Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Europa in perioada 1815 - 1830


Europa in perioada 1815 - 1830




EUROPA IN PERIOADA 1815 - 1830

Dupa infrangerea lui Napoleon si restabilirea pacii in Europa, urmare a hotararilor Congresului de la Viena, puterile invingatoare – Imperiul Habsburgic, Marea Britanie, Rusia si Prusia – si-au satisfacut in cea mai mare parte pretentiile teritoriale, mai departe, cele patru fiind preocupate, in mod prioritar, de crearea unui sistem de garantii impotriva unei eventuale noi agresiuni a Frantei, marea invinsa, statul care, in secolul al XIX-lea, a fost pentru Europa ceea ce va fi Germania in secolul urmator.

Pentru ca garantiile preconizate sa prinda viata, Franta a fost supusa ocupatiei militare, iar in fruntea tarii a fost restabilita dinastia de Bourbon.

Congresul de la Viena a creat un echilibru temporar dar relativ stabil in Europa. Henry Kissinger observa ca, timp de 40 de ani, pe cel mai vechi continent nu vor mai fi razboaie intre marile puteri si ca, la sfarsitul razboaielor napoleoniene, pentru prima oara in istoria sa, Europa era gata de a proiecta o ordine internationala bazata pe echilibrul puterii.




Fireste, acest echilibru viza, inainte de orice, raporturile dintre cele patru mari puteri invingatoare.

Dintre ele, Rusia, care primise Polonia centrala, era statul continental cel mai puternic. Dupa 1815, diplomatia tarista va actiona pe trei directii esentiale: spre Europa centrala, unde profita de asperitatile dintre Austria si Prusia; spre Balcani, unde viza Stramtorile si Mediterana Rasariteana si unde miza pe sprijinul populatiilor crestine locale, aflate sub stapanirea Imperiului Otoman si unde dorinta tarului de a disloca puterea otomana intra in contradictie cu interesele celorlalte mari puteri, partizanele mentinerii integritatii Portii Otomane; si spre Pacific, Asia centrala si Transcaucazia, unde interesele Rusiei intrau in coliziune cu cele engleze.

Al doilea mare invingator al lui Napoleon, Imperiul Habsburgic, dupa 1815, a obtinut recunoasterea suprematiei in Italia si o inaintare strategica in Balcani. In Balcani, evident, Austria intra in contradictie cu Imperiul Tarist.

In ceea ce priveste Prusia, dupa 1815, in parte, si ea a primit compensatii care i-au intarit pozitiile in spatiul german, dar ea ramanea, pentru moment, totusi, o putere de rangul doi; era insa o putere intr-o certa ascensiune.

Anglia, adversarul cel mai consecvent al Frantei lui Napoleon, si-a mentinut, dupa 1815, suprematia maritima. Pe continent, interesul ei ramanea relativ limitat, constand doar in intentia de a impiedica ridicarea unei alte mari puteri, oricare ar fi fost aceasta, cu intentia de a-si instaura dominatia pe continent.

Cat priveste Franta, ca tara invinsa si slabita de razboi si de conditiile impuse de invingatori, in pofida potentialului uman (circa 27-28 de milioane de locuitori in 1815) si a asezarii ei extrem de favorabile, cu iesiri la Atlantic si al Mediterana, in pofida culturii si civilizatiei sale superioare, ea se afla intr-o situatie ingrata. Sub aspect teritorial, Franta revenise la frontierele din 1792. Era, insa, o tara ocupata, iar pe plan extern traia sub imperiul exigentei de a duce o politica prudenta, pentru recastigarea treptata a increderii invingatorilor si a prestigiului pierdut.

Intreaga organizare a Europei postnapoleoniene a fost opera Sfintei Aliante, infiintata in septembrie 1815 intre trei dintre monarhii puterilor invingatoare. Scopul Sfintei Aliante a fost reprimarea oricarei miscari revolutionare si mentinerea stau-quo-ului, pornind de la solidaritatea de interese a celor trei monarhi semnatari (un tar ortodox, un rege luteran si un imparat catolic).

In paralel cu Sfanta Alianta, s-a constituit si Quadrupla Alianta, la 20 noiembrie 1815, intre Imperiul Habsburgic, Imperiul Tarist, Prusia si Anglia, aceasta din urma refuzand sa ia parte la infiintarea Sfintei Aliante. Scopul Quadruplei Aliante a fost mai limitat decat cel al Sfintei Aliante, si anume de a preintampina o eventuala incercare de revansa a Frantei.

Henry Kissinger apreciaza ca, la baza echilibrului european edificat in 1815, a stat planul Pitt, dupa numele primului ministru englez, cristalizat in perioada razboaielor napoleoniene. In esenta, planul prevedea faurirea in Europa centrala si in special in lumea germana a unor formatiuni statale suficient de puternice pentru a rezista presiunii franceze si pentru a zadarnici pornirile expansioniste rusesti. In plus, erau avute in vedere deposedarea Frantei de toate cuceririle postrevolutionare si restabilirea independentei Tarilor de Jos, ca stat tampon intre Franta si Anglia.

Cu alte cuvinte, in 1815, la Viena, s-a stabilit consolidarea nu unificarea Germaniei. Austria si Prusia ramaneau statele germane cele mai puternice, urmate de state ca: Bavaria, Würtenberg si Saxonia. Din mai bine de 300 de state cate existasera pana atunci, s-a ajuns la circa 30 de state, care au format Confederatia germana.

Confederatia germana a fost o creatie cat se poate de ingenioasa, deoarece ea era prea puternica pentru a fi atacata de Franta, dar prea descentralizata si slaba pentru a-si ameninta vecinii.

Confederatia realiza un echilibru intre puterea militara superioara a Prusiei si prestigiul si legitimitatea superioara a Austriei.

Asadar, dupa Congresul de la Viena, afacerile continentale erau puse sub observarea atenta a Sfintei Aliante.

In 1818, la Aachen (Aix-la-Chapelle), s-a desfasurat primul congres al Sfintei Aliante, unde a fost invitat si delegatul Frantei.

Acum s-a hotarat ca trupele de ocupatie sa fie retrase din Franta.

Decizia echivala cu reprimirea Frantei in concertul european, considerandu-se ca era in interesul tuturor marilor puteri ca Franta sa fie inlauntrul, nu in afara aliantei continentale.

Tarul Rusiei a propus chiar formarea unui areopag al monarhilor europeni, cu congrese periodice etc, proiect pe care Castelreagh si ducele de Wellington l-au respins, intrucat Anglia nu dorea sa se angajeze prea mult in treburile continentului.

In schimb, Rusia, care nutrea acum ambitii aproape nemasurate, promova o politica de mare anvergura continentala, insa macinata de doua tendinte contradictorii: una, al carui protagonist era Nesselrode, sustinator al Sfintei Aliante, care convenea indeosebi lui Metternich, promotorul mentinerii stau quo-ului european; alta, mai liberala, avandu-l ca protagonist pe Capo d’Istria, interesat de eliberarea popoarelor subjugate si in primul rand de eliberarea Greciei de sub suzeranitatea europeana.





In octombrie 1820 a avut loc Congresul Sfintei Aliante de la Tropau si incheiat in mai 1821 la Laybach (Ljubljana). Tendinta liberala a fost anihilata aici de Metternich, sub impresia produsa de revolutiile care izbucnisera in Italia si Spania.

De aceea, in 1822, la Congresul Sfintei Aliante de la Verona, a fost relativ usor, exceptand opozitia Angliei, sa se hotarasca interventia militara impotriva celor doua miscari, ceea ce s-a si intamplat: in Italia, prin interventia militara a Austriei, iar in Spania, prin interventia a 100 de mii de militari francezi condusi de ducele d’Angoulěme.

In acelasi spirit, tarul Alexandru I dezavuase cele doua miscari, din Tara Romaneasca (1821, Tudor Vladimirescu) si Grecia (Eteria), inca de la Congresul de la Laybach.

Revolutia romaneasca si miscarea eterista au avut darul de a muta centrul de atentie al puterilor europene dinspre Apusul si centrul Europei spre Estul acesteia, deschizand o noua etapa a „problemei orientale”.

In aceasta ordine, la 2/14 martie 1822, s-a incheiat un protocol intre Rusia si Prusia consacrat acestei probleme, cazandu-se de acord asupra mentinerii pacii in Imperiul Otoman, concomitent cu recunoasterea dreptului grecilor de a-si exercita liber profesia si religia. Tarile Romane urmau sa fie evacuate complet de trupele otomane, iar administratia lor incredintata unor divanuri prezidate de caimacami pana la numirea domnilor pamanteni.

Intre timp, titularul postului politicii externe engleze a devenit George Canning, sustinator aproape pe fata al luptei de emancipare a diferitelor popoare si in primul rand a grecilor.

In aceasta conjunctura, tarul a devenit atent pentru a nu lasa loc liber Angliei in Grecia.

In septembrie 1825, Londra i-a recunoscut pe greci ca parte beligeranta in razboiul cu Imperiul Otoman.

In acelasi an, noul tar, Nicolae I, si-a aratat interesul pentru o intelegere cu Anglia. In acest scop, la Petersburg a venit ducele de Wellington, care a negociat cu Rusia un protocol, semnat la 4 aprilie 1826, in problema greaca. In termenii intelegerii, Grecia era considerata stat separat, cu administratie interna proprie, sub suzeranitatea sultanului si cu plata unui tribut.

Istoriografia greaca apreciaza protocolul mentionat ca fiind actul care a pus bazele statului grec modern si, totodata, prima actiune de dezmembrare a Imperiului Otoman.

Poarta Otomana a respins protocolul.

Franta i s-a raliat in iulie 1827, cand s-a incheiat la Londra primul tratat (intre Rusia, Franta si Anglia) in problema greaca.

In acelasi timp cu negocierile lui Wellington la Petersburg, fara stirea partii engleze, diplomatia tarista a negociat separat cu Imperiul Otoman in probleme ale situatiei din Balcani. Negocierile s-au concretizat in tratatul de la Akkerman, septembrie/octombrie 1826, cuprinzand trei parti: una pentru reconfirmarea prevederilor tratatului de la Bucuresti din 1812; un act separat privind Moldova si Tara Romaneasca si un alt act separat referitor la Serbia.

In general, cele trei documente au consemnat slabirea pozitiilor Imperiului Otoman in Balcani si intarirea influentei rusesti.

Prevederile referitoare la Tarile Romane aveau ca obiect: aspecte privind organizarea acestora, raporturile lor cu Poarta, aspecte privind comertul, restituirea cetatilor de la Dunare (Turnu, Giurgiu si Braila) etc..

Prevederile referitoare la Serbia reglementau: independenta administrativa interna a acesteia, libertatea cultului ortodox, interdictia pentru musulmani de se stabili in Serbia, pasaport propriu pentru sarbi etc.

Pe scurt, tratatul de la Akkerman a insemnat, pe langa reconfirmarea tratatului de la Bucuresti din 1812, si limitarea abuzurilor otomane in Tarile Romane si Serbia, iar pe termen lung, cresterea influentei Rusiei in Balcani.

In paralel, tratatul trilateral de la Londra, din iulie 1827, silea Imperiul Otoman sa recunoasca Grecia ca stat autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman si, in general, asigurarea pacii in Balcani.

Poarta n-a acceptat, insa, conditiile tratatului de la Londra si, pe fondul razboiului greco-turc in desfasurare, problema orientala va cunoaste o noua faza, prin razboiul ruso-turc din 1828-1829, care se va incheia cu pacea de la Adrianopol, eveniment de insemnatate deosebita pentru intreaga regiune a Balcanilor.

Razboiul s-a incheiat cu victoria facila a Rusiei, care a trimis in Balcani o armata de 100 de mii de oameni, condusa de Wittgenstein si, la 8 august 1829, a cucerit Adrianopolul. De teama ca armata rusa sa nu intre in capitala Portii, aceasta a capitulat si a acceptat imediat inceperea tratativelor de pace. Conduse cu dibacie de diplomatia tarista, negocierile s-au incheiat cu pacea mentionata, semnata la 2 septembrie 1829, la Adrianopol.

Turcii au acceptat exigentele rusesti, in timp ce delegatii rusi au facut, la randul lor, concesii, mai cu seama in materie de despagubiri, turcii nefiind, oricum, in stare sa plateasca despagubiri exagerate.



Apreciind in chip sintetic tratatul, acesta a fost considerat ca fiind prima modificare majora a hartii Europei, astfel cum ea se stabilise in 1815 de catre invingatorii lui Napoleon si cum fusese aparata prin grija Sfintei Aliante.

Ca si tratatul de la Akkerman, tratatul de la Adrianopol cuprindea trei parti: tratatul de pace propriu-zis, actul separat relativ la Moldova si Tara Romaneasca si actul separat relativ la indemnizatiile de comert si razboi si la evacuarea Moldovei si Tarii Romanesti.

Tratatul propriu-zis a delimitat frontierele intre Rusia si Imperiul Otoman, in Asia de Sud-Vest si Europa de Sud-Est, in zona gurilor Dunarii si a Marii Negre.

De asemenea, tratatul a reconfirmat prevederile tratatelor de la Bucuresti, din 1812, si Akkerman (1826) cu privire la Serbia, care primea sase districte insusite abuziv de catre Imperiul Otoman.

In legatura cu Grecia, Poarta se declara de acord cu prevederile Conventiei de la Londra (iulie 1827) si cu hotararile Conferintei de la Londra (martie 1829), prin care Rusia, Anglia si Franta recunosteau autonomia Greciei, sub suzeranitatea sultanului.

Se mai stabilea ca Rusia sa dispuna de deplina libertate a comertului pe intinsul Imperiului Otoman, inclusiv prin Stramtori.

Tratatul de la Adrianopol a fost extrem de important si pentru Tarile Romane. Acestora li s-au recunoscut administratia nationala independenta; libertatea deplina a comertului; libertatea desavarsita a exercitarii cultului; domni, care se vor numi regulamentari, alesi pe viata; libertate pentru acesti domni de a dispune in toate treburile interne ale tarilor, cu consultarea divanurilor acestora; interzicerea incursiunilor otomane in teritoriile romanesti; stabilirea hotarelor Tarii Romanesti cu Poarta pe talwegul Dunarii; insulele din stanga talwegului sa apartina Tarii Romanesti; retrocedarea celor trei foste raiale (Turnu, Giurgiu si Braila); permisiunea pentru cele doua tari de a-si infiinta armate nationale de factura moderna; desfiintarea monopolului otoman asupra comertului lor.

Tot la Adrianopol, s-a stabilit ca in Moldova si Tara Romaneasca sa se elaboreze, sa se adopte si sa se puna in aplicare cate un Regulament Organic, ca lege fundamentala a fiecareia.

In mod indiscutabil, tratatul de la Adrianopol a fost un succes pentru Rusia, care, in ceea ce privea Tarile Romane, devenea oficial putere protectoare, alaturata puterii suzerane, Poarta Otomana.

Potrivit lui Nesselrode, tratatul de la Adrianopol a marit preponderenta Rusiei in Orientul Europei, i-a intarit granitele, a usurat comertul sau si i-a asigurat interesele, in general, subordonandu-i, intr-o masura importanta, actele de politica externa ale Imperiului Otoman.

Intr-un sens contrar, tratatul a zdruncinat puternic pozitiile Imperiului Otoman.

In acelasi timp, tratatul nu a satisfacut nici celelalte puteri europene (Austria, Franta, Anglia), ceea ce insemna ca raportul de forte pe plan european se deplasa vizibil in favoarea Rusiei.

Marele invins de pe urma tratatului a fost Metternich. In opinia sa, razboiul din 1828-1829 fusese o imensa greseala din partea Rusiei pentru ca ea crease premisa destramarii Sfinte Aliante, transformand-o in grupuri antagoniste, fapt valabil si pentru alianta antinapoleoniana din 1813-1814.

Metternich credea ca marea vinovata pentru schimbarea evolutiilor de pe continent era Marea Britanie. El avea in vedere liberalismul britanic, care facuse in 1823 ca un Canning sa sprijine revendicarile grecilor, ceea ce generase acordul anglo-rus din 1826 si alianta anglo-rusa din 1827.

Concomitent, pe Metternich il irita si faptul ca tratatul consacrase o Serbie autonoma, in realitate un stat cvasiindependent, formidabil prin spiritul razboinic al locuitorilor lui.

Dupa incheierea tratatului, conform celor stabilite la Adrianopol, delegatii Imperiului Otoman, Rusiei, Frantei si Marii Britanii s-au intrunit din nou la Londra in vederea rezolvarii definitive a situatiei Greciei. Hotararea unanima finala a fost deplina independenta a acesteia, dar cu restrangerea teritoriului controlat de greci.

Decizia a provocat protestul Senatului grec de la Nauplia..

Forma de guvernamant urma sa fie monarhia ereditara, dar nu cu un rege dintr-o familie domnitoare provenind din una din cele trei tari semnatare.

In anul 1831, primul ministru grec Capo d’Istria a fost asasinat. Cu aceasta, influenta Rusiei in Grecia s-a diminuat, ceea ce a facut ca, in 1832, sa fie ales rege printul Otto de Bavaria.

Cu aceasta, una dintre problemele care determinasera dese tensiuni in raporturile dintre marile puteri europene si nu numai intre ele se rezolva, e drept, partial, atentia acestora fiind atrasa de alte chestiuni care se manifestau in aceeasi perioada, cum au fost Revolutia din iulie 1830 din Franta, criza poloneza etc.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate