Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Management


Index » business » Management
» MANAGEMENTUL PRIN FINANTE AL FIRMEI


MANAGEMENTUL PRIN FINANTE AL FIRMEI


MANAGEMENTUL PRIN FINANTE AL FIRMEI

Conducerea tehnica si economica din firma face apel permanent la activitatea financiara, atat pentru procesele economice curente, cat, mai cu seama, pentru deciziile care vizeaza viitorul.

Schimbarile intervenite in structura si caracterul mediului inconjurator economic, politic, social al intreprinderii pun firma intr-o situatie noua, plina de incertitudine si permanent influentabila din partea fenomenelor financiare si monetare. In aceste conditii este preferabil ca activitatea financiara a firmei sa fie atrasa in munca de fundamentare si adoptare de decizii economice de productie, de dezvoltare, de cercetare etc., iar activitatea de bugetare a proceselor de consum si de productie sa fie ridicata la rang de metoda de conducere a firmei. In acest mod managementul firmei se realizeaza in conditii de risc minim.

1. Conditionarea financiara a procesului decizional economic



Activitatea economica din intreprindere, reprezinta prin procesele de productie, consum, repartitie, schimb, se desfasoara in urma adoptarii si realizarii de decizii de natura tehnica, tehnologica, organizatorica, economica, de personal, etc. Fiecare decizie in parte parcurge un proces decizional complex in care materia prima cea mai consumabila este informatia despre mediul intern si cel extern al firmei.

Un proces decizional cuprinde, in principal, urmatoarele etape:

fundamentarea obiectivelor strategice cuprinse in politica generala a firmei;

adoptarea solutiei considerate optime pentru firma, ca decizie economica;

implementarea deciziei economice in structura intreprinderii si realizarea acesteia;

reglarea procesului decizional in functie de rezultate si de schimbarile intervenite pe piata.

In activitatea echipei de decizie, fiecare etapa presupune o fundamentare din

punct de vedere financiar-monetar. Dimensiunea financiara a activitatii economice nu mai poate fi estompata in conditiile economiei de piata, ea devenind dimensiunea principala a existentei si dezvoltarii unei intreprinderi.

In acest context activitatea financiara, prin metodele, instrumentele si valoarea ridicata a informatiilor sale specifice, devine un factor activ atat in procesul de fundamentare a deciziilor economice, cat si in conducerea curenta a intreprinderilor. Pentru multe din proiectele managerului firmei, filiera financiara este nu numai obligatorie, dar si hotaratoare, conditionarea financiara avand drept de veto pentru transpunerea in fapt a proiectului respectiv.

Astfel, proiectul vizand asimilarea unui nou produs, rezonabil din punct de vedere tehnic, tehnologic, ecologic, economic etc., este respins de un manager care cunoaste importanta fundamentarii financiare, daca proiectul respectiv implica eforturi financiare exagerate sau daca nu aduce in perspectiva imediata venituri si profit suficiente pentru compensarea efortului facut cu asimilarea si trecerea in fabricatie a noului produs.

2. Reglarea procesului decizional

Se poate spune ca nimic ce este facut de om nu este perfect; totul este perfectibil! Acest aspect este valabil si in conducerea activitatii economice. Chiar daca la momentul adoptarii decizia economica este ideala, schimbarile rapide din economie, de pe piata sau imperfectiunea celor care o executa fac necesara corectarea periodica a deciziei si in unele cazuri, chiar a intregului lant decizional.

3. Bugetarea activitatii economice din intreprindere

In multe din intreprinderi, de stat, private sau mixte, bugetul, odata intocmit, ramane inca un document pasiv. El este activat doar atunci cand se solicita un credit de la banca, la cererea organelor de control sau la solicitarea Consiliului de administratie. Acest lucru se datoreaza, in mare parte, mentalitatii vechi, dupa care "in Romania o lege are efecte doar..trei zile!", viata urmandu-si cursul pe baza principiului "vazand si facand". Trecerea la principiile economiei de piata presupune si debarasarea de nostalgiile dupa perioada lejera a lipsei de raspundere.

Modificarea in modul de lucru pentru care pledam vizeaza mai multe aspecte. In primul rand, trebuie retinuta ideea ca in munca finantistului nu este esential documentul numit buget, ci activitatea de intocmire si realizare a acestuia, numita bugetarea activitatii economice.

In al doilea rand, bugetarea trebuie privita ca o activitate continua ce se deruleaza pe tot parcursul anului si in legatura cu toate domeniile si procesele care caracterizeaza intreprinderea. In al treilea rand, intreaga activitate a finantistului trebuie sa poarte amprenta exigentelor bugetarii, a restrictiilor cantitative si calitative specifice disciplinei financiare.

Fundamentarea financiar-monetara trebuie sa fie prezenta in toate actele manageriale din firma, intr-o permanenta corelatie cu fundamentarea tehnica, economica, sociala.

Bugetarea, asa cum au remarcat cei care au impus-o intre metodele moderne de conducere, nu este numai meserie, ci, intr-o proportie de peste 75 % este relatie interumana. Ea se realizeaza printr-o motivare clara, dar severa, a intregului personal al firmei de a intelege si de a rerspecta toate restrictiile si exigentele financiare.

Acest lucru este necesar, pentru ca bugetarea corecta a activitatii economice presupune angajarea tuturor compartimentelor intreprinderii si ale conducerii intr-o actiune de reorganizare, restructurare, uneori si de reprofilare pentru a se incadra in restrictiile cantitative si de eficienta cerute de repartitia financiara, de deciziile financiare.

Indiferent de amploarea activitatii economice care se supune bugetarii (fie ca este vorba de intreaga decizie de productie sau numai de o simpla actiune de ordin social) operatiunea respectiva parcurge urmatoarerle etape:

etapa pregatitoare;

etapa bugetarii efective;

etapa reglarii bugetului;

4. Costul capitalului

In procesul de fundamentare a deciziilor de apelare la fluxurile externe de

capital, inclusiv la contributia proprietarilor, conteaza din ce in ce mai mult, ca o restrictie esentiala, indicatorul financiar al costului capitalului.



Perioada fondurilor ieftine a trecut; gestiunea financiara a firmei trebuind sa reflecte acum in mod clar, pe fiecare flux de fonduri, efortul financiar facut de intreprindere pentru completarea necesarului sau de fonduri pe termen scurt si lung.

Costul capitalului ia in considerare dobanzile, comisioanele sau dividendele platite de firma furnizorilor de fonduri. In practica din tarile cu economie normala, costul cel mai ridicat il prezinta fondurile procurate prin vanzarea de actiuni

(capitalul social); acest lucru este datorat faptului ca, in aceste tari, rata dividendelor este mult superioara dobanzilor solicitate de banci pentru creditele pe termen scurt si lung.

In analiza costului capitalului conteaza si Rata de indatorare (capital imprumutat/capital social), rata care determina firma sa aleaga o structura optima a capitalului de lucru, imbinand eficient capitalul propriu cu cel imprumutat.

Politica de dividende

In luarea deciziei de apelare la sursele externe de fonduri, firma si managerii sai trebuie sa promoveze o adevarata politica a dividendelor. Aceasta politica urmareste sa incurajeze fie atragerea de fonduri pentru capitalul social, fie sa asigure o stimulare a proprietarilor de actiuni pentru a le creste raspunderea pentru viitorul firmei in cauza.

Politica de dividende are, ca baza de realizare, o serie de restrictii cantitative si calitative. Astfel, nivelul profitului net destinat dividendelor depinde de:

nivelul total al profitului;

nivelul impozitelor care se adreseaza profitului si castigului sub forma de dividende;

necesitatea constituirii unui fond de dezvoltare suplimentar pentru refacerea si dezvoltarea mai accentuata a firmei;

constituirea unor fonduri de rezerva, provizioane;

stabilitatea profitului obtinut de firma;

prevederile legislatiei economice si financiare etc.

In acelasi timp, politica de dividende se impune a avea un caracter ofensiv (de

crestere sau de stabilitate pentru o perioada mare de timp, indiferent de oscilatiile profitului) atunci cand managerul intreprinderii urmareste:

penetrarea pietei de capital;

castigarea concurentei de pe piata de capital;

reducerea pachetului de control prin difuzarea accentuata a actiunilor pe piata de capital etc.

Politica de dividende se realizeaza pe baza unor principii referitoare la nivelul

profitului repartizat sub forma de dividende. Astfel, daca firma doreste sa-si multumeasca cumparatorii de actiuni si sa se mentina pe piata de capital, atunci va practica principiul dividende fixe pe o actiune. Acest principiu aduce avantaje intr-o economie caracterizata printr-o fluctuatie exagerata a nivelului profitului.

Un alt principiu de distribuire a profitului pentru dividende presupune distribuirea unei cote fixe din profitul net pentru dividende. El se practica si in cazul firmelor romanesti, determinand o fluctuare evidenta a profitului pe actiune. Acest principiu reduce responsabilitatea managerului de a asigura un castig rezonabil proprietarilor, trecand asupra lor riscurile scaderii profitului.

Pe piata de capital se poate aplica si principiul taxei flexibile de repartizare a profitului pentru dividende. Acest principiu corecteaza dezavantajele principiului anterior, firma putand majora cota de profit pentru dividende atunci cand profitul total este in scadere, atenuand efectele nefavorabile suportatede detinatorii actiunilor.

In unele cazuri, mai ales in faza de formare si dezvoltare a firmei, se poate practica o politica de dividende pe baza principiului reinvestirii dividendelor. Acest principiu cere un sacrificiu detinatorilor de actiuni sub forma renuntarii la incasarea imediata a dividendelor si investirea lor in aceeasi firma. Pentru a incuraja acest gest, firma va trebui sa promita o rata de castig suplimentara dividendelor posibil de obtinut prin investirea banilor respectivi intr-o alta investitie.

Practicand unele din aceste principii, firma isi poate consolida pozitia pe piata de capital, avand la dispozitie o sursa certa si rapida de capital. Este necesar ca si legislatia financiara sa permita firmelor sa adopte o politica flexibila in privinta taxelor de formare a fondurilor destinate dividendelor si o reducere a fiscalitatii ce afecteaza profitul si dividendele.

6. Gestionarea creantelor (clientilor)

Pentru a asigura un nivel optim rezultatelor economice, managerul trebuie sa realizeze o gestionare atenta a stocurilor activelor circulante aflate sub forma de creante (mijloace in decontare). De amploarea acestor stocuri depind, atat necesarul de fonduri pentru activele circulante, cat si incasarea la timp si intr-un interval acceptabil a rezultatelor economice supuse apoi repartitiei financiare.

In practica interna si internationala stocurile de active sub forma de creante sunt determinate ca necesitate si volum de formele de decontare practicate: plata sub forma de avans; plata la sosirea documentelor (acreditiv sau incasso); plata la termen.



Plata sub forma de avans reduce in mare masura stocul de creante la firma producatoare.

Plata la sosirea documentelor permite clientului sa amane plata pentru perioada in care documentele se afla pe traseul furnizor - beneficiar, plus termenul de receptie si de confirmare a primirii marfurilor (incasso) sau pentru perioada de circulatie a documentelor de expeditie pana la banca unde se afla deschis acreditivul. In acest caz imobilizarile in creante nu mai sunt diminuate cu sumele primite de furnizor ca avans.

Plata la termen presupune o amanare a platii voita de firma producatoare. In acest mod, producatorul acorda clientului un credit comercial, afectandu-si capitalul de lucru (care creste prin marirea activelor in decontare), precum si rezultatele economice si financiare (care se amana in timp).

Stocul de creante ar putea sa creasca foarte mult, firma fiind obligata sa achite, in perioada de asteptare, chiar unele obligatii referitoare la intregul pret de vanzare (impozite, formarea de fonduri din profit etc.).

Odata cu instituirea instrumentelor de credit (cambie, bilet la ordin, cec), firmele au posibilitatea sa intrerupa perioada de asteptare a platii la termen prin operatiunea de scontare a instrumentelor de credit comercial inainte de scadenta.

Gestionarea clientilor si a creantelor din decontarea marfurilor vandute acestora presupune o ampla analiza a implicatiilor financiare de tip imobilizare de conduri si cost, pe de o parte, si de tip avantaje sub forma cresterii vanzarilor si refacerii anticipate a capitalului de lucru.

Astfel, o decizie de marire a stocului de creante prin amanarea platii pentru clientii firmei (decizie care face parte din strategia de marketing a firmei) are urmatoarele consecinte:

cresterea necesarului de capital pentru ciclul de exploatare (capital social, capital imprumutat, credite, datorii din exploatare), crestere similara cu o investitie de capital;

sporirea costului capitalului folosit suplimentar, cost care cuprinde dividendele (pentru partea de capital social imobilizata), dobanda (pentru capitalul imprumutat de pe piata de capital si de la banci);

cresterea vanzarilor si a profitului, o marire a perioadei de amanare a platii atragand, de regula, un numar mai mare de clienti.

Pe langa aceste consecinte (primele doua nefavorabile), decizia de a mari

volumul stocurilor in creante are si consecinte asupra incasarilor:

aparitia riscului de neplata la termenul stabilit sau costul intarzierii platii;

Decizia de modificare a stocului de creante se fundamenteaza pe informatiile financiare care evalueaza consecintele favorabile si nefavorabile, la valoare efectiva sau sub forma sa marginala (fata de o situatie anterioara).

Astfel profitul suplimentar obtinut prin cresterea vanzarilor se determina prin aplicarea marjei brute de profit (Profit/pret de vanzare) la volumul suplimentar de vanzari. In unele cazuri se poate aplica la vanzarile suplimentare marja asupra costurilor variabile (cheltuieli fixe + profit), obtinandu-se un castig total, avand in vedere ca efortul sub forma cheltuielilor fixe a fost acoperit din vanzarile anterioare.

Implicatiile nefavorabile se determina sub forma costului de oportunitate, ca o pierdere de profit prin imobilizarea suplimentara de capital, precum si sub forma costului riscului de neplata.

In mod normal, trebuie sa avem in vedere si costul capitalului suplimentar, cost care se adauga la pierderea de profit prin imobilizarea de capital in stocul suplimentar de creante.

Nivelul costurilor determinate de prelungirea perioadei de plata poate fi folosit si pentru adoptarea deciziei de scontare a instrumentelor de credit trase asupra clientilor. Decizia respectiva ia in calcul nivelul taxei scontului cedate bancii care preia cambia si acorda creditul bancar pentru refacerea capitalului de lucru al firmei.

O astfel de decizie devine oportuna atunci cand taxa scontului cedata bancii devine mai mica decat costul stocului de creante.

Pentru a realiza o gestionare eficienta a creantelor serviciul financiar trebuie sa realizeze si o cunoastere directa a bonitatii clientilor, sub aspect financiar, dar si al promptitudinii achitarii obligatiilor ce decurg din vanzarea de bunuri.

7. Corelatia valoare - plati - incasari

Adoptarea deciziilor economice ridica problema corelatiei dintre platile prognozate sau efectiv realizate si transferul de potential economic din elementele structurii intreprinderii catre produs, pe de o parte, si dintre aceste plati si recunoasterea nivelului valorii din produse de catre piata, , pe de alta parte.

Prima corelatie pune in discutie exigenta repartitiei financiare in legatura cu potentialul economic (valoare) transferat, prin procesul de productie, spre produs.

8. Controlul activitatii economice prin bugete

Controlul are, pentru majoritatea oamenilor, semnificatia unei activitati coercitive si in parte inutile. El creeaza stari evotive si disconfort. Totusi, managementul presupune activitati de supraveghere, control al calitatii, sanctiuni si recuperari de pagube, precum si recompense pentru reducerea risipei, depistarea abaterilor, sporirea calitatii etc.

Lipsa controlului provoaca, in majoritatea cazurilor, risipa, scaderi de calitate, pierderea segmentelor de piata, cresterea costului etc.

Cu atat mai mult se pune problema existentei si exercitarii controlului financiar prin bugete. In raspunderea serviciului financiar cade intregul mecanism de obtinere a valorii, de dimensionare exacta pentru a fi recunoscuta de piata; finantistul este, asa cum am mai aratat, un inginer al valorii, iar serviciul financiar un laborator de verificare si gestionare a valorii ce se obtine in intreprindere.



Daca din acest laborator pornesc semnale despre abateri grave in mecanismul real de obtinere a valorii, cuvantul finantistului trebuie ascultat, iar activitatea economica trebuie corectata in sensul cerut de activitatea financiara, de exigentele bugetului.

Forma cea mai operativa si penetranta de control prin bugete este reprezentata de Depistarea si analiza diferentelor (ecartului) dintre rezultatele previzionate si cele reale. Aceste ecarturi se refera cu precadere la:

Ecarturi globale asupra costurilor

la elementele costului;

la costul unitar;

Ecarturi globale asupra rezultatelor

la cantitati vandute;

la pretul de vanzare;

la structura (mixul) vanzarilor.

Un alt domeniu-cheie al controlului prin bugete are ca obiect situatia

trezoreriei intreprinderii pe parcursul executarii bugetului de trezorerie. Acest fenomen financiar-monetar reprezinta pulsul firmei si de aceea trebuie verificat, daca se poate, zilnic.

Mai ales in conditiileblocajului financiar actual, controlul prin bugetul de trezorerie trebuie sa vizeze, in special, mersul incasarilor de la clienti si efectul lor asupra lichiditatii firmei. In mod concret, acest control urmareste:

a)      evolutia creantelor totale fata de cifra de afaceri zilnica prin rata;

b)      evolutia soldului contului Clienti ca diferenta intre volumul facturilor emise si volumul incasarilor (previzionate si realizate).

Decalajele constatate pe parcursul lunii sunt elemente de dezbatere si pot

constitui punctul de plecare pentru adoptarea unor masuri de corectare a activitatii economice si financiare a firmei in cauza.

Misiunea principala a serviciului financiar care exercita controlul prin bugete este sa puna la dispozitia managerilor din intreprindere, a Consiliului de administratie, situatia completa a abaterilor de la indicatorii previzionati sub forma Tabloului de bord al firmei.

9. Bugetul de trezorerie

In managementul operativ al firmei un loc principal revine bugetului de trezorerie. Acest buget este o componenta obligatorie a bugetului general si apare sub denumirea "Formarea si utilizarea resurselor banesti". O schema orientativa a acestui buget cuprinde informatii din deciziile bugetului general, informatii care genereaza fluxuri banesti de intrare (incasari) si de iesire (plati).

Echilibrarea bugetului de trezorerie presupune apelarea la credite si imprumuturi in cazul in care fluxurile banesti de iesire sunt mai mari decat fluxurile de intrare.

In cazul in care apar disponibilitati, ele pot fi pastrate in cont in banca (incasand dobanda de depozit) sau pot fi utilizate pentru achizitionarea de titluri (certificate de depozit, bonuri de trezorerie etc.).

Intrucat gestionarea trerzoreriei este hotaratoare pentru desfasurarea proceselor economice din firma si contribuie la cresterea sau diminuarea bonitatii (prestigiului) intreprinderii pe piata, se impune si o previziune pe luni a capacitatii de plata prin Buget operativ al trezoreriei.

Acest buget operativ are in vedere esalonarea in timp a incasarii creantelor asupra clientilor si evolutia platilor pe luni.

Pentru a gestiona corect disponibilitatile in valuta, firmele sunt obligate sa intocmeasca, in faza de prognoza si de realizare, un Buget al incasarilor si platilor in valuta.

Acest buget coreleaza incasarile in valuta din activitatea de baza, cumparare la licitatie, credite primite in valuta, cu platile in valuta pentru importuri, reprezentare in strainatate, reclama, restituiri de credite si dobanzi, vanzare la licitatie etc.

Descentralizarea si liberalizarea folosirii valutei si elasticitatea utilizarii disponibilitatilor banesti au determinat, in mod firesc, o responsabilitate sporita pentru activitatea financiara de la nivel microeconomic. Aceasta raspundere se concretizeaza in actiunile de intocmire si realizare a deciziilor privind trezoreria, decizii care fac parte integranta din Bugetul general al oricarei firme cu capital integral sau majoritar de stat si cu capital privat sau mist.







Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate