Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» CARACTERISTICA GENERALǍ A SUCCESIUNILOR


CARACTERISTICA GENERALǍ A SUCCESIUNILOR




CARACTERISTICA GENERALǍ A SUCCESIUNILOR

Materia succesiunilor cuprinde totalitatea normelor ce reglementeazǎ transmiterea patrimoniului defunctului cǎtre succesorii sǎi




La conceptia unei succesiuni care se poate transmite s-a ajuns mai tarziu, cand s-a putut face distinctie intre transmiterea lucrului si aceea a dreptului si cand s-a admis posibilitatea de transmitere a unui drept asupra lucrului altuia.

Institutia succesiunii este mult legatǎ de cea a proprietatii private, cǎci a apǎrut si s-a consolidat in procesul acaparǎrii mijloacelor de productie si a produselor de cǎtre majoritatea dominatǎ, constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatǎrii sclavagiste

Romanii au ajuns la aceastǎ conceptie abia mai tarziu, in procesul evolutiei generale a ideilor privind transmiterea patrimoniului. La origine, ei nu admiteau ideea tansmiterii patrimoniului de la defunct la succesorii sǎi, asa cum nu admisese ideea transmiterii proprietatii intre vii.

Pornind de la princiupiu ca nu existǎ patrimoniu fara titular, vechii romani considerau cǎ patrimoniul unei persoane dispare odata cu moartea sa.

In aceea epocǎ, raporturile dintre o persoanǎ si patrimoniul sau apǎrea ca o legǎturǎ materialǎ intemeiatǎ pe ideea de puterea care se stingea odatǎ cu moartea titularului patrimoniului

Intrucat dreptul defunctului se stingea odatǎ cu el, romanii considerau cǎ dobandesc un drept nou, un drept de proprietate-putere

In conceptul lui ius civile, hereditas (mostenirea) desemneazǎ nu numai universalitatea bunurilor al cǎror titular a fost defunctul, dar si dreptul celor rǎmasi de a succede la patrimoniul defunctului.

De aceea jurisconsultul Iulian a definit hereditas ca fiind: “succesio in universum ius quod defunctus habuerit” (dobandirea intregului drept pe care l-a avut defunctul).


Mihai Vasile Jakota: Drept roman. Editura ‘Fundatiei’ Chemarea’ Iasi.

Emil Molcut: Drept roman. Editura ‘Press-Mihaela’ SRL Bucuresti 2000

Vasile Val Popa: Drept privat roman. Editura All Beck, Bucuresti 2004

Evolutia generalǎ a dreptului roman a cunoscut, din punct de vedere succesoral, doua tendinte principale, astfel:

decǎderea formalismului. Dacǎ la origine actele juridice reclamate de transmiterea patrimoniului defunctului cǎtre succesorii sǎi erau imbrǎcate in forme solemne extrem de rigide, cu timpul, fatǎ de cerintele economice, in continuǎ expansiune, formele se simplificǎ tot mai mult, astfel incat, in final, constatǎm cǎ simpla manifestare de vointa este suficientǎ pentru declansarea unor consecinte juridice.

ocrotirea rudeniei de sange, rudenie ce tine sǎ ia locul agnatiunii, ca fundament al mostenirii. Fiul de familie emancipat nu-si putea mosteni tatǎl, intrucat inceta sǎ mai fie rudǎ cu el

Succesiunea este importantǎ din douǎ puncte de vedere:

interesul creditorilor care dobandesc in persoana heredelui un nou




debitor, avand mai multe sanse de a fi plǎtit, intrucat averea succesorului se alǎtura celui a defunctului.

interesul defunctului - bunurile vandute erau pe numele sǎu. Odatǎ cu moartea sa se sting uzufructul si datoriile ce rezultǎ dintr-un delict.

Vorbind despre dobandirea bunurilor, Gaius (II.97), urmat de Justinian, face distinctie intre dobandirea fiecǎrui bun in parte si dobandirea unei universalitǎti de bunuri. Astfel, unele bunuri le putem dobandi cu titlu singular (per singulas res), iar altele le putem dobandi cu titlu universal (per universitatem). Toate aceste moduri de dobandire a bunurilor pot fi denumite, intr-un sens foarte larg, succesiune deoarece ele au in comun urmarea unei persoane in dreptul/drepturile unei alte persoane

Conform celebrei definitii a lui Iulian, succesiunea reprezintǎ dobandirea totalitǎtii bunurilor pe care le-a avut defunctul. In aceste conditii, pentru a exista succesiune, trebuie sǎ existe o persoanǎ decedatǎ, un patrimoniu transmis prin anumite modalitǎti si unul sau mai multi succesori.

Persoana decedatǎ al cǎrei patrimoniu se transmite prin mostenire, se desemneazǎ cu o expresie elipticǎ consacratǎ de dreptul modern : de cuius (acela despre a cǎrui . ). Ea provine din perifraza “de cuius successione agitur” (acela despre a cǎrui mostenire este vorba) si a fost preluatǎ in forma ei prescurtatǎ de cuius de cǎtre dreptul modern pentru a-l desemna pe defunct, pe decedat. Succesorii erau de regulǎ membrii familiei agnatice (heredes sui), dar si persoane din afara familiei.


Stefan Cocos: Drept roman. Editura AU-Beck, Bucuresti 2000.

Succesiunea cu titlu universal pentru cauzǎ de moarte era de doua feluri: o succesiune recunoscutǎ de dreptul civil care se numea hereditas si o succesiune recunoscutǎ de dreptul

pretorian care se numea bonorum possessio. Atat hereditas cat si bonorum possessio puteau fi transmise fie in baza unui testament (succesio testamentaria), fie in baza legii/puterii magistratului (succesio ab intestatio).

La debutul epocii vechi a dreptului roman se aplica exclusiv succesiunea ab intestat. Pater familias era obligat sǎ transmitǎ bunurile familiale agnatilor sǎi si nu putea face testament. In epoca Legii celor XII table s-a recunoscut si aplicarea succesiunii testamentare. Cu timpul, s-au stabilit si reguli clare in privinta concurentei dintre cele douǎ tipuri de succesiuni. Astfel, cresterea importantei vointei testatorului a fǎcut ca succesiunea ab intestat sǎ fie eliminatǎ de succesiunea testamentarǎ. Succesiunea ab intestat se aplica doar in momentul in care nu exista testament, testamentul era invalid sau a fost anulat ulterior. De asemenea, cele doua tipuri de succesiuni nu se puteau aplica in acelasi timp. Dacǎ de cuius nu testase decat pentru o parte din bunurile sale, asupra celeilalte nu se aplicau regulile succesiunii ab intestat, ci avea loc o crestere a pǎrtilor succesorilor testamentari in proportie cu cota ce le revenea. Mostenirea se compune din drepturi transmisibile prin succesiune, in particular, proprietatea bunurilor, servitutiile si de asemenea creantele. Sunt excluse de la succesiune drepturile legate de persoanǎ, care se sting la moartea acestuia.

Datoriile contractate de cǎtre defunct nu reprezintǎ deloc pǎrti din patrimoniu in sens strict si nu pot figura in activele mostenirii. Dar in cazul succesiunii, considerate ca o accedere in locul defunctului – succedere in locum – se regǎsesc logic in patrimoniu ca sarcini passive de care mostenirea nu se poate debarasa.Mostenitorul care primeste activele se obligǎ, de asemenea, si asupra pasivelor, cu riscul de a le vedea pe acestea din urmǎ cǎ le depǎsesc pe primele si mostenirea devine lezionarǎ – damnosa – dacǎ nu renunta la tot.

Asadar mostenitorul dobandeste calitatea de proprietar, de creditor, debitor exact cum le avusese defunctul, rǎspunzand personal de intreg pasivul mostenirii. Se excepteazǎ de la succesiunea universalǎ asa numitele iura personalissima ( drepturi personale), deoarece aceste drepturi au fost inseparabil legate de persoana decedatului, motiv pentru care mostenitorul nu dobandea nici uzufructul, nici uzul, nici habitation, nici calitatea de mandatar sau mandant si nici calitatea de asociat.

Potrivit regulii “ in poenam heres non succedit” – in pedeapsa mostenitorii nu succed – nu se mosteneau datoriile persecutorii, adicǎ datoriile cu caracter penal; totusi mostenitorul rǎspundea fatǎ de asemenea actiuni penale din punct de vedere rei – dacǎ patrimonial s-a mǎrit prin rezultatele delictului comis.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate