Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
» Saracia - o abordare psihosociologica


Saracia - o abordare psihosociologica




Saracia - o abordare psihosociologica

Saracia: teorii si factori

Pentru secolul XX, combaterea saraciei a reprezentat in tarile bogate obiectivul major al politicii sociale. Este foarte probabil ca in secolul XXI acest obiectiv sa devina unul critic pentru intreaga omenire.




Conform statisticilor ONU, din cele 5,3 miliarde la cit se ridica populatia globului, 1,4 miliarde sint saraci. Din acestia, 1,2 miliarde se afla in tarile in curs de dezvoltare. in tarile industrializate sint 200 de milioane de saraci, dintre care 30 de milioane in SUA si 100 de milioane in fosta URSS si in Europa de Est (UNDP, 1992). Aceste date se refera la situatia dinaintea debutului tranzitiei in estul Europei. Ca un cost al tranzitiei la economia de piata, in aceasta regiune, fenomenul saraciei s-a accentuat substantial.

Aceste date pot, insa, induce in eroare. Desi la nivelul constiintei comune se considera ca saracul american este altceva (mult mai putin grav) decit saracul indian, in realitate, lucrurile par a sta cu totul invers (cf. E. Zamfir, 1989): saracia america­nului poate fi mult mai "urita uman', mai degradanta, si social mai exploziva decit saracia indianului. in tarile subdezvoltate, atit cauza saraciei, cit si tratamentul ei par a fi clare: saracia este efectul subdezvoltarii, iar antidotul este dezvoltarea econo­mica, in tarile dezvoltate, ea a devenit, insa, o problema de-a dreptul jenanta. Cum este posibil ca tari cu disponibilitati uluitoare de a rezolva cele mai complexe proble­me si cu resurse economice fantastice sa nu poata lichida saracia din interiorul lor ?

in 1964, presedintele SUA, Lyndon Johnson, a lansat un program national, echi­valent cu cel spatial: razboi impotriva saraciei. America se simtea pregatita din toate punctele de vedere pentru a reusi in ambele programe. Ce s-a intimplat cu cele doua programe ? Americanii au pasit pe Luna, rachetele lor strabat cu o precizie uluitoare sistemul solar, cele mai sofisticate sisteme de sateliti inconjoara Pamintul. Razboiul impotriva saraciei a fost, insa, pierdut, fapt recunoscut oficial. in 1994, in SUA existau mai multi saraci decit in 1964. Multi americani considera ca, la fel ca si razboiul din Vietnam, nici razboiul impotriva saraciei nu ar fi trebuit inceput, datorita lipsei de sanse.

in capitolul de fata, va fi vorba, in mod special, despre saracia in societatile dezvoltate sau in societatile care vor sa devina intr-un viitor predictibil dezvoltate, ca si despre atitudinile individuale si de grup suscitate de acest fenomen.

Distributia veniturilor

Societatea umana s-a confruntat de la inceput cu problema raritatii: bunurile dispo­nibile sint mai rare decit nevoile colectivitatii. Cresterea productivitatii muncii a ex­tins enorm capacitatea colectivitatilor de a produce bunurile necesare. Paradoxal, insa, acest lucru nu a fost de natura a elimina raritatea. Marx demonstrase ca exista o relatie biunivoca intre productie si nevoi. Pe de o parte, nevoile orienteaza productia de bunuri; pe de alta parte, insa, producerea de noi bunuri este de natura a crea noi nevoi. Este un proces de crestere atit a bunurilor, cit si a nevoilor. Multiplicarea enorma a capacitatilor de productie din secolul XX a declansat o explozie a nevoilor.

Cresterea capacitatilor productive a produs o crestere enorma in complexitate a societatilor si, de aici, adevarate seisme sociale care perturba echilibrele fragile ale sistemului de productie/consum. Cert este ca, in ciuda progreselor incredibile in sfera productiei, secolul XX nu a scapat de dificila problema a raritatii bunurilor, nici chiar in societatile bogate.

in fata problemei raritatii productiei, in secolul nostru, s-au confruntat doua tipuri de solutii: solutia capitalista a economiei de piata si cea socialista.

Solutia capitalista a recurs la mecanismele pietei pentru a rezolva problema distri­butiei bunurilor rare. Piata este un mecanism extrem de eficient de a face fata raritatii. Ea produce o distributie inegala a veniturilor, iar productia este orientata spre produ­cerea bunurilor care corespund cererii efective, adica a cererii acoperite de capacitati de cumparare. in tarile occidentale, intervine statul in incercarea de a corecta/echi­libra mecanismele pietei de distributie a resurselor. Statul bunastarii sustine, pe de o parte, consumul unor bunuri considerate a fi social importante, iar, pe de alta parte, produce un transfer de la cei cu venituri mai ridicate la cei cu venituri mai scazute pentru a elimina saracia si a micsora diferentele de venituri.

Solutia socialista, asa cum a fost ea practicata in tarile foste socialiste, reprezinta o mixtura intre economia de piata si mecanismele statale de redistributie. Ea se carac­terizeaza prin urmatoarele componente:

Veniturile individuale continua sa fie cele provenite din activitatea economica
(in cea mai mare masura, din salariu). Dar, pentru ca statul, iar nu piata libera,
fixeaza salariile, s-a dus o politica de control a diferentierii veniturilor, in asa fel
incit sa se realizeze simultan mai multe obiective: incurajarea performantelor
economice, asigurarea fiecaruia cu cel putin un salariu minim, cit si o distributie
a veniturilor, cu un grad relativ scazut de diferentiere. in practica, aceste obiective
s-au dovedit a fi imposibil de armonizat.

Pentru cei aflati in imposibilitatea de a munci, s-a dezvoltat un sistem de secu­
ritate sociala care ambitiona sa acopere intreaga colectivitate. Singurii ramasi slab
protejati erau cei care nu s-au incadrat in sistemul economiei socialiste: micii
producatori particulari si cei care din diferite motive nu doreau sa munceasca.

Distributia gratuita, in functie de nevoi, (sau la preturi scazute, inalt subven­
tionate) a multor bunuri si servicii: tabere pentru copii, activitati de timp liber,
culturale, sportive, educatie, sanatate.

Structura veniturilor in economia de piata

Exista mai multe surse ale distributiei inegale a veniturilor in sistemul economiei de piata. Veniturile unei gospodarii sint compuse in economia de piata din doua tipuri de venituri: VENITURI PRIMARE (venituri salariate, venituri din profit, venituri din dobinzi, venituri din proprietati, imprumuturi) si VENITURI DIN TRANSFER (veni­turi din asigurarile sociale : pensii, ajutor de somaj, concedii de boala; venituri din asistenta sociala: ajutoare pentru cei in dificultate; venituri indirecte din transfer prin consumul de bunuri si servicii gratuite sau subventionate : servicii de sanatate, educatie, bilete la tratament, la odihna, diferite gratuitati, transport etc).

Despre veniturile provenite din transfer se vorbeste adesea in termeni de salariu social. Se poate observa ca veniturile indirecte, din transfer, sint uneori greu de estimat la nivelul fiecarei familii. Ele pot fi mai degraba estimate pe ansamblul colec­tivitatii si in medie pe locuitor: de exemplu, cheltuieli de sanatate pe locuitor, chel­tuieli de educatie pe locuitor etc.

Atitudinea fata de inegalitatea veniturilor

in raport cu modul in care definesc caracterul problematic al inegalitatii distributiei veniturilor, statele bunastarii dezvolta doua atitudini distincte:

a. Obiectivul politicii sociale este reducerea inegalitatii. Este cazul tarilor scandi­
nave. Inegalitatea insasi este definita ca o problema sociala. Politica transferurilor,
in consecinta, are ca scop cresterea veniturilor celor cu venituri primare scazute
si, complementar, inevitabil, scaderea veniturilor primare ale segmentelor bogate.

b. Saracia, iar nu inegalitatea, este definita ca problema sociala. Obiectivul major
al politicilor sociale este de a diminua pina la eliminare saracia, iar nu de a mic­
sora diferentele de venituri. Inevitabil, un transfer de venituri pentru a elimina
saracia va produce o crestere a egalitatii sociale, dar acest lucru este doar un efect
secundar, un cost al combaterii saraciei, dar nu un obiectiv de atins in sine.
Calculele pot fi de genul urmator: in Marea Britanie, conform aprecierilor lui
Townsend (1993), daca cei mai bogati 20% ar ceda 1/8 din veniturile lor celor
mai saraci 20%, veniturile acestora ar fi mai mult decit duble.

Pentru toate societatile, din motive destul de variate si in grade diferite, saracia a constituit o problema sociala.

Ce este saracia?

Consideratii preliminare

Saracia reprezinta unul dintre conceptele pe care stiintele sociale l-au preluat din limbajul comun unde avea un sens suficient de exact, desi mai mult contextual decit explicit. Devenita obiect al preocuparilor morale si politice ale colectivitatii, saracia a generat un interes special din partea cercetatorilor din stiintele sociale.

Conceptul de saracie este unul dintre conceptele inselatoare. Fiind un concept larg utilizat in cunoasterea comuna, asociat cu un fond inalt emotional, el pare fiecaruia dintre noi a fi clar. O asemenea claritate dispare de indata ce conceptul este plasat in contextul universalist al stiintei. Transferul sau din contextul constiintei comune in contextul stiintei produce doua tipuri de dificultati.

Prima dificultate provine din trecerea dintr-un context cultural-ideologic particular intr-un context stiintific obiectiv si supracultural. intelegerile comune sint purtatoare ale unor importante componente culturale si ideologice particulare, inalt variabile, care fac extrem de dificila redefinirea saraciei intr-o perspectiva universalista.

Cea de a doua provine din tranzitia dintr-un context individual intr-un context social-general. La nivelul cunoasterii comune, sensul este puternic legat de cazuri individuale: stim cu mare claritate ca x sau y este sarac. Problema unei abordari stiintifice este, insa, de a defini clasa tuturor oamenilor saraci, fie la nivel universal -saracii din toate timpurile si din toate locurile - fie la nivelul unei colectivitati -saracii din respectiva colectivitate.

in studiile asupra saraciei, exista o larga varietate de incercari de definire a con­ceptului de saracie. Ele nu se departeaza substantial de sensul din cunoasterea comu­na, desi incearca sa-i dea o formulare mai exacta si mai generala. in loc sa citez diferitele definitii, as incerca, mai degraba, sa punctez acele elemente componente care mi se par a fi, oarecum, general acceptate.

Definirea saraciei

Am putea considera ca sensul cel mai simplu si incontestabil al conceptului de sara­cie, prezent in aproape toate definitiile utilizate, este urmatorul:

Saracia este o stare de lipsa permanenta a resurselor necesare pentru a asigura un mod de viata considerat decent, acceptabil la nivelul unei colectivitati date.

Dupa cum se observa, accentul cade pe lipsa resurselor. Este vorba, in mod spe­cial, de lipsa resurselor economice, ca resursa generala esentiala a celor mai multe activitati care compun viata noastra. Deci a fi sarac inseamna a fi lipsit de resurse.

Ce nivel al resurselor delimiteaza saracia ? Acela care impiedica realizarea unui mod de viata considerat a fi acceptabil la nivelul unei comunitati. Saracia nu repre­zinta, deci, pur si simplu, un mod de viata anumit, sub cel considerat a fi acceptabil de catre majoritatea unei colectivitati, ci caracterul fortat de lipsa resurselor al unui asemenea mod de viata. Daca respectivul mod de viata este acceptat voluntar, din motive filosofice, religioase sau morale - cazul ascetului sau al celui care doreste un mod de viata simplu, in sinul naturii, departe de civilizatie (cf. Mack si Lansley, 1985) - el nu reprezinta o stare de saracie. Saracia intervine doar atunci cind lipsesc resursele necesare realizarii unui mod de viata considerat a fi normal de societate, dar si de respectivul individ. Sint excluse, de asemenea, perioadele exceptionale din viata unei colectivitati sau a individului: perioade de razboi, de cataclisme naturale. Sint, de asemenea, excluse situatiile impuse ca pedeapsa. Puscariasii au si ei un mod de viata cu mult sub ceea ce colectivitatea si ei insisi considera a fi acceptabil.





Este necesar, de asemenea, sa consideram in definirea starii de saracie, durata acesteia (cf. Ruggles, 1990). Datorita unor fluctuatii ale vietii, orice persoana poate ca, pe perioade relativ scurte (una sau mai multe luni), sa nu detina veniturile necesare asigurarii unui standard minim de viata. Rezervele de resurse acumulate pot compensa aceasta lipsa temporara. De asemenea, unele tipuri de consum pot fi aminate (cumpa­rarea unor bunuri de folosinta indelungata, inlocuirea unor bunuri uzate). in aceasta

situatie, persoana respectiva nu poate fi considerata a fi saraca. Starea de saracie se instaleaza doar cind lipsa de resurse devine suficient de indelungata, ea nemaiputind fi compensata de acumularile anterioare si nici de aminarea unor tipuri de consum.

Definirea saraciei se face, adesea, din doua perspective distincte : din perspectiva consumului (a satisfacerii nevoilor) sau din cea a activitatii, a functionarii sociale normale. Din perspectiva consumului, saracia este definita ca neputinta de a satisface acele nevoi considerate a fi minime. Din cea de a doua perspectiva, saracia este definita in termenii conditiilor minime care sint necesare unei functionari normale a individului in cadrul respectivei colectivitati. Aceasta din urma perspectiva accen­tueaza nu simpla supra-vietuire individuala, ci existenta acelor mijloace care asigura persoanei o participare completa la viata sociala, pentru a indeplini rolurile care ii revin, pentru a participa la activitatile formative minime care ii ofera sanse suficiente pentru a se dezvolta prin efort propriu. Aceasta perspectiva porneste de la logica functionalitatii in ansamblul vietii sociale. O societate normala este aceea care ofera fiecarei persoane posibilitatea de a functiona ca membru al ei. Scoala, de exemplu, devine o preconditie pentru libertatea individului. Un nivel scazut de educatie ingus­teaza enorm spatiul de miscare potentiala, devine un handicap esential. Astfel, saracia are ca efect excluderea sociala a copiilor din familiile sarace de la participarea la activitatile colectivitatii: lipsa banilor de cheltuiala pentru recreere si timp liber creeaza un fel de "intemnitare culturala a copiilor in casele lor' (cf. Walker, 1990).

Pentru ca saracia este produsa de lipsa de resurse, in determinarea sa este utilizat un prag al saraciei (poverty line). Pragul saraciei se refera la nivelul de resurse economice (exprimat in bani) necesar asigurarii acelui mod de viata considerat a fi acceptabil. in raport cu pragul de saracie, se determina rata saraciei unei colecti­vitati : proportia membrilor respectivei colectivitati care traiesc sub pragul de saracie. Tot in raport cu acest prag se determina si amploarea saraciei sau gradul de saracie (poverty gap): distanta veniturilor unei persoane, familii, grup, colectivitati, de pra­gul saraciei. Amploarea saraciei se refera, deci, la cantitatea resurselor economice lipsa pentru asigurarea unui mod acceptabil de viata. Ea poate indica, totodata, ce volum de resurse ar fi necesar pentru ca respectiva persoana, grup sau colectivitate sa fie scoasa din situatia de saracie. Indicatorul standard utilizat este procentul distantei fata de pragul de saracie din valoarea respectivului prag.

Saracia absoluta si saracia relativa

in definirea saraciei, dincolo de diferentele de formulare si de perspectiva, exista o alternativa care sta, de regula, in centrul tuturor controverselor: saracie absoluta sau saracie relativa ? in fapt, cele doua concepte reprezinta, mai degraba, limite ale unui continuum, fiind imposibil a se determina o granita clara intre ele.

Conceptul de saracie absoluta intentioneaza sa stabileasca un standard universal: pragul sub care, in orice comunitate, o persoana este considerata a fi saraca. De regula, saracia absoluta se fundeaza pe ideea de subzistenta. Ea este definita, in consecinta, ca lipsa a mijloacelor necesare mentinerii vietii umane. Sub acest nivel, functii esentiale, vitale, ale persoanei umane sint afectate negativ. De regula, acest prag de subzistenta este definit mai mult la nivelul nevoilor fizice si al celor social--culturale elementare. O incercare de a da acestui minim absolut o intelegere ceva mai larga, mentinind, insa, abordarea universala, este fundata pe conceptul de nece­sitati umane fundamentale (basic human needs). Acest concept a fost adoptat oficial de Organizatia Internationala a Muncii (1976, 1977) si recomandat a fi pus la baza

programelor de dezvoltare sociala internationale si nationale. Nevoile fundamentale sint definite in aceste documente ca implicind doua elemente : in primul rind, o serie de cerinte ale consumului privat al familiei - hrana adecvata, imbracaminte, locuinta, mobila si echipament; in al doilea rind, servicii esentiale oferite de comunitate - apa curenta, canalizare, transport public, servicii de sanatate si educatie, facilitati cultu­rale. Toate acestea sint absolut indispensabile mentinerii unei vieti sanatoase. in afara de "necesitatile fundamentale fizice', sint deci adaugate si "necesitatile culturale fundamentale', cum sint educatia, securitatea, timpul liber si recreerea. Pentru a masura gradul de saracie absoluta, sint utilizati indicatori precum: consumul de calorii si proteine pe locuitor, calitatea locuirii si gradul de aglomerare a locuirii, mortalitatea infantila, accesul la asistenta medicala, proportia copiilor care frecventeaza scoala, proportia mortilor violente ca indicator al securitatii, proportia timpului liber in ra­port cu timpul de munca.

Conceptul de saracie absoluta presupune, deci, posibilitatea constituirii unor stan­darde universale (un prag universal de saracie) in raport cu care sa se poata masura progresele sau regresele absolute in eliminarea saraciei.

Conceptul de saracie absoluta este adesea supus unor critici extrem de severe. in general, aceste critici pun in evidenta incapacitatea acestui concept de a lua in consi­derare relativitatea nevoilor umane. Spre exemplu, numarul de calorii necesare variaza in raport cu climatul, cu tipul de munca depusa (functionarul in raport cu minerul etc). Necesitatile de locuire sint diferite intr-un oras fata de sat. intr-o socie­tate, educatia primara poate fi suficienta sau chiar nu neaparat necesara, in timp ce intr-o alta, cu totul insuficienta.

Aceasta critica, desi preferata practic de toti analistii problemei definirii saraciei, este in mare masura incorecta. Ea pune in evidenta doar faptul ca "nevoile fundamen­tale' trebuie sa aiba o definire relativa la conditiile socio-culturale ale unei anumite colectivitati, dar nu pentru ca nu ar exista asemenea nevoi. Desigur, nu exista nevoi absolute in sensul ingust al termenului, dar exista nevoi universale cu un continut variabil in functie de conditii. O redefinire a unitatii de masura a nevoilor fundamen­tale in termenii relativi ai conditiilor colectivitatii respective este mereu posibila: cantitatea de calorii si de substante nutritive necesare functionarii normale a organis­mului uman in anumite conditii climaterice (temperaturi ridicate/scazute) si anumitor munci (usoare/grele fizic), conditii de locuit minime pentru situatia data. Educatia necesara unei vieti normale in respectiva colectivitate : in anumite conditii, educatia in familie este suficienta, in altele, scoala este indispensabila. Posibilitatile de transport pentru desfasurarea unei vieti normale sint si ele foarte variate, dar, ca necesitate relativa la conditii, nevoia de deplasare este absoluta.

Pragul absolut de saracie include, deci, un anumit grad de relativitate in definirea nevoilor fundamentale in raport cu variatia unor conditii elementare. Astfel, nevoile de adapost, de imbracaminte, de deplasare, de comunicare sint diferite in functie de conditiile climaterice si de organizarea socio-culturala.

Saracia relativa reprezinta un concept mai functional. Renuntind la pretentia de universalitate, ea se concentreaza pe identificarea conditiilor minim acceptabile intr-un context socio-cultural dat. in acest fel, conceptul este mai eficace in analiza saraciei din interiorul fiecarei colectivitati, pe baza acesteia conturindu-se o imagine mai realista a starii ei la un moment dat. Daca pragul absolut de saracie se fundeaza pe ideea unor nevoi universale, pragul relativ de saracie este fundat pe ideea unor nevoi relative, variabile in raport cu conditiile naturale, sociale si culturale.

Relativitatea nevoilor are doua semnificatii distincte, prima fiind inclusa si in conceptul de nevoi fundamentale universale : nevoile fundamentale iau forme diferite in raport cu contextul concret si dezvoltarea sociala duce la aparitia de noi nevoi.

a. Relativitatea nevoilor fundamentale este functie de imprejurarile vietii respectivei
colectivitati. A avea incalzire in locuinta reprezinta o conditie absolut necesara
pentru colectivitatile care traiesc intr-un climat rece, dar nu pentru cele care traiesc la
Ecuator. A avea masina in SUA, tara construita pe presupozitia unui asemenea
mod de transport, este o nevoie vitala, lucru care nu se intimpla in Bangladesh. A
avea televizor este o nevoie vitala in tarile in care, in mod special, informatia si
cultura sint difuzate prin acest mijloc, spre deosebire de comunitatile in care infor­
matia sociala relevanta si cultura se difuzeaza prin mecanismele directe interper-
sonale. Acest ultim exemplu ne ajuta sa intelegem mai bine relatia dintre absolut
si relativ la nivelul necesitatilor. Participarea la cultura comunitatii este o nevoie
absoluta; forma ei de satisfacere (prin relatii interpersonale directe in cadrul unor
actiuni comunitare sau prin intermediul mass-media) poate fi inalt variabila in
raport cu modul de organizare a colectivitatilor.

b. Tipul de nevoi este variabil, in raport cu gradul de dezvoltare a colectivitatilor. in
afara de nevoile umane universale, multi specialisti considera ca exista si nevoi
noi,
rezultat al dezvoltarii sociale, care nu au un corespondent neaparat in toate
colectivitatile. Nivelul de aspiratii este si el dinamic. Ceea ce este oarecum nor­
mal, acceptat ca inevitabil in anumite colectivitati, poate deveni inacceptabil in
altele. Nevoile noi pot deveni aspiratii elementare, indiferent de gradul lor de
universalitate/particularitate. De aici nevoia de a introduce si o alta perspectiva
asupra saraciei: relativa.

Saracia relativa se fundeaza pe conceptul de frustrare relativa. Frustrarea repre­zinta efectul blocarii satisfacerii unei necesitati. Ea reprezinta, deci, rezultatul rapor­tarii posibilitatilor individuale la propriile necesitati. in calitate de fiinta sociala, omul se raporteaza, insa, mereu si la ceilalti oameni: consumul sau e raportat la consumul celorlalti. Saracia relativa poate fi legata, deci, de frustrarea relativa: omul se defineste sarac sau nu prin raportare la ceilalti. in acest sens, Townsend definea saracia prin conceptul de privare relativa. Saracia este definita de Townsend ca imposibilitatea unei persoane de a avea acces la activitatile considerate a fi standard in respectiva societate, ea fiind exclusa de la pattern-wiile de viata continute in "normele' sau obiceiurile colectivitatii:

"Oamenii sint privati relativ daca ei nu pot obtine, deloc sau in mod suficient, conditiile de viata, adica alimentatia, bunurile si serviciile care le permit sa-si indeplineasca rolurile, sa participe la relatiile cu ceilalti, sa indeplineasca obice­iurile care sint asteptate de la ei in virtutea faptului ca sint membri ai colectivitatii.'

(Townsend, 1987, a)

Deci, Townsend definea pragul de saracie pentru ceea ce este "normal', "obisnuit' la nivelul colectivitatii. Pe aceeasi linie, merg si Mack si Lansley intr-o influenta lucrare asupra saraciei, publicata in Anglia: "saracia reprezinta lipsa fortata a necesa­rului perceput social'. Ei propun, insa, o modificare a cadrului de referinta. Ideea de "normalitate', de "obisnuit', utilizata de Townsend exprima o situatie mai degraba medie. Pragul de saracie trebuie sa fie plasat ceva mai jos, la nivelul minimului accep­tabil al unei colectivitati.

O definitie asemanatoare a saraciei a fost adoptata si de Consiliul de Ministri ai Comunitatii Europene pentru intreaga comunitate :

"Persoanele sarace: persoane sau familii ale caror resurse sint atit de mici, incit ii exclud de la modul de viata minim acceptabil al statului membru in care ei traiesc.' (dupa Townsend, 1987, a)

Colectivitatea dezvolta, deci, un mod de viata la nivelul posibilitatilor de care dispune. Aceste moduri de viata devin nevoi ale membrilor respectivelor colectivitati, nesatisfacerea lor generind sentimentul de marginalitate, de neimplinire, deci, de saracie.

O asemenea abordare relativa pare sa fie rezultatul unui dublu proces social care a avut loc, in secolul XX, in mod special, in tarile occidentale. Primul proces este dezvoltarea spectaculoasa a productiei si, cu aceasta, a ofertei de bunuri. Explozia productiei a generat o explozie a nevoilor. incepind cu anii '60, se vorbea tot mai insistent de revolutia nevoilor. Nevoile in societatea actuala sint diferite de cele din societatea traditionala. in societatile dezvoltate, exista un proces rapid de transformare a ceea ce era considerat odata lux in necesitate curenta si, din aceasta, in cerinta minima obligatorie. Cresterea "bogatiei' colectivitatii duce in mod direct la cresterea nivelului de aspiratii. Cel de-al doilea proces este democratizarea modului de viata. Barierele de casta si clasa sociala specifice societatilor traditionale au fost aruncate in aer. Aceste bariere fixau nivelul de aspiratii in orizontul consumului castei/clasei sociale careia o persoana ii apartine. in societatile traditionale existau, deci, standarde diferite in raport cu care se definea saracia. in societatea actuala, datorita mobilitatii sociale ridicate si a eliminarii barierelor sociale, exista tendinta de generalizare a standardului de viata. Prin aceasta, saracii au devenit si mai saraci. Ei nu se mai raporteaza la standardele mai scazute ale grupului din care fac parte, ci se raporteaza tot mai mult la standardele devenite norma in colectivitate si chiar la standardele elitelor. Democratizarea produce, deci, o crestere a saraciei relative.



Pentru a desemna aceste doua niveluri ale saraciei, se mai folosesc si termenii minimul de subzistenta si minimul decent sau social. Minimul decent sau social repre­zinta pragul relativ de saracie. Minimul de subzistenta tinde sa aproximeze pragul absolut de saracie. Uneori, insa, conceptul de minim de subzistenta este definit si intr-o alta perspectiva: el se refera la resursele necesare unei supravietuiri sociale pe o perioada delimitata. Datorita fluctuatiilor vietii, o persoana/familie poate, pe o perioada oarecare, sa piarda resursele necesare unei vieti normale. Ea poate supra­vietui social, la un nivel relativ scazut de resurse, o perioada de timp, fara a se produ­ce deteriorari ireversibile. Daca un asemenea nivel de viata se cronicizeaza, insa, apare riscul deteriorarii ireversibile a capacitatilor umane, instalindu-se patologii specifice.

Desi, din punct de vedere conceptual, diferenta dintre saracia absoluta si saracia relativa poate fi destul de clara, operationalizarea lor se dovedeste a fi deosebit de dificila. Chiar si componentele cele mai simple, nevoile universale fundamentale nu au putut fi definite fara dispute, operationalizarea lor raminind, in general, deschisa. De exemplu, alimentatia: se poate stabili un numar de calorii cu o structura de substante absolut necesare functionarii normale a organismului. Aceasta functionare normala a organismului este destul de dificil de determinat cu strictete. Daca, insa, adaugam si alte nevoi mai complexe, lucrurile se complica enorm. in fapt, toate incercarile de masurare sint aproximari destul de simplificate si rudimentare (v. Elena Zamfir, 1989).

Pentru exemplificare, vom folosi una dintre primele cercetari sistematice, de tip stiintific, asupra saraciei, realizata in Anglia, in 1899, de Seebohm Rowntree. Rowntree a utilizat un prag de saracie apropiat de cel absolut: suma minima de bani necesara unei familii pentru asigurarea "unei vieti sanatoase' : hrana in acord cu prescriptiile nutritionistilor, combustibil, energie electrica, imbracaminte, locuinta si

cheltuieli marunte. Interesul acestui program de cercetare este ca el a fost aplicat, aproximativ cu aceeasi metodologie, in trei momente istorice diferite : 1899, 1936 si 1950. Astfel, Rowntree a gasit ca exista o scadere foarte importanta a saraciei in secolul nostru: in 1899, 33% din populatia anchetata traia in saracie; in 1936, 18%, pentru ca in 1950 doar 1,5% sa se plaseze sub pragul saraciei.

Aceste date exprimau in termeni concreti o stare de spirit a anilor '50: cresterea economica rapida, utilizarea quasi-completa a fortei de munca, explozia statului buna­starii, ceea ce sintetic era exprimat in termenul de societate a afluentei. O asemenea stare de spirit exprima nu numai posibilitatile oferite de cresterea economica rapida si promisiunile statului bunastarii, dar si un anumit mod socio-cultural de a defini sara­cia, mai ales, in termeni absoluti. Revolutia aspiratiilor din anii '50 si '60 a avut ca efect paradoxal redescoperirea saraciei, pe masura ce standardele colective ale defi­nirii saraciei au crescut, asimilind o perspectiva accentuat relativista. Chiar si saracia absoluta s-a dovedit a fi un fenomen social mult mai greu de absorbit decit il estima entuziasmul anilor '50-'60.

Relatia dintre cele doua tipuri de saracie

Saracia absoluta si relativa nu trebuie intelese drept conceptualizari alternative pentru care sa optam pe criterii absolute. Mai degraba, ele se refera la doua niveluri distincte ale saraciei. Preferintele intr-o colectivitate pentru una sau alta depind de nivelul de aspiratii din respectiva colectivitate si de posibilitatile si vointa politica de a sprijini pe cei in dificultate, la un nivel mai ridicat sau mai scazut.

in acest context, este semnificativ faptul ca, in tarile dezvoltate economic, in perioadele de entuziasm ale dezvoltarii, conceptualizarea saraciei absolute a fost supusa unei critici severe si s-a preferat abordarea relativa a saraciei. Preocuparea pentru stabilirea unui standard universal, absolut, de saracie s-a conturat, mai ales, in con­textul discutiilor nord-sud si al proiectelor internationale de a eradica saracia in tarile foarte sarace. Astfel, in contextul UNDP (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare) pragul saraciei este definit in termeni mai apropiati de cei absoluti: acel nivel de venit sub care nu sint disponibile o dieta minima, adecvata nutritional, si satisfacerea cerintelor esentiale nealimentare (cf. Human Development Report, 1992). Unele din­tre tarile sarace, nu intimplator, si-au fundat planurile de dezvoltare (India 1978-'83, Malayezia 1976-'80) pe nivelul subzistentei (cf. Townsend, 1987).

in acelasi sens, criza statului bunastarii din tarile occidentale avansate, declansata in anii '80, cu presiunile sale de reducere a cheltuielilor publice sociale, tinde sa impinga pragul de saracie spre limita saraciei absolute.

Cele doua niveluri pot reflecta si diferente structurale de perspective : a persoanei aflate in dificultate si a colectivitatii care resimte o anumita nevoie morala, sociala sau politica de a-l sprijini. Cele doua perspective vor tinde structural sa difere intr-o oarecare masura. Individul defineste saracia din perspectiva necesitatilor sale. Colec­tivitatea o va defini din perspectiva posibilitatilor (resurselor) necesare ajutorarii indi­vidului si a disponibilitatilor (vointei politice si morale) de a-i acorda un sprijin. Persoanele in situatie de saracie sau cei care militeaza in numele acestora tind sa avanseze praguri ale saraciei mai generoase, in timp ce nivelul minim pe care colecti­vitatea il va stabili va tinde sa fie substantial mai scazut.

S-ar putea exemplifica aceasta dubla perspectiva cu disputa guvern/sindicate in legatura cu stabilirea unui prag al saraciei. Este predictibil ca guvernul va tinde sa-1 impinga mai jos, iar sindicatele, exprimind punctul de vedere al celor care revendica protectie sociala, sa-1 ridice.

Din acest motiv, unele state nici nu au standarde formal recunoscute de saracie, ci doar unul decis politic, in raport cu care considera ca isi pot permite sa acorde un anumit ajutor. Este, de exemplu, cazul Angliei. Si Romania, in proiectul de lege al asistentei sociale, evita, de asemenea, adoptarea unui prag oficial al saraciei.

in discutiile actuale, utilizarea pragului absolut de saracie genereaza o suspiciune ideologica: ea ar putea duce la eliminarea disputelor politice in jurul problemei reducerii inegalitatii sociale. Daca populatia ar fi convinsa sa accepte un venit minim fix ca standard legitim, atunci numarul saracilor ar fi redus in timp prin cresterea economica, eliminindu-se presiunea spre redistribuirea bogatiei si veniturilor dincolo de acest nivel (Townsend, 1987, a).

Daca luam in considerare aceste doua procese, intelegem de ce exista o preferinta in societatile actuale dezvoltate pentru abordarea relativa a saraciei. Aceasta cores­punde cresterii exigentei populatiei fata de propriile conditii de viata si a presiunii asupra factorilor politici si sociali de a asigura un minim de viata in acord cu aceste aspiratii.

Utilizarea pragurilor relative ale saraciei sint si ele supuse unor critici specifice (cf. Ruggles, 1990). Pragul absolut de saracie poate indica in mod clar progresul unei societati, atit in dezvoltarea sa economica, cit si in politica de combatere a saraciei. Ca rezultat al combinarii acestor doi factori, o colectivitate ar putea elimina complet saracia. in schimb, pragul relativ de saracie reprezinta o tinta miscatoare: progresele economice ale colectivitatii ridica, totodata, si pragul relativ al saraciei. Singura modalitate de a elimina saracia relativa nu este nici cresterea economica si nici sprijinul focalizat al celor mai saraci, ci schimbarea distributiei veniturilor in sensul egalizarii lor.

Teorii asupra saraciei

De ce exista saracie in societatea umana ? De ce exista saracie in societatile actuale dezvoltate ? in ce conditii saracia poate fi redusa sau eliminata ?

Saracia ca o caracteristica morala individuala

in secolul XIX, era foarte populara explicarea saraciei prin caracteristici morale indi­viduale. Herbert Spencer a dat o formulare extrem de neta acestei teorii, socanta pentru contemporani prin concluziile practice in ceea ce priveste politica fata de saraci. Sursa saraciei poate fi identificata in caracteristicile morale ale indivizilor: lenesi, vagabonzi, criminali, angajati intr-un mod de viata autodistructiv. in calitate de unul dintre cei mai importanti intemeietori ai evolutionismului si autor, inaintea lui Darwin, al celebrului principiu al supravietuirii celui mai adaptat ca reglator al evo­lutiei, Spencer considera ca statul nu trebuie sa intervina pentru sustinerea saracilor. O asemenea interventie ar avea chiar efecte sociale distructive, impiedicind functio­narea benefica a selectiei naturale si fiind responsabila de degradarea moralitatii, micsorind motivarea de a munci a restului colectivitatii. El considera ca cei care nu doresc sa munceasca nu au dreptul sa manince.

in fapt, variante mai atenuate ale teoriei lui Spencer sint continute latent in menta­litatea comuna, reprezentind un factor important pentru dinamica politicilor sociale : vina saraciei este a saracului insusi. Asa cum se va formula in discutiile actuale, o asemenea teorie se caracterizeaza prin "blamarea victimei'. Astfel, intr-un sondaj

realizat spre sfirsitul anilor '80, 45% dintre britanici atribuiau saracia lenei, fata de media de 28% in celelalte tari CEE (cf. Haralambos si Holborn, 1990).

in stiintele sociale, o asemenea teorie a fost practic complet abandonata. Nume­roasele cercetari intreprinse chiar spre sfirsitul secolului al XIX-lea (cele mai influ­ente, de exemplu, fiind ale lui Rowntree in Anglia) au demonstrat ca saracia nu reprezinta o caracteristica strict individuala, atribuibila personalitatii individuale, ci mai degraba, este efectul unor caracteristici sociale ale familiei, grupului, clasei. in plus, "blamarea victimei' a fost mereu suspectata a fi forma prin excelenta de mani­festare a ideologiilor conservatoare care cautau sa explice esecul sistemelor sociale prin vini individuale.

Saracia ca o trasatura culturala

Multe cercetari intreprinse in mod special de antropologii culturali au pus in evidenta ca saracia nu reprezinta doar lipsa de mijloace suficiente pentru o viata normala, ci, totodata, un stil de viata, fundat pe valori si norme specifice. Cu alte cuvinte, saracia formeaza o cultura (sau o subcultura, in raport cu cultura colectivitatii globale) -valori, norme, moduri de a gindi si simti, care modeleaza comportamentul indivizilor. Saracia nu se instaleaza doar prin disparitia/inexistenta mijloacelor de viata, dar si prin transmitere culturala, in procesul socializarii.

La elaborarea teoriei culturii saraciei contributia cea mai importanta a adus-o antropologul american Oscar Lewis, pe baza studiilor intreprinse asupra saracilor din mediul urban din Mexico si Puerto Rico. A devenit clasica descrierea facuta de Oscar Lewis culturii saraciei:

La nivelul individului: sentimente puternice de marginalitate, neajutorare, de­
pendenta si inferioritate; orientare temporala puternica spre prezent si capacitate
redusa de a amina gratificatiile, resemnare si fatalism.

La nivelul familiei: tentatia puternica spre concubinaj, incidenta ridicata a aban­
donarii de catre barbat a mamei si copiilor si, ca rezultat al acesteia, tendinta spre
familia monoparentala, cu femeia cap de familie si autoritate sporita, tendinta spre
familia centrata matern, mult mai mare constiinta a rudeniei pe linie materna.

La nivelul comunitatii: lipsa unei participari si integrari efective in institutiile
majore ale societatii globale : saracii din mediul urban analizati de Lewis nu sint,
de regula, membri ai sindicatelor, partidelor politice, diferitelor asociatii. Ei utili­
zeaza foarte putin serviciile bancilor, spitalelor, marilor magazine, muzeelor sau
galeriilor de arta. Pentru multi dintre ei, familia reprezinta singura institutie in
care ei participa.



Cultura saraciei este atit un produs, cit si o sursa a saraciei. Pe de o parte, ea este un raspuns al saracului la situatia sa de marginalitate intr-o societate inalt stratificata si individualista. Pe de alta parte, in calitate de mod de viata internalizat de catre individ si transmis de la o generatie la generatia urmatoare, ea tinde sa genereze o adevarata capcana a saraciei, din care indivizii si copiii lor au sanse reduse de a iesi. Ea este un mod de viata care se auto-perpetueaza : atitudinea de resemnare si fatalism duc la acceptarea situatiei defavorabile; orientarea excesiva spre prezent si capacitatea redusa de a amina gratificatiile imediate in favoarea unora viitoare afecteaza negativ efortul de dezvoltare si de depasire a lipsei personale de capacitati de promovare sociala; incapacitatea de a participa la diferite organizatii ca, de exemplu, sindicate sau partide politice, slabesc puterea sociala, colectiva, a saracilor de a-si schimba situatia. inca de la o virsta frageda, copiii care cresc in pungile de saracie absorb

valorile si pattern-urile de viata din mediul lor, fapt care ii impiedica sa fructifice posibilitatile de dezvoltare sociala si personala pe care viata ar putea sa le ofere in diferite momente.

Lewis considera ca modelul culturii saraciei descrie adecvat situatia saracilor in societatile coloniale si in primele stadii ale capitalismului si mult mai putin cea a saracilor din tarile capitaliste dezvoltate sau a celor socialiste. Alti analisti sustin ca o asemenea cultura este specifica si saracilor din societatile dezvoltate, in mod special, saracilor din mediul urban. Antropologul american Walter B. Miller argumenteaza ca si clasa de jos americana tinde sa se caracterizeze printr-un complex de valori ca: accentuarea duritatii si masculinitatii, cautarea de emotii tari, orientarea temporala prezenteista, credinta ca, mai degraba, norocul si soarta reprezinta calea spre reali­zarea scopurilor decit efortul, capacitatile proprii si performantele. Aceasta cultura reprezinta o reactie adaptativa la munci cu calificare scazuta, la plictiseala muncii necalificate si repetitive, la riscul ridicat al somajului si la veniturile modeste; com­plementar, ea dezvolta capacitatea de a gasi satisfactii in afara universului muncii. Ca si Lewis, Miller considera ca si clasa de jos americana a dezvoltat timp de generatii o cultura inalt integrata pe care o transmite generatiilor urmatoare, avind, in consecinta, un caracter reproductiv.

in ultimul timp, teoria culturii saraciei a fost supusa unor severe critici in mediile specialistilor. Aceste critici se refera, in mod special, la gradul de generalitate si la consecintele pe care aceasta teorie le are.

Prima intrebare este : toate situatiile de saracie tind inevitabil sa dezvolte o cultura a saraciei ? Cu alte cuvinte, saracii tind sa fie diferiti de restul societatii ? Nimeni nu neaga explicit faptul ca situatia de saracie, in anumite conditii, tinde sa dezvolte o cultura proprie. Ceea ce se afirma este ca o asemenea tendinta nu pare deloc generala, fiind, deci, necesar a se specifica acele conditii particulare in care un asemenea proces se declanseaza. Multe din cercetarile intreprinse in tari cu venituri scazute din Africa si America latina au scos in evidenta, pe linga situatii tipice pentru o cultura a saraciei, si tendinte contrare: proliferarea organizatiilor voluntare de ajutor reciproc si de petrecere a timpului liber, nivel ridicat de activitate comunitara si implicare politica in scopul iesirii din situatia de saracie; de asemenea, nivel scazut de disolutie a familiilor, invers, deci, teoriei lui Lewis. O larga cercetare intreprinsa in Marea Britanie a fost orientata exact pentru a obtine un raspuns la aceasta intrebare: sint caracterizati saracii printr-o cultura proprie, diferita de cultura dominanta, carac­terizata prin valori contra-productive ? (cf. Dean si Taylor-Gooby, 1992). Datele empirice infirma o asemenea presupozitie. Saracii englezi nu au alte valori decit valorile culturale dominante.

A doua intrebare : caracteristicile modului de viata dezvoltate in situatii de saracie tind sa se perpetueze prin transmitere culturala noilor generatii? Cu alte cuvinte, odata instalata saracia intr-o arie sociala, tinde ea sa devina cultural auto-perpetuata ? Si din acest punct de vedere este dificil a nega existenta unei asemenea tendinte. Ceea ce diferitele cercetari au relevat, insa, este ca un asemenea mecanism e departe de a reprezenta un factor important explicativ al saraciei noilor generatii. Aparitia de opor­tunitati este de natura, dimpotriva, sa schimbe rapid mentalitatea si comportamentul. Mai mult, nu exista argumente ca parintii isi cresc copiii exact asa cum ei au fost crescuti.

Exista, de asemenea, retineri puternice si in legatura cu durabilitatea modelelor culturale dincolo de situatia care le-a generat. Multi specialisti considera ca pattern-urile culturale, produse de o situatie anume, au o inertie mult mai redusa decit o

sugereaza unele teorii culturaliste. Schimbarea situatiei este de natura a schimba rapid si modelele culturale. in aceste conditii, capacitatea auto-productiva a culturii saraciei este scazuta, acest lucru reprezentind un factor explicativ cu putere limitata.

O asemenea observatie deschide o noua perspectiva explicativa asupra compor­tamentului saracilor: abordarea situationala. Sociologul american Hylan Lewis, pe baza unor extinse cercetari ale comportamentului saracilor, conclude:

"Este mai productiv sa gindesti comportamentul familiilor din clasele de jos ca reactii de diferite tipuri la caracteristicile situatiei lor reale si ale izolarii relative, decit ca efect al imperativelor culturii acestor clase.'

(dupa Haralambos si Holborn, 1990, p. 211)

Saracii nu sint izolati de sistemul de valori al societatii globale, singura diferenta provine din faptul ca ei nu pot sa traduca in realitate aceste valori. Faptul ca persoa­nele aflate in saracie tind sa dezvolte un mod de viata specific este explicat de unele teorii nu prin intermediul unor pattern-uri culturale distincte, ci ca reactie directa la situatia de saracie.

Teoriile social-economice structurale ale saraciei

Multi sociologi sint inclinati sa considere saracia ca efect al unei tendinte structurale a modului de organizare social-economica a societatilor actuale : distributia inegala a veniturilor. Saracii nu mai apar, in consecinta, ca fiind responsabili de saracia lor, ci, mai degraba, victime ale sistemului.

Exista un acord quasi-general ca sistemul economiei de piata este asociat inevitabil cu distributii inegale ale resurselor. Structural, deci, el genereaza diferentieri sociale majore, stratificare sociala, produce un segment sarac al colectivitatii. De ce se in-timpla, insa, acest lucru ? in literatura de specialitate, exista mai multe explicatii ale acestui efect structural, care nu se exclud una pe cealalta.

Subutilizarea fortei de munca. Exceptind unele perioade deosebite, economia de
piata nu poate absorbi integral oferta de munca. Somajul reprezinta o caracte­
ristica tendentiala generala. Exemplul cel mai clar este actuala criza a economiilor
occidentale care, de aproape doua decenii sint caracterizate de un somaj ce depa­
seste 10%, fara sanse de scadere semnificativa in viitorul previzibil.

Structura de putere a economiei de piata. in sistemul pietei, in procesul de
negociere a veniturilor, cei cu calificari scazute au o putere redusa in negocierea
conditiilor lor de munca si, in mod special, a salariilor, in raport cu cei cu califi­
cari inalte. Ei sint cei mai vulnerabili la fluctuatiile cererii de munca. in ultimul
timp, este frecvent invocata "teoria pietei duale a muncii'. Exista o piata a muncii
in contextul marilor corporatii si al industriilor de virf, care ofera munci inalt
calificate, bine platite, cu posibilitati de promovare si securitate ridicata. Cea de-a
doua piata a muncii ofera munci slab calificate, prost platite, cu securitate redusa,
fara posibilitati de calificare si de promovare. in aceasta a doua piata, opereaza
companiile mici care nu pot face fata competitiei cu marile corporatii, companiile
din sectoarele economice aflate in declin care nu pot dispune de profituri suficien­
te pentru a oferi conditii mai bune de munca. Ea este, de asemenea, dominanta in
tarile sarace.

Structura puterii politice asociata cu economia de piata. Saracii - in mod spe­
cial, somerii, virstnicii, handicapatii, muncitorii necalificati - din cauza lipsei lor
de resurse economice si a capacitatii reduse de negociere in contextul pietei, pre­
zinta si o scazuta capacitate de mobilizare politica: ei sint mult mai putin

reprezentati prin organizatii ca sindicatele sau partidele politice. Ei nu pot mo­biliza nici suportul majoritatii clasei muncitoare, deoarece muncitorii care nu sint saraci nu percep existenta unor interese comune cu segmentele sarace ale so­cietatii. Marx argumentase in secolul trecut ca cine detine puterea economica intr-o societate detine si puterea politica. Deprivarea economica genereaza si o deprivare politica, iar aceasta, la rindul sau, accentueaza precaritatea conditiilor economice. Pozitia marginala a unor grupuri sociale (minoritati rasiale si etnice, de exemplu) reprezinta o sursa aditionala de putere sociala si politica scazuta in negocierea conditiilor de viata.

Saracia ca efect al statului bunastarii

in ultimele decenii, s-a cristalizat o noua explicatie a mentinerii saraciei in tarile occidentale dezvoltate care imbina o explicatie structurala cu una culturalista, dar in care cauza centrala o reprezinta prezenta statului bunastarii. Sprijinul pe care socie­tatea insasi il ofera saracilor, devine, la rindul sau, o cauza a mentinerii si chiar sporirii saraciei.

Circuitul structural: pentru a-i sprijini pe cei in dificultate, statul creste fisca­
litatea. Cresterea fiscalitatii demotiveaza investitiile, actioneaza negativ asupra
economiei (unele intreprinderi devin nerentabile si se inchid). Rezultatul este cres­
terea somajului si scaderea crearii de noi locuri de munca, deci cresterea saraciei
care, la rindul sau, sporeste nevoia de fonduri pentru sprijinul acestora. Statul
bunastarii nu este, deci, solutia la problema saraciei, ci o parte a insasi problemei
saraciei, paradoxal, un generator de saracie.

Circuitul cultural: statul bunastarii, prin beneficiile generoase pe care le ofera,
demotiveaza efortul individual, creind o cultura a dependentei celor in nevoie de
statul care ii asista. in mod special, serviciile sociale universale reduc responsabi­
litatea sociala si sprijinul pe fortele proprii. Ele slabesc vitalitatea si responsabi­
litatea familiei, comunitatilor locale, paralizind, totodata, initiativa voluntara a
societatii civile. Cultura dependentei este o varianta a culturii saraciei, a culturii
"tacerii', in contextul unui stat dezvoltat al bunastarii. Aceasta teorie, imbratisata
de putini sociologi, a devenit suportul politicii conservatoare in domeniul social a
lui Reagan in SUA si Thatcher in Anglia. Ea este cunoscuta sub denumirea de
noua dreapta. in lumina acestei teorii, saracii nu sint responsabili de propria
saracie : ei sint victimele, dar nu ale organizarii social-economice, ci ale statului
paternalist al bunastarii.

in cadrul capitolului nostru, am dorit sa demonstram ca atitudinile si reprezentarile actorilor sociali referitoare la realitatea economica si la propria situatie materiala se pre­teaza abordarii psihosociologice. Teoria privarii relative care utilizeaza concepte ale teoriei compararii sociale si ale teoriilor relatiilor intre grupuri fertilizeaza acest domeniu si-1 impune atentiei cercetatorilor ca un domeniu in care psihologia sociala isi poate proba valentele aplicative.








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate