Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place.ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism




Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Sport


Index » hobby » Sport
» Sisteme nationale de educatie fizica in secolul XIX


Sisteme nationale de educatie fizica in secolul XIX




Sisteme nationale de educatie fizica in secolul XIX

Din trecerea in revista a conceptiilor despre practicarea exercitiilor fizice, se poate constata ca acestea, asa cum am amintit, au fost puternic influentate de conditiile social - istorice concrete. De asemenea, se remarca faptul ca preocuparile legate de acest fenomen apartineau filosofilor, medicilor sau pedagogilor.

'Primii teoreticieni ai educatiei fizice nu sunt sustinuti de traditie.' (J.Ulman, 1993). in lupta lor pentru a-si impune punctul de vedere, au urmarit:




a. Stabilirea legitimitatii dreptului la educatie a corpului.

b. Definirea continutului acestei educatii.

Evolutia conceptiilor despre practicarea exercitiilor fizice se inscrie pe trei coordonate: a institutiilor, a repertoriului ideilor pedagogice si a inventarului practicilor pedagogice.

Cei care au incercat sa ajunga la componente concrete, au subordonat educatia fizica unor teorii. Rezultatul a fost aparitia sistemelor nationale de educatie fizica si a metodelor pe care le promovau, care se diferentiaza intre ele prin finalitatile diferite pe care le urmareau.

Scoala franceza

in Franta, dupa revolutia burghezo-democratica (1789), au fost initiate numeroase proiecte de reforma scolara. in toate acestea educatiei fizice i s-a acordat o atentie deosebita» incercandu-se aducerea ei in cadrul invatamantului public.

Francesco Amoros (1770-1848), colonel spanioli refugiat la Paris in 1916, dupa ce a renuntat la cariera militara, avea sa-si dedice viata raspandirii exercitiilor, creand un sistem de educatie fizica propriu, inspirat de principiile lui Pestalozzi. In construirea acestui sistem, Amoros a pornit de la evidentierea unor caracteristici ale educatiei fizice, si anume:

- biologica: educatia fizica se desfasura conform legilor de crestere si dezvoltare a copilului;

-pedagogica: educatia fizica respecta particularitatile individuale;

-psihologica: educatia fizica contribuia la dezvoltarea proceselor cognitive, afective, volitive.

Dupa scopul propus, Amoros clasifica exercitiile fizice in gimnastica civila, gimnastica militara si gimnastica medicala. Caracteristic sistemului sau a fost lucrul la portic, precum si introducerea fisei anatomo-fiziologice.

Ceea ce ramane de necontestat, analizand in prezent sistemul lui Amoros, este sistematizarea exercitiilor fizice si incercarea de fundamentare stiintifica a propriului sistem de educatie fizica.

Scoala germana

in mijlocul curentelor care framantau Germania inceputului de secol XIX, s-au produs o serie de evenimente care aveau sa influenteze conceptia despre educatie. in acest context, sistemul de educatie fizica intemeiat de Friedrich Ludwig Jahn (1778-1852) a urmarit, in principal, pregatirea tineretului in scopuri militare. Se poate considera ca a fost un sistem al educatiei fizice extrascolare, datorita manierei originale de realizare a obiectivelor acestei activitati: in aer liber, cu ajutorul Turnplatz-ului (loc anume amenajat cu aparate si instalatii la care se puteau executa numeroase exercitii).

Ideile care au stat la baza sistemului lui Jahn, au fost:

gimnastica - activitate educativ - morala^ avand ca scop restabilirea
echilibrului fiintei umane;

gimnastica - cu caracter popular, accentul fiind pus pe educatia
realizata de institutiile populare de gimnastica (Turnverein).

Creatorul si organizatorul gimnasticii scolare germane a fost Adolf Spiess (1810-1858). El este cel care a contribuit decisiv la transformarea educatiei fizice in disciplina de invatamant. Inspirat de ideile lui Guts Muths si ale lui Jahn, Spiess isi va formula teoria gimnasticii si gimnastica pentru scolari, pornind de la considerarea gimnasticii educative ca o opera pur scolara; de la ideea ca predarea trebuie sa se faca neintrerupt, pe tot parcursul anului; de la nevoia de a trata gimnastica nediferentiat fata de alte discipline din planul de invatamant; de la necesitatea ca scolile sa dispuna de planuri, programe, conform carora educatia fizica sa se predea organizat; de la dubla specializare pe care trebuiau sa o aiba profesorii (la gimnastica se adauga o disciplina intelectuala), pentru cresterea prestigiului gimnasticii.

Scoala nordica

Creatorul gimnasticii suedeze a fost Per Henrik Ling (1776-1839). Idealul urmarit de el era acela de dezvoltare armonioasa a omului; sanatatea, adevarul si frumusetea erau parti constitutive ale idealului sau educativ. In elaborarea sistemului sau a plecat de la necesitatile omului, urmarind adaptarea exercitiului la corp.

Gimnastica suedeza a inaugrat 'era fiziologica' in educatia fizica, intrucat exercitiile sale erau adaptate structurii anatomice si functiilor organismului uman. Ling a impartit gimnastica in patru parti: gimnastica pedagogica, militara, medicala si ortopedica, utilizand criterii pedagogice, fiziologice, psihologice si sociale.

Principiile care stateau la baza practicarii exercitiilor fizice erau:

principiul dezvoltarii armonioase;

principiul selectiei exercitiilor;

principiul gradarii exercitiilor;

principiul preciziei miscarilor;

principiul alcatuirii familiilor de miscari care sa duca la simetria
miscarilor.

Sistemul lui Ling a avut un pronuntat caracter corectiv, si mai putin unul educativ. Cu toate acestea, sistemul sau a depasit hotarele tarii de origine, devenind sistem de educatie fizica in numeroase tari ale lumii.

Scoala engleza

in timpul secolului al XlX-lea, educatia engleza si-a pastrat caracterul aristocratic si individualist, exprimat de sistemul pedagogic al lui J.Locke, care viza formarea unui gentleman desavarsit. in acest sens, educatia urmarea doua componente: morala si fizica.

Punand un accent deosebit pe valoarea educativa a jocului, intrecerii, Thomas Arnold (1795-1842) este considerat reformatorul scolii engleze. Pornit de la principiul ca rezistenta organismului are o mare virtute moralizatoare, el a creat un sistem de educatie bazat pe practicarea exercitiilor fizice. Dar nu sub forma exercitiilor de forta ale lui Jahn, nici a celor analitice ale lui Ling, ci sub forma de intrecere, o educatie prin sport; aceasta dezvolta initiativa, independenta, curajul, perseverenta, spiritul de echipa, disciplina, caracterul (exprimat in fair-play). Ideile lui Amold au stat la baza sportismului, curent care s-a raspandit cu repeziciune: de la reforma de la Rugby School, la nivel de universitati, si mai departe, la nivelul societatii.

Sistemele nationale de educatie fizica au constituit puncte solide de plecare in dezvoltarea acestei activitati in anii care au urmat. Conceptiile diferite care au stat la baza lor au fost generate, in principal, de 'curentul umanist' mondial ce se manifesta la acea vreme, dar si de ideologia (conceptia) ce statea la baza organizarii statale in tarile in care aceste sisteme s-au infiintat.

Remarcam in mod deosebit precizarea continutului educatiei fizice, a cadrului sau organizatoric in concordanta cu unele functii si obiective, pentru prima data corelate, determinate de curentul general al epocii.

Aceste sisteme, cu aspectele lor pozitive si negative, au contribuit decisiv la precizarea statutului educatiei fizice, la formele acesteia de aplicare in diferite conditii, punand prima oara problema elaborarii unor teorii, ca masuri necesare de 'intelectualizare' a acestei activitati.

Conceptia engleza despre practicarea exercitiilor fizice s-a dovedit a fi, peste ani, cea care a stat la promovarea conceptiei despre sport. Desi practicarea exercitiilor fizice sub forma de intrecere exista inca din antichitate, niciodata pana la Arnold, nu au fost subliniate mai bine, valentele educative ale intrecerii, in cadrul unui sistem competitional.

De aceea, in aceasta faza a analizei conceptiilor despre practicarea exercitiilor fizice, consideram necesara tratarea separata a conceptiei despre educatie fizica si a celei despre sport.

R.Singer (1984), considerand ca se poate vorbi de o conceptie despre educatie fizica doar odata cu aparitia sistemelor nationale, propune periodizarea evolutiei acesteia in cinci etape:

* Etapa I. Se constata, la sfarsitul secolului XIX, o accentuare a efectelor pe care educatia fizica le are pe planul sanatatii, al proportiilor corporale si pregatirii fizice. Aceasta accentuare a si determinat o serie de specialisti sa utilizeze sintagma 'pregatire fizica', pentru acesta latura a educatiei.



Etapa II. Thomas Wood (1893) cerea inlocuirea 'pregatirii fizice' cu 'educatie fizica', afirmand ca 'marea stiinta in educatie fizica nu este educarea naturii fizice, ci relatia pregatirii fizice cu educatia completa, si apoi, efortul de a face fizicul sa contribuie la integrarea individului in mediu, societate.'

Tot la sfarsitul secolului XIX, Clark Hetherington, citat de R.Singer (1984), propunea o noua viziune asupra educatiei fizice, intelegand atributul de 'fizica' doar in sensul ca activitatea intregului organism este un agent educational. El propunea pentru continutul educatiei fizice, patru componente de baza: educatia organica - nutritie; educatia psihomotorie -deprinderi; educatia caracterului - calitati morale, si educatia intelectuala -intelegere, invatare.

Etapa III. La inceputul anilor 1900, educatia fizica avea multe dintre aspectele altor laturi ale educatiei. Rigiditatea instruirii, exercitiile, formalismul a impus o mai mare consideratie pentru nevoile individuale, interese, divertisment si expresie.

Sportul, jocurile cu mingea devin principalul punct al programelor de invatamant, programe care subliniaza contributia educatiei fizice la starea de bine, pe plan fizic, mental, emotional si social.

Etapa IV. Este caracterizata de faptul ca profesorii incearca sa utilizeze rezultatele obtinute de cercetarea in domeniul psihologiei invatarii, in stiintele educatiei, in fiziologie, in vederea cresterii eficientei invatarii.

Etapa V. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, mai cu seama la jumatatea deceniului al cincilea, s-a accentuat intelectualizarea activitatilor motrice. Dezvoltarea unei atitudini favorabile fata de activitate, incurajarea interactiunii sociale, obtinerea unei stari de implinire si posibilitatea de autoexprimare, au fost unele dintre principalele obiective urmarite prin practicarea organizata a exercitiilor fizice

Conceptii moderne in educatie fizica .

Conceptia despre educatia fizica, pe plan mondial, este reflectata in formularea obiectivelor si in continutul si organizarea educatiei fizice si sportului scolar.

J.B.Parks, in 1984, realiza o analiza a materialelor publicate intre 1930 si 1984, pe tema conceptiei despre educatia fizica. Aceasta analiza a relevat existenta a trei scoli de gandire: A educatia fizica - o educatie prin fizic; 2. educatia fizica - o educatie a fizicului; 3. educatia fizica - o educatie pentru si prin miscare.

Educatia fizica - educatie prin fizic. La baza acestei conceptii
statea ideea ca educatia mintii se poate realiza si prin educatia corpului. De
aceea obiectivele generale ale educatiei fizice erau formulate in termeni
valabili si pentru alte discipline de invatamant.

in privinta obiectivelor specifice, adeptii acestei viziuni formulau ca prime obiective:

A. dezvoltarea organica (cresterea), dezvoltarea neuromusculara
(deprinderi), dezvoltare interpretativ - corticala (inteligenta), dezvoltare
emotionala (comportament) (J.B.Nash, 1931, citat de J.B.Parks, 1984);

B. contributie la o viata intensiva, completa; formarea de deprinderi
pentru activitati de timp liber; eficienta in activitati recreative. (J.S. Ferring,
1930, citat de J.B.Parks, 1984).

Alte obiective formulate de sustinatorii acestei conceptii vizau dezvoltarea sociala, morala, intelectuala, a sanatatii fizice si mentale, reducerea delincventei juvenile, imbogatirea vietii personale. Era promovata ideea dezvoltarii echilibrate a fiintei umane prin educatie fizica.

Educatia fizicului. in 1936, C.H. McCloy (citat de J.B.Parks,
1984) afirma ca 'baza tuturor formelor de educatie fizica - educationala,
corectiva  sau oricare alt aspect al acestui domeniu, consta in antrenarea
adecvata si dezvoltarea corpului insusi.' Aceasta afirmatie a stat la baza
programelor initiate de pionierii educatiei fizice in SUA. Ei sustineau ca
educatia fizica isi justifica prezenta in planul de invatamant prin contributia
unica pe care si-o aduce la educarea copilului. Multe dintre obiectivele
sociale si culturale propuse de conceptia educatiei prin fizic, pot fi realizate
printr-o educatie care pune accent pe antrenarea si dezvoltarea corpului.
Dezvoltarea corpului, formarea de deprinderi psihice si motrice, pot
contribui la dezvoltarea caracterului si personalitatii. Accentul trebuie pus
insa pe aspectele fizice, deoarece, in conceptia lor, fiecare domeniu
educational trebuie sa-si urmareasca specificul.

Aceasta conceptie nu a reusit sa se impuna in gandirea teoretica • secolului XX, dar i se acorda respectul cuvenit pentru incercarea de reorientare a continutului domeniului.

3. Educatia prin si pentru miscare - este cea care a dat nastere celor mai multe discutii intre specialisti. Pentru sustinerea acestei conceptii, Eleonor Mathews (1954), citata de J.B.Parks, 1984, afirma: 'Daca definim o persoana educata complet drept cea care are dezvoltata plenar abilitatea sa de a utiliza constructiv toate capacitatile sale potentiale, ca o persoana in relatia cu lumea in care traieste, atunci se poate defini persoana educata din punct de vedere fizic, drept cea care are dezvoltata plenar abilitatea de a utiliza constructiv toate capacitatile potentiale de miscare ca mod de exprimare, de explorare, de dezvoltare si interpretare a ei insasi si a relatiei cu lumea in care traieste.'

Desi formuleaza obiective asemanatoare cu cele ale conceptiilor anterioare, accentul este pus pe studiul miscarii umane, ca unica misiune a educatiei fizice. Acest punct de vedere a determinat si o noua definire a educatiei fizice - o definitie bazata pe conceptul de educatie a miscarii ca proces ce se desfasoara de-a lungul intregii vieti si are drept componenta educatia fizica.

B.J.Logsdon (1977), citat de J.B.Parks (1984), considera ca 'educatia fizica este o parte a educatiei miscarii care a fost conceputa ca un program (disciplina) educational in cadrul curriculum-ului scolar.' Sustinatorii acestei conceptii formuleaza obiective specifice care ilustreaza domeniul de invatare psihomotor, afectiv si cognitiv.

Asociatia Americana pentru Sanatate, Educatie Fizica si Recreere (1970) considera ca 'educatia fizica este parte integranta a educatiei totale care contribuie la dezvoltarea fiecarui individ prin intermediul miscarii umane.'

Privind predarea educatiei fizice, au fost promovate in literatura de specialitate trei conceptii diferite: traditionala, umanista si sociala. Fiecare abordeaza problema educatiei fizice in mod diferit, fara a se exclude una pe cealalta. Diferentele apar datorita prioritatilor pe care le acorda fiecare orientare.

Educatia fizica traditionala. Este asimilata pedagogiei traditionale, pedagogiei performantei (Siedentop, 1984). Esenta ei este reprezentata de strategiile de aplicare practica a cunostintelor. Are la baza raspunsul direct si imediat care trebuie furnizat de subiect la un stimul al profesorului.

In aceasta modalitate de abordare a educatiei fizice este subliniat rolul profesorului, in calitate de specialist: profesorul este cel care ia

deciziile privind continutul instruirii, ordinea sarcinilor, localizarea, posturile, timpii de incepere si incheiere a executiilor, ritmul, durata, evolutia sarcinilor etc.

in opinia lui Mosston si Ashworth (1994), citati de Daniel si
Bergman-Drewe (1998), profesorii care promoveaza aceasta conceptie
privind predarea educatiei fizice au in vedere realizarea urmatoarelor
obiective:

Raspuns imediat la un stimul.

Uniformitate.

Conformitate.

Performanta sincronizata.

Adeziune la un model prestabilit.

Reproducerea unui model.

Precizia si acuratetea modelului.

Perpetuarea traditiilor culturale prin ceremonii, obiceiuri, costume
si ritualuri.



Mentinerea standardelor estetice.

Cresterea spiritului de grup.

Eficienta in utilizarea timpului.

Siguranta.

Scopul conceptiei traditionale asupra predarii educatiei fizice este de a invata o serie de sarcini motrice, cat mai fidel intr-un timp prestabilit.

O a doua abordare este data de conceptia umanista, orientata in special asupra integrarii judecatii critice si reconstructiei personale in context social. Subliniaza importanta dezvoltarii sinelui. Ministerul Educatiei din Quebec, considera ca educatia fizica se adreseaza persoanei si personalitatii: 'Educatia fizica vizeaza dezvoltarea sinelui prin actiune, proiectare si autodepasire.' Aceasta descriere considera ca 'educatia fizica conduce la realizarea unei dezvoltari multidimensionale a individului care aspira la obtinerea autonomiei, libertatii si fericirii si este capabil sa traiasca in comunitate. Prin educatie, o persoana invata sa aprecieze frumusetea, sa iubeasca, sa comunice si sa realizeze judecati de valoare. O astfel de persoana cunoaste sensul democratiei, a respectului fata de originile sale; a sensului disciplinei si perseverentei; a sensului spiritului de echipa, respectului fata de mediu si fata de viata.'

Educatia fizica este vazuta in cadrul acestei conceptii nu ca un scop in sine, ci ca un mijloc de dezvoltare echilibrata si integrata a personalitatii umane. Prin miscare si actiune motrica indivizii obtin constientizarea

mediului lor interior (mobilitate, efort fizic), mediului fizic (manipulare, locomotie) si a mediului social (cooperare, opozitie, expresie).

Donald Hellison (1995), citat de Daniel si Bergman-Drewe (1998), a prezentat un astfel de model al dezvoltarii umane prin educatie fizica. Modelul sau cuprinde cinci niveluri, care surprind evolutia individului de la lipsa de responsabilitate la grija fata de ceilalti. Cei care urmeaza modelul stabilit de Hellison invata sa nu ii discrediteze pe ceilalti, verbal sau fizic, si sa nu se opuna dreptului celorlalti de a invata; invata sa se implice intr-un program si sa devina responsabili pentru succesul sau esecul lor; sunt capabili sa-si creeze propriile programe si sa-si stabileasca scopuri personale. Constientizarea sinelui si cresterea responsabilitatii in realizarea propriilor scopuri sunt imbinate cu cresterea grijii pentru ceilalti, cu imbunatatirea capacitatii de a comunica. Umanismul subliniaza importanta participarii constiente a individului la propria devenire. i. A treia conceptie poate fi intitulata paradigma sociala. Se bazeaza pe filosofia pragmatica a educatiei, promovata de Daniel (1992, 1996). Conform acestei paradigme o activitate nu este educationala cand se adreseaza in special transmiterii de cunostinte sau realizarii mecanice a unor actiuni; atributul de educational poate fi asociat procesului de formare a individul uman, adica a unui subiect integrat societatii careia ii apartine si motivat sa se implice in restructurarea experientei sociale.

in lumina acestei conceptii, principalul obiectiv al educatiei fizice este acela de a invata cum sa gandeasca despre sine, mai mult decat sa receptioneze o serie de instructiuni. Dewey (1925), citat de Daniel si Bergman-Drewe (1998), considera ca 'a invata nu inseamna a-ti insusi o serie de informatii, ci a intelege semnificatia lor.' Din aceasta perspectiva este subliniata importanta scopurilor sociale, a reconstructiei si a responsabilitatii sociale. Daca educatia formeaza subiecti activi, capabili sa-si construiasca propriul sistem de interpretare si propria reprezentare despre lume si viata, acestia vor fi cei care vor crea conditiile pentru cooperare, emancipare si democratizare.

Aceasta conceptie implica faptul ca ansamblul de cunostinte care se transmit subiectilor au rolul de a determina reflectii si intrebari, presupunand relatii dialectice intre reflectie si actiune.

In conceptia lui Daniel si Bergman-Drewe (1998), 'individ' este termenul potrivit pentru orientarea umanista, considerand fiinta umana ca agent liber si intelectual, in timp ce 'subiect' implica termenul de constiinta, in timp ce individul desemneaza o unitate, subiectul are semnificatia unui proces in devenire. (Omer, 1992, citat de Daniel si Bergman-Drewe, 1998).

Cele trei conceptii prezentate anterior nu se exclud reciproc. Este unanim recunoscut ca, desi dezvoltarea psiho-motrica ramane obiectiv fundamental in educatie fizica, nu trebuie neglijata dezvoltarea personalitatii, a laturii sale sociale.

CEDRE (Colectivul de studii disciplinare si de reflectie asupra invatamantului al AEEPS, coord. M.Portes), in 1993, considera ca se poate vorbi despre doua modalitati de structurare a cunostintelor. Primul dintre ele ia in considerare subiectul in sine, independent de conditiile de mediu. Este vorba despre optiunea formalista, care cuprinde conform epocilor, subiectul si cunostintele de dobandit sub influenta fiziologiei, psihologiei cognitive, neurostiintelor, si care, se sprijina pe cunostinte transferabile, generalizabile, independente de conditiile de mediu.

Al doilea mod de abordare se refera la adaptarea individului la
conditiile sociale concrete. Caracterizata drept realista, aceasta optiune, a
dat loc, in functie de epoca, diferitelor realisme militare, sportive, de
securitate, si a valorizat achizitionarea cunostintelor directe, utile social, dar
limitate la conditiile particulare de manifestare.

In literatura de specialitate contemporana se promoveaza o conceptie despre educatia fizica in care cunostintele transmise se inscriu in logica dezvoltarii persoanei si in logica apropierii de elementele culturii fizice si sportive in vederea atingerii finalitatilor sociale proprii scolii.

Abordarea educatiei fizice si sportului din punct de vedere a exigentelor sistemului social si cultural, ne ofera imaginea dezvoltarii persoanei ca o consecinta a invatarii de competente specifice valorilor culturale. Optiune de inspiratie culturalista, depaseste realismul sportiv ingust, in masura in care, cunostintele vizate nu pot fi doar de competenta

motricitatii.

In vederea completarii culturii unei persoane in domeniul educatiei fizice si sportului, aceasta din urma trebuie sa incorporeze cunostinte relative la gestiunea autonoma a unei practici autentice, fara distrugerea integritatii fizice proprii sau a altora.

In 1994, Federatia Educatorilor si Educatoarelor de Educatie Fizica din Quebec, a publicat un material critic la adresa modului in care se preda educatia fizica. Autorii aratau ca 'in detrimentul nevoilor individului, o importanta excesiva a fost acordata deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport si a componentelor fitness-ului. Interventiile noastre s-au centrat pe 'masina biologica', uitandu-se alte aspecte ale individului. Pregatiti sa devenim tehnicieni ai miscarii umane, preocupati aproape exclusiv de formare deprinderilor motrice, am uitat sa utilizam activitatea fizici in vederea dezvoltarii diferitelor dimensiuni ale individului.'

Potrivit datelor altor cercetatori (McKay, Gore si Kirk, 1990, citati de Daniel si Bergman-Drewe, 1998), educatia fizica tehnocrata predomina si in Australia, Canada, Marea Britanie, Statele Unite. Este educatia fizica centrata pe transmiterea de informatii de ordin tehnic. Profesorii sunt preocupati mai ales de intelegerea fenomenelor tehnice; de aceea valorizeaza si practica educatia fizica tehnocrata, in loc de pedagogia critica sau instruirea reflexiva.

Se constata astfel ca cea mai raspandita abordare ramane cea

tehnocratica, bazata pe deprinderile motrice sau pe acumularea de actiuni motrice, fara a fi luate in consideratie cauzele, consecintele sau relatiile implicate de aceste acte sau actiuni.

McKay et al. (1990), citati de Daniel si Bergman-Drewe (1998), considera ca acest lucru se datoreaza faptului ca 'majoritatea profesorilor, obtinand rezultate de un anumit nivel in practicarea unor ramuri de sport, inteleg activitatea fizica umana ca fiind predominant biologica, individuala, elitista, masculina si mesomorfica. Ei tind sa subsumeze activitatile fizice sportului competitiv si definitia lor privind performanta este formulata in termeni de perfectionare liniara (a individului uman).'

Evolutia conceptiei despre educatie fizica in Romania

Conceptia despre educatie fizica s-a cristalizat in Romania de-a lungul mai multor etape. Primele reflectii teoretice apar abia in secolul al XVIII-lea, odata cu dezvoltarea burgheziei si cresterea interesului pentru institutia scolara. incercarile de organizare a procesului de invatamant au in vedere si introducerea educatiei fizice in scoli. Exista informatii legate de acest aspect intr-un hrisov al lui Alexandru Ipsilanti, domn al Munteniei, datat din 1776.

Organizarea practicarii exercitiilor fizice in clase de elevi se gaseste in proiectul de reorganizare a Scolii domnesti de la Sf. Sava (1776): 'intre studiile obligatorii pentru toti scolarii era si gimnastica, in timp de o ora, in fiecare zi dupe pranz ' (Urechia, V.A.). Aceasta viza pastrarea starii de sanatate si impunerea disciplinei.

in prima jumatate a secolului al XlX-lea, existau prevederi in Regulamentul de functionare a unor scoli din Muntenia (citat de Gh.Neta, 1998), in care se stipula ca 'in timpul pauzei se vor da scolarilor mijloace de

a face exercitii gimnastice, care le pot intari corpul si ii fac indrazneti; se vor pazi insa a nu se sui in copaci si de a nu alerga. ' La sfarsitul secolului al XlX-lea prin educatia fizica se urmarea 'sa se obisnuiasca elevul cu o ascultare prompta si absoluta'; sa-i recreeze mintea prin alternarea efortului fizic cu cel intelectual si sa-i inspire sentimentul actiunii colective; sa corijeze tinuta corpului si sa obisnuiasca cu intinderea articulatiilor lor, cu iuteala si elasticitatea.'



Conceptia despre educatie fizica a fost exprimata in instructiuni, ordine, legi si regulamente privitoare la locul educatiei fizice in scoala.

in scolile de stat, aparitia oficiala a educatiei fizice s-a realizat prin unul dintre documentele de inceput referitoare la introducerea gimnasticii, constituit de 'Legea instructiunii din 1864'. Scopul principal era 'sa dezvolte, sa cultive si sa perfectioneze fortele si capacitatile fizice si morale sau intelectuale ale tinerimii, conform cu progresele naturii.'2

Initial, punctul de plecare in practicarea educatiei fizice scolare romanesti a fost reprezentat de elementele sistemelor german si francez, incluse in primele programe de educatie fizica (1897).

Divergentele existente intre adeptii gimnasticii suedeze (care promovau exercitii adaptate corpului uman) si cei ai vechiului program (care urmareau adaptarea corpului uman la diferitele tipuri de exercitii), divergente care se manifestau, de altfel, in intreaga Europa, au reprodus in tara noastra imaginea miniaturizata a bataliei sistemelor. Consecinta discutiilor din perioada 1909-1910 a fost patrunderea in scoala a sistemului suedez, cu intreg ansamblul sau metodologic.

Eforturile pe plan organizatoric, vor fi sustinute de reflectiile teoretice ale unor mari oameni de cultura, cum au fost: Gheorghe Lazar, Gheorghe Asachi, Ion Eliade Radulescu, Petrache Poenaru, Nicolae Balcescu, Simion Barnutiu, Ion Creanga, Mihai Eminescu, Ioan Slavici. Aceste reflectii se inscriu in linia generala a sistemelor pedagogice europene, evidentiind aportul practicarii exercitiilor fizice pe planul sanatatii si al armoniei personalitatii.

Autor al unor lucrari deosebit de valoroase in domeniul educatiei fizice, Gheorghe Moceanu este considerat a fi 'parintele gimnasticii romanesti'. Conceptia lui s-a cristalizat in urma studierii amanuntite a conceptiilor antice despre practicarea exercitiilor fizice si a fost prezentata in lucrarea 'Istoria, anatomia si higiena gimnasticii despre cei mai insemnati autori' (1881).

Conceptia pedagogilor romani din perioada 1848 - 1944 contine elemente valoroase, chiar daca nu s-a constituit intr-un sistem unitar.

Primele incercari de cristalizare a unei conceptii unitare privind educatia fizica in tara noastra se datoreaza infiintarii Institutului National de Educatie Fizica (1922). O serie de cadre didactice de exceptie - Constantin Kiritescu, Petre Lazar, Virgil Badulescu, Virgil Roseala, au contribuit la clarificarea statului disciplinei educatie fizica, la fundamentarea ei stiintifica, precum si la ameliorarea organizarii sale.

Principalele idei promovate in aceasta perioada au subliniat contributia educatiei fizice la:

mentinerea si obtinerea starii de sanatate fizica si psihica;

pregatirea copiilor si tinerilor pentru viata;

dezvoltarea armonioasa a corpului;

formarea de deprinderi si priceperi motrice cu caracter
aplicativ.

Printre schimbarile intervenite in educatia fizica scolara, exprimate in Legea invatamantului secundar din 1928, semnificative sunt cele referitoare la marirea numarului de ore afectate saptamanal acestei discipline si, mai ales, schimbarea termenului de 'gimnastica' folosit pana atunci, cu cel de 'educatie fizica'. De asemenea, in noile programe aparute, sistemul suedez a ocupat un loc important, ca urmare a promovarii lui de catre I.N.E.F.

Etapa a doua care a marcat cristalizarea conceptiei despre educatia fizica este cuprinsa intre 1947 si 1989. Dupa cel de-al doilea razboi mondial se introduce conceptia sovietica, care a fost ulterior adoptata cu unele particularitati nationale. Se promovau idei legate de:

pregatirea, prin practicarea exercitiilor fizice, pentru munca si
aparare;

intarirea sanatatii, prevenirea si corectarea deficientelor fizice;

formarea de deprinderi si priceperi motrice de baza, utilitare si
specifice unor ramuri de sport;

contributia educatiei fizice la formarea tipului de om nou;

dezvoltarea calitatilor motrice;

dezvoltarea spiritului de ordine, disciplina, a capacitatii de
organizare;

stimularea dezvoltarii unor calitati psihice.

In etapa a treia, dupa 1990, o data cu inlaturarea dictaturii comuniste, educatia fizica a vizat sanatatea fizica si psihica a populatiei, favorizarea socializarii si integrarii in mediul natural, dezvoltarea motricitatii generale, contributia la educatie generala.

BIBLIOGRAFIE

BETTE, K.H., RUTTEN, A., International Sociology of Sport. Verlag

Stephanie Naglschmid, Stuttgart, 1995.

COUBERTIN, P., Textes choisis (tome I). CIO, Weidman, Zurich -

Hildesheim - New York, 1986.

DANIEL, M.F., BERGMAN-DREWE, S., Higher-Order Thinking,

Philosophy and Teacher Education in Physical Education. in: Quest,

nr.50/1998.

Dictionary of the Sport and Exercise Sciences. Human Kinetics Book,

Champaign, Illinois, 1991.

Enciclopaedia Universalis. Editeur a Paris, France, 1990.

KIRITESCU, C, Palestrica. Bucuresti, Editura UCFS, 1964.

Quelques aspects de l'evolution de la discipline education physique et

sport. in: Revue EPS, 268/1997.

NETA, GH., RUSU, F., Istoria milenara a educatiei fizice si a sportului.

Cluj/ Napoca, Editura Risosprint, 1998.

PARKS, J.B., Physical Education - the Profession. St.Louis, Toronto,;

Londo, The CV. Mosby Company, 1980. 3

PETOLESI, R.A., BAKER, C, Introduction to Physical Education: A,i

Contemporary Careers Approach. Glenwiew, Illionois, Scott, Foresmant

and Company. 1984.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate