Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place.ascensiunea īn munti, pe zapada, stānca si gheata, trasee de alpinism




Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Sport


Index » hobby » Sport
» PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV


PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV




PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

1 Principii generale

In ceea ce priveste principiile generale ele sunt comune: atat educatiei fizice cat si antrenamentului sportiv, iar cele specifice sunt caracteristice antrenamentului sportiv. In literatura de specialitate principiile antrenamentului apar fie ca : principii generale (D.Harre -1973, L.P.Matveev, A.D.Novicov-1980, principii de dirijare a efortului (R.Manno-1983), principiile privind obiectivele, continutul (M.Epuran 1986), principiile metodico strategice (M.Epuran-1986).

Firea E. si Dragnea A. sintetizeaza printre principiile generale ale educatiei fizice si sportului urmatoarele principii:

- orientari educative ale educatiei fizice si antrenamentului,




- participarii constiente si active,

- intuitiei

- accesibilitatii

- sistematizarii si continuitatii

- insusirii temeinice

- concordantei continutului cu cerintele activitatii practice,

- principii specifice.

care rezulta din particularitatea domeniului

care rezulta din particularitatea grupelor de referinta

care rezulta din legitatile antrenamentului

Care rezulta din structura si programarea procesului de antrenament

-relatiilor optime intre elementele motrice;

-ordonarii ierarhice a elementelor (de antrenament);

-variatiei continuturilor.

-unitatii dintre general particular.

-individualizarii in dezvoltare;

- adaptarii;

-antrenamentului la nivelul de dezvoltare;

-adaptare la tipul de solicitare programa;

-diferentierii specifice sexelor.

Supracompensatiei;

relatiei optime efort-odihna;

progresiei efortului;

efortului.monodirect-ionat pe durata efortului;

-multilateralitatii pregatirii.

-programarii pe termen lung al antrenamentului performantei;

-ciclicitatii si dinamizarii procesului de antrenament.

2 Principii specifice

2.1 Principiul adaptarii la nivelul de dezvoltare

Dupa opinia lui Bernard (1972), continutul antrenamentului trebuie sa evolueze paralel cu dezvoltarea organismului si cu ameliorarea capacitatii de performanta a copiilor.

La natatie, gimnastica ritmica sau sportiva antrenamentul copiilor a atins nivelul inaltei competitii. Nu este cazul atletismului sau a sporturilor colective, in care copii se mai afla in stadiul antrenamentului de baza. In alte specialitati sportive, acest lucru depinde de alegerea formei si a mijloacelor de antrenament, precum si de metodele de invatare.

In ceea ce priveste capacitatea de a suporta sarcinile de antrenament importante si capacitatea de invatare, trebuie sa se tina seama de principiile didactice si metodologia fiziologiei efortului precum si de psihologia sportului la copii (Ungerer 1977).

Aceste principii pot fi grupate in:

antrenamentul fizic ale carui sarcini sunt maximele, trebuie intrerupta prin pauze de recuperare destul de lungi;

sarcinile de antrenament care solicita sistemul aerob sunt de preferat celor care-l implica pe cel anaerob. (Näker).

trebuie evitata compresia pulmonara pe o durata mai lunga (ex: in pestera, scufundari la adancime etc.) (Prokop 1957).

Trebuie eliminate sarcinile prea ridicate ale musculaturii din cauza slabiciunii articulatiilor si coloanei vertebrale (Matveev 1972).

In timpul antrenarii fortei trebuie practicat cat mai des exercitiile de intindere,spre a intretine elasticitatea musculara (Matveev 1972).

Sistemul nervos al copilului nu ajunge la maturitate decat mai tarziu (Ungerer 1977);

Coordonarea miscarilor nu este suficient dezvoltata (Ungerer 1972)

Diversitatea actiunilor motrice este net superioara actiunii motrice unice;

Cand o activitate oarecare este practicata sub forma jocului, devine mai motivata.

Antrenamentul de grup este mult mai motivat ca antrenamentul individual.

2.2 Principiul relatiei optime efort-odihna

Alternanta dintre consumul energetic si oboseala accentuata pe de o parte si odihna necesara refacerii pe de alta parte constituie caracteristica esentiala a antrenamentului.

Efortul in timpul antrenamentului poate fi:

- standard adica acelasi in fiecare moment al exercitiului;

- variabil, cel care se modifica, ca ritm in timpul efectuarii sale;

- continuu sau cu pauze intre diferitele momente ale sale.

Pauza poate fi pasiva, cand se asteapta restabilirea naturala a organismului la valori programate, sau activa prin efectuarea unei alte activitati diferite fata de cea care a provocat oboseala (Matveev 1986). Durata odihnei poate modifica efectul efortului depus, dar si mentinerea ei si marind numarul de repetari se pot obtine alte efecte (Dragnea 1996). Pauzele pot asigura:

- refacerea completa a capacitatii de efort adica revenirea organismului la valorile dinaintea efectuarii efortului sau a repetarii.

- refacerea incompleta a organismului ,astfel ca urmatorul efort se desfasoara pe un fond de odihna incompleta si care daca se repeta duce la amplificarea activitatii functionale si scaderea repetata a capacitatii de efort;

- supracompensarea si efectuarea urmatoarelor repetari pe fondul unei capacitati de lucru marite. (A.Dragnea 1996).



2.3 Principiul programarii pe termen lung al antrenamentului

si performantei

Structura si durata pregatirii pe termen lung depinde de urmatorii factori:

structura activitatii competitionale in sportul sau disciplinele sportive si nivelul de pregatire a sportivilor care potential pot garanta niste rezultate inalte;

o pregatire si o dezvoltare sistematica si regulata a diferitelor componente ale maiestriei sportive, precum si o dezvoltare permanenta a proceselor de adaptare a acelor sisteme functionale fundamentale pentru sportul sau disciplina considerata;

caracteristicile individuale si de sex ale sportivilor si sportivelor, ritmul maturizarii lor biologice, legate prin diferite aspecte de ritmurile de dezvoltare a maiestriei sportive (Platonov 1988).

Printre factorii complementari care pot influenta pregatirea pe termen lung si varste la care sunt obtinute rezultatele maxime putem aminti:

varsta de incepere a activitatii sportive si cea in care sportivul este indrumat spre un antrenament specializat;

continutul procesului de antrenament, alegerea si organizarea mijloacelor si metodelor, dinamica sarcinilor, elaborarea diferitelor structuri organizatorice ale procesului de antrenament si alti factori ca o alimentatie corespunzatoare, mijloacele care consolideaza sau stimuleaza capacitatea de performanta, etc.

Perioadele sau categoriile de varsta optime pentru obtinerea rezultatelor maxime in majoritatea sportivilor si disciplinelor sunt destul de stabile, ne fiind influentate de sistemul de selectie si de antrenament, de momentul de incepere a activitatii sportive sau de alti factori (Platonov 1988).

In cazul sportivilor exceptionali, care prezinta carcteristici individuale de exceptie (incadrate in urma), nu poate fi aplicata orientarea asupra categoriilor de varsta optima carora ar trebui sa le corespunda rezultatele maxime (ceea ce este valabil in general, pentru majoritatea subiectilor).

Dezvoltarea biologica a acestor sportivi, procesele de adaptare produse in organismul lor prin actiunea sistemelor de antrenare necesita o programare individualizata a antrenamentului pe termen lung pentru o diminuare a perioadei de pregatire necesare obtinerii de rezultate maxime.(Bulgacova1985, Platonov, Fesenco 1990).

Fara a indica legile pregatirii pe termen lung, particularitatile calitatilor motrice, ritmurile individuale de dezvoltare sistemelor lor functionale permit evolutia rapida spre varfurile maiestriei sportive si obtinerea unor rezultate mondiale, deseori 1-3 ani inaintea varstei performantelor maxime (Vaicecovski 1985).

2.4 Principiul continuitatii antrenamentului

Antrenamentul produce adaptari bazate pe o solicitare continua. Mentinerea conditiei fizice dobandite este obligatorie, devenind adesea un factor suplimentar de limitare a performantei. Daca stimulul, adica sarcina de lucru, dispare, adaptarile regreseaza cu o viteza proprie fiecarei functii si fiecaruia dintre aptitudinile motrice. Viteza involutiei lor depinde, in general, de timpul investit pentru dobandirea lor.

Evident, este important sa se cunoasca ritmul de regresare a diferitelor aptitudini motrice si indeosebi raportul dintre durata achizitionarii si cea a regresarii lor.

Sigur este ca achizitiile tehnice sunt mai stabile decat cele motrice: deprinderea de a merge cu bicicleta nu se uita, la fel ca si tehnica de aruncare a discului sau actiunile fundamentale din baschet, in vreme ce "suflul", rezistenta locala a picioarelor sau forta in sprint se pierd rapid. Pe scurt, putem spune ca memoria motrica persista, in timp ce bazele functionale care permit realizarea gesturilor motrice se restrang.

Asistam, de fapt, la o scadere a nivelului aptitudinilor motrice care, in aceasta imprejurare, constituie premisele abilitatilor motrice. Nu trebuie sa uitam nici faptul ca legatura existenta intre nivelul tehnicii si cel al aptitudinilor motrice face ca regresarea acestora din urma sa afecteze si tehnica, ramanand insa realizabile aspectele sale esentiale.

Aptitudinile cele mai usor de antrenat se pierd si se refac cel mai usor, si invers. In mod obisnuit, cu cat timpul de pregatire este mai lung, cu atat mai stabile sunt adaptarile, deci regresia este mai lenta. Din aceasta cauza, printre altele, este imposibil sa se practice o activitate sportiva sanatoasa si eficienta in afara unui context de continuitate a activitatii fizice.

In plus, trebuie stiut ca pierderea diferentiata a aptitudinilor motrice si a abilitatilor tehnice, precum si a experientei tactice poate afecta echilibrul dezvoltarii motrice: astfel, un subiect care a intrerupt antrenamentul isi aminteste foarte bine abilitatile tehnice ale sportului sau, dar isi pierde potentialitatile functionale fundamentale care i-ar permite sa le reproduca, ceea ce-l expune la tot felul de traumatisme ale aparatului locomotor, uneori chiar la disfunctii mai grave.

Adaugam faptul ca structuri identice ale aparatului locomotor poseda viteze diferite de adaptare. Astfel, sub efectul incarcaturii, oasele si tendoanele se modifica mult mai lent decat muschii, fiind astfel mai expuse tendintelor si altor afectiuni de tip indirect traumatic, ca urmare a suprasolicitarii relative a capacitatilor de refacere specifica.

2.5 Principiul progresiei efortului

Un stimul de nivel constant, dar insuficient de intens isi pierde rapid efectul de antrenament, ceea ce indica necesitatea programarii unor stimuli cu o intensitate progresiv crescanda, pentru a produce noi adaptari la niveluri mai inalte. La sportivii juniori (11-16 ani) este ca mai intai sa fie marite calitatile de lucru si apoi intensitatile sub forme foarte variate, deoarece aceasta conduce la o imbunatatire constanta a diferitelor aptitudini, permitand pregatirea progresiva la intensitati din ce in ce mai mari ale incarcaturii de lucru. (R. Manno-1996).

Incarcatura trebuie sa fie marita treptat in functie de nivelul de pregatire al sportivului. Aceasta progresie nu trebuie sa fie liniara ci, dimpotriva, intretaiata de frecvente intreruperi corespunzatoare.

2.5.1 Progresivitatea incarcaturii

Am vazut deja ca un stimul de nivel constant, dar insuficient de intens isi pierde rapid efectul de antrenament, ceea ce indica necesitatea programarii unor stimuli (sarcini) cu o intensitate progresiv crescanda, pentru a produce noi adaptari la niveluri mai inalte.

In general, s-a recurs in acest scop la o crestere a cantitatii si intensitatii sarcinii (cresterea frecventei antrenamentelor, a duratei sedintei, a spatiului parcurs in kilometri, a numarului de repetari ale unui exercitiu, a numarului de serii etc.)

La sportivii juniori (11-16 ani) este mai indicat ca mai intai sa fie marite cantitatile de lucru, si apoi intensitatile (inclusiv in exercitiile tehnice), sub forme foarte variate, deoarece aceasta conduce la o imbunatatire constanta a diferitelor aptitudini, permitand pregatirea progresiva la intensitati din ce in ce mai mari ale incarcaturii de lucru. Incarcatura trebuie, de asemenea, sa fie marita treptat, in functie de gradul (nivelul) de pregatire al sportivului. Aceasta progresie nu trebuie sa fie absolut liniara, ci, dimpotriva, intretaiata de frecvente intreruperi compensatoare. Aceasta permite sa se profite la maximum de capacitatile de recuperare ale sportivului, care, gratie unor perioade corespunzatoare de refacere, va dispune de energia si prospetimea nervoasa necesare pentru a se putea adapta mai bine.

Aceasta regularitate este cu atat mai imperioasa cu cat frecventa sedintelor de antrenament este mai mare. In general, este preferabil, lucru valabil pentru adulti, sa se inceapa prin cresterea volumului de lucru (numar de kilometri si numar de repetari). In felul acesta, de exemplu, cresterea numarului saptamanal de sedinte de antrenament trebuie sa constituie primul stadiu al progresiei cantitative, care este preferabil cresterii duratei lor.

2.6 Principiul ciclicitatii si dinamizarii



Numim alternanta ciclica distribuirea temporala a incarcaturii.

Ciclicitatea incarcaturii inseamna repartizarea sa sistematica, cu intervale a caror lungime variaza in functie de perioada respectiva. Alternanta desemneaza o succesiune de incarcaturi de natura diferita, a caror frecventa este determinata de etapa pregatirii, de intensitatea si natura incarcaturii (generala, specifica, de competitie etc.).

Alternanta stimulilor este cea care permite alcatuirea unui program multilateral si complet, iar ciclicitatea lor, cea care, prin repetare, asigura mai intai ameliorarea, apoi fixarea aptitudinilor motrice sau a abilitatilor tehnico-tactice. In practica, aceasta echivaleaza cu mentinerea nivelului de dezvoltare generala printr-o revenire periodica a incarcaturii, cu o multitudine de exercitii specifice care intervin pe rand, in functie de obiectivele perioadei respective.

2.7 Principiul multilateralitatii pregatirii

S-a stabilit anterior ca exercitiul fizic este un stimul cu specificitate in actiunea asupra diferitelor functii. Faptul ca se ridica greutati foarte mari sau se executa alergari pe un teren in panta, aptitudinile antrenate nu sunt aceleasi, iar functiile organismului intervin in mod diferit.

Antrenamentul rezistentei propriu-zise, care pare sa necesite prioritar activarea sistemelor aerobe de producere a energiei, se efectueaza in prezent in mod articulat, antrenand mai multe componente ale aceleiasi aptitudini. Multilateralitatea se refera la toti factorii performantei, la aptitudinile motrice, abilitatile tehnico-tactice, calitatile psihice.

O dezvoltare unilaterala ar avea drept efect neglijarea multora din aceste aptitudini, ceea ce ar reduce perspectivele dezvoltarii generale si ale celei specifice. Cerintele de multilateralitate din cadrul pregatirii pot fi clasate in trei grupe fundamentale corespunzatoare celor trei categorii de clasificare a sportivilor:

- multilateralitatea necesara sportivului foarte tanar;

- multilateralitatea necesara adultului;

- multilateralitatea necesara sportivului de mare performanta.

Problema multilateralitatii la subiectii foarte tineri s-a ivit recent, fiind insotita de o reviziune completa a pregatirii lor incepand de la varsta prepubertara, adica 6-7 ani. De cativa ani se observa, de fapt, cum practica sportiva castiga aceasta categorie de copii, ceea ce impune o armonizare a necesitatii pregatirii si a exigentelor varstei. In faza prepubertara, atat caracteristicile motrice, cat si cele biologice si psihologice ale copiilor interzic utilizarea unor sarcini prelungite si monotone, conform cu particularitatile atentiei si ale motivatiei proprii acestei varste, precum si cu necesitatea de a stimula marea majoritate a comportamentelor motrice necesare dezvoltarii lor.

Diferite cercetari au demonstrat ca in perioada prepubertara nu se inregistreaza talente semnificative sau specificitatii functionale deosebit de dezvoltate, care sa permita detectarea anumitor aptitudini. La aceasta varsta, selectia sau cautarea talentelor este imposibila cu diferite motive: unele sunt legate de dificultatile obiective pe care le implica insasi detectarea, altele, de variabilitatea varstei biologice in raport cu varsta cronologica si multitudinea factorilor care intervin in manifestarea talentului, chiar si din punct de vedere biologic. Prin urmare, in aceasta directie este vorba numai despre orientare.

In faza pubertara initiala (11-14) ani, multilateralitatea, absoluta la origine (o parte a antrenamentului trebuie considerata aceeasi pentru toate sporturile), tine cont acum de exigentele disciplinei. In fine, exista o forma importanta de multilateralitate, cea specifica. Acest termen, aparent contradictoriu, desemneaza un tip de antrenament numit multilateral, deoarece dezvolta multiple "laturi" si aspecte ale performantei (aptitudini motrice, tehnica, tactica), si deoarece nu poate fi exclusiv prin insasi natura sa.

In acelasi timp, denumirea de "specifica" delimiteaza considerabil domeniul exercitiilor, datorita faptului ca ea le desemneaza pe toate cele care, desi constituie forme specifice de pregatire, sunt intrepatrunse pentru a raspunde diferitelor aspecte ale prestatiei, printr-un antrenament cand analitic, cand sintetic. In orice caz, ele implica in mod necesar niste componente importante ale acestei prestatii. Acest tip de multilateralitate specifica nu este valabil pentru toate sporturile, in special pentru cele in care actiunea este foarte concentrata si insotita de o angajare psihofizica exploziva, ca , de exemplu sporturile de forta-viteza (indeosebi sarituri si aruncari). In acest tip de executie, abordarea prin intrepatrundere este prea generala, iar efectul sau de antrenament este insuficient pentru sportivi de mare performanta, problema care nu intra in discutie in cazul altor discipline. Verchosanski considera ca, pentru sportivii de inalta performanta, executia globala a actiunii competitionale, chiar si in cantitati foarte mari, reprezinta neindoielnic cea mai eficienta forma de lucru. Cerintele multilateralitatii sunt caracteristice antrenamentului modern, atunci cand se are drept obiectiv:

dezvoltarea armonioasa a corpului;

dezvoltarea echilibrata a aptitudinilor motrice;

consolidarea raportului aptitudini - abilitati motrice;

cautarea de noi posibilitati pentru cresterea performantei;

necesitatea de a evita monotonia exercitiilor constant asemanatoare, care risca sa duca la stagnarea performantei si la supraantrenament.

perfectionarea anumitor elemente ale performantei, care nu pot fi antrenate decat abordate analitic;

dobandirea unei rezistente maxime la efort pentru sportivii care trebuie sa-si dezvolte aptitudini si abilitati diferite.

Multilateralitatea este si mai necesara in sporturile ciclice si aciclice

care nu implica o gama larga de exercitii, ci numai ciclice tipice si standardizate, sau aciclice stereotipe. Alte sporturi, ca cele de tip tehnico- combinativ in care abilitatea tehnica trebuie sa se adapteze permanent situatiei (jocuri sportive si sporturi de lupta), contin, prin natura proprie, elemente multilaterale; antrenamentul are o structurare polivalenta, legata de cerintele tehnico-tactice ale fiecarui sport.

2.8 Principiul motivatiei

"Motivatia este totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, inascute sau dobandite, constiente sau inconstiente, simple trebuinte biologice sau idealuri abstracte" (Al. Rosca 1943).

Motivul, ca mobil intern al credintei, il determina pe subiect mai intai sa actioneze intr-un anumit fel, alegand din multitudinea stimulilor posibili numai unul anume, care corespunde necesitatilor de moment.

Motivul, in raport cu conditia, are un rol energizator-activator, si in acelasi timp un rol de orientare, directionare si selectare a acesteia in raport cu ambianta (M.Epuran-2001).

Mecanismele explicative pentru motivatie sunt:

- factorii inascuti,

- factorii interni,

- factori externi,

- factori cognitivi.

Acesti factori nu functioneaza independent, ci cu intrepatrunderi si influiente reciproce (M.Epuran 2001).

Factorii inascuti - instinctele, tendintele sau fortele biologice inascute vor determina comportamentul.

Factorii interni - teoria incitatiilor considera factorii externi care actioneaza ca stimuli, scopuri, intarire sau rasplata. (M.Epuran 2001).

Factorii cognitivi. Credintele, convingerile si explicatiile (A.Bandura 1986, B. Weiner 1986), sunt factori cognitivi prin care se explica motivatia umana facandu-se prin aceasta o distinctie importanta intre motivatia intrinseca si motivatia extrinseca.

Motivatia extrinseca ne influenteaza sa actionam pentru a reduce trebuintele biologice iar cea interna ne face sa actionam pentru ca actiunea este insasi o satisfactie pentru noi. (M. Epuran 2001).



Tipuri de motive in sport

Una dintre primele clasificari a fost facuta de P.A.Rudic (1959), citat de M. Epuran. care imparte motivele in :

a - motive directe: - satisfactia produsa de activitatea musculara din timpul exercitiilor (placerea, sentimentul sanatatii, sentimentul fortei); - satisfactia estetica produsa de frumusetea miscarilor; -tendinta de a se manifesta curajos si hotarat in executii periculoase; - dorinta de intrecere; - tendinta de a obtine performante, recorduri.

b - motive mijlocite: - tendinta de a deveni puternic si sanatos prin practicarea sportului; - tendinta de a respecta obligatiile frecventarii lectiilor de educatie fizica; - intelegerea insemnatatii sociale a activitatii sportive.

A.T.Puni (1959) citat de M.Epuran (2001), diferentiaza motivele dupa momentele evolutive ale practicarii activitatilor corporale:

Etapa initiala a pregatirii sportivului (etapa presportiva):

necesitatea de miscare a omului, mai ales a copilului; - necesitatea indeplinirii obligatiilor scolare, care cu timpul devine si dorinta de practicare a unui sport si de pregatire pentru aceasta; - practicarea unei activitati specifice mediului natural (curs de apa pentru inot, zona montana pentru schi);

2. Etapa activitatii sportive individuale:

trezirea si dezvoltarea interesului pentru sportul ales; - descoperirea si manifestarea unor aptitudini pentru sportul practicat; - trairea succesului sportiv si dorinta de a-l consolida; - dorinta de a obtine o performanta buna; - obisnuinta care s-a format de a practica sportul in timpul liber, ca o necesitate;

3. Etapa maiestriei sportive:

- tendinta atingerii si mentinerii nivelului inalt al performantelor si
recordurilor;

tendinta evidentierii in concursuri internationale;

- tendinta de a dezvolta metodica sportului practicat si de a-i indruma
si pe altii.

Michel Bouet (1969) citat de M. Epuran (2001) propune urmatoarele categorii de motive care-l determina pe individ sa practice un sport sau altul. Uneori mai multe motive stau la baza determinarii activitatii unui sportiv:

Nevoia de miscare, nevoia cheltuirii energiei, sentimentul puterii, cultul vigorii si al expansiunii;

Afirmarea de sine, dorinta de a se cunoaste, nevoia de realizare, nevoia de a primi un rang in societate, nevoia de a fi aprobat, nevoia de prestigiu;

Tendintele sociale: nevoia de afiliere, cooperare, integrarea in grup, securitatea;

Interesul pentru competitii: nevoia de masurare a valorii, nevoia de a se opune altuia, nevoia de neprevazut, nevoia de a simti tensiunea intrecerii;

Dorinta de a castiga; dorinta de achizitie (primul loc, glorie, bani etc.); dorinta afirmare-realizare (cel mai bun, a se face cunoscut sau remarcat, a se face acceptat), nevoia de dominare a altora; tendinte agresive in raport cu adversarul;

Aspiratia de a deveni sportiv de elita; exigenta fata de propria pregatire, tendinta de autoafirmare, interese materiale, dorinta de a castiga pentru club sau tara, copierea modelelor altor campioni;

Agresivitatea si combativitatea;

Gustul riscului;

Atractia aventurii;

Dragostea pentru natura;

Cautarea compensatiei, pentru echilibrare si completare, pentru compensarea frustrarilor vietii si depasirea inferioritatii, sau pentru substituirea unei activitati nesatisfacatoare.

2.9 Principiul efortului de vointa

Efortul focalizeaza si mobilizeaza disponibilitatile pshihice ale sportivului pentru atingerea scopului, prin invingerea obstacolelor obiective si dificultatile resimtite subiectiv.

Efortul este caracteristic numai unor anumite acte si actiuni voluntare si anume a acelora pentru care individul nu este destul de pregatit sau in care intampina piedici neobisnuite sau necunoscute. (M.Epuran 2001).

Efortul apare astfel ca unul dintre aspectele acelor operatii care decurg din disproportia dintre posibilitatile individului si obstacol si prin care se inlatura reactiile neadaptate situatiilor (Peron) citat de M. Epuran (2001). El este o modalitate constienta a omului de a rezolva in mod activ o problema noua (Delacroix) sau de a continua munca atunci cand sarcina motrica a ajuns sa prezinte o anumita dificultate, tinzand sa faca sa esuieze intentiile initiale ale subiectului (Laugier-Liberson) citat de M.Epuran (2001).

In mod obisnuit, notiunea pe care o avem despre efort se asociaza cu aceea de oboseala sau de obstacole. In asemenea situatii, energia pe care omul o cheltuieste este mai mare decat ar necesita o sarcina respectiva.

Efortul este resimtit si ca o contractie musculara suplimentara, rezultat al iradiatiei excitatiei ti la muschii care in conditii normale trebuie sa fie inactivi (Laporte).

In decursul activitatii, oboseala si apoi durerea consecutiva unei oboseli tind in mod reflex sa opreasca munca respectiva. Prin scopurile ei, activitatea se cere sa fie continua, reanoita in mod activ. Se considera, cu suficient temei, ca toate piedicile intalnite de om in decursul activitatii se transforma in rezistente subiective (senzatia de oboseala, lipsa de interes, lipsa de atentie, reducerea nivelului de aspiratie) si ca el trebuie sa lupte impotriva propriilor sale stari psihice negative.

Efortul focalizeaza si mobilizeaza disponibilitatile psihofizice ale sportivului pentru atingerea scopului, prin invingerea obstacolelor obiective si dificultatile resimtite subiectiv.

Existenta dificultatilor este conditia esentiala a efortului de vointa. Este clar ca efortul depinde de gradul dificultatilor. Actiunile usoare, daca sunt indeplinite cu viteza sporita, timp indelungat sau cu maximum de precizie, devin obositoare si apoi oboseala se transforma in durere. Senzatiile de oboseala si de durere sunt invinse insa prin efortul de vointa, intrucat omul este capabil de reprezentari si sentimente puternice, care depasesc ca intensitate tendinta naturala de a opri actiunea considerata dificila (G. Dumas), citat de M. Epuran (2001).








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate