Factori si mecanisme privind finantarea IMM inovative

Factori si mecanisme privind finantarea IMM inovative

Specificul finantarii IMM inovative

Unul dintre punctele forte ale Cartei de la Bologna se refera la accesul la finantare ca ingredient esential al dinamizarii procesului inovativ in cadrul IMM. Incertitudinea si asimetria informatiilor care caracterizeaza IMM sunt amplificate in cazul IMM inovative, ceea ce face mult mai dificil accesul lor la finantare. In primul rand, efectele economice rezultate din activitatile inovative au un inalt grad de incertitudine. In al doilea rand, antreprenorii au mai multe informatii despre natura si caracteristicile produselor si proceselor lor tehnologice decat potentialii lor finantatori. In al treilea rand, activitatile inovative sunt, de regula intangibile, ceea ce face dificila evaluarea lor ex ante, in termeni monetari, inainte ca ele sa aiba succes comercial. De aceea, finantarea IMM inovative este foarte riscanta si are un mare grad de incertitudine, inducand retineri din partea finantatorilor si impunand suplinirea surselor private de finantare prin programe specifice.

Structura financiara a IMM difera de structura financiara a unei companii de dimensiuni mari care opereaza pe piata. Orice companie combina resursele financiare proprii cu resursele financiare atrase. Lipsa unor garantii reale din partea IMM face ca accesul la resurse in cazul companiilor mici sa fie diferit fata de companiile mari. Structura financiara a IMM inovative si modul in care acestea isi finanteaza dezvoltarea depinde in mare masura de:

eficienta institutionala a pietelor de capital;

reglementarile in domeniu cu privire la supravegherea institutiilor implicate in finantarea afacerilor cu risc ridicat;

experienta si capacitatea celor care trebuie sa analizeze riscurile asociate IMM inovative;

aversiunea la risc de pe o piata.

Studiile au demonstrat ca, in cazul IMM, rata de profitabilitate este mai ridicata decat in cazul companiilor de mari dimensiuni (un lucru normal avand in vedere riscurile mai mari pe care trebuie sa le si asume investitorii). IMM acceseaza mult mai usor piata privata de actiuni, in comparatie cu piata publica, accentul in finantare fiind pus pe finantarea directa (fara intermediari).

Asa cum fiecare intreprindere isi stabileste sumele de care are nevoie pentru finantare, in functie de necesitati - pe termen scurt sau pe termn mediu si lung - tot asa trebuie facuta o clasificare clara intr modlaitatile de finantare. Cu alte cuvinte, nu in orice stadiude dezvoltare o companie poate apela la orice sursa de finantare, respectiv: banci, piata de capital, leasing sau fonduri de investitii. O afacere de tip start-up are nevoie de o finantare initiala care de regula vine de la fondatori, in masura in care acestia au suficienta capacitate financiara, sub forma capitalului de risc (venture capital) sau de la asa numitii "angel investors". In acest din urma caz, un antreprenor care are o idee incepe sa caute parteneri dispusi sa partivcipe cu bani la afacerea respectiva si sa-l ajute in dezvoltarea proiuectului. Nu in cele din urma se poate apela si la resursele proprii; acestea fiind limitate, ingusteaza posibilitatile ulterioare de crestere a afacerii. De regula, start-up-urile nu au acces la finanatari banare decat foarte rar, tocmai pentru ca in general bancile solicita un istoric al activitatii repsective. Pe langa acest istoric sunt necesare si garantii substantiale pentru creditele pe care le acorda - garantii imobiliare sau numerar de care in mod normal o intrepridnere aflata la inceput nu dispune.

Dar pe masura ce firma creste, se deschid noi porti catre alte optiuni de finantare. Astfel, daca intreprinderea inregistreaza o crestere importanta si are o situatie financiara corecta, poate apela la sistemul de finantare bancara. Iar mai devreme de 2-3 ani de prezenta pe piata poate accesa serviciile de leasing pentru a-si finanta acgizitiile de echipamente. In momnetul in care companiile ating deja un anumit stadiu de dezvoltare si de maturizaresi au nevoie de cofinantare mai mare pentru a putea cerste, ele intra in vizorul fondurilor de investitii. Iar dupa o prezenta ceva mai indelungata pe piata, exista si varianta finantarii pe bursa printr-o emisiune de actiuni sau obligatiuni. Aceasta forma de finantare necesita insa ca firma sa aiba un istoric solid, situatii financiare destul de transparente pentru investitori si un grad de risc al afacerii ceva mai mic.

Figura. Tehnicile de finantare utilizare de IMM din UE

Sursa: European Commision, Flash Eurobarometer: SME Access to Finanace, October 2005

Principala sursa de finantare pentru IMM (inclusiv cele inovative) ramane insa in continuare creditul pe termen scurt si descoperirea de cont (overdraff). In plus, aceasta orientare cu precadere catre fonduri proprii sau fonduri private (inclusiv credite bancare) este motivata si de intentia antreprenorilor IMM inovative de a detine un control direct asupra tehnologiei sau ideii de afaceri inovative. Experienta a demonstrat ca in cazul IMM inovative, tocmai datorita riscului mare implicat, investitorul nu asteapta doar sa-si recupereze investitia ci se implica activ in dezvoltarea firmei. Fara aceasta activa implicare, eficienta investitiei scade , riscul nerecuperarii ei creste iar antreprenorii sunt descurajati sa solicite finantare din cauza costurilor mari. O modalitate prin care investitorii sunt activi implicati este exercitarea controlului prin intermediul instrumentelor de finantare, prin imbinarea actiunilor de creditare cu cele de actionariat, care permite investitorului sa ia controlul performantelor firmei.

Implicatiile politice care survin in cazul finantarii IMM inovative sunt importante si ele trebuie avute in vedere in elaborarea oricarei strategii in acest domeniu. Este vorba in primul rand despre faptul ca investitia de capital intr-un IMM inovativ nu asigura un succes rapid si facil. In al doilea rand, nu exista o relatie directa intre succesul finantarii unui IMM inovativ si gradul de dezvoltare al pietelor financiare, pietelor bursiere sau sectorului bancar. In al treilea rand, instrumentele traditionale ale politicilor guvernamentale sunt inadecvate pentru finantarea IMM inovative. Si nu in ultimul rand, elementul critic este disponibilitatea expertizei antreprenoriale, tehnice, manageriale a finantatorilor.

Imbunatatirea accesului la finantare al IMM este cruciala pentru impulsionarea antreprenoriatului, competitiei, inovarii si cresterii economice in Europa. Accesul la capital suficient si adecvat dezvoltarii viitoare a IMM constituie inca o problema pentru multe tari europene, intrucat numerosi finantatori considera ca activitatea IMM aer un inalt grad de risc care genereaza costuri ale tranzactiilor inalte si o rata redusa de recuperare a investitiilor. Pe de alta parte, IMM trebuie sa se adapteze schimbarilor din mediul financiar, sa-si diversifice si sa creasca gradul de complexitate al activitatii lor.

Finantarea se poate face din surse proprii (autofinantare, majorari de capital, conversiunea datoriilor, aport in natura si amortizarea mijloacelor fixe) sau din surse externe (credite, actiuni sau obligatiuni) si este specifica diferitelor faze de dezvoltare a IMM inovative.

Sursele interne de finantare

In cazul IMM, credibilitatea redusa indeamna de cele mai multe ori antreprenorii catre sursele interne ca unica solutie de supravietuire intr-un mediu concurential.

Capitalurile proprii ale intreprinderii, pe care aceasta le poate mobiliza de o maniera relativ simpla prin metoda autofinantarii, inteleasa ca directionare a unor fonduri pentru realizarea investitiilor, se constituie in principal pe seama:

a)     profitului net obtinut de firma in exercitiul financiar anterior si reinvestit intr-o masura agreata de societate, fiind influentat de politica de dividend a societatii.

b)     emisiunii de actiuni de catre societate, care obtine astfel contravaloarea lor pe baza achizitionarii acestora de catre actionari. Metoda reprezinta un mijloc de autofinantare, cunoscut sub numele de aport de capital si este folosita pe scara larga, nu numai pentru obtinerea fondurilor necesare investitiilor, ci si pentru a se iesi dintr-o situatie de criza de lichiditati, intrucat practica demonstreaza ca este dificil sa se atinga o rata de crestere a investitiilor productive care sa depaseasca nivelul ratei dobanzii.

c)     amortizarii si provizioanelor. Ele reprezinta resursele necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent in activitatea societatii, fiind numite generic autofinantare de mentinere.

d)     veniturilor din dezinvestitii. Aceasta expresie se refera la fondurile banesti obtinute din vanzarea imobilizarilor corporale achizitionate initial prin realizarea investitiei.

In ciuda avantajelor aparente, sursele proprii sunt intotdeauna cele mai scumpe (la impozitarea aplicata profitului reinvestit adaugandu-se si costul de oportunitate).

IMM inovative se confrunta in diferitele faze de dezvoltare cu nevoi diferite de finantare, care pot fi acoperite din surse multiple. In faza de lansare, pentru cele mai multe IMM inovative, sursa de finantare (capitalul de inceput sau capitalul "samanta") provine de la economiile prietenilor sau familiei.

Sursele externe de finantare

La scurt timp dupa lansare, unele IMM incep sa inregistreze primele fluxuri financiare pozitive. Investirea resurselor proprii devine din ce in ce mai redusa, recurgerea la surse externe de finantare fiind predominanta.

Finantarea externa apare ca o completare si nu ca o substituire a resurselor procurate prin autofinantare. Capitalurile imprumutate, numite si surse externe, sunt de o mare diversitate, imbracand forma creditului, a leasingului si a capitalului de risc.

Dupa diverse criterii de definire (care au in vedere: obiectul creditului si domeniul de utilizare, persoana creditorului, persoana debitorului, modul de formare si utilizare al capitalului disponibil de catre creditor, durata de angajare a creditului amploarea si dinamica nevoilor de finantare ale debitorului, precum si modul de utilizare al capitalului imprumutat) principalele categorii de credite sunt urmatoarele:

a) Creditul bancar, care apare sub forma produselor bancare specifice, cum ar fi:

a.1) Creditarea cheltuielilor de exploatare ale societatilor prin:

- acordarea de credite de trezorerie: credite specializate (credite de campanie, creditele pentru stocuri, creditele de prefinantare) si credite de tipul avansului in contul curent al firmei (sau in descoperit de cont);

- creditarea creantelor comerciale: scontarea, factoringul, imprumuturile pe efecte comerciale de gaj, pensiunea si imprumuturile lombard;

a.2.) Creditarea necesitatilor de investitii;

a.3.) Creditarea activitatilor de comert exterior: credite furnizor si credite cumparator;

b) Creditul comercial;

c) Creditul obligatar;

d) Creditul ipotecar.

Bazandu-se pe o idee initiala a antreprenorului, IMM inovative au inalt grad de risc, oferind doar active intangibile si perspectiva unor randamente asteptate negative. In functie de prioritati, evaluarea IMM inovative aflate in faza primara care solicita finantarea prin creditare se face pe urmatoarele criterii, in ordinea importantei lor: management (capacitatea antreprenoriala), produs/ serviciu, piata, rentabilitate financiara. Pot sa apara o serie de probleme in legatura cu dificultatea analizei pietei in cazul produsului unic (insuficienta dezvoltare a produsului - fiind uneori in faza de concept - face dificila evaluarea necesitatilor financiare, planificarea financiara se bazeaza, de obicei, pe multe variabile, obisnuite in aceasta faza a afacerii). In absenta unui istoric al relatiilor cu intermediarii financiari si a unor dovezi concrete legate de capacitatea antreprenoriala a celor care au initiat un astfel de afaceri (masurata prin profitabilitatea pe ultimii ani), bancile asociaza riscuri mult mai mari pe care nu sunt dispuse sa si le asume. Pentru a compensa acest inconvenient, in unele tari, guvernele acorda garantii guvernamentale IMM-urilor inovative, in cadrul diverselor programe de dezvoltare, in aceasta etapa, rata succesului fiind foarte mica pentru start-up-uri.

In aceasta etapa de dezvoltare, nevoia de capital devine tot mai mare, generata fiind de dezvoltarea capacitatilor de productie si de distributie, dar si de necesitatea finantarii activitatii viitoare de cercetare-dezvoltare. Cu toate acestea, ponderea ridicata a activelor necorporale si incertitudinea legata de fluxurile de numerar viitoare pun IMM in situatia unui candidat mai putin dorit pentru finantare bancara (riscurile mari asociate se traduc in dobanzi mari percepute). Atitudinea rezervata a bancilor in privinta asumarii riscurilor implicate de afacerile aflate in prima etapa de dezvoltare este dublata si de lipsa unor specialisti care sa fie capabili sa evalueze corect sansele de profit. Din cauza nivelului inca redus de profitabilitate, este inca dificil de listat la bursa compania creata initial (chiar daca succesul comercial este tot mai evident). Mai mult, incertitudinea legata de fluxurile de numerar viitoare explica aversiunea ridicata a antreprenorilor fata de creditele bancare care presupun rambursarea cu regularitate a sumelor imprumutate si a dobanzilor aferente.

Intreprinderile aflate in perioada de lansare in principiu nu pot beneficia de finantare bancara, inturcat termenii finantarii bancare sunt stabiliti in functie de stadiul de dezvoltare a intreprinderii si de marimea acestia. In aceste conditii o sursa de finantare mai adecvata o constituie "ingerii afacerilor", care sunt persoane particulare (numite si "providentiale") de pe piata locala sau internationala (mai rar) care ofera sprijin financiar in schimbul detinerii de capital intr-o afacere si/sau ofera alte forme de finantare pentru inceputul afacerii sau finantari de risc.

Caracteristicile[1] generale ale investitorilor angels sunt:

persoane care motivatia si forta financiara necesara;

au un trecut care sa-i ajute in luarea deciziilor pentru investitiile cu risc mare;

au capital si expertiza, pe care le pot pune la dispozitia intreprinzatorului, in schimbul a 25-51% din actiuni, a unui drept de veto sau a unor modalitati de control.

investitiile facute de ei fiind de obicei mici (sub un milion de USD) in companii care sunt in stadii de inceput (2-3 angajati);

printre motivatiile cele mai importante sunt industria si tehnologia;

tind sa investeasca in afaceri aflate in faza primara, furnizandu-le capital si consultanta;

isi evalueaza singuri planurile de afaceri si echipa de management;

nu investesc in mai multe afaceri deodata si nu sustin financiar mai mult de doua runde:

investitiile dureaza in general intre 5-8 ani, iar profitul anula estimat, dupa impozitare, este de 30-40% (IMM inovative cu o rata mai redusa sunt excluse);

fac investitii directe.

La noi, astfel de afaceri s-au dezvoltat doar de doi-trei ani, iar managerii care au incredere in micile investitii sunt inca prea putini.

Investitorii individuali isi aduc si ei contributia formal sau informal la dezvoltarea IMM prin expertiza manageriala sau infuzie de capital. Fondurile de investitii cu capital de risc (venture capital) devin si ele interesate de dezvoltarea ideii de afaceri promovate de IMM inovative. Achizitiile si fuziunile, incheierea de aliante strategice permit cresterea fortei pe piata a intreprinderilor.

Capitalul de risc, conform definitiei legale pe care o regasim in Ordinul Consiliului Concurentei nr. 16/2003, reprezinta finantarea prin participare la capitalul intreprinderilor in scopul infiintarii si/sau dezvoltarii acestora (subscriere de actiuni la constituire sau la majorarea capitalului social). Capitalul de risc consta in fondurile banesti provenite din exteriorul firmei puse la dispozitia unei societati de putere financiara redusa (deseori fiind vorba de o firma nou infiintata), care in mod normal nu poate atrage subscrieri de capital sau finantari prin forme traditionale si care actioneaza in domeniul tehnologiilor industriale de varf, de catre investitori care devin astfel actionari si accepta sa preia un risc aferent foarte mare aferent unei investitii potential foarte profitabila.

Din ancheta realizata de Comisia Europeana, prin Directoratul General pentru Intreprinderi si Industrie, reiese ca leasingul si imprumuturile in descoperire de cont sunt cele mai utilizate tipuri de finantare utilizate de catre IMM iar capitalul de risc este foarte rar folosit. Situatia finantarii IMM difera foarte mult de la un sector de activitate la altul (fiind mai satisfacatoare in industrie si in constructii) si de la o firma la alta in functie de vechimea ei, de fluctuatia numarului de angajati. Capitalul de risc, desi este forma de finantare cea mai adecvata, este si cea mai putin dezvoltata.

Nevoile de fonduri ale companiilor (si implicit ale IMM) sunt variate: de la nevoi de lunga durata si valoare ridicata, legate de achizitionarea sau modernizarea proceselor de productie, la nevoi de scurta durata si valoare redusa, mult mai frecvente, care vizeaza finantarea activelor circulante (acordarea de creante unor clienti, finantarea stocurilor).

Finantarea acestor nevoi tine seama de caracterul permanent sau temporar si de durata in timp a acestora. Decizia de finantare vizeaza optiunea companiilor de a-si acoperi nevoile de finantare a proiectelor fie din fonduri proprii, fie prin imprumuturi sau prin participatie (atragerea de noi capitaluri prin majorarea numarului de actiuni si/ sau actionari). Decizia de finantare este proprie fiecarui proiect si fiecarei companii in parte, fiind adaptata la specificul proiectului si la structura financiara a companiei.

Cea mai mare parte a resurselor financiare provine din surse private (fiind mobilizate de institutii de intermediere private - banci comerciale, banci de investitii, fonduri de investitii), sursele publice intervenind de regula in finantarea unor proiecte de investitii de anvergura si de interes general (investitii in infrastructura de transport, in telecomunicatii). Intr-o economie de piata functionala, orientarea firmelor se face cu precadere catre surse private, credibilitatea companiei (inclusiv in ceea ce priveste finalitatea proiectului de investitii) in fata investitorilor privati fiind esentiala pentru succesul finantarii.

Fondurile cu capital de risc (venture capital) reprezinta astazi forma cea mai intalnita de mobilizare a capitalului privat al unui grup de investitori care cumpara actiuni intr-o firma nou infiintata, nelistata, dar cu potential de crestere rapida (datorat caracterului puternic inovativ al IMM). Prin aceasta forma de intermediere, sunt finantate companii/ proiecte din domenii de risc ridicat,d ar cu potential de crestere, oferind o gama diversificata de tehnici de finantare (actiuni, obligatiuni, credite). In principiu, aceste incheie contracte directe cu antrepernori care detin o tehnologie de varf, finantatorul percepand un dividend anual. De regula, cei care finanteaza astfel de afaceri nu au cunostinte avansate cu privire la procesul tehnologic, punand la dispozitia antreprenorului capitalul si expertiza manageriala de care acesta dispune.

In faza initiala, principalul beneficiar este antreprenorul (care are la dispozitie resursele financiare necesare si sprijinul direct al finantatorului in gestionarea afacerii), in timp ce in faza ulterioara, daca lucrurile merg bine, principalul beneficiar devine finantatorul care are dreptul sa preia integral afacerea respectiva.

Caracteristicile finantarii prin fondurile cu capital de risc sunt urmatoarele:

investitiile cu grad mare de risc;

rata mare a castigului asteptat - obiectiv ROI (return on investment) de minim 20%-30%;

detinerea firmei in portofoliu de la 1 la 7 ani;

achizitionarea intre 5-30% dintre actiunile firmei;

iesirea din investitie prin oferta publica pe pietele internationale, vanzarea catre o alta companie, preluare;

implicarea activa a investitorului.

In cazul IMM, aceasta forma de finantare este preferata finantarii prin bancile comerciale datorita: riscului implicat mult mai mare; faptului ca bancile evita uneori implicarea directa si ca, de cele mai multe ori, existenta unui istoric al relatiilor cu o banca este determinant in acordarea finantarii. In plus, in contractul incheiat cu antreprenorul, finantatorul poate restrictiona/ conditiona obtinerea de fonduri din alte surse si poate impune obligativitatea supravegherii directe a activitatii antreprenorului si a modului in care acesta gestioneaza fondurile primite.

Finantarea in etapa de expansiune a IMM inovative are urmatoarele caracteristici:

se face in companii mature, mai putin riscante decat companiile in faza primara;

castiguri mai mici, cu scadente mai apropiate pentru investitori si cerinte financiare mai mari decat in prima faza.

Aceasta etapa poate fi impartita in teri faze: second stage (faza a doua); third stage (faza a treia); bridge stage (faza de punte). In cea de a doua faza a dezvoltarii IMM inovative, volumul vanzarilor, precum si al activelor si al obligatiilor devin semnificative. Companiile ating pragul minim de profitabilitate si este atrasa o noua echipa de management. Este explorata pita de export si se perfectioneaza sistemul de management.

Obiectivele urmarite de IMM inovative sunt:

obtinerea unei profitabilitati consistente;

vanzari semnificative;

extinderea pietei de desfacere de la nivelul local la national;

crearea unui plan de expansiune pe pietele internationale;

antrenarea de forta de munca necesara expansiunii pe piata;

In aceasta faza, este atrasa o a doua runda de finantare cu capital de risc, iar fondatorii si investitorii pregatesc primele planuri de culegere a roadelor. Companiile aflate in faza a doua, caracterizata prin productia la scara larga si expansiunea pietei de desfacere, adesea primesc infuzii aditionale de capital care provin din a doua, sau chiar din a treia runda de capital de risc, de la companii mai mari care urmaresc oportunitati de distributie, investitori institutionali, alte companii de leasing (pentru echipamente de fabricatie), si parteneri strategici care, in general, cauta drepturi secundare de fabricatie si de distributie, atat pentru piata nationala cat si pentru cea internationala (comercializarea in sistem de franciza, coproductia, subproductia, licentierea).

Obiectivul principal al fondurilor de risc in aceasta etapa este acela de maximizare a ratei de profitabilitate. Gradul de implicare a fondurilor cu capital de risc depinde foarte mult de existenta unor mecanisme de iesire rapida din afacere prin care fondurile pot sa transforme actiunile in lichiditati.

In faza a treia, compania trebuie sa faca alegeri importante intrucat investitorii initiali (fondurile cu capital de risc, "ingerii", investitorii strategici) urmaresc cu precadere culegerea roadelor investitiilor si, in final , vanzarea acestei companii pe piata. In aceasta faza sunt foarte frecvente finantarile prin credite bancare acare trebuie sa fie recuperate pana in momentul listarii la bursa a companiei si vanzarea acesteia prin oferta publica.

Iesirea din IMM a investitorilor se poate realiza prin: vanzarea prin oferta publica initiala (IPO- initial public offerings) catre publicul larg si absorbtia IMM de suces de catre o companie mai puternica de pe piata.

Succesul procedurilor de iesire dintr-un IMM inovativ este fundamental: de o parte, randamentele se reduc pe masrua ce compania sau afacerea atinge maturitatea si astfel IMM devin mai putin atractive pentru investitorii dispusi sa-si asume riscuri suplimentare si, pe de alta parte, abandonarea IMM de catre fondurile cu capital de risc in momentul in care succesul afacerii devine o certitudine permite o realocare a fondurilor catre alte proiecte inovative similare. Oferta publica initiala (IPO) asigura resursele necesare dezvoltarii pe scara larga a unei idei de afaceri inovative la costuri mai reduse (decat creditele bancare) si in conditii de eficienta maxima.

Etapa finala a investitiilor realizate de fondurile cu capital de risc o constituie iesirea din firma in care s-a investit. Momentul si modalitatea de iesire sunt deosebit de importante pentru inregistrarea unui profit cat mai mare. Modalitatile de iesire sunt:

vanzarea pachetului de actiuni prin oferta publica de cumparare lansata de acestea;

vanzarea catre investitor, ca raspuns la oferta publica de cumparare lansata de acesta;

firma vizata alege acea modalitate pe care o considera ca o oportunitate pentru afacerile sale;

vanzarea catre managementul firmei sau firma; contractul initia dintre fond si societate prevazand aceasta posibilitate si definind conditiile de cumparare a actiunilor. 

Literatura de specialitate mentioneaza ca, pentru fondurile cu capital de risc sa se dezvolte pe o piata, este necesar ca mecanismul de iesire din IMM inovative (prin vanzare publica sau prin absorbtia de catre o companie mai mare) sa fie functional si foarte eficient. Acest lucru necesita o piata de capital functionala, eficienta si lichida cu institutii puternice si reglementari menite sa usureze accesul pe piata. In acest caz este vizata atit piata primara, dar mai ales piata secundara (NASDAQ in SUA, Never Markt in Gemrnaia, Nouvo Mercato in Italia, etc.). Sunt evidente inca diferentele majore care exista intre diferitele piete financiare din lume, gradul redus de integrare a acestora si stadiul diferit de dezvoltare. Cu cat gradul de capitalizare bursiera este mai mare, cu cat piata este mai dezvoltata si mai lichida, cu atat variantele de iesire din IMM inovative pentru fondurile cu capital de risc sunt mai multe, in timp ce tarile cu o piata de capital subdezvoltata ofera un potential limitat de dezvoltare tehnologica pentru companiile mici. Imbunatatirea calitatii antreprenoriale, diminuarea barierelor de acces pe pietele de capital, protejarea intereselor investitorilor minoritari pot avea un impact mult mia direct asupra imbunatatirii accesului la resursele de capital indispensabile progresului tehnologic.

Este evident ca implicarea fondurilor cu capital de risc in finantarea IMM inovative este inca in faza initiala in Romania, accesul la resursele financiare fiind ingreunat de o serie de bariere institutionale si legislative.

Comisia Europeana va continua sa promoveze, impreuna cu statele membre, un mediu cat mai favorabil capitalului de risc si difuzarea informatiilor despre conditiile de investitii, se considera necesara cooperarea intre sectorul public si industria capitalului de risc din fiecare tara[2].

Se intentioneaza crearea unei baze electronice de date si informatii, accesibila atat decidentilor politici cat si industriei interesate in practicarea investitiilor de capital de risc. Scopul principal al dezvoltarii capitalului de risc este de a contribui la dezvoltarea antreprenoriatului si inovarii, considerate factori-cheie ai succesului in dezvoltarea economica, crearea de bogatie si crestere a standardului de viata. Comercializarea rezultatelor inovarii si cresterea firmelor antreprenoriale necesita capital de risc, mai ales in stadiile initiale[3]. Disponibilitatea capitalului de risc este esentiala pentru a permite firmelor inovative sa se dezvolte in locatia lor initiala, prevenind brain-drain-ul spre locuri in care conditiile de finantare sunt mai bune.

Increderea publica in capitalul de risc este diferita in SUA fata de UE. In SUA, cultura antreprenoriala si cea orientata spre actionariat sunt bine construite si privite ca o buna alternativa de finantare, mai ales la nivel regional. In Europa, clusteringul si capitalul de risc sunt la un nivel redus, nepermitand publicului sa aiba o perceptie clara asupra beneficiilor investitiilor efectuate prin aceste mecanisme de finantare.

Fondurile de capital de risc sunt concentrate asupra afacerilor de mare anvergura, datorita recuperarii m mai atractive a investitiilor si a riscurilor reduse mai reduse in stadiile tarzii ale investitiilor in firmele mai stabile. Are loc un cerc mai vicios: intrucat sunt putine fonduri cu captial de risc active in stadiile de inceput ale firmelor, ele nu se pot dezvolta pe terme lung, iar putinele fonduri de business angels care isi asuma riscul sa investeasca in caeste stadii de dezvoltare a afacerilor sunt insuficiente pentru acoperi cererea de investitii.

Beneficiile recunoscute pe care le aduc economiei micile firme inovative sunt un argument pentru sectorul public sa suplineasca aceasta imperfectiune a pietei si sa investeasca in stadiile de inceput ale firmei. In plus, orice actiune a sectorului public de stimulare a investitiilor ar trebui sa contribuie la eficienta si sustenabilitatea pe termen lung a sectorului de capital de risc.

Finantarea activitatii intreprinderilor inovative in vederea derularii investitiilor necesare realizarii obiectului de activitate, dezvoltarii afacerii si consolidarii cotei de piata se poate realiza pe seama unor categorii de surse financiar-banesti, delimitate dupa domeniul de provenienta in capitaluri proprii (interne) si capitaluri imprumutate (externe). Un instrument de finantare nou si inca in faza de pionierat in economia romaneasca il constituie capitalul de risc, ca varietate a capitalurilor imprumutate.

Asadar, sursele de finantare la care poate apela o intreprindere inovativa se structureaza in doua mari categorii:

Capitaluri proprii

Capitaluri imprumutate

Leasingul cunoaste doua forme: leasingul operational (de exploatare) si leasingul financiar sau contractul de inchiriere si cumparare in rate (daca se adreseaza persoanelor fizice).

2.6. Scontarea, forfetarea, factoringul, leasingul

Atunci cand exista o neconcordanta intre existentul de fonduri pentru procurarea unor utilaje, spre exemplu si costul acestora, managerul firmei, impreuna cu serviciul financiar, poate lua decizia de a apela la forme specifice de finantare a investitiei respective, cum ar fi leasingul. De asemenea, atunci cand firma isi imobilizeaza fondurile in creante peste posibilitatile reale de finantare, se apeleaza la decizia de scontare a titlurilor ce atesta aceste creante.

A. Sursele interne de finantare sunt reprezentate de:

Contributiile proprietarilor sau membrilor organizatiei;

Resursele excedentare generate de activitatea organizatiei (autofinantare).

B. Sursele externe de finantare sunt reprezentate de:

Finantare rambursabila;

Finantare nerambursabila;

SURSELE INTERNE DE FINANTARE

A.1. Contributiile proprietarilor sau membrilor organizatiei.

Capitalul social reprezinta o sursa importanta de finantare[4] constand in contributia asociatilor la constituirea capitalului economic (totalitatea bunurilor pe termen scurt - capital circulant, si a bunurilor pe termen mediu si lung - capital fix ) prin aportul in numerar sau in natura.

A.2. Resursele excedentare generate de activitatea organizatiei (autofinantare).

Autofinantarea reprezinta retinerea de catre intreprinderi a unei parti din rezultatele obtinute din desfasurarea activitatii lor. Autofinantarea unor intreprinderi deja existente depinde, asadar, de capacitatea de a atrage venituri.

In principiu, diferenta dintre venituri si cheltuieli (profitul) se repartizeaza astfel:

impozit pe profit;

dividende;

participarea la profit a salariatilor;

fondul de amortizare;

provizioane;

rezerve;

fondul de investitii.

Autofinantarea are ca surse:

profitul net;

amortismentele;

rezervele;

fondul de investitii.

Autofinantarea este cea mai utilizata metoda de finantare a activitatii agentilor economici datorita avantajelor conferite intreprinderii si actionarilor:

Avantajele si dezavantajele utilizarii surselor interne de finantare.

Avantaje:

mentinerea independentei si autonomiei financiare, deoarece nu se creeaza obligatii suplimentare (dobanzi, garantii);

pastrarea capacitatii de contractare de credite;

cointeresarea managementului;

dezvoltarea urmeaza evolutia rezultatelor activitatii

constituie un mijloc sigur de acoperire financiara a necesitatilor organizatiei.

Dezavantaje:

proprietarii dispun de fonduri mai reduse pentru a investi in alte activitati mai profitabile decat activitatea care a generat excedentul financiar.

SURSELE EXTERNE DE FINANTARE

Finantare rambursabila

Creditul

Creditul reprezinta o finantare rambursabila prin care un finantator - autoritate publica, agent economic (cel mai adesea de tipul unei banci), ONG - care dispune de un excedent banesc, hotaraste sa-l investeasca in diverse activitati (fie activitati cu o rentabilitate mai ridicata, fie pentru a sprijini un anumit sector de activitate a carui dezvoltare ii poate aduce in viitor avantaje importante, fie pentru a raspunde unor nevoi sociale - de exemplu, constructia de locuinte). Aceste sume sunt destinate sprijinirii temporare a acestor activitati; in schimbul acestui sprijin, finantatorul solicita, pe langa creditul acordat initial, si o plata suplimentara (dobanda).

Dobanda este influentata de diversi factori determinanti, cum ar fi: dezvoltarea pietei de capital, capacitatea de refinantare a creditorilor externi, riscul de creditare individual etc. si se stabileste de banci in mod diferit pentru imprumuturile acordate in Lei si in valuta. Valoarea exacta poate fi negociata intre client si banca.

Dobanzile pot fi:

• dobanda nominala care de regula nu se modifica pe toata durata contractului.

dobanda efectiva include costuri anuale efective ale unui credit, adica costurile totale de finantare cum ar fi dobanzile curente si costurile suplimentare pe toata durata derularii contractului.

Dobanda se calculeaza dupa urmatoarea formula:

D=, unde: S - creditul acordat,

R - rata dobanzii

P - perioada de acordare a creditului (luni)

Solicitantul creditului trebuie sa detina o garantie. Garantia poate fi:

personala, daca o alta persoana se angajeaza sa plateasca in locul celui care a contractat creditul in cazul in care acesta nu mai poate rambursa creditul;

reala, care consta intr-o valoare materiala (casa, autoturism, utilaje, terenuri etc.), ce poate fi valorificata (vanduta) de catre banca, in cazul in care cel care a imprumutat creditul nu-l mai poate inapoia.

Caracteristicile creditului

In principal, creditul se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte:

• cel care da cu imprumut suma de bani (de ex. banca) nu isi pierde dreptul de proprietate asupra sumei imprumutate, ci numai dreptul de folosinta, care este transferat celui care solicita creditul (de ex. persoana care doreste sa-si deschida o afacere, sa cumpere un imobil etc.);
• creditul este acordat pe o perioada de timp determinata, pana la o data stabilita de la inceput (scadenta sau termen de rambursare), transferarea dreptului de folosire a sumei imprumutate fiind temporara;
• creditul trebuie rambursat (inapoiat) creditorului respectandu-se metodologia stabilita in contractul de creditare (lunar, anual etc., cu rate egale, crescatoare sau descrescatoare);
• solicitantul creditului trebuie sa plateasca celui de la care a imprumutat suma de bani o dobanda, un pret pentru faptul ca foloseste suma de bani respectiva. Dobanda poate fi platita odata cu ratele de credit sau lunar, anual etc. Ea se calculeaza in functie de rata dobanzii exprimata sub forma de procent.

• solicitantul creditului trebuie sa detina o garantie. Garantia poate fi personala, daca o alta persoana se angajeaza sa plateasca in locul celui care a contractat creditul in cazul in care acesta nu mai poate rambursa creditul, sau reala, care consta intr-o valoare materiala (casa, autoturism, utilaje, terenuri etc.), ce poate fi valorificata (vanduta) de catre banca, in cazul in care cel care a imprumutat creditul nu-l mai poate inapoia.

Formele creditului

• Creditul bancar este un credit sub forma baneasca acordat de bancheri intreprinzatorilor. El poate fi acordat indiferent de domeniul de activitate unde functioneaza solicitantul de credite, indiferent de marimea activitatii acestuia (intreprindere mare, mijlocie, mica). Modalitatile tehnice de creditare a activitatii curente a agentilor economici pot fi: avansurile in cont curent, linia de credit simpla, linia de credit confirmata, credite cu destinatie speciala.
• Creditul comercial este creditul pe care il acorda intreprinzatorii la vanzarea marfurilor sub forma amanarii platii. Astfel, un furnizor - vanzatorul - livreaza marfa clientului - cumparatorul - fara ca acesta din urma sa plateasca imediat. Ei se inteleg ca, dupa cateva zile, clientul sa plateasca marfa. In schimb, cumparatorul, pentru a garanta buna sa credinta, va emite o cambie, un document, unde e specificata suma pe care o datoreaza, termenul la care va plati si faptul ca se angajeaza sa plateasca la acel termen. De asemenea, acest document contine data emiterii si semnatura celui care o emite. Avantajele sunt de ambele parti:
• Creditul de consum este creditul folosit la vanzarea cu plata in rate a unor bunuri de consum personal de valori mari si folosinta indelungata - poate fi vorba de bunuri electrocasnice (frigidere, aragaze etc.), mobilier, automobile etc. 
• Creditul obligatar este un credit pe care il obtine o intreprindere care doreste sa realizeze finantarea unei investitii, cumpararea unor active fixe etc. El consta in vanzarea de obligatiuni catre persoane fizice, alte intreprinderi, banci, societati de asigurari etc., obtinand sume de bani. Termenul de rambursare pentru acest tip de credit este lung (peste 5 ani), cel care imprumuta creditul trebuind sa plateasca o dobanda de obicei fixa, numita si cupon. Avantajele celui care obtine acest tip de imprumut constau in faptul ca cel care achizitioneaza obligatiunile emise de el nu au drept de vot in Adunarea Generala a Actionarilor, deci nu devin actionari. De asemenea, de regula, dobanzile la obligatiuni sunt mai mici decat dividendele care ar trebui platite in cazul in care s-ar alege emisiunea de actiuni drept modalitate de procurare de capital suplimentar. 
• Creditul ipotecar este creditul contractat pentru constituirea de proprietati imobiliare (case, sedii etc) fiind garantat cu aceste proprietati. Acesta este contractat pe termen lung (peste 5 ani).

Caracteristicile finantarii unui credit

La alegerea unui produs potrivit si atractiv pentru creditare, din partea intreprinderii care solicita creditarea exista aspecte importante privind durata de rambursare, dobanda, modalitatile de achitare in rate, formele de asigurare, si alti factori cum ar fi posibilitatea oferirii de consultanta.

a)     Termenul de rambursare convenit trebuie sa depinda in primul rand de scopul investitiei: in timp ce finantarile circulante se realizeaza prin credite pe termen scurt, pentru investitii in utilaje care au durata de amortizare mai mare sunt adecvate contractele de creditare pe termen lung. Perioadele de rambursare pot fi pentru:

• credite pe termen lung: peste 4 ani
• credite pe termen mediu: 1-4 ani
• credite pe termen scurt: sub un an

De asemenea, la contractarea unui credit se are in vedere urmatoarele:

• stabilirea dobanzilor daca dobanzile au fost fixate sau sunt variabile si pot fi modificate oricand.
• termenele de achitare a dobanzilor scadenta dobanzilor fiind lunara trimestriala, de doua ori pe an, anuala sau la sfarsitul contractului.

b)     Taxele si comisioanele pot apare in diverse variante. De regula, se percepe inaintea primirii primei transe, o singura data, un comision (flat-commission) de 3-4% pentru administrare, prelucrare si altele. Alte taxe sunt cele specifice bancii si pot apare pentru:

• solicitarea creditului sau solicitarea analizei
• analizarea firmei si a garantiei;
• comisioane pentru avizare;
• asigurare s.a.

c)     La modalitatile de rambusare in rate a creditului sunt avute in vedere perioada si valoarea ratei creditului si a dobanzii. Pot fi convenite:

• modalitatile de rambursare in rate, adica restituirea creditului in transe egale;
• rate anuale adica restituirea, in transe egale in timp, a ratei si dobanzilor sau;
• alte modalitati de achitare in rate cu sau fara perioada de gratie.

d)     Perioada de gratie se caracterizeaza prin aceea ca pe durata respectiva sunt achitate exclusiv dobanzile scadente, fara rate. Perioada de gratie este, de asemenea, negociabila si variaza in general intre 6-12 luni.

e)     Felul si volumul garantarii creditului depind atat de produsul pentru care se acorda creditul cat si de reputatia firmei care solicita creditul. Este perceputa minimum valoarea nominala a creditului plus dobanda pe un an. La evaluarea obiectelor oferite ca garantie se efectueaza anumite reduceri de la pretul de cumparare, in functie de vechimea si felul obiectului. In principal, pot fi formate patru grupe pentru garantarea creditului, care difera in functie de forma de asigurare:

• teren si pamant: ipoteca, garantie abstracta
• bunuri mobile, creante si drepturi: gajarea de obiecte de valoare, preluarea de asigurari, cesiunea de creante si drepturi, exceptia de proprietate
• scrisori de garantie: gaj, bilete la ordin, garantie, clauza la asigurare
• persoana care solicita creditul: incredere personala, gajarea averii personale si a veniturilor personale.

Daca garantiile puse la dispozitie nu sunt suficiente pot fi oferite garantii suplimentare de catre institutii specializate .

f)      'Alti factori' care prezinta avantajele finantarii unui credit sunt:

• felul si volumul unei oferte de consultanta in probleme de finantare;
• durata prelucrarii unui credit, adica durata de la solicitarea unui credit pana la plata primei transe;
• volumul documentelor ce urmeaza a fi prezentate;
• limita de creditare;

Documente necesare pentru contractarea unui credit

O solicitare tipica pentru acordarea unui credit cuprinde o serie de documente obligatorii:

I. Cerere de credit (furnizata de catre agentia de implementare, banca, ONG-ul care acorda creditul).

II. Documente juridice de constituire a societatii:

• copie a statutului societatii;
• copie a contractului de societate;
• hotararea judecatoreasca de infiintare a societatii;
• copie a Certificatului de Inmatriculare la Registrul Comertului;
• copie a Certificatului de Inregistrare Fiscala - Cod fiscal;
• copii dupa Actele Aditionale inregistrate la Registrul Comertului cu modificarile ulterioare datei de infiintare;
• hotararea Adunarii Generale prin care au fost imputerniciti reprezentantii sa contracteze credite bancare in numele societatii.

III. Documente financiare:

• ultimul bilant anual (sau bilantul contabil anual) pentru ultimii 2-3 ani si, dupa caz, ultimul bilant semestrial (cu toate anexele);
• balanturile de verificare pe ultimele trei luni, situatia patrimoniului si rezultatele financiare pentru semestrul anterior;
• situatia bugetului de venituri si cheltuieli (contul de profit si pierderi) pentru anul in care se solicita creditul;
• situatii financiare curente ale debitorului si ale oricarui garant al acestuia.

IV. Plan de afaceri (studiu de fezabilitate incluzand proiectii financiare pe urmatorii 5 ani) intrucat activitatea de creditare se bazeaza pe viabilitatea planului de afaceri din care reiese capacitatea imprumutatului de a genera venituri, care constituie principala garantie si surse de rambursare a creditelor si de plata a dobanzilor. Planul de afaceri trebuie sa cuprinda ca anexe, functie de tipul proiectului, urmatoarele documente:

• autorizatii si avize necesare functionarii, proiect de constructie, aviz de mediu;
• cereri de oferta de produse si servicii de la principalii clienti;
• oferte de la furnizori pentru achizitionarea de echipamente si materii prime;
• lista garantiilor propuse de solicitantul creditului;
• rapoarte de evaluare si dovada proprietatii asupra acestora;
• acte privind situatia juridica a terenului.

Independent de documentele prezentate, solicitantul trebuie sa posede o viziune clara asupra felului si volumului investitiei planificate, a consecintelor care rezulta din aceasta (folosirea resurselor financiare si personale, perspectiva pe care o are intreaga afacere) ca si asupra unui concept de rambursare la timp a creditului.

Criteriile de acordare a unui credit

Pentru a putea beneficia de finantare prin credit bancar, IMM-urile trebuie sa indeplineasca o serie de criterii obligatorii.

Clasificate dupa natura lor, aceste criterii sunt:

administrative;

financiare;

Criterii administrative

Pentru a putea solicita un credit, intreprinderea trebuie sa fie legal infiintata si sa desfasoare o activitate licita fara sa fi inregistrat incidente majore identificabile prin consultarea Centralei Incidentelor de Plati (CIP) ori a Centralei Riscurilor Bancare (CRB), si sa nu aiba datorii restante catre fondurile statului.

Criterii financiare

Aceste criterii constituie baza deciziei de creditare, fiind in principiu cele mai importante:

Indicatorii financiari (rentabilitatea, gradul de indatorare, solvabilitatea);

Cifra de afaceri;

Fondul de rulment si necesarul de fond de rulment;

Averea societatii (capital social, rezerve, fonduri, active imobilizate si circulante);

Evolutia contului de profit si pierderi;

Capacitatea de rambursare 

La acordarea unui credit se urmaresc unele aspecte legate de:

Verificarea intreprinderii cum ar fi de exemplu:

rating: se are in vedere atat existenta unor probleme cu platile pe care le-a avut solicitantul de credite in trecut sau a unor obligatii/datorii externe cat si politica sa de plati in trecut.

domeniul afacerilor se urmareste daca solicitantul creditului se afla in domeniul unor afaceri cu sanse de viitor sau daca intreprinderea se afla in restructurari, care i-ar influenta negativ activitatea.

structura capitalului se verifica daca este asigurata valoarea sumei solicitate de valoarea capitalului social existent, care este valoarea utilajelor si prin ele capacitatea de adaptare la fluctuatiile de personal conjuncturale.

existenta firmei si experienta manageriala de cat timp se afla firma (cu succes) in domeniul de activitate actual si daca managerul dispune de suficiente cunostinte de piata si profesionale.

Obiectul investitiei solicitate, cum ar fi de exemplu:

economicitate / rentabilitate se asteapta ca investitia sa aduca un castig corespunzator, precum si amortizarea finantarii proiectului sa fie realizata intr-o perioada de timp utila.

durabilitate: se urmareste daca se asigura continuitatea proiectului si dupa incetarea finantarii externe, si daca resursele sunt suficiente pentru exploatarea profitabila de medie si lunga durata.

aspecte economice de ansamblu (mai ales in cazul programelor de promovare): in masura sa evidentieze modul in care proiectul contribuie la crearea de noi locuri de munca si venituri, si care sunt efectele previzibile asupra mediului inconjurato, dupa implementarea proiectului.

EVALUAREA DOSARULUI DE CREDIT

Finantatorul isi stabileste grupul de beneficiari potentiali si elaboreaza un sistem de evaluare si ierarhizare a acestora, dupa criterii care sa-i asigure atingerea obiectivelor vizate. Evaluarea presupune, de regula, elaborarea unui dosar de credit, care cuprinde o prezentare a solicitantului si a scopului pentru care solicita finantarea rambursabila.

Dosarele prezentate sunt evaluate de finantator, luandu-se decizia acordarii creditelor solicitantilor ale caror dosare au obtinut punctajele cele mai mari. Acordarea finantarii presupune incheierea unui contract de creditare, in care se stabileste si modalitatea in care este acordat creditul si forma sub care va fi el rambursat de beneficiar.

Avantajele si dezavantajele contractarii unui credit

Avantajele obtinerii unui credit:

timp scurt de acces la resursele financiare necesare;

accesibil in orice moment;

poate fi obtinut un volum variabil de resurse financiare, functie de necesitati;

posibilitate de negociere a conditiilor de rambursare.

Dezavantajele solicitarii unui credit:

aparitia unor obligatii suplimentare (dobanda, garantii);

existenta unor formalitati obligatorii de indeplinit (documentatii, rapoarte periodice etc.).

Scontare

      Operatiunea de scontare este efectuata de o banca comerciala. Aceasta operatiune presupune cumpararea unor documente care atesta proprietatea detinatorului asupra unor marfuri, cumparare care se realizeaza inainte de scadenta titlurilor respective.
       Caracteristica principala a operatiunii de scontare este data de faptul ca banca care realizeaza scontarea nu preia de la vanzator riscul de neplata. Ultimul posesor al titlului negociat ramane solidar la plata cambiei respective, in cadrul actiunii de regres. BCR efectueaza scontarea de titluri de creanta, o conditie impusa de BCR fiind cea legata de perioada ramasa pana la scadenta titlului (cel putin 15 zile lucratoare).
     

Forfetare

        In schimb, operatiunea de forfetarepresupune cumpararea de titluri de creanta, in conditiile in care banca cumparatoare preia asupra sa toate riscurile de neplata. De aceea, obiectul forfetarii este reprezentat de titluri cu un grad mai ridicat de garantie (cambii avalizate, trate cu garantie separata, garantii bancare etc.).
     

Factoring

      Contractul de factoring realizeaza o operatiune de finantare a firmei prin faptul ca permite cedarea creantelor detinute de un agent economic (numit aderent), creante pe care le are asupra clientilor sai, unei persoane numita factor; acesta se obliga sa incaseze aceste creante, fiind subrogat, in acest scop, in toate drepturile pe care aderentul le are impotriva debitorilor sai.
Creantele, care fac obiectul contractului de factoring, se materializeaza in facturile nationale sau internationale care atesta expedierea marfurilor. Si in acest caz, riscul insolvabilitatii debitorilor si riscul neplatii la termen (risc de trezorerie) sunt in sarcina factorului, fara posibilitatea pentru acesta de a se intoarce cu recurs impotriva aderentului.

Factoring-ul este un contract comercial de creditare la care participa o societate specializata (societate bancara sau o institutie financiara specializata) in incasarea de facturi denumita factor si o societate comerciala furnizoare de produse sau servicii denumita aderent. Aderentul urmareste sa-si incaseze pretul facturilor inainte de termenul de scandenta, iar factorul urmareste sa obtina un beneficiu, de regula un anumit procent din facturile pe care le deconteaza in avans.In activitatea de factoring ia partea si beneficiarul (clientul) care va notificat ca trebuie sa plateasca factura la scadenta factorului.

[modifica] Forme de factoring

Factoring traditional (old line factoring) - factorul plateste facturile in momentul in care intra in posesia lor

Factoring la scandenta (maturity factoring) - factorul plateste facturile la momentul scadentei lor

Factoring fara notificare - factorul se comporta ca un madatar si nu suporta riscul neplatii facturii

[modifica] Contractul de factoring

Prin incheierea unui contract de factoring nu se are in vedere o operatiune izolata ci se urmareste de regula exclusivitatea pe un anumit segment de clienti, regiune, sau tara. Avantajul aderentului este unul major pentru ca acesta nu trebuie sa incaseze facturile de la o multitudine de clienti, ci le incaseaza direct de la societatea de factoring. Factorul accepta facturile pe riscul sau, iar in cazul in care debitorul nu plateste acesta nu poate cere plata de la aderent(cu exceptia cazului in care aderentul nu furnizeaza catre beneficar serviicile sau marfurile care fac obiectul facturii). Pentru a-si asuma riscul neplatii unei facturi, factorul trebuie sa o accepte mai intai, altfel spus acesta va lucra doar cu clientii care-i agreeaza si care prezinta garantii. Daca nu accepta facutura, factorul o poate incasa in virtutea unui contract de mandat, fara sa-si asume riscul neplatii. Aderentul are obligatia de a-i notifica pe clienti ca a cedat creanta sa factorului, si acestuia din urma trebuie sa-i plateasca.

Factoring-ul este o modalitate de finantare a afacerilor, in mod special a tranzactiilor de import-export, mai putin cunoscuta in Romania. Poate si din cauza unei slabe popularizari in mediul de afaceri, termenul este la fel de putin cunoscut cum era acum cativa ani cel de „leasing“. Daca intre timp ne-am familiarizat cu achizitionarea in leasing, tendinta pietei va conduce logic spre modernizare si in ceea ce priveste finantarea comertului. Aceasta implica si adoptarea factoring-ului ca mijloc de finantare, in dauna clasicelor credite.
Prezent in legislatia romaneasca inca din 2002, factoring-ul se prezinta ca „un contract incheiat intre o parte (denumita aderent), furnizoare de marfuri sau prestatoare de servicii si o societate bancara sau o institutie financiara specializata (denumita factor), prin care aceasta din urma asigura finantarea, urmarirea creantelor si prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedeaza factorului, cu titlu de vanzare, creantele nascute din vanzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terti”.

Explicatii concrete
Intr-un limbaj mai comun, operatiunea de factoring consta in vanzarea de catre banca sau o societate specializata a creantelor generate din facturile comerciale. In cadrul tranzactiei, banca (sau firma de factoring) ofera finantare imediata. Astfel, la prezentarea de catre client a facturilor pentru produsele sau serviciile achizitionate, se achita imediat un procent de 85% din valoarea acestora. Dupa recuperarea contravalorii facturilor, factorul va achita diferenta de 15%, din care isi retine contravaloarea comisionului si a dobanzii.
Concret, factoring-ul este mecanismul de finantare prin care se obtin rapid lichiditati prin vanzarea de facturi a caror scadenta are termen scurt (cuprins de obicei intre 180 si 360 de zile). Intrucat factorul este cel care isi asuma riscul de neplata al debitorului, trebuie sa aiba in vedere seriozitatea partenerilor externi. In acest sens, banca (sau firma de factoring) va solicita situatii financiare si rapoarte despre creditele importatorilor, pentru a le putea verifica situatia. Factorul va lua in considerare si calitatea datoriei preluate. Daca unele creante se vor dovedi riscante din punctul de vedere al incasarii, acestea nu vor fi preluate.
Factoring-ul se aplica in special in operatiunile de import-export, unde nevoia rapida de lichiditati si recuperarea in timp relativ scurt a fondurilor investite sunt in echilibru. De aici rezulta si succesul acestui mecanism de finantare.

Avantaje
Pe primul plan in aceasta privinta se situeaza posibilitatea de a obtine finantarea intr-un termen foarte scurt. Astfel, bancile sau firmele de factoring acorda finantarea in ziua prezentarii facturilor, desigur in urma semnarii acordului de factoring.
Printre avantaje se regaseste si o imbunatatire a „cash-flow”-ului, datorata perioadei de obtinere a lichiditatilor mult mai scurte decat in cazul unui credit. In plus, spre deosebire de credit, fondurile obtinute nu trebuie sa respecte o anumita destinatie, putand fi investite in functie de necesitatile imediate ale clientului.
Pentru comerciantii care apeleaza la factoring, facilitatile sunt completate de faptul ca numarul documentelor ce trebuie prezentate bancii sau firmei de factoring este mult mai redus decat in cazul solicitarii unui credit. In urma analizarii documentatiei, factorul poate refuza acordarea serviciilor numai in cazul existentei unor legaturi de actionariat intre aderent si debitor sau in cazul conditionarii platilor de vanzare, plata in avans ori la livrare.
Prin factoring, firmele angrenate in tranzactii comerciale mai beneficiaza si de faptul ca se pot concentra pe dezvoltarea afacerii prin extinderea productiei si a vanzarilor, in timp ce factorul se ocupa de urmarirea incasarii si evidenta facturilor derulate prin factoring.

Cat costa?
Costul perceput pentru operatiunile de factoring se imparte in taxa pentru administrarea tranzactiei si o taxa separata pentru finantarea propriu-zisa a operatiunii. Astfel, exista un comision de factoring si unul de finantare.
Comisionul de factoring se aplica la valoarea nominala a facturilor achitate si reprezinta 0,5-1% pentru serviciile de factoring intern (in lei) si 1-2% pentru serviciile de factoring de export (in valuta). Comisionul pentru serviciile de factoring de export este stabilit de cotatia bancii sau societatii de factoring externe si depinde in mare masura si de volumele ce se vor derula prin factoring. De asemenea, conteaza numarul de debitori, precum si numarul de facturi tranzactionate.
Comisionul de finantare se aplica la valoarea finantata, respectiv la 80-90% din contravaloarea facturilor, pe perioada derularii contractului. Acesta este comparabil cu dobanda aplicata la creditele pe termen scurt (in lei sau valuta) si este negociabil in functie de fiecare tranzactie.

In lume
Prima piata importanta pe care factoring-ul si-a facut aparitia a fost cea a Statelor Unite, unde, pana in anii ’60, majoritatea firmelor de specialitate au fost familiale. Din 1980, bancile au sesizat oportunitatea promovarii unor asemenea servicii si au demarat o masiva achizitie a societatilor de factoring.
Cheia succesului nu o reprezinta insa marimea pietei, deci o raportare la SUA este inadecvata in context. De asemenea, nu conteaza prea mult nici cunoasterea conceptului de factoring. Ceea ce conteaza este organizarea corespunzatoare a companiilor specializate si constientizarea faptului ca factoring-ul are propria cultura in domeniu. De exemplu, schimburile de cunostinte intre membrii unor retele de factoring, precum „Factors Chain International“, au contribuit la cresterea profesionalismului. Ca urmare, companii nationale din domeniu au devenit capabile sa opereze pe plan international.

„Made in Romania“
Cu toate avantajele substantiale oferite de factoring, firmele romanesti nu au apelat intr-o mai mare masura la aceasta categorie de produse pana in 2001. Abia atunci tranzactiile au depasit 100 de milioane de euro. In acelasi timp, in Polonia volumul tranzactiilor masura 3.000 de milioane de euro. De asemenea, in Cehia, Ungaria si tarile baltice se inregistra un volum superior. Cauzele acestui decalaj tin atat de conditiile macroeconomice, cat si de oferta sistemului bancar. Lipsa ofertei bancare a constituit o frana in expansiunea factoring-ului, insa tendinta actuala este de crestere accentuata. Ritmul rapid de crestere a veniturilor obtinute de banci din operatiuni de factoring (de aproximativ zece ori in ultimii sase ani) indica intensificarea schimburilor comerciale si a nevoii de lichiditati a agentilor economici, confruntati cu o concurenta tot mai puternica.
In prezent, piata autohtona a serviciilor de factoring bancar este impartita intre BRD (27%), BCR (23%), Raiffeisen (19%), UniCredit (19%) si ABN Amro (12%).      Doar cateva sute de IMM-uri apeleaza la finantarea prin factoring a afacerilor, piata romaneasca a factoringului fiind de peste 400 de ori mai redusa decat cea din UE', a afirmat ieri Mihaela Dimitriu, directorul de factoring al BRD, cu ocazia intalnirii anuale a companiilor de factoring grupate in jurul Societe Generale. Astfel, daca piata romaneasca a factoringului este de circa 1 miliard de euro, in UE incasarile anuale din factoring ating 400 de miliarde de euro. Putin cunoscut la noi, factoringul este 'pe val' in Europa. Concret, firma de factoring cumpara facturile pe care le are de incasat o companie, platindu-i acesteia, pe loc, 80% din valoarea bruta a facturilor. Restul de 20% se va achita in momentul platii lor, de catre debitor. De pilda, o companie poate avea de incasat 100 de facturi, in valoare de 100 de milioane de euro, dar are in acelasi timp nevoie de lichiditati pentru derularea afacerilor. In acest caz, se adreseaza firmei de factoring, care ii plateste pe loc 80 de milioane de euro, urmand ca diferenta sa o achite dupa ce debitorii platesc la randul lor. In plus, firma de factoring poate sa asigure si protectia contra riscului de neplata al debitorilor pana la 80% din contravaloarea facturilor la intern si pana la 100% din contravaloarea facturilor de export. Clientii trebuie sa aiba in vedere doua costuri care se solicita in cadrul contractului de factoring: dobanda (care se aplica la partea finantata a facturii, de 80%), similara cu cea practicata de bancile comerciale (BUBOR sau EURIBOR, plus marja). In schimb, comisionul de factoring se aplica la valoarea totala a facturii, care este negociabil. 'Clientul vine la noi, isi depunde cererea, noi analizam dosarul, vedem care e vulnerabilitatea afacerii, cine sunt debitorii, iar apoi stabilim un plafon de factoring', explica Dimitriu. In fapt, se face o analiza financiara a fiecarui client, in urma careia se acorda un rating bazat pe bilantul clientului respectiv (lichiditate, profit net etc). Cele mai vandute produse de factoring pana in prezent au fost cele in moneda nationala (factoring intern). In prezent, principalii jucatori de pe piata de factoring sunt BRD, BCR, Raiffeisen Bank, ING Bank, Compania de Factoring si Unicredit. Lider de piata este BRD, cu o cota care ar putea ajunge la 42 la suta. Dezavantaje pentru IMM: Factoringul implica costuri ridicate, sumele alocate pentru aceasta operatiune putand fi altfel folosite de IMM pentru eficientizarea afacerii Apare un risc indirect, de natura comerciala. Pe parcursul recuperarii creantelor, mai ales daca apar intarzieri de plata, firma de factoring poate avea o atitudine transanta fata de debitori, ceea ce poate conduce pe termen lung la pierderea unor clienti Factoringul este un contract de 'adeziune' la cateva conditii impuse si nu lasa prea mult loc de negociereRiscuri ale companiei de factoring: Odata cu preluarea creantelor, compania de factoring isi asuma riscul insolvabilitatii debitorilor, ceea ce uneori da adevarate batai de cap cu recuperarea banilor In cazul factoringului clasic, trebuie sa-si asume si riscul creditului. Dar cum toate acestea se fac pe bani, companiile de profil considera ca este un risc pe care merita sa si-l asume.

Beneficiari

      Scontarea si forfetarea realizate de bancile comerciale romanesti au ca beneficiari societatile comerciale si regiile autonome autohtone, precum si societatile mixte cu participarea capitalului strain. Titlurile de creanta care pot constitui obiectul operatiunilor de scontare si forfetare sunt reprezentate de conosamente, scrisori de trasura, trate, bilete la ordin, alte documente care atesta titlul de proprietate asupra unor marfuri.
     

Titluri negociate

      Firmele care vand titlurile de creanta primesc contravaloarea in valuta, prin creditarea contului firmelor respective in maximum 2 zile lucratoare de la data incheierii conventiei de scontare /forfetare. In acest mod, pentru firmele in cauza se elimina efectele riscurilor economice si valutare ce puteau sa apara pana la scadenta titlurilor vandute bancii.
     

     Cost

      Costul operatiunilor de scontare, forfetare sau factoring este determinat de conditiile pietei creditului si are in vedere dobanda de baza practicata de banca ('prima rate'), marja de risc, comisionul de gestiune a titlurilor de catre banca respectiva.

Contractul de leasing

Prin intermediul contractului de leasing, utilizatorul bunului exportat beneficiaza de un credit (finantare) in mod indirect sau sub forma valorii bunurilor pe care le foloseste fara sa le achite in momentul procurarii. Achitarea se realizeaza de o firma (organizatie financiara) care cumpara bunurile respective cu scopul inchirierii lor.

Tipuri de contracte
de leasing

      Aceasta societate financiara va incheia cu utilizatorul efectiv al bunurilor un contract de locatie, prin intermediul caruia se stabilesc conditiile de inchiriere, nivelul chiriei etc.
          Sunt cazuri in care contractul de leasing este facut direct de firma producatoare   (Contractul de lease-back), sub forma inchirierii de utilaje pentru unele servicii (Contractul de renting), sub forma inchirierii de aparatura electronica de calcul pe timpi         partajati la mai multe firme (Contractul de time-sharing).
   Prin sistemul de cote de chirie lunara, beneficiarul bunurilor procurate prin contractul de leasing plateste o suma care depaseste pretul de catalog al produselor, dar, in schimb, beneficiaza de serviciile integrale ale bunurilor imediat dupa inchiriere

Desi situatia variaza considerabil de la o tara la alta, se pot gais totusi anumite puncte in comun:

. IMMurile nu sunt instiintati de existenta diferitelor instrumente financiare (factoring, leasing, credite pentru furnizori si capital de risc, ingerii afacerilor etc.) datorita unei lipse de consiliere si servicii de informare.

. Pe de alta parte, cele mai multe instrumente financiare existente pe piata nu sunt adaptate necesitatilor specifice ale IMMurilor;

. IMMurile si in special companiile mici, sunt adesea obligate sa gaseasca surse private de finantare (familie etc), deoarece accesul la imprumuturi bancare este dificil din urmatoarele motive:

1. Cererea de a prezenta inregistrari pe o perioada relativ lunga;

2. Cerinte colaterale extrem de ridicate;

3. Rate mari ale dobanzilor (Polonia:intreprinderile mari: WIBOR + 1%, IMMuri fara inregistrari anterioare - predominante la WIBOR + pana la 5%; Ungaria: IMMurile platesc o rata a dobanzii de 7-7,5% in plus peste prima rata);

4. Dificultati in a obtine imprumuturi pe termen lung.

. In multe tari uvernele nu ofera subventii la ratele dobanzilor pentru IMMuri, pentru a reduce pretul imprumutului.

. In mod uzual exista surse de finantare publice sau private partial functionale , menite sa spriine lansarea afacerilor;

. Unele tari au infiintat scheme de garantare a imprumuturilor mutuale la nivel regional sau national. Insa acestea sunt adesea decapitalizate, fara a avea nici un mecanism de regarantare disponibil. Schemele de garantare nu sunt de obicei apte sa indeplineasca cererea.

. In lumina unei deosebite importante acordata accesului la finantare pentru crearea si dezvoltarea de IMMuri, asociatiile de IMMuri central si est europene isi invita guvernele si UE pentru a implementa urmatoarele masuri:

Scheme de garantare a imprumutului - eficiente si eficace sub raportul costului

Prima si cea mai importanta recomandare este crearea unor scheme de garantare a imprumuturilor in fiecare din tarile CEE. In cele mai multe tari vest europene, aceste scheme se dovedesc un excelent instrument de reducere a riscului pentru banci, ceea ce se traduce in rate ale dobanzii mai reduse si cerinte colaterale. In plus fondurile de garantare a imprumututrilor nu presupun poveri financiare dure asupra bugetelor statului.

Aceste scheme trebuie sa fie suficient capitalizate pentru a raspunde necesitatilor pietei. VA fi de aceea necesar ca guvernele nationale, bancile si UE sa contribuie la finantarea acestora. Intr-o faza ulterioara si companiile trebuie sa-si aduca aportul.

Sprijin public pentru anumite credite si imprumuturi

IMMurile au nevoie de un anumit spatiu de actiune pentru a concura marile companii. Faptul ca acestea platesc rate ale dobanzilor considerabil de ridicate creaza un serios dezavantaj competitiv si aceasta va impiedica capacitatea de a investi in conformitate cu Acquis-ul comunitar.

In cooperare cu UE, tarile CEE ar trebui sa ofere initiative de genul "Cresterea si Mediul" si "Cresterea si Forta de munca", cu orientare asupra implementarii Acquis-ului comunitar.

Pentru a evita denaturarile la nivelul competitiei, guvernele ar trebui sa limiteze suportul lor la doar cateva scheme importante din punct de vedere politic si general accesibile. In mod egal aceste masuri ar putea fi insotite de reduceri de taxe intr-un mod in care rambursarea creditelor (inclusiv a dobanzilor) pentru investitii in Acquis-ul comunitar sa fie deduse din povara fiscala.

Sprijin public pentru initierea de afaceri

Crearea de noi intreprinderi este esentiala pentru a face fata restructurarii industriale si cerintelor cresterii procesului inovational. Guvernele tarilor CEE ar trebui sa dovedeasca un profund interes in acest proces. Doua masuri de sprijinire sunt propuse:

Micro-credite

Credite mici de deschidere pentru crearea de microintreprinderi, in specialin sectorul serviciilor. Experienta a dovedit ca astfel de scheme incurajeaza in special femeile sa-si deschida propria afacere.

Fonduri pentru implementarea de capital/incubatoarele

Asa numita economie noua si alte companii care se dezvolta rapid pot aea perspective excelente pentru obtinerea de profituri viitoare, dar au de asemenea cerinte financiare considerabile. Fondurile pentru implementarea de capital si incubatoare pot raspunde eficace si eficient la aceste cerinte. Oriunde este posibil, finanatarea de fonduri private ar trebui inclusa.

Cresterea constientizarii diferitelor instrumente financiare

Programul Phare si guvernele nationale ar trebui sa finanteze un program de instruire pentru consultantii de afaceri din asociatiile pentru IMMuri din tarile CEE, pentru a le permite acestora sa insoteasca IMMurile in eforturile acestora de a accede la cele mai potrivite surse de finantare.

PARTICIPAREA LA DIALOGUL SOCIAL

Dezvolatrea unui dialog autonom si activ social reprezinta o conditie esentiala pentru stabilirea unei economii de piata sociale in tarile candidate. Partenerii sociali joaca un rol

major in cadrul procesului european de largire si integrare, in conformitate cu responsabilitatile si competentele acestora. Prin dialog social, ei pot contribui activ la definirea reformelor economice si sociale, inclusiv implementarea Acquis-ului comunitar, intr-o maniera eficienta economic si acceptabila social.

Dialogul social devine de asemenea o componenta a Acquis-ului comunitar in domeniul fortei de munca si a politicii sociale. Prin tratatul de la Amsterdam, care garanteaza dreptul partenerilor sociali europeni de a negocia acorduri care ar putea conduce la legislatie europeana, partenerii sociali fiind actorii unei reale "subventii sociale".

Practc in toate tarile candidate exista dialogul social, care se poate regasi sub forma unei consultatii tripartite cu guvernul, sau sub forma unui dialog social bilateral intre organiyatiile patronale si sindicatele comerciale. In cele mai multe tari, asociatiile de IMMuri sunt implicate direct sau indirect.

Considerand ca toate reformele concepute vor afecta de asemenea puternic IMMurile, asociatiile de IMMuri din centrul si estul Europei invita guvernele sa:

. recunoasca importanta unor asociatii de IMMuri puternice si independente in impulsionarea reformelor reformelor economice si sociale;

. asigure ca IMMurile pot participa direct si independent la dialogul social prin intermediul asociatiilor nationale de IMMuri care le reprezinta. Daca exista intr-o tara mai multe asociatii de IMMuri, participarea ar trebui limitata la cele mai reprezentative;

. sprijine articularea si distribuirea corecta a responsabilitatilor intre diferite nivele de actiune (national, sectorial, teritorial sau la nivel de companie)

. intareasca autonomia partenerilor sociali si a spatiuluiin care acestia isi pot exercita pe deplin responsabilitatile.

PREGATIRE VOCATIONALA CALIFICARE PROFESIONALA SI INOVARE

Daca Europa va deveni cea mai dinamica si competitiva economie din lume in 10 ani, cu o crestere economica sustinuta, cu locuri de munca mai multe si mai bune, atunci un numar de obiective trebuie atinse. Societatea bazata pe cunostinte trebuie construita pe educatie, instruire si o noua cunoastere derivata din cercetare. Avand educatia si pregatirea, ca chestiuni nationale exista necesitatea unei strategii comune in care sistemele nationale sa transpara si un numar de criterii ale calitatii este stabilit pentru masurarea sistemului national.

Atunci cand schimbarile in sistemele educationale au loc, reprezentativii IMMurilor, ar trebui de asemenea sa fie implicati in proces. Intreprenoriatul ar trebui sa fie parte a curiculumuluiinca din scoala primara. Pregatirea vocationala ar trebui sa aiba loc atat in centre de instruire, cat si in intreprinderi, pentru a avea succes. Continuarea pe mai departe a pregatirii si repregatirii poate, in cele mai multe cazuri, sa aiba loc in intreprinderile mici. Trebuie sa recunoastem abilitatile dezvoltate in cadrul intreprinderiloe, ambale ca rezultat al pregatirii vocationale si a pregatirii pe mai departe si a repregatirii. Diferite sisteme ale

pregatirii vocationale la nivel secundar, incluzand ucenicia, trebuie promovate in mod egal catre forme de educatie continua si pregatire si sa beneficieze de finantare egala.

Educatia si calificarile sunt de o importanta vitala pentru functionarea pietelor fortei de munca atat in UE cat si in tarile CEE. O ofensiva de calificare si educare este necesara pentru a furniza noi abilitati si pentru a imbunatati calitatile si aptitudinile existente pentru provocarile unei economii in rapida schimbare care sa creeze chiar mai multe posibilitati complexe de angajare. UE si tarile CEE trebuie sa faca fata unei competitii ridicate din partea celorlalte colturi ale lumii. Intreprinderile si guvernele ar trebui sa caute cai de calificare continua nu numai a angajatilor, dar si a somerilor.

O atentie deosebita trebuie acordata educatiei si pregatirii tinerilor. Ar trebui promovat incepand inca de acum schimbul de ucenici si practicanti, intre tarile CEE si statele membre UE. Toate programele nationale si europene de interschimburi ar trebui sa includa tarile candidate. Schimburiel intre intreprinderi s-au docedit a fi de mare succes, si prin urmare ar trebui sa fie continuate si pe mai departe.

Pentru a recunoaste importanta participarii IMMurilor la pregatirea vocationala, la instruirea la locul de munca si instruirea continua, precum si necesitatea de noi si imbunatatite aptitudini/abilitati, sfatuim guvernele din tarile CEE sa:

. asigure implicarea organizatiilor de IMMuri in structurarea si imbunatatirea sistemelor nationale de pregatire;

. recunoasca necesitatea includerii IMMurilor in luarea deciziilor, alocarea resurselor, si implementarea pregatirii vocationale, uceniciei si perfectionarea la locul de munca;

. promovarea si sprijinirea programelor de interschimb pentru practicanti, cat si pentru traineri si intreprinzatori;

. sisteme de sprijin a evaluarii instruirii non formale la nivelul IMMurilor;

. asigure ca programele de dezvolatare-cercetare ale UE au un accent puternic asupra proiectelor de cercetare flexibila la nivel mic (IMM), orientate pe crearea de retele regionale de institutii de cercetare, universitati si IMMuri.