Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Administratie


Index » legal » Administratie
Sectorul public si rationalitatea actiunilor publice


Sectorul public si rationalitatea actiunilor publice




Sectorul public si rationalitatea actiunilor publice

1. Consideratii generale

In mod conventional, economia unei tari este divizata in sector privat si sector public.

Sectorul privat functioneaza dupa legile pietei si asigura, prin sistemul de alocare concurentiala (cerere‑oferta), eficienta economica maxima.

Sectorul public asigura, prin sistemul centralizat de alocare a resurselor, echitatea si egalitatea sociala. Sectorul public nu este rezultatul unui proces de piata, ci rezultatul unui proces decizional politic la nivelul colectivitatilor publice si are la baza puterea coercitiva a statului. El furnizeaza servicii, iar, uneori, si bunuri, ale caror cantitati si sortimente nu sunt determinate de dorinta consumatorilor, ci de decizia guvernantilor.




Intrucat intre cele doua sectoare exista multe interactiuni, este aproape imposibila delimitarea lor foarte clara. In consecinta, o economie moderna este un sistem mixt, in care fortele sectorului public si ale celui privat interactioneaza intr‑o maniera integrata, iar sistemul economic nu este nici public si nici privat, ci un mix al celor doua.

Sectorul privat se bazeaza pe sectorul public pentru ca ii furnizeaza infrastructura si cadrul juridic, fara de care pietele n‑ar putea functiona. La randul sau, sectorul public se bazeaza pe cel privat pentru bunurile si serviciile furnizate, cat si pentru veniturile obtinute din impozite si taxe.

Interactiunea permanenta dintre cele doua sectoare, ne obliga sa le vedem astfel, decat separate si antagonice.

In literatura de specialitate exista mai multe intelesuri, unele chiar contradictorii ale notiunii de 'sector public' [4; 81].

Primul inteles, cu cea mai mare raspandire, este cel de administratie publica, cu referire la activitatea guvernamentala de colectare, administrare si alocare a fondurilor bugetare la nivel central si local. Modurile de alocare ale fondurilor bugetare definesc urmatoarele functii economice ale sectorului public: consum, investitii si transferuri sau redistributie a veniturilor. Fiecare functie are roluri si dinamici diferite. Astfel:

‑ investitiile publice asigura cresterea ofertei viitoare de bunuri si servicii; impreuna cu consumul public, investitiile publice definesc functia de alocare a resurselor publice;

‑ functia de redistributie are la baza considerente de justitie sociala (echitate si egalitate).

Al doilea inteles este cel legat de interpretarea data sectorului public ca autoritate publica (centrala si locala), accentul cazand mai mult pe legislatie si pe puterea guvernamentala decat pe buget si pe alocarea resurselor. In acest caz, sectorul public cuprinde nu numai administratia publica si problemele de alocare a fondurilor bugetare ci si reglementarile legislative, inclusiv cele referitoare la sectorul privat si functionarea pietei.

Al treilea inteles este in legatura cu decizia publica sau politicile publice prin care Guvernul asigura bunurile publice de care se bucura in comun toti membrii societatii.

In timp ce guvernele considera politicile publice ca obiective politice concretizate in maximizarea functiei de utilitate a tuturor membrilor societatii, comunitatile considera ca politicile sunt doar instrumente in mana Guvernului, folosite in scopul maximizarii functiei de utilitate a acestuia, adica a numarului de voturi in alegeri.

Al patrulea inteles (legat de criteriul juridic) pentru sectorul public este cel legat de proprietatea de stat asupra avutiei compusa din bunurile de drept public si de drept privat ale statului.

Interpretarea sectorului public dupa acest criteriu este importanta intrucat ofera posibilitatea caracterizarii unuia dintre elementele esentiale ale mecanismului de functionare a sistemului economico‑social, si anume, acela al drepturilor pe care le are statul, in calitatea sa de proprietar, de a controla activitatea organizatiilor, de a le finanta si gestiona, si, de a dispune de rezultatele obtinute de acestea, inclusiv de a le transfera, prin vanzare, sectorului privat. In acest sens, doctrina juridica franceza, in secolul XIX, introduce notiunea de 'domeniu public', ca rezultat al necesitatii economice, de ocrotire (prin lege) a bunurilor apartinand statului, ce serveau intregii colectivitati si care se individualizau de domeniul privat. In Romaania, primele acte juridice privind domeniul public sunt Regulamentele Organice, care contin dispozitii referitoare la drumuri, rauri, balti, porturi, exploatarea bogatiilor subsolului etc..

Sistemul legislativ roman a fost completat ulterior cu alte acte normative privind domeniul public:

‑ Legea pentru organizarea consiliilor judetene (1864);

‑ Legea privind proprietatea rurala (1864);

‑ Legea de expropriere pentru cauza de utilitate publica (1864);

‑ Codul civil (1864);

‑ Constitutiile Romaniei din 1948, 1952, 1965 si 1991 au largit sfera de acoperire a domeniului public definita prin Constitutiile din 1866 si 1923.

Al cincilea inteles ce se da sectorului public este cel legat de criteriul economic, care are in vedere insusirile sau caracteristicile unor bunuri si servicii de a fi produse si livrate numai de puterea publica si de a satisface doar anumite categorii de trebuinte de interes general (aparare, ordine publica, invatamant, protectia mediului etc.).

O abordare a sectorului public dupa criteriul economic, ca economie publica, ca un sistem de a produce bunuri si servicii publice, necesita o clarificare a unor elemente importante:

a) trasarea zonelor de separare a sectorului public de cel privat si a mecanismului de formare a cererii pentru bunurile si serviciile publice;

b) geneza si extinderea sectorului public, ca rezultat al neajunsurilor sau neputintei de solutionare a problemelor economice si sociale de catre sistemele de piata, pe de o parte, iar, pe de alta parte, ca o caracteristica tehnica a produselor si serviciilor publice;

c) limitele si neajunsurile sectorului public, precum si factorii care contribuie la ineficienta ofertei guvernamentale de bunuri si servicii publice.

Economia publica s‑a manifestat in timp, o data cu dezvoltarea societatii si intensificarea interventiei statului in viata publica, fiind multa vreme, confundata cu economia de stat. Preocuparile tot mai intense ale statelor pentru cresterea bunastarii sociale, incepand cu anii '80 ai secolului XX, a dus la afirmarea dimensiunii etice a economiei publice, cu referire, mai ales, la etica responsabilitatii.

Cu alte cuvinte, bunastarea sociala ‑ ca obiectiv al economiei publice nu poate fi atinsa oricum, ci prin actiuni publice care sa aiba la baza o serie de dimensiuni etice ale economiei publice, care functioneaza intr‑un sistem, si anume: optimul economic si optimul social, alegerea publica sau interesul public, justitia sociala etc.

Bunastarea sociala consta in satisfacerea interesului general (sau public) la un nivel cat mai inalt, avand la baza decizia publica si tinand cont de regula majoritatii, pentru ca, in final, guvernele trebuie sa vrea ceea ce vrea majoritatea.

Optimul economic, intr‑o economie publica, exprimat sub forma unui echilibru, ca maximizare a beneficiilor ori minimizare a costurilor ‑ sta la baza fundamentarii bunastarii sociale si, implicit, la definirea comportamentului producatorului sau consumatorului la nivel micro sau macroeconomic. El se manifesta la interferenta dintre productie, pe de o parte, si alocarea bunurilor si serviciilor publice si private in societate, pe de alta parte.

Optimul social sau public reprezinta o combinatie intre o alocare a resurselor societatii, o structura a productiei si o distributie a venitului care, avand la baza o decizie politica, este considerata cea mai buna. Determinarea optimului social necesita o alegere intre mai multe situatii alternative care sunt optimale, adica semnificative si posibile sa devina optime.

In acelasi timp, interesul public (adica optiunea sociala exprimata dupa regula majoritatii) devine binele social sau binele societatii ca intreg, deoarece el exprima nevoile cetatenilor in ansamblul lor. In aceste conditii, putem considera ca un sistem economic este optim atunci cand furnizeaza maximum din ceea ce au nevoie cetatenii, adica asigura bunastarea sociala.

In acest context, definim justitia sociala ca fiind acea stare de fapt care asigura un nivel de bunastare cat mai ridicat pentru un numar cat mai mare de indivizi, adica maximizarea sumei utilitatilor individuale intr‑o societate.

Preferintele publice sunt satisfacute prin utilitate. Deci, functia alegerii sociale (constituita pe baza regulii majoritatii, pleaca de la functia utilitatii (a preferintei colective).

In concluzie, esecurile pietei, ca urmare a influentelor negative (din sistem si din afara lui), trebuiesc compensate de catre autoritatile publice sau de catre piata. De aici rezulta ca optimul social reprezinta cea mai buna alocare a resurselor publice. Functia bunastarii sociale este un concept valabil numai daca este derivata din preferintele indivizilor ce compun societatea.

2 Sectorul public ‑ spatiul de manevra al puterii publice

In ciuda controverselor, exista totusi o linie de demarcatie relativ stabila intre sectorul public si sectorul privat. Trecerea unor activitati de la un sector la altul trebuie interpretata ca avand la baza decizii de alegere publica intre cereri competitive date de existenta resurselor limitate. Altfel spus, este vorba de alegerea pe care o face statul (ca decident public) intre cereri concurente deoarece resursele bugetare sunt insuficiente fata de cereri. Alegerea are la baza un scop public legitim in domeniul respectiv si este expresia unor anumite interese din societate.

James Buchanan, economist american, profesor la Universitatea 'George Mason' din Virginia si detinator al Premiului Nobel pentru economie in 1986 ‑ sustine ca orice problema de organizare sociala este in mod normal un loc de conflict, conflict ce apare in legatura cu distributia autoritatii. Ca urmare, pot aparea o serie de reactii individuale sau colective, care, combinandu‑se unele cu altele, in urma unui proces de agregare, pot sa produca efecte nedorite in societate sau, altfel spus, efecte perverse.

Dupa Raymond Boudon, in cartea 'Efecte perverse si ordine sociala', aparuta la Paris in 1993, efectele perverse, privite in plan social, pot juca un rol esential in schimbarea sociala, atunci cand produc dezechilibre sociale nedorite si adesea neprevazute.

Atenuarea sau eliminarea unui efect pervers implica mereu consecinte neplacute pentru indivizi si pentru colectivitati, fara sa mai luam in seama costurile acestei eliminari.

Relatia dintre distributia autoritatii si nivelul costurilor de interdependenta (de eliminare a efectelor perverse) este complexa si variabila. Costurile de interdependenta sunt direct proportionale cu intensitatea efectelor perverse. Orice organizatie vizeaza sa elimine costul pe care fiecare il impune celuilalt, in orice situatie de interdependenta, adica de efecte perverse ce pot genera conflict.

In concluzie, se poate spune ca functia principala a organizarii sociale este eliminarea efectelor perverse.

Nu trebuie, insa, nici sa absolutizam rolul statului si sa cadem in latura determinismului social, adica sa‑i refuzam individului facultatea alegerii, a deciziei, a creatiei, a inovatiei.

In acest cadru se pun o serie de intrebari, cum ar fi:

‑ Este nevoie de politici publice?

‑ Au nevoie autoritatile publice de planuri coerente care sa le orienteze activitatea?

‑ Pana unde poate interveni statul sau autoritatea locala in rezolvarea eficienta a problemelor sociale?

‑ Poate piata asigura productia tuturor bunurilor necesare populatiei?

Exista mai multe motivatii care justifica necesitatea interventiei statului in reglarea mecanismului economico‑social, si anume:

1. corectarea imperfectiunilor pietei;

promovarea valorilor acceptate social;

3. necesitatea managementului schimbarii.

1 Corectarea imperfectiunilor pietei

Exista o seama de bunuri si servicii care nu pot fi vandute ori oferite de piata libera. Printre aceste bunuri amintim: apararea nationala, ordinea publica, protectia mediului, iluminatul public etc.. Ele sunt bunuri publice pure sau bunuri sub tutela statului alocate in afara relatiilor de piata datorita urmatoarelor doua caracteristici fundamentale ale acestora:

a) imposibilitatea sau dificultatea de a exclude indivizii de la beneficiile acestor bunuri care, in final, sunt politici publice;

b) lipsa de rivalitate dintre utilizatori in ceea ce priveste consumul acestor bunuri (deoarece nu exista nici proprietate privata asupra acestor bunuri si nici costuri suplimentare pentru utilizarea lor).





Statul trebuie sa intervina in societate in aceste cazuri intrucat maximizeaza utilitatea generala, pe de o parte, si pe de alta parte, asigura realizarea acestor bunuri necesare, dar pentru a caror producere cetatenii ar prefera sa se plaseze in pozitia 'pasagerului clandestin' (teorie a lui James Buchanan), a celui care beneficiaza fara sa suporte nici un cost.

Interventia aceasta ar putea sa se realizeze in mod prioritar prin politici publice, intrucat acestea asigura o rezolvare strategica optima si rationala a problemei, insa, intotdeauna exista riscul ca statul sa se implice mai mult decat este necesar si sa distorsioneze pana la asumarea mecanismelor pietei, cu toate implicatiile negative de rigoare.

Insa, asemenea conditii pot fi relaxate, si ele privesc, de exemplu, introducerea unor restrictii in folosirea anumitor bunuri publice sau neimplicarea statului in administrarea directa a acestor bunuri. Atunci cand acest lucru este, practic, necesar, se pot utiliza o seama de elemente si instrumente ale relatiilor de piata in cadrul mecanismelor de alocare a bunurilor publice.

Un alt caz in care statul este chemat sa intervina in situatii cand mecanismele pietei nu mai pot opera in mod eficient sau efectiv, il constituie monopolurile naturale. Acest fapt se poate datora existentei unor bunuri speciale, cum ar fi: telefonia fixa, energia electrica, gazele naturale, transportul feroviar etc., dar si fuziunilor si intelegerilor dintre companii. Ca reactie la cele prezentate, pot aparea urmatoarele fenomene:

‑ privatizarea si reglementarea in amanunt a anumitor domenii (acordarea de subventii, impunerea de taxe etc.);

‑ cesionarea bunului respectiv, pe o perioada definita, in urma unor licitatii;

‑ incorporarea unor activitati private in sectorul public pentru a gasi solutii alternative etc.

De asemenea, statul este chemat sa intervina prin politici publice si asupra gestionarii situatiilor de dominare a unor piete de catre unul sau mai multi agenti economici, prin intermediul fuziunilor, achizitiilor sau al intelegerilor informale intre companii.

In aceste cazuri consecinta este destabilizarea pietei prin limitarea sau eliminarea concurentei, cu efecte nedorite asupra consumatorului (preturi mai mari, cantitati mai mici de produse sau produse de calitate indoielnica etc.). Prin politici antimonopol, statul, prin Consiliul Concurentei, actioneaza pentru restabilirea, mentinerea si stimularea concurentei si de creare a unui mediu propice de dezvoltare a pietelor (atragerea de investitori, stimularea acestora) in vederea promovarii intereselor consumatorilor).

Externalitatile constituie un alt caz de interventie a statului pentru a corecta imperfectiunile pietei.

Externalitatile desemneaza impactul care rezulta dintr‑o anumita actiune si care afecteaza persoane care nu au consimtit actiunea prin participarea la un schimb voluntar. Cu alte cuvinte, vorbim de externalitate atunci cand preferintele unui individ au efecte asupra bunastarii altor indivizi care nu pot fi luati in considerare in schimburile de marfuri. O externalitate poate fi negativa (fumatul in spatii publice, poluarea apelor, gunoiul lasat in spatii neamenajate, muzica puternica in locuri publice etc.) sau pozitiva (parcuri amenajate, masuri preventive de tratare a unor boli, un iluminat stradal corespunzator, un transport in comun modern si civilizat etc.).

Rolul statului este acela de a crea politici care sa stimuleze realizarea de externalitati pozitive si de a descuraja externalitatile negative.

In asemenea cazuri, nu mai este vorba de absenta unor piete ci, pe de o parte, de incapacitatea pietelor existente de a stapani externalitatile iar, pe de alta parte, de performantele nesatisfacatoare de functionare a acestora datorate mai multor cauze: lipsa de informatii adecvate ori distorsionarea acestora, nerespectarea regulilor pietei de catre agentii economici etc..

In asemenea situatii statul aplica politici economice si sociale care au ca obiective:

‑ corectarea imperfectiunilor pietelor pentru ca acestea sa devina mai functionale si mai eficiente;

‑ sprijinirea agentilor economici si a populatiei cu informatii si cu mijloace (financiare si nefinanciare) prin actiuni de redistribuire a veniturilor;

‑ impunerea unor reguli de conduita in relatiile economice etc..

Toate aceste politici, prin aplicare, devin bunuri publice indispensabile oricarei economii moderne.

Al patrulea caz de interventie a statului pentru corectarea imperfectiunilor de piata, il constituie informatia asimetrica.

Un bun sau un serviciu public are doua trasaturi esentiale: non‑exclusivitatea (nimeni nu poate fi exclus de la consumul bunului respectiv) si non‑rivalitatea (consumul acestui bun public de catre o persoana nu interfereaza cu consumul altuia). Dupa cum am mai precizat, astfel de bunuri sunt: telecomunicatiile, serviciile postale, furnizarea energiei electrice, transportul pe calea ferata, serviciile de distributie a apei etc..

Consumul unui astfel de bun de catre un individ nu duce la nici o scadere a consumului oricarui alt individ pentru acelasi bun.

In ceea ce priveste informatia, in principiu, aceasta se caracterizeaza, din punct de vedere al consumului, prin non‑rivalitate. Insa, trebuie sa avem in vedere cazul bunurilor private pe care le cumparam zilnic de la piata si, in aceasta calitate de consumator, fiecare dintre noi are informatii diferite in legatura cu bunul respectiv. Oricum, aceste informatii pe care le are cumparatorul sunt mult mai putine fata de informatiile pe care le detine producatorul sau distribuitorul bunului respectiv.

De aceea, este nevoie de politici ale statului pentru asigurarea non‑exclusivitatii anumitor informatii pe piata. Exemple de astfel de politici:

‑ obligativitatea etichetarii produselor, prin care producatorii ofera clientilor date privind compozitia, termenul de garantie, originea produsului, calitatea, pretul etc.;

‑ politici care vizeaza asigurarile medicale sau asigurarile de pensii, prin care statul instaureaza, in anumite conditii, regimul obligatoriu al asigurarilor respective, si, in felul acesta, facand publice unele informatii, care, in alte conditii, ar ajunge sa fie prohibitive datorita exclusivitatii lor. Exemplu: pe de o parte, cei care vor sa se asigure vor sa ascunda informatii despre sanatatea lor, iar, pe de alta parte, asiguratorii ofera cat mai putin la preturi cat mai mari, tocmai fortati de aceasta caracteristica a asiguratilor.

‑ reglementarea prin lege (Legea nr. 544/2001) a regimului informatiilor de interes public (care privesc sau rezulta din activitati ale unei autoritati sau institutii publice), conform careia accesul liber si neingradit al persoanei la orice informatii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relatiilor dintre persoane si autoritatile publice. Prin lege, se prevad formulari prin care se fixeaza un termen limita pana la care autoritatile publice sunt obligate sa ofere aceste informatii, cat si faptul ca anumite informatii au caracter secret, ele trecand printr‑un proces de protectie, fara de care ar putea afecta securitatea nationala si pe anumiti cetateni.

In felul acesta se ajunge la clasificarea informatiilor care este necesara, dar are si anumite avantaje, cum ar fi, stabilirea unor nivele clare de competenta ale fiecarui actor public, iar, prin aceasta, un acces gradual la un anumit tip de informatie pentru acesti actori publici. Raporturile dintre o informatie de interes public si secretul de stat sunt reglementate prin Legea secretului de stat in Romania (O.U. nr. 29/2001), prin care se doreste un control eficient al accesului presei si al cetateanului la informatiile de interes public.

In concluzie, putem spune ca statul ofera bunuri publice tuturor cetatenilor, aceasta decurgand din obligatia pe care o are oricare organizatie fata de membrii sai. Este functia fundamentala a tuturor organizatiilor. Statul este pus in situatia de a recurge la constrangerea cetatenilor de a plati impozite si taxe pentru a sustine financiar activitatile publice. Tocmai de aceea Guvernul are obligatia ca bunurile si serviciile, cum sunt apararea, protectia individuala a persoanei si a proprietatii, sistemul de legi si ordinea publica sa fie disponibile pentru fiecare cetatean, fara exceptie.

Promovarea valorilor sociale si a drepturilor fundamentale

Pe masura ce statul de drept a castigat teren perfectionandu‑si legislatia, institutiile si procedurile, au inceput sa se profileze slabiciunile si limtele sale.

Legea fundamentala de functionare a oricarui stat de drept trebuie sa raspunda celor doua deziderate inscrise in 'Declaratia drepturilor omului si cetateanului', inca de la revolutia franceza de la 1789, si anume:

‑ recunoasterea drepturilor si libertatilor fundamentale;

‑ o structura a organelor de decizie colectiva care sa aiba in vedere separarea puterilor, mai exact, a competentelor distribuite diferitelor autoritati, astfel incat nici o autoritate publica sa nu poata detine o putere absoluta.

Intr‑un stat de drept, nici o putere nu se poate supraordona celorlalte.

Prima si cea mai importanta limita in exercitarea puterii politice trebuie sa fie respectarea cu sfintenie a drepturilor fundamentale.

Regulile jocului politic intr‑un stat democratic trebuie sa raspunda la doua intrebari:

1. Cine este autorizat sa adopte deciziile colective?

Cum, si prin ce procedee pot fi luate aceste decizii?

Una dintre regulile jocului politic este regula majoritatii, conform careia Guvernul trebuie sa vrea ceea ce vrea majoritatea. Aceasta regula confera putere, pentru ca partidul politic sustinut de majoritatea alegatorilor ajunge la guvernare.

In acelasi timp, nici o majoritate nu poate sa se abata, sa lezeze sau sa altereze celelalte reguli ale jocului democratic, care privesc drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor (cum ar fi drepturile politice (de a alege si de a fi ales), dar si libertatile (de asociere, de opinie etc.), care reprezinta esenta democratiei.

De asemenea, nu trebuie alterate alte reguli ale jocului politic, cum ar fi: corectitudinea si echitatea in confruntarea politica, pluralismul si transparenta in procesul de informare.

Daca o majoritate corupe si se abate de la aceste reguli pierde propria legitimitate democratica. In ultimii 10‑15 ani, in multe tari europene (inclusiv in Romania), mai ales acolo unde concentratiile majore de putere economica cuplata cu puterea mediatica, aproape peste tot in jocul politic se joaca mai putin democratic, prin aplicarea incorecta sau facandu‑se abstractie de regulile jocului si atacand sau erodand bazele si conditiile necesare lui.

Este necesar sa ne dam seama ca abordarea exogena a conceptului de putere nu mai satisface exigentele cetateanului secolului XXI, care asteapta din partea puterii politice rezolvarea problemelor sale practice, de zi cu zi.

Cu alte cuvinte, puterea nu e legitima decat daca rezolva problemele cetateanului fiindca numai atunci are utilitate sociala.

Insa nu doar utilitatea generala conteaza, ci si alte valori, precum libertatea, dreptatea, egalitatea de sanse si in fata legii. Existenta unor seturi de valori alternative si a combinatiilor numeroase intre acestea determina politicile publice sa aiba obiective influentate ideologic.

De aceea, atunci cand politicile nu si‑au atins scopul, nu trebuie, din start, negate aceste politici, ci trebuie avute in vedere, mai ales, obiectivele pe care politicul le‑a fixat in prealabil. Aceasta, deoarece politicile publice sunt doar instrumente de interventie organizata in domeniul economico‑social. Culpa sau meritele apartin celor care au implementat aceste politici si care au urmarit anumite strategii.

Fundamentul puterii trebuie sa fie dialogul social real (exprimat, mai ales, prin referendum) dintre conducatori si alegatori, avand ca obiectiv stabilirea unor solutii concrete pentru problemele concrete ale cetatenilor. In acest fel, contractul social isi pierde caracterul abstract si devine un contract electoral concret, care se reinnoieste cu prilejul fiecarei perioade electorale, intre electori si candidatii la mandatele puterii.

Numai asa democratia constitutionala ar putea sa genereze renasterea unei etici a responsabilitatii, in sensul asumarii raspunderii pentru viitorul imediat si de perspectiva al comunitatii, de catre ea insasi [2; 439].

3. Asigurarea managementului schimbarii

Sfarsitul Razboiului rece dintre Est si Vest (prin caderea comunismului si desfiintarea URSS) nu a dus la eliminarea marilor conflicte, ci a schimbat doar forma lor de manifestare. Noua ordine mondiala nu a adus cu sine automat o epoca de pace si cooperare internationala. Disparitia URSS si a restrictiilor sistemului comunist au permis reactualizarea unor conflicte istorice, atat teritoriale, cat si regionale, care au condus la o situatie de instabilitate, chiar violenta in multe zone sau regiuni ale lumii.

Decalajele si inechitatile dintre zone, tari sau populatii s‑au cronicizat, fiind generatoare de instabilitate si conflicte violente. Terorismul international isi gaseste resursele in disperarea si lipsa de orizont ale unor populatii sarace si instrainate de idealurile sale.

Institutiile globale (ONU, NATO, Consiliul de Securitate, OMC etc.) intampina mari dificultati in procesul de intarire si diversificare a rolului lor datorita grupurilor de interese care domina scena mondiala.

Rolul statului national nu s‑a diminuat in ceea ce priveste gestionarea economico‑sociala, dar acest rol este intr‑un proces accentuat de reevaluare si adaptare. Statele lumii trebuie sa‑si schimbe din mers atitudinea. Este nevoie de strategii, de interventii hotarate pentru schimbare si adaptare. In acest context, importanta politicilor publice creste tot mereu: ele trebuie sa asigure managementul schimbarii.




Deocamdata, acest rol nu poate fi acordat nimanui altcuiva, chiar in conditiile unei integrari europene totale.

In conditiile globalizarii, rolul statului national este destul de ingrat, deoarece, in timp ce intreprinderile se internationalizeaza sub presiunea factorilor de globalizare, forta de munca si infrastructura publica raman profund legate de teritoriul statelor nationale. Fiecare stat national ramane interesat sa‑si pastreze propria identitate, practicand politici menite sa conduca la deplina utilizare a fortei de munca, la echilibrarea balantei comerciale si a celei de plati, la impulsionarea masurilor de amenajare a teritoriului si de protectie a mediului inconjurator.

Politicile sale nu pot fi in totala contradictie cu spatiul economic mondial deoarece, in aceste conditii, capitalul strain afectat se poate retrage din economia nationala a statului respectiv sau se pot institui blocaje economice (si nu numai) impotriva statului respectiv.

Globalizarea economica face ca tarile sa devina din ce in ce mai interdependente, iar frontierele nationale sa fie din ce in ce mai mult lipsite de relevanta. In acelasi timp, revolutia in domeniul tehnologiei informatiei face ca lumea sa se transforme intr‑un singur stat planetar digital, iar comertul mondial sa creasca intr‑un mod exponential, aproape dublandu‑se ca volum la fiecare deceniu. Problema care se pune este daca toate statele de pe planeta vor putea beneficia de aceste facilitati. Realitatea ne demonstreaza contrariul, si anume, faptul ca doar un grup restrans de state profita de pe urma acestor beneficii, cele mai multe tari fiind excluse, atat datorita factorilor interni (in cazul tarilor sarace, in curs de dezvoltare), cat si datorita rigiditatii tarilor dezvoltate, care nu sunt dispuse sa transfere o parte din avantaje spre zone slab dezvoltate.

De mentionat ca spatiul economic mondial nu trebuie interpretat ca o entitate omogena de tipul 'pietei unice' sau al 'democratiei de piata la scara mondiala'. Sistemul de interdependente dezvoltat de spatiul economic mondial difera ca intensitate in functie de puterea si pozitia fiecarei tari in cadrul sistemului international, putand favoriza sau nu o tara sau alta.

In multe cazuri, ceea ce pentru tarile dezvoltate inseamna interdependenta, pentru tarile mai putin dezvoltate inseamna dependenta. Competitia dintre partenerii externi (intreprinderi si state) nu este exclusiv economica, deoarece decalajele dintre ei substituie, de multe ori, forta economica cu forta ideologica, politica si chiar militara a grupurilor de interese din spatele cortinei.

In concluzie, globalizarea nu statueaza principiul echitatii, ci principiul competitivitatii, ceea ce face ca dezvoltarea unora sa se bazeze pe subdezvoltarea altora. De aceea, se manifesta reticente serioase fata de globalizare din partea unor state sau zone mai sarace, iar atitudinea de forta a statelor puternice duce, deseori, la declansarea de conflicte armate in zona.

Marile probleme ale globalizarii degradarea mediului, poluarea, schimbarile climatice induse de folosirea irationala a resurselor, trebuie solutionate cu prioritate prin intermediul stiintei. In aceste conditii, procesul globalizarii nu mai poate fi controlat si dirijat decat cu aportul direct si substantial al stiintei, fapt ce necesita resurse financiare considerabile pentru a sustine cercetarile in domeniu, iar acest lucru este la indemana, doar, a statelor dezvoltate.

Sistematizand cele prezentate anterior, putem, in final, sa sustinem ca, in ultimii ani, puterea statelor s‑a diminuat, din mai multe motive:

1. Lumea a devenit mai complexa, creandu‑se multe legaturi politice si economice intre state, datorita necesitatii de a face comert, de a stabili aliante de securitate si de a imprumuta bani;

Oamenii au devenit mai mobili, dezvoltandu‑se noi si complexe caracteristici privind emigararea si cresterea turismului in masa, fapt ce a dus la eliminarea barierele psihologice dintre state;

3. Statele nu au fost intotdeauna capabile sa satisfaca cerintele cetatenilor lor in ceea ce priveste securitatea, justitia, prosperitatea si drepturile omului;

4. Incapacitatea statelor de a satisface toate nevoile consumatorilor privind bunurile si serviciile se combina cu aparitia corporatiilor multinationale in cautare de noi piete si profituri, interesate sa schimbe natura productiei si sa faca mai compacte granitele dintre state;

5. Revolutiile din tehnologie, stiinta si comunicatii precum si nevoia de a aborda probleme colective precum terorismul, poluarea transfrontaliera, gestionarea imigratiei ilegale si raspandirea bolilor au necesitat noi sisteme de reglementari nationale si internationale pe care statele trebuie sa le accepte si sa le respecte.

3. Sectorul public subsistem al economiei nationale

3.1. Interactiunea dintre sectorul public si sectorul privat in cadrul sistemului economiei nationale

Interactiunea celor doua sectoare da nastere la patru categorii de actori economici:

1. Sectorul privat de piata, care regrupeaza toate intreprinderile din economia de piata, indiferent de forma lor de organizare;

Sectorul public de piata, care regrupeaza intreprinderile de stat;

3. Sectorul public nonpiata, mai exact administratiile publice care ofera servicii publice, dar nu au scop lucrativ ci un interes public;

4. Sectorul privat nonpiata, care corespunde administratiilor neguvernamentale, din sectorul societatii civile (asociatii cu scop nelucrativ etc.).

Pentru analiza celor doua sectoare se au in vedere o serie de indicatori, printre care:

contributia fiecarui sector la valoarea adaugata, adica la formarea PIB;

populatia activa care lucreaza in fiecare sector.

Facem precizarea ca nu tot ceea ce apartine de sectorul public este neaparat nonpiata. Tendinta actuala este ca, intr-o economie de piata, intreprinderile publice sa fie orientate spre comercializare si, atunci cand este posibil, sa produca profit.

Economia publica are puternice determinari de natura politica si sociala. Actorul economic principal al economiei publice este statul, care se implica atat direct cat si indirect.

In mod direct, statul se implica astfel:

prin diverse firme care sunt in proprietatea publica si sunt administrate nemijlocit de catre stat;

sub forma investitiilor in diverse sectoare ale economiei, care reclama sprijinul statului;

prin folosirea parghiilor fiscale (preturi, tarife, facilitati, scutiri de la plata impozitelor etc.)

achizitionarea unor cantitati insemnate de bunuri si servicii din economie pentru sectorul public.

Prin toate acestea statul devine un agent economic foarte important in economia de piata, care se implica direct in agregarea fluxurilor din activitatea macroeconomica: venituri, consum, investitii.

In mod indirect, statul se implica prin crearea cadrului institutional si legislativ, respectiv juridic, de exercitare a activitatii economice, de precizare a conditiilor de efectuare a liberei initiative si de protejare a proprietatii private.

Interventia statului in economie are cel putin doua argumente:

a) inlaturarea esecurilor de piata, adica acele situatii in care piata nu poate aloca, singura, resursele, eficient. Aceste esecuri apar datorita cresterii continue a presiunii fiscale, dar si a cheltuielilor publice prin intermediul sistemului preturilor. Exemple de esecuri ale pietei: somaj, pierderi economice, falimente, monopoluri, divizari etc. Statul intervine pentru a le corecta, prin furnizarea bunurilor publice in vederea cresterii bunastarii sociale;

b) necesitatea realizarii unei redistribuiri echitabile a resurselor intre diverse grupuri sociale. Insa, interventia statului nu are loc automat, ci trebuie sa aiba in vedere anumite conditii de optimalitate, astfel incat impactul politicilor si instrumentelor economice publice sa fie maxim. Aceasta, deoarece oricarei interventii publice i se asociaza si o multime de costuri, directe sau indirecte, iar o masura optima a interventiei publice presupune echilibrarea costurilor cu beneficiile. Astfel, statul trebuie sa actioneze cand beneficiile interventiei depasesc costurile si sa se retraga cand costurile depasesc beneficiile.

Analiza economica specifica economiei publice are in vedere categoriile de utilitate si preferinte, iar abordarea acestora se realizeaza in cadrul normativ oferit de logica economica. Raportul dintre utilitate si preferinta tine cont de mai multe caracteristici:

a) utilitatea este data de caracteristicile bunurilor si nu de bunurile insesi;

b) un bun prezinta mai multe caracteristici, dintre care numeroase sunt comune mai multor bunuri;

c) indivizii difera in reactiile lor fata de caracteristicile bunurilor si nu in evaluarea caracteristicilor diferitelor bunuri.

De mentionat, ca alegerea publica creeaza o ordine colectiva si nu o decizie colectiva. Eventualele divergente intre alegerea publica si interesul public, determinate de diversitatea intereselor egoiste individuale care tind sa afecteze - interventiile publice trebuie analizate cat mai riguros si corectate de catre autoritatile publice.

In cadrul sectorului public regasim noi criterii de clasificare a interventiilor publice, si anume:

- primul criteriu, referitor la logica economica a acestor interventii, distinge activitatile de piata de cele nonpiata;

- al doilea criteriu, referitor la distinctia institutionala intre public si privat, in care este considerata a fi publica orice organizatie care depinde de un esalon administrativ de stat (central sau local).

Intr-o economie exista bunuri private si bunuri publice. Statul nu este decat o intreprindere specializata in furnizarea acestora din urma in functie de cererea individuala. Echilibrul dat intre oferta si cerere determina un pret sau impozite globale crescute. Aceasta, pentru ca oferta de bunuri publice este finantata prin fiscalitatea obligatorie (constrangere economica) si nu prin acord voluntar intre stat si individ.

Autoritatea publica este cea care determina (la nivel central si local) care sunt bunurile si serviciile publice care permit asigurarea concomitenta a satisfacerii intereselor particulare si maximizarea interesului colectiv.

In acest cadru, serviciile publice sunt furnizate gratuit sau unui tarif subventionat. Finantarea lor este asigurata de contribuabili prin impozite platite la buget, independent de utilizarea efectiva a serviciilor publice.

Prioritatea cheltuielilor publice implica o alegere intre:

a. bunuri publice concurentiale in raport cu sectorul privat si care sunt evaluabile in raport cu criterii de piata;

b. servicii publice determinate dupa o functie generalizata a bunastarii sociale, ea insasi determinata dupa criterii politice.

Evolutia sectorului public nu este aceeasi in diferite tari. De aceea, organismele internationale incearca sa introduca o standardizare privind detalierea cheltuielilor guvernamentale, standardizare la care trebuie sa se alinieze si tarile europene.

Reforma sectorului public este o activitate politica ce trebuie sa tina cont de trei obiective:

- eficienta in alocarea resurselor publice;

- economicitate in cheltuirea lor;

- egalitate sau justitie sociala in distribuirea veniturilor.

Eficienta tinde sa fie principalul scop al reformei politicilor de alocare si redistribuire ale guvernelor post decembriste.



De remarcat, ca reformele din sectorul public in tarile aflate in tranzitie au fost influentate de descentralizare si privatizare. Primul fenomen a introdus modificari in institutiile politice din sectorul public, in timp ce al doilea a adus schimbari in institutiile economice. Cu toate acestea, obiectivele de natura legislativa in construirea programelor publice au avut de suferit deoarece nu li s‑a acordat atentia necesara de guvernanti. Ele au fost puse in practica, de fiecare data, cu mare intarziere si, de multe ori, in discordanta cu realitatea obiectiva.

3. Nevoi publice si servicii publice

In societate se nasc nevoi colective care nu pot fi satisfacute decat cu ajutorul colectivitatii, a unor organizatii special create in acest scop (statul si autoritatile locale), in timp ce nevoile individuale se satisfac, de obicei prin activitatea proprie a fiecarui individ sau familie, pe seama bunurilor private, procurate prin mecanismele pietei (alimente, imbracaminte, locuinte, transport etc.).

Aceste nevoi sunt prin natura lor colective si sunt furnizate de institutiile publice (ale statului, respective ale colectivitatilor locale) sub forma de utilitati publice sau bunuri publice, care se folosesc in comun, adica sunt indivizibile si nu sunt concurentiale, de ele putand sa beneficieze mai multe persoane in acelasi timp. Din punct de vedere al mecanismului financiar al colectivitatilor umane, nevoile individuale se completeaza cu multiplele nevoi sociale ale oamenilor priviti ca o colectivitate.

Aceste nevoi sau necesitati publice pot fi asigurate numai prin intermediul autoritatilor publice, deoarece:

ele reprezinta responsabilitati (sarcini) constitutionale ale statului, satisfacerea lor revenind acestuia, deoarece are autoritatea si puterea de conducere a colectivitatii (ex: apararea nationala, ordinea publica, securitatea sociala: sanatate, protectie sociala si asistenta sociala etc.);

reclama eforturi financiare foarte mari ce depasesc initiativa privata sau descurajeaza orice agent economic deoarece rezultatele scontate sunt la un nivel redus (neatragator) si dupa o perioada lunga de timp (deci nesigur). Mentionam aici: actiuni de prevenire, ameliorare si refacere a degradarii solului, exploatarea unor zacaminte minerale, resurse hidroenergetice, ecologice, centrale nucleare, cai rutiere, cai ferate, aeroporturi etc.;

necesitatea unui control din partea statului in anumite sectoare ale vietii economico-sociale, care, lasate numai la indemana mecanismelor pietei ar conduce la situatii de monopoluri, fapt ce ar impune preturi sau tarife ridicate. Acest lucru ar determina ca anumite servicii necesare colectivitatii sa devina inaccesibile celor ce le solicita.

De mentionat, ca statul participa la acest proces de satisfacere a nevoilor generale ale societatii nu doar ca titular al puterii (pe care i-l confera Constitutia), ci si ca agent economic in cadrul sectorului public, ca realitatea economica circumscrisa nemijlocit economiei publice. In acest sens, putem aprecia ca sectorul public cuprinde ansamblul de activitati, institutii si organisme caracterizate prin procese de decizie colectiva sau politica. Dintre categoriile de institutii si organisme care activeaza in sectorul public mentionam:

administratia publica, adica guvernantii in sens larg, la nivel national, judetean si local, implicati direct in gestionarea bugetului public pe toate componentele sale: bugetul de stat, bugete locale, bugetul asigurarilor sociale etc.;

intreprinderile publice, dar si anumite intreprinderi private care asigura bunuri sau servicii publice si, in felul acesta, intra in relatii contractuale cu administratia publica.

Economia sectorului public se caracterizeaza prin tranzactii care nu seamana cu cele ale pietei. Sectorul public este coordonat de catre managementul public, care este perceput ca un ansamblu de mijloace utilizate pentru implementarea politicii statului si a comunitatilor locale. Cu alte cuvinte, managementul public reprezinta modalitatea concreta prin care autoritatile publice centrale si locale coordoneaza activitatea sectorului public.

Administratia publica este perceputa ca fiind furnizorul de servicii publice catre populatie, statul neavand nici o finalitate, ci doar satisfacerea cerintelor cetatenilor. Prin aceasta managementul public se diferentiaza de managementul privat, pentru ca el trebuie sa tina cont de interesul public. Dar activitatile publice sunt orientate nu numai spre furnizarea de servicii publice, ci si spre reglementarea comportamentelor populatiei.

Suveranitatea confera managementului public forta legii, constand in faptul ca pentru aplicarea politicilor publice autoritatile publice, prin reprezentantii lor numiti manageri publici (ministri, presedinti de consilii judetene, prefecti, primari, sefi de institutii publice etc.) se pot baza pe forta de coercitie a statului.

Serviciile publice asigurate populatiei de catre autoritatile publice intrunesc anumite caracteristici, si anume:

satisfacerea nevoilor publice raspunde unui interes general;

infiintarea serviciilor publice este atributul exclusiv al autoritatilor deliberative (Parlament, Guvern, ministere, consilii judetene, consilii locale);

sunt supuse regimului juridic de drept public.

Calitatea acestor servicii publice este apreciata de beneficiarii lor adica populatia, care in felul acesta se pronunta asupra activitatii autoritatilor publice si, implicit, asupra calitatii managementului public.

Serviciile publice pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

a. dupa interesul satisfacut sau nivelul de realizare:

- servicii de interes national;

- servicii de interes local.

b. dupa natura serviciilor oferite:

- servicii publice administrative (stare civila, urbanism etc.);

- servicii publice industriale si comerciale (furnizarea de energie,

transporturi, gaze naturale, apa etc.);

c. dupa modul de organizare:

- autoritati ale administratiei publice (minister, prefectura, primarie

etc);

- institutii publice (scoli, spitale, teatre etc.).

Activitatea serviciilor publice administrative cade sub incidenta dreptului administrativ, iar activitatea serviciilor publice industriale si comerciale este reglementata de dreptul civil. De asemenea, serviciile publice administrative sunt finantate de la bugetul central, respectiv local, in timp ce serviciile publice industriale si comerciale sunt finantate de taxele platite de consumatori.

In categoria serviciilor publice centrale care sunt gestionate prin institutii publice ale statului, mentionam: invatamant, cultura, sanatate, securitate sociala, ordine publica, aparare nationala etc.

Dintre serviciile publice administrative locale enumeram:

serviciul public de protectie civila;

serviciul public de urbanism si autorizare in constructii;

serviciul public de stare civila;

serviciul public de protectia copilului;

serviciul public de protectie a persoanelor cu handicap;

serviciul public financiar etc.

Dintre serviciile publice centrale (cu caracter industrial sau comercial) gestionate prin regii ale statului sau societati private enumeram:

furnizarea de gaze naturale, electricitate, telefonie etc.;

transport aerian, feroviar, maritim;

servicii financiar bancare, societati de asigurare, consultanta etc.

Dintre serviciile publice locale (cu caracter industrial sau comercial), gestionate prin regii ale consiliilor locale sau judetene, ori prin societati private, mentionam:

1. servicii publice edilitare:

distributie de energie termica;

alimentare cu apa si canalizare;

transport public local si judetean de calatori;

intretinere spatii verzi;

salubritate etc.

intretinerea, repararea si exploatarea drumurilor publice si a strazilor;

3. servicii publice comerciale:

organizarea si functionarea pietelor agroalimentare;

exploatarea parcajelor publice;

expunerea firmelor si reclamelor publicitare;

servicii de ecarisaj;

organizarea si intretinerea cimitirelor etc.

Pentru cresterea eficientei serviciilor publice si reducerea cheltuielilor aferente bugetului public (central si local), statul si comunitatile locale au adoptat strategii de privatizare a regiilor proprii care gestionau serviciile publice respective. In felul acesta au dat posibilitatea managementului privat sa coordoneze aceste servicii publice prin concesionarea acestor servicii societatilor private in urma unei licitatii publice. Ca urmare a acestui fapt, in multe domenii ale sectorului public au aparut intreprinzatorii privati, care pot asigura o eficienta economica si sociala sporita a acestor servicii. In felul acesta autoritatile publice s-au degrevat de sarcina unui management public direct, mai putin eficient si mai costisitor. Ele vor raspunde totusi in fata populatiei de calitatea serviciilor publice prestate, in numele lor de diversi intreprinzatori privati.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate