aceeasi zi, mitropolitul Saguna redacteaza actul de numire a lui Ioan Popasu in scaunul de episcop al Episcopiei Caransebesului[29], iar peste trei zile purcede spre Caransebes pentru a infaptui instalarea noului episcop.

Desi unii dintre clericii romani din Banat care aveau afinitati spre uniatie nu agreau numirea unui episcop la Caransebes, majoritatea preotilor si oficialilor banateni vin in intampinarea noului lor episcop pe care si-l infatisau deja ca pe un deschizator de drumuri, un promotor al spiritului romanesc si un iluminator al romanilor de aici atat de rau vitregiti de conditiile politice si sociale ale vremii.[30] Inscaunarea ierarhului banatean survine destul de tarziu, mai precis la data de 30 octombrie 1865, in prezenta atat a oficialilor din Banat, cat si a reprezentantilor imperiali.[31] Din acel moment, Ioan Popasu va desfasura o fructuoasa activitate pastorala pe care a mentinut-o pe parcursul a douazeci si patru de ani (1865 - 1889).

Dintre antecedentele culturale ale primului ierarh al Episcopiei Caransebesului consideram demn de amintit efortul nepregetat al acestuia de emancipare cultural - scolastica a acestuia, unul dintre marile sale merite de pe vremea pastoririi desfasurate la Brasov ca protopop fiind acela al infiintarii unui gimnaziu romanesc in Scheii Brasovului.[32] Toate eforturile depuse de-a lungul anilor au fost indreptate in sensul instruirii publice, el ocupandu-se de strangeri de fonduri pentru indeplinirea acestui scop si de multe ori se folosea de veniturile proprii, pornind de la considerentul ca nimic nu este prea mult atunci cand venea vorba despre iluminarea propriului popor.

Chiar de la inscaunarea sa ca episcop la Caransebes isi exclama dragostea sa pentru cultura si intentia depunerii unui efort continuu pentru luminarea maselor, spunand : "voi lucra cu orice jertfa ca scoalele in eparhia mie incredintata sa se inmulteasca, sa creasca si sa infloreasca, stiind ca intunericul nu poate cuprinde lumina prea sfintei noastre religiuni, fiind mai departe deplin incredintat ca natiunea noastra romana fara scoala nu are viitor, fara scoala nu e mantuire, nu e fericire".[33]

Meritul lui Ioan Popasu este acela de-a fi revigorat invatamantul banatean prin infiintarea de noi scoli confesionale si reorganizarea celor deja existente, trecand intre indatoririle parohiilor si aceea de a intretine financiar buna functionare a acestora.[34]

Si dupa moartea sa survenita in dimineata zilei de 19 februarie 1889, activitatea prolifica a lui Ioan Popasu in sensul instruirii publice a fost continuata de catre cei care i-au urmat, mai ales in sensul sprijinirii tuturor romanilor care doreau sa urmeze o scoala, dar carora conditiile economice precare le puneau piedica in a-si indeplini acest deziderat.

Dintr-un document datat 25 noiembrie 1904 si semnat de Iosif Olariu aflam despre mai multe colecte intreprinse inca din anul 1895 de catre directorul Institutului Teologic Diecezan si cel al Scolii Pedagogice din Caransebes in scopul alcatuirii unui fond de ajutorare destinat tinerimii studioase caransebesene.[35] Ca orice inceput, si faza incipienta a existentei fondului de intrajutorare numit dupa numele primului episcop caransebesan Ioan Popasu, a fost o perioada presarata de dificultati aparute, in principal, din intrigile ivite intre profesorii celor doua institute, fiecare parte dorind o mai buna folosire a fondului in sprijinul propriilor elevi. A fost nevoie de interventia episcopului Nicolae Popea, succesorul lui Ioan Popasu la arhieria Episcopiei Caransebesului, ca lucrurile sa revina la fagasul normal. Astfel, la 21 aprilie 1905, acesta trimite o scrisoare conducatorilor celor doua institute prin care comunica hotararea Consistoriului Diecezan ca banii colectati de catre profesori sa treaca in fondul Episcopiei pentru a putea fi impartiti in mod corespunzator.[36] In sensul armonizarii relatiilor dintre profesori, spune: "Consistoriul Diecesan se vede necesitat a-si esprima dorinta, ca relatiunile de colegialitate intre profesorii dela ambele institute se (sa) se insanatoseze spre povata elevilor si spre binele bisericei. Ace(a)sta se (sa) si-o insemneze si se (sa) si-o tina de cinosura stricta pe viitoriu".[37]




Tensiunea ivita in acest sens se stinge, iar lucrurile incep sa urmeze cursul firesc, in folosul elevilor celor doua institutii educationale din Caransebes. Trebuie mentionat si faptul ca, la inceput, posibilitatile fondului erau destul de limitate, nu toti cei care adresau cereri de ajutor primind si raspuns favorabil, contributiile initiale la alcatuirea fondului fiind destul de modeste, lucru care, treptat, se va indrepta.[38]

La selectia elevilor care aveau sa beneficieze de ajutor contribuiau mai multi factori printre care amintim, pe langa analiza riguroasa a situatiei lor familiale in ceea ce priveste posibilitatile parintilor de a-i sprijini financiar, si comportamentul moral al elevilor amintiti, ori situatia lor la invatatura, dorindu-se a fi sprijiniti aceia care se dovedesc merituosi si dedicati studiului.

Ajutorul financiar acordat celor selectati era destul de consistent, constand intr-o suma care sa le acopere cea mai mare parte din cheltuielile legate de intretinerea lor la scoala. Iata cum era redactata o scrisoare de raspuns favorabil acordarii unui astfel de ajutor:

"Onorata Directiune a Institutului teologic diecesan, Consistoriul diecesan in sedinta sa de astad(z)i, a votat elevului Nicolae Popoviciu, acum in cursul al doilea de teologie, un ajutoriu de 200 cor. pentru anul scolariu curent 1905/6. Acest ajutoriu i-se va solvi in doue(a) rate egale decursive pe langa cuitanta timbrata in regula vidimata de Directiunea Institutului teologic, si anume la finea lunei decembr(i)e 1905 si la finea anului scolariu. Directiunea Institutului in clausula de vidimare va face observare despre purtarea morala si progresul in studii a numitului teolog. Votarea acestui ajutoriu si modul de solvire al acestuia se(a) se comunice teologului numit" .[39] Documentul este semnat de catre arhimandritul Filaret Musta, vicarul de pe atunci al Episcopiei Caransebesului. Acesta este doar unul dintre multimea de astfel de exemple oferite de catre bogatul fond arhivistic identificat. In virtutea acestora putem afirma cu toata convingerea ca la Caransebes functiona, inca dinaintea infiintarii sale oficial recunoscute, un fond de intrajutorare destinat elevilor Institutului Teologic Diecezan si celor de la Institutul Pedagogic din oras, invatacei care, fara acest ajutor, nu s-ar fi putut intretine la scoala.

Situatia financiara a romanilor banateni din acele vremuri era una foarte precara. Putinele resurse pe care le aveau se dovedeau insuficiente chiar si pentru intretinerea traiului zilnic al propriilor familii, iar trimiterea copiilor la studii ar fi insemnat renuntarea tuturor membrilor familiei la bruma de resurse indispensabile traiului cotidian. In acelasi timp si autoritatile imperiale incercau ingradirea accesului populatiei romanesti din teritoriul ocupat la emancipare sociala si culturala, prin limitarea resurselor financiare disponibile la nivelul comunitatii romanesti. Din acest motiv, o data in plus, se impunea infiintarea de fonduri prin care sa se poata sustine continuitatea culturala romaneasca in spatiul amintit.

Se deduce de la sine ca activitatea marelui ierarh banatean in scopul alimentarii acestui ideal nobil, n-a incetat nici un moment, nici macar atunci cand episcopul Popasu a trecut la cele vesnice, munca si efortul sau continuu depus in folosul neamului fiind continuat atat de catre succesorii sai ierarhici, cat si de catre reprezentantii fundatiilor caransebesene si profesorii de la scolile de aici, impulsionandu-se astfel si contributia persoanelor private care puteau contribui din mijloacele lor la propasirea cugetului autentic romanesc.

S-a incercat pe cat posibil a se acorda si asistenta medicala elevilor prin plata medicamentelor de care ei ar fi avut nevoie, aceste plati facandu-se, in urma rapoartelor inaintate Consistoriului Diecezan de catre cele doua farmacii care existau in oras, Muller si Fusafás, din Fondul de Ajutoare "Ioan Popasu".[40] Asadar, putem spune ca se incerca o cat mai mare acoperire a nevoilor elevilor, raspunzandu-se necesitatilor vitale ale acestora, in sensul imbunatatirii conditiilor lor de trai.

Statutul legal al Fondului "Ioan Popasu" vine definitivat spre sfarsitul anului 1907 (luna noiembrie), cand apare hotararea Consistoriului Diecezan cu privire la administrarea acestuia, dar si formularea Statutului sau de organizare si functionare. Putem spune ca din acest moment, nu mai putem vorbi despre initiative filantropice cu caracter particular in ceea ce-l priveste, ci despre un fond legal constituit, cu obiective precise. Redam in cele ce urmeaza, comunicatul Episcopiei semnat de catre vladica Nicolae Popea si adresat corpului profesoral de la Institutul Teologic Diecezan, document care marcheaza inceputul fiintarii legale a acestei "institutii" filantropice:

"Onorata Directiune a Institutului teologic,

Cu provocare la relatiunea On. Directiuni datto 30 Maiu 1905 nr 55(,)  se comunica, ca Consistoriul diecezan(,) in sedinta sa de astazi a adus in cauza administrarii Fondului de ajutorare Ioan Popasu al tinerimei studioase dela Institutul teologic si pedagogic diecezan urmatorul

Decis:

Cassa diecezana sa administreze valorile si banii intrati la Cassa diecezana pe seama fondului de ajutorare "Ioan Popasu" ca fond separat, sub numirea (de): "Fondul de ajutorare Ioan Popasu al tinerimei studioase dela Institutul Teologic si pedagogic diecezan".

Dela timpul intrarei la Cassa diecezana a banilor in numarar pe seama acestui fond(,) sa se compute dupa acesti bani o fructificare de 4½%, pana la finea anului 1907.

De aici incolo se va fructifica fondul dupa normele existente pentru celelalte fonduri si fundatiuni, depunandu-se imediat pe libel la cassa de pastrare sumele in numarar, ce vor incurge in cursul timpului.

La finea fiecarui an(,) Cassa diecezana va estrada socoata pe s(e)ama Societatii Ioan Popasu a tinerimei dela Institutul teologic si pedagogic.

Ceeace se comunica Onoratei Directiuni si stiinta si orientare.

Caransebes din sedinta conzistoriala tinuta in 30 Noemvrie 1907."[41]

Se poate intrevedea din acest act constitutiv, intentia de organizare in forma cat mai perfecta a Fondului, urmarindu-se in acelasi timp si buna functionalitate si continuitate a sa, deoarece prin intentia "fructificarii" rezultate din dobanzi se atenta la sporirea fondului banesc coroborata cu colectele ori sumele provenite din donatii liber intentionate. Urmarirea sa din interiorul institutiei diecezane urmarea de asemenea supravegherea bunei chivernisiri a mijloacelor astfel dobandite, eliminandu-se in mare masura orice tentativa de partinire si chiar frauda, lucru derivat din insasi acordarea statutului juridic acestui fond.

Alaturat documentului constitutiv regasim si redactarea regulamentului care se desfasoara pe doua file, patru pagini, acesta fiind alcatuit pe parcursul a patru capitole: "Numirea si scopul Fondului", "Membrii, drepturile si indatoririle lor",  "Administrarea fondului si impartirea ajutoarelor" si "Dispozitii generale".[42]

Primul capitol din Regulament dezvaluie motivul constituirii Fondului, acesta fiind acela de a putea ajuta elevii celor doua institute in caz de imbolnavire ori in situatia in care, datorita situatiei financiare precare a familiilor din care provin, ar fi fost in impas de a mai putea continua scoala.

Membrii Fondului de ajutorare "Ioan Popasu" desemnati de capitolul al doilea, sunt toti elevii celor doua institute, acestia avand obligatia ca la inscrierea in fiecare an de studii, sa contribuie cu 2 coroane la patrimoniul financiar al fondului. Aceasta contributie reprezenta, desigur, doar o mica parte din capitalul fondului, mare parte din acesta realizandu-se din donatiile private ori din contributia eparhiala, in urma deciziei consistoriale asupra bugetului Episcopiei Caransebesului.

Din capitolul al treilea din regulament aflam ca functiona si o societate de lectura "Ioan Popasu" din ale carei venituri se constituiau fondurile necesare a veni in sprijinul elevilor bolnavi, asigurand o constanta asistenta medicala acordata acestora.[43] 1/3 parte din dobanzile incasate prin depunerea la banca a fondului financiar disponibil si din eventualul rest ramas in urma impartirii ajutoarelor se constituia in fond inalienabil care, ulterior, avea sa contribuie la imbogatirea patrimoniala a fondului de lectura, etc. Capitalul alienabil urma a fi constituit din 2/3 parti din dobanzi, 2/3 parti din colecte si din eventualele venituri realizate de catre elevi prin organizarea de actiuni cu caracter filantropic, sau din vanzarea de lozuri aniversare, tombole[44]

Tot in acest capitol al treilea se specifica faptul ca administrarea fondului ramane in sarcina Consistoriului Diecezan. Cererile de ajutoare aveau sa se adreseze Socitatii de Lectura care le va dezbate hotarand care dintre ele sunt fondate, acestea din urma fiind mai apoi inaintate spre dezbatere Consistoriului.[45]

Ajutorul maximal care putea fi votat in favoarea unui membru al Fondului a fost stabilit in cuantum de 100 coroane, iar asistenta medicala era administrata de catre medicul Institutului care elibera retetele ce se impuneau fiecarui caz medical, aceste retete urmand a fi onorate mai apoi de catre cele doua farmacii amintite anterior in expunerea noastra.

Dispozitiile generale redate in capitolul al patrulea prevad ca desfiintarea fondului s-ar putea produce doar in cazul in care existenta acestuia nu ar mai reprezenta o necesitate.[46] In cazul in care unul dintre cele doua institute s-ar fi desfiintat, intregul patrimoniu urma a fi folosit in folosul institutului ramas in functiune.[47]

Bogatia fondului documentar regasit in Arhive ne edifica deplin asupra necesitatii existentei Fondului de Ajutorare "Ioan Popasu" la acea vreme, dar si asupra multitudinii de ajutoare care astfel a fost posibil a fi acordate. Din anumite perioade avem marturii si despre ajutoare acordate clericilor care, datorita faptului ca functionau in parohii sarace, nu puteau a-si acoperi cheltuielile legate de studiu ori pe cele care priveau interesul lor familial. Putem asadar vorbi chiar de o extensie a competentelor Fondului "Ioan Popasu", fapt care reprezinta, pe de o parte, dovada unei bune administrari si pe de alta, nevoile crescande, in totalitatea lor.

Referitor la asistenta medicala acordata "tinerimii studioase" din Caransebesul sfarsitului de secol XIX si inceputul secolului XX, consideram necesar de specificat faptul ca, la acea vreme, sistemul asigurarilor medicale era inexistent, iar nevoile resimtite de populatie, in ansamblul ei, ajunsesera la un nivel acut. Suma de 200 de coroane, deloc neglijabila, constituind costul tratamentului acordat unui numar de 25 de elevi, in anul 1919[48], reprezinta o dovada in plus despre extraordinara contributie a Fondului de Ajutorare "Ioan Popasu" la bunastarea celor a caror interese le reprezenta.

Documente regasite nu ne edifica asupra termenului care a marcat desfiintarea Fondului de Ajutorare Ioan Popasu. Ultimele date pe care le detinem sunt datate din perioada imediat urmatoare Marii Uniri. Cert este faptul ca acesta si-a adus din plin contributia la intocmirea altor fonduri, imediat dupa 1920. Fondul Ioan Popasu, putem spune, a fost promotorul unor ulterioare actiuni filantropice in Banat, iar functionalitatea sa statutara, la acea vreme, nu poate fi umbrita de nici un dubiu.

Cel al carui nume a ramas inscris cu slove de aur in Carta Banateana, episcopul vrednic de amintire Ioan Popasu, a inaltat stindardul fratietatii intre romanii vitregiti de soarta din aceasta parte a Tarii, reunind sub aripa protectoare a ideilor sale iluminatoare, idealurile sacre de emancipare a culturii si simtamantului autentic romanesc. Chiar dupa trecerea sa la cele vesnice, fundatia filantropica ce i-a purtat numele, a continuat, in memoriam, munca sa sfanta.

Meritul istoric al Fondului de Ajutorare "Ioan Popasu" din Caransebes este incontestabil in sensul contributiei deosebite la crearea de iluminatori intelectuali si spirituali. Acest proces n-ar fi avut loc, sau ar fi avut conotatii mult mai reduse daca n-ar fi exiatat acest sprijin, acest samaritean al culturii romanesti banatene.

 

Bibliografie:

1. Viorel Prelici, "Asistenta sociala: idee, demers, profesie", Editura Mirton, Timisoara, 2001.

2. Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1997.

3. "Saracie si asistenta sociala in spatiul Romanesc (sec. XIII-XX), Colegiul Noua Europa, 1998.



4. Hans Urs von Balthasar, "Iubirea, forma a revelatiei", trad. De Ioana Inesc, Galaxia Gutemberg, 2005.

5. Doru Buzducea, "Aspecte contemporane in asistenta sociala", Ed. Polirom, 2005.

6.  "Biserica in misiune : Patriarhia Romana la ceas aniversar", Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 2005.

7. "Sfantul Vasile cel Mare", Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1980.

8. Viorel Dorel Cherciu, "Biserica in modernitate. Episcopia ortodoxa de Caransebes (1865 - 1889)", Ed. Marineasa, Timisoara, 2004, pp. 19-21.

9. Stanciulescu N. Alexandru, "Stat si Biserica in Banat (1780-1886) in lumina unei arhive inedite" , rezumat la Teza de Doctorat, sursa web: www.univ-ovidius.ro.

10. Foaia Diecezana, publicatie a Episcopiei Caransebesului.

11. CNAJ-Cs, Fond. "Institutul Teologic Diecezan"



[1] Viorel Prelici, "Asistenta sociala: idee, demers, profesie", Editura Mirton, Timisoara, 2001, p.7

[2] Idem

[3] Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1997, p.614

[4] Idem, p.1164

[5] Matei XXV, 40 in Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1997, p.1130

[6] Idem, pp.1130-1131

[7] Philippe Sassier, "Du bon usage des pauvres. Hystoire d'un theme politique (VVI-e - XX-e siècles), Fayard, 1990, p.27, apud Ligia Livada-Cadeschi, "Saracii din Tarile Romane la inceputurile timpurilor moderne", in "Saracie si asistenta sociala in spatiul Romanesc (sec. XIII-XX), Colegiul Noua Europa, 1998, p.17

[8] Hans Urs von Balthasar, "Iubirea, forma a revelatiei", trad. De Ioana Inesc, Galaxia Gutemberg, 2005, p. 92

[9] Doru Buzducea, "Aspecte contemporane in asistenta sociala", Ed. Polirom, 2005, p.39

[10] Iustinian Marina in "Biserica in misiune : Patriarhia Romana la ceas aniversar", Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 2005, p. 407

[11] I.G. Coman, "Personalitatea Sfantului Vasile cel Mare. Profil istoric si spiritual", in volumul omagial "Sfantul Vasile cel Mare", Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1980, pp.49-50

[12] I.G. Coman, "Personalitatea Sfantului Vasile cel Mare. Profil istoric si spiritual", in volumul omagial "Sfantul Vasile cel Mare", Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, Bucuresti, 1980, p.28

[13] Idem, p.28

[14] Ligia Livada-Cadeschi, op.cit., pp.17-18

[15] Idem, p.21

[16] Ibidem

[17] Doru Buzducea, op.cit. p.42

[18] Idem

[19] Ibidem, pp.42-43

[20] doc. din Tara Romaneasca, 10 septembrie 1798, apud Ligia Livada-Cadeschi, op.cit, p.19

[21] Hrisov, apud Ligia Livada-Cadeschi,op.cit., pp.22-23

[22] Viorel Dorel Cherciu, "Biserica in modernitate. Episcopia ortodoxa de Caransebes (1865 - 1889)", Ed. Marineasa, Timisoara, 2004, pp. 19-21.

[23] Idem

[24] Stanciulescu N. Alexandru, Stat si Biserica in Banat (1780-1886) in lumina unei arhive inedite" , rezumat la Teza de Doctorat, sursa web: www.univ-ovidius.ro, p.6.

[25] Ibidem, p. 7.

[26] I.D. Suciu, R. Constantinescu, "Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului", Timisoara, 1980, pp. 865-866, apud. Viorel Dorel Cherciu, op. cit., p. 35.

[27] "Foaia Diecezana", anul I, nr. 3, 1886, pp. 1-2.

[28] "Memoriile arhiepiscopului si mitropolitului Andrei Saguna din anii 1846-1871", Tipografia arhidiecezana, Sibiu, 1923, p. 96, apud. Viorel Dorel Cherciu, op. cit. pp. 36-37.

[29] "Foaia Diecezana", anul I, nr. 5, 1886, pp. 1-2.

[30] Viorel Dorel Cherciu, op. cit. pp. 39-40.

[31] Idem

[32] Ibidem, p. 49.

[33] Arhiva Prot. Mehadia, Dos. IV, f. 151 r. -v., apud. Stanciulescu N. Alexandru, St. cit., p. 15.

[34] Ibidem, p. 58.

[35] CANJ-CS, Fond. "Institutul Teologic Diecezan", dosar 1/1901-1919, doc. nr. 63/1904.

[36] Ibidem, doc. nr. 866 Sc./1905.

[37] Idem

[38] Idem, doc. nr. 11 Teol. 1906.

[39] Ibidem, doc. nr. 28/1905-6.

[40] Idem, doc. Nr. 125 Teol. 1906-7.

[41] Ibidem, doc. nr. 57 Teol. 1907.

[42] Idem, doc. nr. 67 Teol. 1907.

[43] Idem, pp. 1-2.

[44] Ibidem, pag. 2.

[45] Idem

[46] Idem, pp. 3-4.

[47] Idem

[48] Ibidem., doc. nr. 154 Teol. 1919.









Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Asistenta-sociala




Propuneri de masuri pentru reducerea abandonului
PROTECTIE SI ASISTENTA SOCIALA IN GRECIA SI ROMA ANTICA
Studiu de caz privind serviciile de sanatate din Romania
Teorii ale dezvoltarii sociale
Evaluarea programelor sociale
Medierea familiala in vederea aplanarii conflictelor generate de comportamentul infractional al tinerilor membri
Lucrare de licenta Asistenta Sociala, Probatiune si protectia victimelor - Asistenta sociala a persoanelor cu risc suicidar
FACTORI AI INSTITUTIONALIZARII
Abordari conceptuale privind serviciile publice de sanatate si dezvoltarea sociala
PSIHOLOGIE SOCIALA APLICATA - INFLUENTA SOCIALA