Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Statul si dreptul geto-dac


Statul si dreptul geto-dac




Statul si dreptul geto-dac

Existenta unui sistem de drept este conditionata de cea a unui organism statal. Prin urmare trecerea in revista a evolutiei dreptului romanesc trebuie sa inceapa in mod necesar cu studierea formelor rudimentare pe care le-a pus in practica prima coagulare de tip statal de pe teritoriul actual al Romaniei: statul geto-dac.

1. Factorii aparitiei statului geto-dac:

Statul geto-dac a luat nastere in jurul anului 82 i. Hr., ca urmare a actiunii de unificare a triburilor geto-dace intreprinsa de unul dintre conducatorii uniunilor de triburi existente, viitorul rege Burebista. Demersul unificator a avut foarte probabil un caracter violent, supunerea conducatorilor celorlalte triburi si uniuni de triburi facandu-se prin forta armelor. Nu poate fi insa exclusa posibilitatea ca unele dintre capeteniile locale sa fi acceptat de bunavoie suprematia lui Burebista, asa cum pare sa fi fost cazul viitorului rege Decebal.




Aparitia statului ca forma superioara de organizare social-politica in spatiul locuit de geto-daci constituie un fenomen complex, rezultat al interactiunii a mai multor factori de factura interna si externa.

La capitolul factorilor interni trebuie inclusi in principal cei de natura economica, culturala si politica.

Factorii economici au constituit una dintre premisele profunde ale aparitiei statului geto-dac, aceasta intrucat progresele realizate prin cresterea productivitatii, ca urmare a utilizarii pe scara larga a fierului, au condus la separarea mestesugurilor de agricultura, precum si la adancirea diferentelor de avere si de statut social din sanul societatii.

Factorii culturali au jucat si ei un rol semnificativ in cadrul acestui proces, existenta unei limbi si a unei religii comune facilitand contactele si legaturile social-politice dintre diversele triburi si uniuni de triburi.

Principalii factori politici au fost aristocratia tribala, masa razboinicilor si puterea regala, ale caror interese divergente au condus la conturarea unui nou echilibru de forte in interiorul societatii. Asemenea altor cazuri contemporane ale antichitatii, aristocratia prefera sa preia nemijlocit puterea in propriile maini, exercitand-o prin magistrati alesi pe termen limitat. Monarhul, la randul sau, avea tendinta de a concentra o cat mai mare putere in mainile sale, apeland uneori la ajutorul marii mase a razboinicilor impotriva nobililor. In sfarsit, razboinicii tindeau sa se alieze cu institutia monarhica, in care vedeau singura forta capabila sa limiteze abuzurile aristocratiei. Cea care a reusit in cele din urma sa profite de toate aceste contradictii, impunandu-si totodata autoritatea, a fost institutia monarhica, reprezentata de regele Burebista.

In privinta factorilor externi care au influentat procesul de inchegare a statului geto-dac, trebuie mentionata apropierea de hotarele etnice ale Daciei a doua pericole externe majore, reprezentate de populatiile celtice si de statul roman.

Aflate catre nord-vest, in Slovacia de astazi, populatiile celtice si, in mod special, semintiile boiilor si tauriscilor, constituiau o amenintare latenta pentru triburile geto-dace, ele putand reedita oricand o noua invazie de genul celei care avusese loc in Dacia a doua jumatate a secolului al IV-lea i.Hr.

De cealalta parte, statul roman se afla in plina expansiune catre zona Peninsulei Balcanice. Intre anii 168-146 i.Hr., acesta reusise sa cucereasca partial Illyria, sa transforme statul macedonean in provincie romana si sa lichideze independenta politica a Greciei peninsulare. Rolul celor doua amenintari externe nu trebuie insa exagerat. Ele nu au reprezentat conditii sine qua non pentru formarea statului condus de Burebista, ci foarte probabil au functionat ca un catalizator pentru conducatorii politici si militari ai triburilor si uniunilor de triburi dacice, contribuind la impulsionarea procesului de unificare politica si teritoriala.

2. Trasaturile statului geto-dac:

Formatiunea politica creata de Burebista nu trebuie inteleasa in acceptiunea contemporana a conceptului de "stat", ci in sensul sau antic, ca o structura politica cu un teritoriu propriu si o putere politica institutionalizata.

a) Existenta unui teritoriu al statului lui Burebista este un fapt relativ usor de demonstrat pe baza izvoarelor antice. Potrivit cercetarilor arheologice si informatiilor furnizate de istoricii antici, el se intindea intre Nistru, litoralul nord-vestic al Marii Negre, Dunarea inferioara, Dunarea mijlocie si Morava. Mai important insa decat prezenta unui teritoriu statal este existenta fenomenului de teritorializare a obstilor dacice care au intrat in alcatuirea formatiunii lui Burebista.

Aceasta inseamna ca teritoriul locuit de daci a capatat pentru acestia din urma mai mult decat o simpla utilitate economica, ajungand sa aiba si o semnificatie politica. Cu alte cuvinte, constiinta identitara a individului a incetat sa se mai defineasca prin raportare la rudele de sange (obstea gentilica), in locul sau instaurandu-se in mod treptat constiinta apartenentei sale la un anumit teritoriu (obstea teritoriala).

Fenomenul de teritorializare a obstilor poate fi sesizat cel mai bine in zona Muntilor Orastiei, unde civilizatia dacica a avut un caracter cvasi-orasenesc. Tot aici este atestata existenta unui complex de fortificatii din piatra care se constituiau intr-un sistem defensiv conceput in mod unitar. Acesta contrasteaza in mod evident cu fortificatiile ridicate din pamant in afara arcului carpatic, ceea ce i-a determinat pe specialisti sa conchida ca sistemul din Muntii Orastiei reprezenta de fapt capitala formatiunii politice, in vreme ce restul intariturilor constituiau probabil centre tribale sau unional tribale.

Politica externa a lui Burebista ne dezvaluie si ea o dimensiune a fenomenului de teritorializare a societatii geto-dace, intrucat campaniile militare intreprinse de rege nu au fost simple raiduri de prada, specifice organizarii tribale, ci s-au constituit in expeditii de cucerire, menite sa largeasca hotarele tarii.





b) Cea de a doua conditie pentru existenta unui stat, in sensul antic al conceptului, este si ea indeplinita. Statul lui Burebista a dispus intr-adevar de un centru de putere politica care, in aparenta, dispunea de o minima organizare institutionala. Este vorba in primul rand despre institutia regelui (basileus) care, potrivit descrierilor lasate de istoricul Strabon are trasaturile unei monarhii autoritare.

Incepand cu Burebista, titlul regal a incetat sa mai indice pe seful civil si militar al unei obsti gentilice, un primus inter pares ales de comunitatea tribala. El ajunge acum sa desemneze pe detinatorul unic al puterii, suficient de puternic sa impuna legi (ordine sau porunci) supusilor sai, in cadrul unui raport de tipul guvernanti-guvernati. Institutiei monarhice i se adauga insa si alte elemente de organizare institutionala a puterii, precum prezenta probabila a unei cancelarii regale, toate acestea facand trimitere la modelul de organizare a statelor elenistice contemporane. De altfel, trebuie precizat ca izvoarele antice utilizeaza pentru indicarea acestei formatiunii politice geto-dace acelasi termen pe care il folosesc si pentru desemnarea unor state antice contemporane, ceea ce poate sa insemne ca in viziunea contemporanilor intre acestea din urma si statul lui Burebista nu existau diferente notabile.

3. Structurile administrative:

In fruntea administratiei centrale se afla regele, care intrunea functiile legislativa si executiva. Acesta era secondat de vicerege, demnitate care, de regula, era detinuta de marele preot. Daca in cadrul statului lui Burebista aceasta pozitie a fost ocupata de Deceneu, mai tarziu, in ierarhia statului lui Decebal, ea a fost detinuta de catre marele preot Vezina, cel care, potrivit lui Dio Cassius "avea al doilea loc dupa Decebal".

Regele sau marele preot cumula si functia de mare judecator, asa cum este cazul lui Comosicus, devenit rege si mare preot despre care istoricul Iordanes spune ca era "cel mai mare judecator". In administrarea treburilor curente ale tarii, regele era ajutat de un Consiliu cu rol consultativ, din care faceau parte probabil marele preot, membri ai casei regale si alte personaje de incredere. Acestea din urma era foarte probabil reprezentanti ai aristocratiei tribale, din randurile careia provenea, de altfel, si regele.

Relatiile politice intretinute cu Imperiul Roman ne permit sa identificam si o alta latura a aparatului administrativ central al statului geto-dac. Este vorba despre existenta unei categorii de soli sau diplomati trimisi de rege pentru a purta negocieri sau pentru a incheia diverse intelegeri. De regula, acestia erau membri ai familiei regale sau ai paturii nobiliare (pileati). Semnificativ in acest sens este un episod relatat de istoricul Dio Cassius, in care se vorbeste despre o misiune incredintata de regele Decebal fratelui sau Diegis, misiune prin care acesta din urma era insarcinat sa mearga, impreuna cu alti barbati de incredere, la imparatul Domitian pentru a-i restitui armele capturate in cursul razboiului din anii 85-89 d.Hr.

Regele putea sa apeleze insa si la serviciile unor alogeni, asa cum este cazul cetateanului grec Acornion, originar din orasul pontic Dyonisopolis, diplomat de cariera pe care Burebista l-a folosit o lunga perioada de timp. Nu este exclus ca Acornion sa fi fost chiar unul dintre cei mai influenti sfetnici ai regelui, o inscriptie descoperita la Balcic, in Bulgaria, descriindu-l ca fiind "in cea dintai si cea mai mare prietenie" cu Burebista.

La curtea regelui dac este foarte probabila si existenta unei cancelarii. In acest sens, poate fi citat istoricul Strabon care afirma ca Burebista a impus neamului sau ascultarea fata de porunci scrise (prostagma sau edictum).

Una dintre consecintele unificarii politice a triburilor geto-dace a fost integrarea structurilor ecleziastice in aparatul administrativ. Ea a oferit conditii pentru unificarea diverselor practici religioase existente in perioada anterioara, conducand in cele din urma la instituirea unui cult oficial. Aceasta a atras dupa sine si constituirea unui ierarhii clericale, care, prin persoana conducatorului sau suprem, marele preot, a fost direct asociata la conducerea treburilor statului. Rolul acestei ierarhii a fost acela de a fundamenta din punct de vedere teologic noua organizare politica, asigurandu-i astfel protectia sacra a divinitatii. Pentru a obtine bunavointa zeilor, au fost introduse precepte morale noi care au capatat valoare de lege. Functia de supraveghere a modului in care erau aplicate aceste precepte a revenit, foarte probabil, tot clerului, care, in acest fel, a reusit sa isi consolideze pozitiile importante obtinute in cadrul statului si a contribuit in mod fundamental la intarirea puterii regelui garantul profan al existentei statului.

Aflat la inceputurile sale, in epoca lui Burebista, statul geto-dac nu a putut dispune de la inceput de un aparat administrativ local. Este foarte probabil ca, initial, atat triburile get-dace unificate, cat si celelalte neamuri aduse sub ascultare (celti, bastarni, sarmati si greci) si-au pastrat propriile forme de conducere locale, fiind schimbati doar titularii acestora, in scopul aducerii la conducere a unor capetenii favorabile politicii duse de regele dac.

Dependenta triburilor periferice, in special a celor de neam diferit si a coloniilor pontice, fata de statul lui Burebista, se exprima prin plata unui tribut, prin renuntarea la o politica externa proprie si prin furnizarea de contingente armate in vreme de razboi.

Asadar, centralizarea statului geto-dac a fost in prima faza mai mult una de factura politica decat administrativa. Disparitia lui Burebista, probabil in cursul anului 44 i. Hr., a dat semnalul dezmembrarii statului pe care acesta l-a creat, primele entitati care s-au desprins fiind triburile de alte etnii si cetatile grecesti. Framantarile interne n-au crutat insa nici teritoriile locuite de daci.

Diferentele social-economice dintre diversele zone geografice locuite de geto-daci, interesele centrifuge ale aristocratiei tribale, precum si diminuarea pericolului extern roman, intervenita odata cu asasinarea conducatorului statului roman, Caius Iulius Cesar, au determinat in cele din urma divizarea statului in mai multe formatiuni politice.




Reunificarea tinuturilor daco-getice s-a produs in jurul nucleului reprezentat de formatiunea din interiorul arcului carpatic, unde se va afla in continuare capitala statului. Intregul proces s-a incheiat candva la inceputul anilor 80 d. Hr. Personalitatea de al carei nume se leaga refacerea unitatii geto-dacilor este regele Decebal, cel care a reusit sa reconstituie in mod partial statul lui Burebista.

Noua structura politico-teritoriala cuprindea Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova si probabil o parte din tinutul dintre Prut si Nistru. Factorul determinant in refacerea unitatii statale l-a constituit de aceasta data politica romana la Dunarea de Jos, care, in cursul secolului I d. Hr., a trecut de la masuri predominat defensive la cele de natura ofensiva. In acest fel, o parte din teritoriile locuite de geto-daci au ajuns sub stapanire romana efectiva, asa cum era cazul Dobrogei. Impreuna cu teritoriul aflat intre Dunare si Muntii Balcani, aceasta a intrat in componenta provinciei Moesia, constituind pe mai departe o amenintare directa la adresa numeroaselor formatiuni politice desprinse din statul lui Burebista.

Organizarea statului dac condus de Decebal nu difera prea mult de aceea din timpul lui Burebista. Regele era in continuare secondat de un vicerege, numit Vezina, care detinea aceeasi demnitate de mare preot ca si predecesorul sau, Deceneu. In politica externa il gasim foarte implicat pe Diegis, fratele lui Decebal, pozitia sa in raporturile politico-militare cu Imperiul Roman amintind de rolul jucat in trecut de Acornion, precum si de institutia "celui dintai prieten" pe care acesta o reprezentase.

Este foarte posibil ca, sub presiunea iminentelor atacuri romane, structurile interne ale statului sa fi evoluat catre un inceput de centralizare administrativa a teritoriului. In acest sens, unele izvoare istorice vorbesc despre existenta unor "prefecti" pe care Decebal i-a asezat in fruntea agriculturii, rolul probabil al acestora fiind acela de controla productia agricola a tarii si de a crea stocuri de provizii absolut necesare in perspectiva unor viitoare asedii.

Alte surse mentioneaza si existenta unor garnizoane militare locale aflate sub comanda unor prefecti numiti de catre rege. Faptul este explicabil, daca avem in vedere ca, in fata amenintarii romane, era absolut necesara organizarea unui sistem defensiv si a unui corp de dregatori militari care sa comande garnizoanele teritoriale.

4. Dreptul geto-dac:

In paralel cu desfasurarea procesului de inchegare a statului, s-a desfasurat si un proces de transformare a obiceiurilor si regulilor de convietuire in norme juridice. Cu alte cuvinte, vechile obiceiuri de conduita respectate de buna voie de membrii comunitatii s-au transformat in reguli generale si impersonale in momentul in care au fost preluate si sanctionate de catre stat. In acest fel, aplicarea se va face in mod repetat sub supravegherea aparatului specializat al statului.

Pe langa marea majoritate a obiceiurilor vechi, statul a instituit si obiceiuri noi, corespunzatoare intereselor generate de noile structuri social-economice. Avandu-si originile in actiunile repetate ale membrilor comunitatii, primele norme juridice au circulat pe cale orala.

Institutiile juridice ale dreptului geto-dac sunt foarte putin cunoscute, motivul principal fiind acela ca textele vechilor norme juridice nu s-au conservat pana astazi. In acest context, reconstituirea lor se face in mod indirect, plecand de la urmele pe care aceste norme le-au lasat asupra dreptului din epocile mai recente. Una dintre cele mai importante institutii ale dreptului geto-dac a fost cu certitudine proprietatea. Izvoarele existente lasa sa se inteleaga faptul ca geto-dacii au avut doua forme majore de proprietate: proprietatea privata si proprietatea colectiva.

Proprietatea privata este dovedita de existenta drepturilor de proprietate asupra pamantului, a vitelor si a sclavilor; ultimele doua categorii de bunuri facand obiectul tranzactiilor comerciale pe pietele romane.

In privinta proprietatii colective, pot fi invocate informatiile oferite de poetul Horatiu, care descrie modul in care getii isi strangeau recoltele de pe "glia fara de hat", adica de pe pamanturile aflate in proprietate obsteasca. Foarte probabil, in paralel cu aceasta forma de exploatare a pamantului obstii, a existat si una bazata pe exploatarea unor loturi pe care comunitatea le atribuia anual familiilor componente prin tragere la sorti. Aceste impartiri vor sta la baza aparitiei proprietatii private in interiorul obstii, in conditiile in care familiile comunitatii vor avea tendinta sa isi consolideze dreptul de folosinta asupra loturilor respective.

O alta zona a dreptului geto-dac despre care ne-au parvenit informatii din epoca este aceea a organizarii familiei. Familia geto-daca era monogama, casatoria incheindu-se prin cumpararea sotiei de la parintii acesteia de catre barbat. Ca si la popoarele vecine, femeia venea in caminul conjugal insotita de o serie de bunuri dotale, numite generic zestre.

Conditia femeii era aceea de inferioritate in raport cu barbatul, poetul Ovidiu vorbind despre sarcinile grele care ii reveneau acesteia in cadrul gospodariei. In acelasi sens pledeaza si existenta pedepsei cu moartea pentru femeile care se faceau vinovate de adulter.



Schimburile comerciale si circulatia monetara atestate pe cale arheologica au impus cu siguranta existenta unor norme juridice corespunzatoare care sa reglementeze incheierea contractelor si sa asigure punerea in aplicare a obligatiilor asumate. Din pacate insa, informatii in acest sens nu s-au pastrat.

In privinta dreptului penal, principalele dispozitii existente vizau apararea statului si a proprietatii private. In ciuda faptului ca atributiile realizarii justitiei au fost preluate formal de catre organele statului, totusi pentru anumite tipuri de infractiuni (mai ales pentru vatamarile corporale) a continuat sa fie aplicat obiceiul gentilic al razbunarii sangelui. La capitolul infractiuni, probabil cel mai aspru pedepsite erau incalcarile interdictiilor religioase, incalcari considerate a fi sacrilegii.

O preocupare centrala a statului geto-dac a fost organizarea activitatii juridice: a instantelor de judecata si a procedurii de judecata. In acest sens poate fi citat istoricul Iordanes, care, referindu-se la regele Comosycus, arata ca acesta s-a ocupat indeaproape de organizarea si judecarea proceselor.

Judecand dupa intensa activitate diplomatica desfasurata de-a lungul existentei sale, statul geto-dac a reglementat foarte probabil si norme de drept international. Aceste au fost puse in aplicare de catre preoti, mai ales cu ocazia incheierii de tratate cu alte popoare, cand erau desfasurate ritualuri religioase specifice. Prin intermediul acestora, divinitatile erau aduse drept garante ale aplicarii clauzelor prevazute in tratatele respective.

Bibliografie

*** Din istoria Transilvaniei, coordonatori: C. Daicoviciu si M. Constantinescu, vol. I, Bucuresti, 1960.

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum: Vladimir Hanga, secretar stiintific si coordonator tehnic: Liviu P. Marcu, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980, p. 63-74.

*** Istoria Romaniei, vol. I, Editura Academiei RPR, Bucuresti, 1962.

*** Istoria romanilor, vol. I, Mostenirea timpurilor indepartate, coordonatori: M. Petrescu Dambovita si Alexandru Vulpe, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001, p. 640-650.

*** Istoria Transilvaniei, vol. I, coordonatori: Ioan Aurel Pop si Thomas Nägler Institutul Cultural Roman. Centru de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2003. Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura Nitnelav, Galati, 2003.

Barbulescu, Mihai; Deletant, Denis; Hitchins, Keith; Papacostea, Serban, Teodor, Pompiliu, Istoria Romaniei, editie revazuta si adaugita, Editura Corint, Bucuresti, 2007.

Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 7-16.

Crisan, Ion Horatiu, Burebista si epoca sa, Bucuresti, 1975, p. 172-204.

Daicoviciu, Hadrian, Dacia de la Burebista la cucerirea romana, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972, p. 95-123.

Glodariu, Ioan, Relatiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistica si romana, Cluj, 1974.

Gostar, N.; Lica, V., Societatea geto-dacica de la Burebista la Decebal, Iasi, 1984.

Gutan, Manuel, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006, p. 7-13. Idem, Civilizatia geto-dacilor, vol. I-II, Bucuresti, 1993. Idem, Religia geto-dacilor, in Anuarul Institutului de Studii Clasice, 5, 1944-1948, p. 61-139. Idem, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Bucuresti, 1986.

Marcu, Liviu P., Caracterul si structura politico-juridica a statului dac centralizat si independent, in Revista de drept public, XXXVI, 1980, nr. 7.

Petolescu, Constantin C., Dacia si Imperiul Roman, Editura Teora, Bucuresti, 2000, p. 97-104.

Petrescu-Dambovita, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Barzu, Ligia; Preda, Florentina, Istoria romanilor de la inceputuri pana in secolul al VIII-lea, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995, p. 159-191.

Sanie, S., Din istoria culturii si religiei geto-dace, Iasi, 1999. Vulpe, R., Prioritatea agnatilor la succesiunea tronului in Macedonia si Tracia, Bucuresti, 1943.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate