Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor



Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
Obiectivele si constrangerile politicii monetare


Obiectivele si constrangerile politicii monetare




Obiectivele si constrangerile politicii monetare

Politica monetara, ca o componenta de baza a politicii economice, desemneaza un set de masuri prin care autoritatile monetare incearca sa regleze nivelul cererii agregate din economie, prin influentarea nivelului lichiditatii si a conditiilor de acordare si a disponibilitatii creditului in economia nationala.

1.1 Obiectivele politicii monetare




Obiectivele de moment, tactice ale politicii economice sunt si obiectivele politicii monetare, ele fiind subordonate totodata unor obiective permanente, strategice.

Scopurile politicii economice au in vedere in principal, ocuparea fortei de munca, stabilitatea preturilor, cresterea economica si stabilitatea balantei de plati.

Ocuparea fortei de munca utilizeaza ca indicator rata somajului, aceasta fiind eficienta din punctul de vedere al maximizarii productiei prin echilibrarea marginala a pierderii directe - datorita faptului ca exista muncitori neangajati - cu castigul provenit din flexibilitatea crescuta a fortei de munca neangajate.

Stabilitatea preturilor. In economie exista doua tipuri de cresteri de preturi, si anume: modificari ale preturilor unor produse comparativ cu preturile celorlalte produse, caracteristica a functionarii unei economii de piata concurentiale, si modificari in aceeasi directie a tuturor majoritatii preturilor. In cazul primei categorii de modificari, sistemul de preturi asigura automat ajustarea ofertei pentru a raspunde in mod adecvat variatiilor cererii. Desi modificarea relativa a preturilor are efecte divergente asupra unor categorii de agenti economici, ea nu afecteaza negativ economia in ansamblu, ci dimpotriva creste eficienta economiei nationale. A doua categorie de modificari ale preturilor reprezinta fenomenul de inflatie. Impactul acestui fenomen are drept consecinta redistribuirea arbitrara si inechitabila a veniturilor si a avutiei. Inflatiile nu pot fi anticipate in totalitate, iar economia nu poate fi indexata in intregime, in conditiile unei nesigurante si incertitudini in crestere.

Cresterea economica (cresterea Produsului Intern Brut) nu trebuie privita ca finalitate, ci pentru posibilitatile pe care le ofera, in privinta imbunatatirii nivelului de trai in prezent si perspectivele cresterii acestuia in viitor. Socurile produse de modificarile structurale din economie (de exemplu cele provocate de extinderea automatizarii, informatizarii) pot fi mai usor absorbite intr-o economie aflata in crestere.

Stabilizarea balantei de plati presupune un echilibru al incasarilor si platilor din cadrul contului curent si al contului financiar si de capital. Astfel, cresterea datoriei externe nu se poate face oricat de mult.

Alte scopuri ale politicii economice pot fi: -stabilitatea bugetului de stat; -realizarea unei repartitii mai echitabile a veniturilor in societate; -conservarea resurselor nationale; -reducerea datoriei externe etc. Prioritatile la un moment dat depind in fiecare tara de contextul conjunctural economic existent. Obiectivele politicii economice sunt realizate prin aplicarea unor strategii economice alternative, in cadrul carora sunt utilizate combinatii diverse ale instrumentelor economice, in functie de conjunctura evolutiei si structurii economiei.

Politica monetara depinde intr-o mare masura de mixul de politici economice, de modul de dozare a acestora, demonstrandu-se chiar ca obiectivele politicii monetare nu pot exista de sine statator, in absenta celorlalte obiective ale politicii economice.

Obiectivele pe care le poate urmari politica monetara sunt: controlul inflatiei, controlul volumului ofertei de bani din economie, asigurarea unui nivel stimulativ al ratelor dobanzii efectiv practicate si a unui nivel adecvat al cursului de schimb al monedei nationale, dar principalul obiectiv este evitarea fluctuatiilor neanticipate ale preturilor, deci stabilitatea preturilor pe termen lung. Baza unei analize o constituie ecuatia schimburilor formulata de Irving Fisher in 1911:

M*V = P*Q (1)

Unde M este masa monetara, V este viteza de rotatie a banilor in economie, P este nivelul preturilor, iar Q cantitatea de bunuri si servicii. Si, mai mult, preturile fiind variabila determinata din aceasta ecuatie:

P=( M*V)/ Q (1')

Viteza de circulatie a banilor, V, reprezinta o variabila exogena care depinde de factorii psihologici. Cresterea lui V inseamna scaderea increderii in moneda nationala. Obiectivul natural al politicii monetare este controlul nivelului general al preturilor (a inflatiei) care se poate realiza prin controlul cererii agregate, dar mai cu seama prin controlul masei monetare, aceasta din urma fiind singura dintre variabilele ecuatiei schimburilor pe care statul o poate controla in mod direct, in baza dreptului suveran de emisiune monetara, si aceasta in anumite limite.

Experienta ultimilor ani a evidentiat ca obiectivele vizand echilibrul extern si preturile nu pot fi atinse fara a avea consecinte negative asupra cresterii outputului si a utilizarii factorilor de productie, iar favorizand cresterea si ocuparea, se deterioreaza echilibrul extern si inflatia.

Atingerea unui obiectiv final presupune succesiunea urmatoare:

Instrumente Obiective Obiective Obiective

operationale intermediare finale

Aceasta succesiune pornind de la instrumente, pana la obiectivele finale ale politicii monetare contribuie nu numai la o intelegere mai buna a transmiterii politicii, dar si la o mai mare transparenta a ei, fapt foarte important intr-o economie in care publicul formuleaza si actioneaza conform unor asteptari(anticipari) ale variabilelor economice. Astfel, se folosesc de catre bancile centrale ca:

obiective operationale baza monetara sau rezervele valutare;

obiective intermediare: -oferta de bani din economie;

-creditul;

-rata dobanzii;

-cursul de schimb al monedei nationale.

obiective finale: -mentinerea valorii interne si externe a monedei nationale;

-furnizarea catre economie a cantitatii de moneda necesara pentru cresterea economica si mentinerea nivelului de folosire a fortei de munca (politica monetara laxista, de tip keynesist, activista);





-lupta contra inflatiei;

-cresterea economica.

Obiectivul fundamental al autoritatii monetare, deci al bancii centrale din orice tara este de a asigura stabilitatea monedei nationale. Pe langa aceasta, trebuie sa mai avem in vedere o multitudine de aspecte, fiind rolul politicii monetare:

-sa previna panicile financiare;

-sa evite instabilitatea excesiva a ratei dobanzii;

-sa previna anumite sectoare ale economiei de a suporta povara politicii restrictive;

-sa castige si sa mentina increderea in moneda nationala atat in interiorul tarii, cat si in afara ei, in special pentru investitorii straini.

Prevenirea panicii financiare nu este un scop continuu, fiind legata de falimentele bancare si incapacitatea lor temporara de a-si reface depozitele, si indirect de cresterea somajului. Cand apare acest fenomen, trebuie prevenita extinderea lui, printr-o politica reversibila.

Stabilitatea ratelor dobanzii asigura eficienta pietei financiare si mentinerea relativ la acelasi nivel a cursului de schimb, evident in functie de regimul acestuia.

Obiectivele intermediare alese, cum ar fi controlul ratei de cresterea masei monetare, asigurarea unor dobanzi real pozitive in economie si controlul cursului de schimb arata dependenta stransa a dinamicii preturilor de cea a masei monetare, rolul important al dobanzii in evolutia cererii de bani in economie, cat si relatia biunivoca dintre inflatie si curs de schimb.

In aplicarea politicii monetare banca centrala utilizeaza o strategie bazata pe incercarea de a atinge obiectivele cunoscute influentand nu direct masa monetara, ci rata de crestere a acesteia.

Un scop intermediar este o variabila pe care banca centrala o controleaza nu pentru ca este importanta ca atare, ci deoarece se considera ca prin aceasta se va atinge scopul final. S-a demonstrat ca rate mai mari de crestere a masei monetare vor determina pe termen scurt cresterea inflatiei odata cu reducerea somajului (datorata cresterii nivelului activitatii economice), in timp ce rate mai scazute de crestere a masei monetare vor duce la scaderea inflatiei si la cresterea pe termen scurt a somajului, dovedindu-se o ineficienta a utilizarii cresterii masei monetare ca obiectiv intermediar. Masa monetara ca obiectiv intermediar, a fost larg adoptata de multe banci centrale in anii '70, cand a aparut necesara modificarea formularii obiectivului datorita modificarii ecuatiei cererii urmare a inovatiilor financiare.Chiar in unele tari - ca Australia in 1985, Canada in 1982 - s-a renuntat la mecanismul scopurilor monetare intermediare. Despre rata dobanzii, chiar daca el figureaza ca scop intermediar, nu se practica de nici o banca centrala.

Realizarea obiectivelor intermediare se face prin stabilirea unor obiective operationale, de exemplu un anumit nivel al bazei monetare corelat cu un anumit nivel al dobanzilor sau cu posibilitatea ajustarii in functie de situatia fiecarui moment a lichiditatii din sistemul bancar.

Pentru a atinge aceste obiective operationale, banca centrala utilizeaza un set de instrumente de politica monetara ce cuprinde: refinantarea, mecanismul rezervelor minime obligatorii, operatiunile de open-market si alte instrumente.

1.2 Divergente sau incompatibilitati intre obiective

Potentarea sau dimpotriva, compensarea intre obiectivele politicii economice au ca factor principal cadrul economic, legislativ si conjunctural, propriu fiecarei tari. Astfel ca, in cazul tarilor aflate in faza de tranzitie pot apare distorsiuni, anomalii de la regulile observate in alte tari. Cert este insa, ca alegerea obiectivelor trebuie sa se faca in functie de importanta lor, armonizandu-se prin concesii reciproce, urmarindu-se atingerea ,,binelui social''.

In ce priveste relatia stabilitatea preturilor - ocuparea fortei de munca, incercarile de a reduce rata somajului prin stimularea cererii au de regula, drept rezultat o crestere a nivelului general al preturilor. In acelasi timp, reducerea cererii agregate prin politici monetare si fiscale in scopul eliminarii cresterii preturilor, duce la diminuarea gradului de ocupare.

Relatia inflatie - somaj a fost descrisa inca din anii '50 prin faimoasa curba a lui Phillips care arata ca cu cat rata somajului este mai mare, cu atat cea a inflatiei e mai redusa; este deci vorba despre un compromis intre inflatie si somaj.

Intre obiectivul accelerarii cresterii economice si cel al mentinerii unei rate scazute a somajului nu exista nici un conflict, fiind dimpotriva vorba de o interdependenta intre ele, o potentare reciproca.

Relatia crestere economica - stabilitatea preturilor este foarte controversata. Unii economisti afirma ca o crestere sustinuta pe termen lung nu poate fi obtinuta fara mentinerea stabilitatii preturilor, deoarece inflatia poate frana cresterea prin incurajarea in primul rand a activitatilor speculative si nu a investitiilor productive. Altii sunt de parere ca inflatia reprezinta un stimul pentru crestere, facand imprumuturile mai profitabile pentru debitori si reducand riscurile financiare ale investitorilor. Adevarul recunoscut de o mare parte a economistilor este ca inflatia nu actioneaza neaparat ca un stimul pentru cresterea economica, dar este un fenomen ce o insoteste inevitabil.

Masurile de politica monetara trebuie sa faca obiectul deciziilor autoritatilor monetare, decizii luate in functie de situatiile concrete din fiecare perioada sau daca este preferabila, luarea de masuri sa se faca in concordanta cu un set de reguli dinainte stabilite. Deci, cele doua variante sunt folosirea unor reguli fixe sau a unor politici discretionare. Primele, desi intrunesc o calitate de baza a politicii monetare, transparenta acesteia, reflecta o anume incapacitate a autoritatii monetare de a lua decizia potrivita la un moment dat folosindu-se de sabloane inflexibile, date. De exemplu, pastrarea unei rate constante si moderate de crestere a masei monetare , indiferent de conjunctura economica, inseamna a renunta la orice incercare din partea politicii monetare de a atenua fluctuatiile sistemului economic. Dar si politicile discretionare pot veni in contradictie cu libertatea economica.

Pe termen scurt exista deci, un conflict potential intre scopuri. Rata de crestere a Produsului Intern Brut (PIB) nominal determina atat rata inflatiei, cat si rata de crestere a venitului real, avand totodata un impact important asupra cursului de schimb.

Anumite scopuri generale ale politicii macroeconomice (cresterea venitului si productiei, reducerea somajului) nu pot fi atinse numai prin utilizarea intrumentelor de politica monetara, dar scopul cel mai important este stabilizarea nivelului preturilor pe termen lung, si deci a ratei inflatiei.



Totodata politica monetara trebuie sa contribuie simultan la echilibrul pietei valutare si sa permita o dezvoltare rapida a activitatii economice in scopul favorizarii ocuparii fortei de munca si a productivitatii. Insa, atunci cand rata dobanzii creste pe pietele internationale, ea trebuie sa creasca si la nivel intern, chiar daca economia (piata muncii, consumul) nu o justifica.

Stabilizarea nivelului preturilor pe termen lung este insa, scopul cel mai important al oricarei politici monetare, el putand fi realizat prin determinarea unei cresteri a cererii agregate(AD) in acelasi ritm cu cresterea ofertei agregate pe termen lung(AS). Oferta agregata pe termen scurt(AS') va fi si ea influentata, rezultand o crestere a output-ului cu mentinerea nivelului preturilor pe termen lung.

Pret AS0 AS1 Figura 1 Relatia cerere agregata,

oferta pe termen scurt si lung

P* AS'0 AD1

AS'1 AD0


Y* Y(output)

Dar inflatia de astazi nu se explica exclusiv prin excesele cererii, ci prin rigiditatile care imping permanent cresterea costurilor de productie. Pentru ca cheltuielile financiare in costul de productie al intreprinderilor sunt semnificative, o politica restrictiva insotita de o crestere a ratei dobanzii, va duce la costuri suplimentare pentru intreprinderi, si mai departe la cresterea preturilor, inflatia fiind deci stimulata, si nu franata. Daca resursele eliberate ca urmare a politicii restrictive sunt concentrate doar in cateva ramuri, ele nu pot ajuta insa prea mult la diminuarea cererii in sectoarele fierbinti ale economiei. A abandona insa politica de restrictie monetara ar insemna pentru banca centrala a renunta la reglarea evolutiei economice.

1.3 Coordonatele politicii monetare si politicii fiscale

Obiectivele politicii monetare se suprapun cu cele ale politicii fiscale atata timp cat ambele reprezinta instrumente de stabilizare la nivel macroeconomic. Deosebirea existenta intre cele doua politici face ca politica monetara sa aibe o gama mai redusa de scopuri, anumite obiective generale ale politicii macroeconomice neputand fi atinse numai prin utilizarea instrumentelor sale.

Daca politicile fiscal-bugetare sunt simetrice, adica au efecte apropiate atat in sens deflationist, cat si expansionist, politicile monetare sunt asimetrice, intrucat au eficienta mare in combaterea inflatiei, dar o eficienta mica in stimularea cresterii economice. In timp ce politicile monetare sunt generale - afectand intreaga economie, politicile fiscale sunt specifice si sectoriale. Un alt aspect diferit al acestor doua tipuri de politici este ca politicile monetare au impact intarziat si difuz, pe cand cele fiscale au impact rapid si focalizat in economie, interventia statului fiind mai transparenta si cuantificabila.

Solutia este ca politica fiscala sa o sustina pe cea monetara, o cale fiind participarea la indeplinirea obiectivului de stabilizare generala, astfel incat politica fiscala sa poata fi folosita intr-o maniera mai moderata. Daca taxele cresc sau cheltuielile bugetare scad cand cererea globala devine excedentara, atunci trebuie redusa severitatea politicii monetare restrictive pentru prevenirea unei inflatii foarte mari. Problema nu este cat timp este necesar pentru schimbarea unei politici, ci cat timp trece pana ce politica monetara va avea influente asupra venitului.

O alta posibilitate este de a folosi politica fiscala pentru a reduce pierderile pe care politica monetara restrictiva le impune anumitor sectoare. Ideea angajarii celor doua politici impreuna decurge din faptul ca politica taxelor si cheltuielor angajate de guvern nu este considerata una ciclica.

Politica monetara este o politica orientata catre cerere. In timp ce politicile fiscale au un efect temporar asupra venitului si unul permanent asupra nivelului preturilor, politicile monetare afecteaza pe termen scurt (temporar) atat venitul, cat si preturile, dar pe termen lung afecteaza tot numai nivelul preturilor.



Eficacitatea politicii monetare depinde in buna masura de coordonarea cu politica fiscal-bugetara, fiecare dintre cele doua interferand in acelasi timp cu celelalte politici mai putin globale. Astfel, politica monetara poate actiona numai(mai mult) asupra unor anumite sectoare, regiuni, putand lasa neinfluentate alte domenii(ca agricultura, exporturile, investitiile).

1.4 Teorii monetare, tendinte internationale

O mare parte a problemelor de macroeconomie pot fi analizate din perspectiva cererii si ofertei globale, insa marile controverse sunt legate de factorii care produc perturbari in economie, si de aici, care sunt masurile ce se impun a fi luate de politica economica.

Teoria cantitativa clasica a banilor s-a dezvoltat incepand cu secolul XVII sustinand existenta unui raport direct proportional intre cantitatea de moneda in circulatie si nivelul preturilor. Puterea de cumparare a banilor este deci, invers proportional cu cantitatea lor aflata in circulatie, valoarea monedei fiind data de raritatea ei, explicarea reactiilor preturilor la modificarea ofertei de bani bazandu-se pe stabilitatea relativa a vitezei de circulatie a banilor. Acest din urma element, cat si volumul tranzactiilor (T) realizate sunt constante in raport cu modificarile lui M din ecuatia schimburilor, variatiile lor fiind atribuite unor factori nemonetari.

Teoria cantitativa moderna revizuieste insa aceasta din urma afirmatie, considerand ca T prezinta fluctuatii ciclice, nefiind deci absolut independent. Ideile fundamentale prezentate de A. Marshall si M. Wicksell sunt legate de neutralitatea monedei pe termen lung si de masa monetara ca variabila exogena (determinata exclusiv de banca centrala). Este importanta de asemenea o alta idee a cantitativistilor, aceea ca statul poate si trebuie sa controleze emisiunea monetara.

Daca teoria cantitativa vedea oferta de moneda ca fiind cauza principala a modificarilor ce au loc in nivelul preturilor si pe aceasta baza in valoarea monedei, teoria veniturilor se fundamenteaza pe cererea de moneda, eficienta marginala a capitalului avand un rol important. In aceasta teorie, J.M. Keynes identifica trei forme ale cererii de moneda, fiecare cu functii diferite (cererea tranzactionala, de precautie si speculativa). Totodata va utiliza factori subiectivi in cadrul analizei fenomenelor monetare si va aduce o mare contributie la determinarea echilibrului monetar prin modelul IS-LM. Keynesistii sustin un interventionism pronuntat al statului, renuntarea la principiul neutralitatii monedei, cat si activizarea banilor si a preturilor pentru stimularea cresterii economice, recomandand cresterea masei monetare pentru sprijinirea investitiei si consumului. Desi accepta ecuatia schimburilor, Keynes o adapteaza inlocuind MV cu M'V' unde M' este volumul depunerilor provenite din venituri, iar V' este viteza de circulatie a acestora, sugerand astfel rolul negativ jucat de economisire. Keynes realizeaza si o corelatie intre masa monetara si preturi, pe de o parte si puterea de cumparare a populatiei:

M = P ( K+ r K') (2)

Unde r este raportul intre incasarile bancilor si platile realizate, iar K si K' sunt 'unitatile de consum' care pot fi cumparate cu disponibilitatile banesti ale populatiei aflate sub forma de numerar (K) sau in conturi bancare (K'). In timp ce Fisher pune accentul pe cantitatea de bani in circulatie, Keynes subliniaza importanta puterii de cumparare a publicului (consumul).

Monetarismul, avandu-l ca reprezentant principal pe Milton Friedman sustine ca cel mai important element ce determina nivelul activitatii economice si al preturilor este cantitatea de bani de pe piata si ca responsabila de inflatie este cresterea monetara excesiva, necontrolata. Exista convingerea ca nu numai preturile, dar si cresterea economica sunt influentate pozitiv de evolutia stabila a masei monetare, intr-un mediu stabil si previzibil, viteza banilor fiind constanta. Alte trei concluzii ale monetaristilor sunt demne de luat in seama: 1.actiunile de politica monetara, de stimulare prin crestere monetara influenteaza cererea cu intarziere; 2.viteza de circulatie a veniturilor monetare este pe termen lung stabila, iar odata cu cresterea venitului real al societatii se observa o tendinta de scadere; 3.oamenii isi ajusteaza comportamentul pe baza evenimentelor economice din trecut, si reactioneaza la cresterile de preturi neasteptate producand mai mult output (asteptari adaptive).

Noua scoala clasica atinge apogeul in anii '70, dar isi va pastra influenta si mai tarziu. Ideile reprezentantilor sai, R.Lucas, Th.Sargent, R.Barro, N.Wallace, au puncte comune cu parerile lui Friedman. Conform neoclasicilor insa, indivizii actioneaza rational, luand decizii pe baza a ceea ce asteapta sa se intample, considerand toate informatiile utile disponibile. Daca insa monetaristii pun accent pe politica monetara, neoclasicii situeaza in prim plan politica fiscala, presupunand mai mult, ca piata se afla intr-o continua stare de echilibru.

Un nou curent aparut in anii '80 este post-keynesismul care prin economisti ca R.Solow, J.Tobin, O.Blanchard, G.Mankiw, incearca sa explice implicatiile pe care le are gradul inalt de incertitudine in care se iau deciziile asupra teoriei monetare. Ei au aratat ca modificarile cererii au un rol minor in determinarea preturilor pe perioade scurte de timp, solutia constituind-o o politica monetara ciclica pentru rezolvarea problemelor de distributie inegala a veniturilor. Astfel, in perioade de inflatie, banca centrala trebuie sa mentina dobanzi scazute pentru a reduce somajul si a repartiza veniturile mai echitabil (invers decat la monetaristi). Ei recomanda politici de stabilizare macroeconomica in locul politicilor de stimulare a cererii agregate recomandate de keynesisti, iar aceste politici de stabilizare nu trebuiesc anuntate intrucat ar deveni ineficiente, oamenii anticipandu-le efectele si modificandu-si comportamentul.

Deciziile de politica monetara se iau tinand seama nu numai de contextul economic si social intern, dar si de evolutiile si tendintele internationale datorita interdependentei tot mai ridicate a economiilor lumii.

Renasterea interesului pentru politica monetara se manifesta nu numai in tarile foste socialiste, ci chiar si in tarile cu economie de piata dezvoltata. Fenomenul se explica prin scaderea fortei de atractie pe care a avut-o in trecut politica bugetara ca instrument de stabilizare a ansamblului economiei, si aceasta datorita indoielilor cu privire la capacitatea autoritatilor de a regla masurile bugetare pentru atingerea gradului de stabilitate dorit, precum si a ingrijorarilor provocate de deficitele bugetare.



,,regula de aur' expusa de Milton Friedman in ,,The Quantity Theory of Money: A Restatement' (Chicago University Press, 1956).








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate