Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Obiectul si sarcina probei - Proba dreptului subiectiv civil


Obiectul si sarcina probei - Proba dreptului subiectiv civil




Obiectul si sarcina probei - Proba dreptului subiectiv civil

Importanta probelor este covarsitoare deoarece un drept care nu poate fi dovedit, practic, echivaleaza cu un drept care nu exista (idem non essse aut non probari). Acest adagiu intelept nu ar trebui uitat de avocati si, mai mult, ar trebui reamintit mereu justitiabililor care le solicita serviciile. A dovedi un drept inseamna a-l face sa apara, sa existe daca nu ca adevarat, cel putin ca probabil. De alta parte, incidenta probelor este generala pentru ca are aplicare in toate speciile dreptului (patrimoniale sau nepatrimoniale).




In general prin probe sau dovezi vom intelege acele mijloace de convingere cu ajutorul carora se stabileste existenta sau inexistenta unui fapt juridic sau unui act juridic din care izvorasc drepturi sau obligatii.

Exemplu: un cumparator inainte de a contracta cere vanzatorului dovada proprietatii bunului sau; un comerciant cere clientului sau dovada capacitatii sale; un notar cere prezumtivului mostenitor dovada calitatii sale; autoritatile cer unei firme dovada nationalitatii sale; un politist cere unui pieton dovada identitatii sale (identitatea este o notiune de drept civil) etc.

Intotdeauna intr-un proces judecatorul este acela care trebuie convins prin probele administrate. Trebuie subliniat ca probatiunea este strict limitata la elementele de fapt ale litigiului. Astfel, judecatorul va aduce dreptul, iar partile vor furniza faptele, adica probele (da mihi facta dabo tibi ius). Legea – asa cum vom arata – nu trebuie dovedita, deoarece judecatorul este considerat a o cunoaste (iura novit curia

Traditional procedura civila isi propune a rezolva litigiul asa cum acesta este prezentat de catre parti; de aceea se spune ca „procesul civil este treaba partilor”, judecatorul avand o pozitie de neutralitate. Procedura civila este asadar de tip acuzatorial. In stare pura o procedura acuzatoriala este orala, publica si contradictorie. Dimpotriva, procedura penala care are ca scop apararea intereselor generale ale societatii este de tip inchizitorial, ceea ce inseamna ca judecatorul are un rol activ in conducerea procesului si in admiterea probelor; in stare pura o procedura inchizitoriala este scrisa, secreta si necontradictorie.

S-a observat insa ca in epoca contemporana procedura penala se face din ce in ce mai acuzatoriala (atat in faza judecatii, cat si a cercetarii) si invers, procedura civila devine din ce in ce mai inchizitoriala (a se vedea B. Petit, Introduction générale au droit, Presses universitaires de Grenoble, 1998, p. 130). Aceasta tendinta a procedurii civile se explica prin nevoia de celeritate a rezolvarii litigiilor si pentru a da judecatorilor puterea de a dejuca manevrele si tertipurile partilor.

Memoria si uitarea in dreptul probator. Memoria este o componenta esentiala a mecanismului judiciar; o intalnim in proba cu martori, in cutuma si in precedentul judiciar. Odinioara, in cultura orala a unor triburi judecatorul era un personaj ales pentru infailibilitatea memoriei sale (J. Carbonnier, op. cit., p. 309). Astazi probele scrise suplinesc in mare parte memoria; ele sunt mai putin perisabile. Uitarea este luata si ea in considerare de drept, deoarece incertitudinile sale fac ca marturia, chiar in absenta unei ierarhii stricte, sa fie inferioara inscrisului. Fragilitatea psihologica a marturiei este astazi minata de declaratiile de complezenta, de prietenie si, ce este mai grav, de coruptie. Neutralizarea marturiilor mincinoase prin represiunea penala este palida. Uitarea, ca si memoria, este necesara dreptului; bunaoara, prescriptia extincttiva in dreptul civil. Este interesant ca pentru a aboli regimul feudal, Revolutia franceza a organizat „arderea” titlurilor de proprietate (ibidem

Sediul materiei. Materia probelor este reglementata in mai multe acte normative. Astfel, Codul civil reglementeaza in art. 1169-1206 sarcina probei, precum si admisibilitatea si forta probanta a inscrisurilor, a marturiei si a prezumtiilor. Codul comercial cuprinde, de asemenea, in art. 46-48 o serie de dispozitii speciale referitoare la dovada „obligatiilor comerciale”, referindu-se la probe ca: registrele comerciantilor, facturile acceptate, corespondenta partilor etc. La randul sau, Codul de procedura civila reglementeaza nu numai problema administrarii dovezilor, dar si mijloacele de proba nereglementate de Codul civil: expertiza judiciara si cercetarea la fata locului, precum si problema asigurarii dovezilor. O serie de dispozitii referitoare la probatiune se intalnesc in cuprinsul unor legi speciale care deroga in anumite privinte de la dispozitiile de drept comun in materie. Scindarea reglementarii probelor in acte normative, tinand unele de dreptul material, iar altele de dreptul procesual, a generat o controversa privind apartenenta materiei la ramura dreptului civil sau la ramura dreptului procesual civil. Opinia pe care o impartasim este aceea a includerii materiei probelor in dreptul procesual.

Obiectul probei il constituie actele sau faptele juridice generatoare de drepturi si obligatii. Altfel spus obiectul probei este constituit din toate faptele, toate evenimentele care au relevanta juridica.

Exemplu: cand vanzatorul pretinde cumparatorului plata pretului el trebuie sa dovedeasca existenta contractului de vanzare-cumparare.

Asadar, numai faptele juridice (in sens larg) generatoare de drepturi si obligatii, formeaza obiectul probei. Normele de drept nu pot constitui obiectul probei deoarece ele nu trebuie dovedite, ci trebuie sa fie cunoscute de instanta; partile nu trebuie decat sa le invoce, indicand instantei care anume norme cred ele ca trebuie sa se aplice in cazul dat, fara a trebui sa faca dovada continutului normativ al textului invocat deoarece, pe de o parte, este presupus ca judecatorul cunoaste legea, iar, pe de alta parte, legile fiind publicate, toata lumea este obligata a le cunoaste (nemo censetur ignorare legem). Prin exceptie, atunci cand instanta ar urma sa aplice intr-o speta o lege straina, existenta si continutul legii straine trebuie sa fie dovedite.





Se sustine ca faptele negative nu pot sau nu trebuie sa fie dovedite. Aceasta sustinere este valabila numai in privinta faptelor negative indefinite.

Exemplu: nu trebuie sa dovedesc ca nu am fost niciodata intr-o anumita localitate.

In cazul unor fapte negative determinate, dovada lor se poate face si trebuie facuta prin dovada faptului pozitiv contrar.

Exemplu: pot dovedi ca nu eu am savarsit un fapt pagubitor, anume dovedind – de pilda, cu vizele de intrare-iesire de pe pasaport – ca in ziua respecttiva ma aflam in strainatate si ca, deci, nu pot fi eu autorul acelei fapte.

De cele mai multe ori este insa suficient sa se afirme un fapt negativ, ramanand in sarcina celeilalte parti sa dovedeasca faptul pozitiv contrar din care ar rezulta dreptul sau.

Exemplu: daca am facut din eroare o plata nedatorata si cer restituirea ei, este suficient sa dovedesc efectuarea platii si sa afirm ca nu eram dator, ramanand in sarcina celui ce a primit plata sa faca dovada raportului juridic in temeiul caruia eram dator sa fac acea plata, pentru ca el sa o poata pastra.

De asemenea, nu trebuie dovedite nici faptele, actele sau imprejurarile pe care legea le prezuma.

Exemplu: nu trebuie dovedita paternitatea copilului nascut in timpul casatoriei, deoarece legea prezuma ca sotul mamei este tatal copilului.

Nu trebuie dovedite nici faptele notorii, cunoscute de toata lumea, fiind necesar cateodata sa se dovedeasca tocmai notorietatea faptului. In general, nu trebuie dovedite nici faptele necontestate (asupra existentei carora partile sunt de acord), dar judecatorul poate impune dovedirea acestor fapte atunci cand apreciaza ca partile s-au pus de acord asupra necontestarii lor in scopul de a frauda legea sau de a frauda interesele unei terte persoane.

Sarcina probei, adica obligatia de a dovedi existenta actului sau faptului juridic generator de drepturi si obligatii, revine, in primul rand, reclamantului sau, altfel spus, celui care invoca dreptul sau obligatia respectiva. Potrivit art. 1169 C.civ. „cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”; asadar, actori incumbit probatio (sarcina probei incumba reclamantului).

Exemplu: cel care cere plata unei sume de bani trebuie sa dovedeasca ca adversarul sau ii datoreaza suma respectiva; bunaoara, printr-o recunoastere de datorie. Sau cel ce pretinde ca este proprietarul unui imobil trebuie sa dovedeasca existenta acestui drept; de pilda, printr-un contract de vanzare-cumparare.

Odata facuta de catre reclamant dovada actului sau faptului juridic din care s-a nascut dreptul sau, sarcina probei trece de partea paratului daca acesta vrea sa opuna reclamantului fie unele vicii sau obstacole care au impiedicat nasterea dreptului pretins, fie alte acte sau fapte juridice care au restrans, modificat sau chiar stins dreptul dovedit de reclamant (reus in excipiendo fit actori). De exemplu, debitorul poate dovedi ca si-a platit datoria infatisand o chitanta sau posesorul imobilului poate dovedi ca el este adevaratul proprietar deoarece l-a dobandit prin uzucapiune. La randul sau reclamantul poate sa vina si el cu alte „propuneri”, invocand, de pilda, viciile actelor sau faptelor dovedite de parat.

Sarcina probei se inverseaza insa in cazul prezumtiilor legale, in sensul ca faptele prezumate de lege sunt considerate dovedite in folosul celui ce invoca prezumtia, trecand pe seama celeilalte parti sarcina de a face dovada contrara (in cazul in care nu este vorba de o prezumtie absoluta, irefragabila).

Desi sarcina probei se repartizeaza intre partile litigiului si judecatorul are un rol activ in probatiune, art. 129 C.proc.civ. dispune in alin. (5) ca „Judecatorii sunt datori sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza ( . ). Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se impotrivesc.”

Sarcina probei poate antrena un risc pentru una din parti. Astfel, in cazul in care cu toate eforturile facute niciuna din parti nu a reusit sa formeze convingerea judecatorului, procesul va fi pierdut de cel care ar fi trebuit sa faca dovada afirmatiilor sale.

Conditiile generale de admisibilitate a probelor. Pentru a fi admisibila orice proba trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) sa nu fie oprita de lege; legea interzice uneori dovada contrara unei prezumtii legale

Exemplu: nu este admisibila dovada ca o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila nu exprima adevarul deoarece s-ar ajunge la rasturnarea prezumtiei absolute a „autoritatii lucrului judecat” (res iudicata pro veritate habetur




b) sa fie verosimila, adica sa nu tinda la dovedirea unor fapte imposibile, contrare legilor naturii;

Exemplu: este inadmisibila dovedirea faptului ca un copil a fost nascut de un barbat, nu de o femeie.

c) sa fie utila, adica sa nu tinda la dovedirea unor fapte incontestabile sau a unor imprejurari prezumate absolut de lege;

Exemplu: este inutil ca paratul sa-si dovedeasca dreptul sau de proprietate asupra unui imobil daca reclamantul a facut deja dovada dobandirii acelui imobil prin uzucapiune.

d) sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu litigiul, sa priveasca obiectul litigiului;

Exemplu: intr-un proces de granituire – de stabilire pe teren a limitei despartitoare intre doua proprietati vecine – dovada ca sotia proprietarului vecin a avut un copil „din flori” nu este pertinenta pentru ca nu are nicio legatura cu obiectul litigiului.

e) sa fie concludenta, adica sa fie de natura a contribui la solutionarea litigiului.

Exemplu: este neconcludenta administrarea probei cu un martor a carui depozitie ar confirma ceea ce s-a dovedit deja cu alti 4 martori.

Pentru a fi concludenta orice proba trebuie sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu litigiul dat; insa nu orice proba pertinenta este si concludenta, ci numai aceea care poate aduce o contributie oarecare la solutionarea litigiului.

Conventiile asupra probelor Codul civil si Codul de procedura civila stabilesc o serie de reguli privitoare la admisibilitatea, administrarea si aprecierea probelor. Aceste reguli nu au, in general, un caracter imperativ, ci unul dispozitiv, ingaduind partilor sa deroge prin conventie de la regulile prevazute de lege.

Conventiile asupra probelor sunt acorduri de vointa prin care partile deroga de la normele legale ale probatiunii judiciare, fie intr-un proces in curs de judecata, fie in vederea unui eventual proces viitor.

Niciun text de lege nu interzice partilor sa incheie asemenea conventii, asa incat, in principiu, ele sunt valabile daca indeplinesc conditiile generale de valabilitate a conventiilor (art. 948 si urm. C.civ.). Neexistand niciun text de lege care sa impuna respectarea unor conditii speciale de forma, aceste conventii sunt consensuale, deci sunt valabile indiferent de forma, cu conditia sa poata fi dovedite in fata instantei de judecata.

In literatura juridica si in practica judiciara s-a considerat, in general, ca sunt valabile si trebuie respectate conventiile incheiate de parti asupra probelor, cu exceptia celor prin care s-ar ingreuna dovedirea adevaratelor raporturi juridice dintre parti si cu exceptia celor prin care s-ar incalca unele dispozitii legale imperative ori ordinea publica sau bunele moravuri. Asadar, sunt valabile atat conventiile privitoare la sarcina probei sau la obiectul acesteia, cat si cele privitoare la admisibilitatea, administrarea sau la puterea doveditoare a probelor, daca prin aceste conventii nu se aduce atingere rolului activ al judecatorului, nu se restrange sfera probelor admisibile, nu se limiteaza puterea de libera apreciere a judecatorului cu privire la probele administrate.

Exemplu: s-a considerat valabila conventia prin care partile au acceptat sa fie dovedit cu martori un act juridic al carui obiect are valoare mai mare de 250 de lei, derogandu-se astfel de la norma dispozitiva prevazuta de art. 1191 alin. (3) C.civ., dar s-a considerat nevalabila conventia partilor de a se putea dovedi prin marturisire motivele de divort, deoarece s-ar fi incalcat dispozitia imperativa cuprinsa in art. 612 alin. (6) C.proc.civ. potrivit careia „interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de despartenie”.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate