Auditul riscurilor exogene

AUDITUL RISCURILOR EXOGENE

Riscul insoteste activitatea organizației zi de zi. Evenimentele dorite sau nedorite, certitudinea sau incertitudinea sunt realitati care se succed in activitatea organizației cu o anumita regularitate si care pot afecta pe termen mediu sau lung activitatea acesteia.

Starea de dificultate este legata de aparitia riscului de exploatare, financiar sau de faliment, iar in actualul context se impune cu o anumita responsabilitate, dar si rigurozitate identificarea situatiilor de dificultate cu care se confrunta organizația.

Misiunea auditorului este mai mult decat exprimarea opiniei. Acesta trebuie sa identifice, pe langa exprimarea opiniei si acele riscuri si vulnerabilitati la care se expune pe termen lung si scurt organizația. Numai asa putem discuta despre o activitate sustenabila, pusa la adapost de primele amenintari care provin din activitatea de exploatare, financiara si exceptionala a companiei.

O gestionare eficienta a riscului (indiferent de natura acestuia) este asigurata atunci cand exista (fundamentata stiintific sau nu) o cultura de alarmare a producerii riscului, pentru ca uneori acest "mic flagel" isi face simtit prezenta fara a dispune de metode, tehnici sau proceduri in vederea detectarii lui, dar si de un proces decizional rational orientat catre logica organizarii fluxurilor tuturor activitaților.

Cele doua conditii (cultura de alarmare si procesul decizional rational) reprezinta baza pentru un bun management al riscului, fiind una dintre aptitudinile pe care trebuie sa le aiba (poate native), alaturi de creativitate, dinamism, flexibilitate etc., orice manager pentru a face fata cu succes sarcinilor deloc usoare pe care acesta le are.

Riscul, ca eveniment nedorit, se manifesta atat in interiorul organizației, cat mai ales in exteriorul acesteia, identificarea acestuia avand la baza fluxurile de legaturi care se genereaza intre organizație si mediul acesteia. Iata cateva dintre acestea:

. fluxurile de legaturi dintre organizație si furnizori - pot sa genereze riscul neaprovizionarii cu materii prime, materiale si servicii sau bunuri si echipamente, la termenele contractuale si de calitatea necesara, care poate conduce la pierderea pietei clientilor, iar de aici pana la faliment nu este decat un pas;

. fluxurile de legaturi dintre organizație si clienti - genereaza la randul lor ca principala forma de risc, riscul neachitarii la scadenta a creantelor; este un risc care urmeaza transformarii creantelor in credit comercial, dar, care odata, produs pericliteaza stabilitatea financiara, dar si securitatea organizațiilor;

. fluxurile de legaturi dintre organizație si creditorii financiari - este un risc la care se expune de fiecare data creditorul financiar, cunoscut sub denumirea de risc pentru nerambursare la scadenta (risc de credit);

. fluxurile de legaturi dintre organizație si proprietari (actionari), desi este o categorie de fluxuri care se bazeaza pe speranta de castig a proprietarilor (obtinut pe seama dividendelor) si in aceasta situatie riscul este asumat de actionari. Acestia isi asuma riscul pierderii capitalului investit;

. fluxurile de legaturi dintre organizație si stat, bazate mai nou pe o relatie legitima specifica economiei de piata, in care Statul si mediul de afaceri au rolul lor bine definit; mediul de afaceri isi asuma astfel riscul fiscal, mai ales in perioade de instabilitate politica, definit de probabilitatea ca un anumit impozit sau taxa sa se modifice intr-o perioada de timp (de regula scurta);

. fluxurile de legaturi dintre organizație si forta de munca (resursele umane) are la baza riscul de conflict, ca urmare a nemultumirilor dintre patronate si sindicate, in situatia in care nu se asigura o corelatie intre indicele de crestere a productivitatii muncii (Iw) si indicele de crestere salariala (Is).

Analiza de ansamblu a riscurilor face posibila trecerea de la o viziune de "celula de riscuri" la una de "tesuturi de celule", distingandu-se practic doua categorii de riscuri:

. o prima categorie de riscuri proprii companiilor, in categoria acestora incadrandu-se riscul furnizor si riscul client, cu impact asupra trezoreriei, a productiei, dar si a activitatilor investitionale;

Alaturi de cele doua categorii de riscuri mentionate se mai adauga riscul de conflict si riscul fiscal, avand si acestea, la randul lor, consecinte de mare impact asupra productivitatii, dar si a activitatii, concomitent.

. o a doua categorie de riscuri este asumata de aceasta data de catre stakeholderii companiei si anume de catre creditorii financiari si proprietari, sub forma riscului de credit (in principal) si a riscului de pierdere. Cu toate ca la o prima analiza ar avea de castigat compania (pentru ca ar fi "scutita" de la plata ratelor scadente aferente creditului), totusi o analiza mai atenta indica faptul ca firma se afla in dificultate.

Tesutul de celule de risc care insotesc activitatea companiilor este reprezentat in figura 1. La toate acestea se adauga riscurile determinate de activitatea interna a companiei, literatura de specialitate incluzand in aceasta categorie:

. riscul de exploatare, definit ca acea probabilitate de a nu se realiza nivelul de productie necesar (cantitativ si valoric) pentru a acoperi nivelul cheltuielilor totale, astfel incat rezultatul sa fie nul, sau nerealizarea obiectului de activitate.

. riscul financiar, este cunoscut ca fiind acel risc ce determina, prin utilizarea imprumuturilor, o pierdere (totala sau financiara) la nivelul organizației.

. riscul de faliment, inteles, in general, ca fiind acel risc care genereaza imposibilitatea achitarii la scadenta a datoriilor, indiferent de termenul lor de exigibilitate, fiind practic o sanctionare a organizației de catre "piata" pentru ca nu a reusit sa se adapteze la mediul competitional, dar si la cerintele pietei (deloc usoare).

Figura nr. 1 - Imagine de ansamblu asupra celulelor de risc care

guverneaza activitatea din companii

Managerului de top ii va fi utila metoda generala de diagnosticare a riscurilor (MGDR), astfel ca mai apoi, in functie de starea generala de expunere la risc, sa poata analiza in detaliu sursele generatoare de risc in cadrul companiei.

Metoda generala de diagnosticare a riscurilor porneste de la o analiza a situatiei activelor, datoriilor si capitalului pe care le detine compania, bazandu-se pe urmatoarele principii:

− fiecare activ este o sursa generatoare de risc, identificat sub forma de a nu putea fi transformate la scadenta in lichiditati,

− fiecare element de datorie este la randul lui o sursa generatoare de risc, care consta in imposibilitatea de a fi achitata la scadenta,

− elementele de activ, obligatii, datorii si capitaluri sunt aranjate in cadrul "pozitiei financiare" in ordinea descrescatoare a lichiditatii si respectiv exigibilitatii,

− gruparea elementelor de activ, obligatii, datorii si capitaluri, in functie de expunerea la risc ca fiind: foarte riscante, riscante, mediu riscante si neriscante.

Din perspectiva metodei MGDR, fiecare element de bilant "dispune" de un mediu riscant, a carui intensitate - foarte riscanta, riscanta, mediu riscanta si neriscanta - urmeaza a fi apreciata de catre manager in functie de probabilitatea ca un activ sa fie transformat in lichiditati sau o datorie sa fie achitata la scadenta.

Fiecarei forme de manifestare a riscului i se atribuie un scor, notat de la 1 la 4, prezentat in tabelul urmator:

Tabel nr. 1. - Scoruri acordate riscului

Conturarea profilului de risc al activelor si datoriilor urmeaza reguli cadru, respectiv principii potrivit carora un element al pozitiei financiare din cadrul companiilor va fi incadrat intr-o categorie de "manifestare" a intensitatii riscului (tabelul de mai jos).

Tabel nr. 2 - Principii (reguli-cadru) pentru incadrarea activelor intr-o categorie de manifestare a intensitatii riscului

Urmand aceleasi principii, mai ales pe seama datoriilor pe termen scurt, au fost stabilite regulile - cadru pentru elementele de datorii, incadrate la randul lor intr-o forma de manifestare a intensitatii riscului:

Tabel nr. 3 - Principii (reguli - cadru) pentru incadrarea datoriilor intr-o categorie de manifestare a intensitatii riscului

Activele si datoriile urmeaza a fi integrate intr-o categorie de risc, utilizand astfel un rationament extrem de simplu si anume:

. fiecarui activ i se atribuie o categorie de risc si un scor;

. fiecarei datorii i se atribuie o categorie de risc si un scor;

Se construieste astfel functia scor pentru risc care va avea forma:

unde: E_i - categoria (elementul) de activ sau datorie considerat la valoarea contabila

B_t - valoarea bilantului contabil la momentul analizat

r_i - scorul atribuit in functie de categoria de risc si elementul de bilant

Valorile functiei scor a riscului sunt foarte interesante, ca si distributia de probabilitate a acestuia. Cercetarile au evidentiat faptul ca functia scor, in functie de valorile pe care le poate lua, sta la baza culturii de alarmare, fiind posibile urmatoarele situatii:

Tabel nr. 4 - Interpretari ale functiei scor, baza pentru o cultura de alarmare in intreprinderile industriale

Mediul riscant al companiilor poate fi ordonat sub forma unei "table de sah" pentru a ajuta managerul sa identifice cat mai rapid sursa generatoare de risc, astfel ca masurile de inlaturare sau diminuare a riscului sa fie cat mai operative.

Tabel nr. 5 - Tabloul de "sah" al distribuirii riscului pe elementele pozitiei financiare

Asdar, metoda MGDR va sta la baza consolidarii culturii de alarmare a riscului in companiile industriale, fiind o metoda rapida de diagnosticare a sursei de provenienta a riscului, prezentand doua dezavantaje :

− o doza de subiectivism in atribuirea categoriilor de riscuri pentru diferitele elemente de activ si datorii componente ale bilantului

− nu stabileste categoria de risc (de exploatare, financiar de dobanda, etc.) aferenta elementelor studiate (de activ si/sau datorii), ci indica sursa generatoare de risc.

Riscul financiar al companiilor, intr-o noua viziune

Riscul financiar

Masurarea performantelor, indiferent daca este externa sau interna, creeaza presiuni asupra companiei. Aceste presiuni, in schimb, pot motiva conducerea sa ia masuri pentru imbunatatirea performantei companiei sau sa denatureze situatiile financiare. În consecinta, o intelegere a modului de masurare a performantei entitatii il ajuta pe auditor sa ia in consideratie daca presiunile pentru atingerea indicatorilor de performanta pot avea ca rezultat actiuni ale conducerii care sporesc riscurile de denaturari semnificative.

Riscul financiar masoara variabilitatea profitului net atunci cand se utilizeaza o anumita structura financiara a companiei, respectiv o anumita proportie a capitalurilor proprii si a datoriilor totale pentru finantarea activitatii de exploatare si a celei de investitii ale acesteia.

Este interesat auditorul de cunoasterea riscului financiar? Raspunsul este afirmativ, de vreme ce profitul net reprezinta pentru proprietarii de companii sursa de remunerare a capitalului propriu pe care l-au investit, iar activitatea auditorului serveste corectei informari a proprietarilor.

O serie de informatii generate intern si folosite de conducere pentru masurarea performantei pot fi luate in considerare de catre auditor, astfel:

. indicatori de performanta cheie (financiari si nefinanciari) si indici, tendinte si statistici operationale cheie;

. analize ale performantei financiare de la o perioada la alta;

. bugete, previziuni, analize ale variatiilor, informatii pe segmente de activitate si divizii, departamente sau alte rapoarte pe nivele ale performantei;

. masurari ale performantei angajatilor si politici de compensare stimulative;

. comparatii ale performantei entitatii cu cele ale concurentei.

De asemenea, o serie de informatii externe, cum sunt rapoartele analistilor si agentiilor de rating ale creditelor pot reprezenta informatii utile pentru auditor.

În plus fata de tehnicile de management a riscului financiar, mentionate in literatura de specialitate nationala si internationala, ramane insa o intrebare, la care trebuie sa cautam un raspuns, si anume: pana unde indatorarea are efecte favorabile asupra rentabilitatii financiare?

Analizand modul de fundamentare a tehnicilor de creditare in cadrul companiilor industriale, am incercat sa deducem relatia de calcul a efectului de levier financiar potrivit careia:

Unde : r_f = rentabilitatea financiara

r_e = rentabilitatea economica

r_d = rata dobanzii

D_t = datorii totale

Cpr = capitaluri proprii

De aici au fost emise doua ipoteze pe baza carora s-a studiat relatia dintre indatorare si rentabilitate financiara, care trebuie retinute de catre manager, si anume:

P_e/A_t > r_d

1. atunci cand rentabilitatea economica determinata ca raport intre profitul din exploatare (Pe) si activul total (At) este mai mare decat rata dobanzii, rezulta ca rentabilitatea financiara este o functie crescatoare de gradul de indatorare (Gi);

R_e< r_d

2. in situatie contrara, cand rentabilitatea economica este mai mica decat rata dobanzii, rezulta ca rentabilitatea financiara este o functie descrescatoare de gradul de indatorare (Gi). Într-un sens mai larg, atunci cand re < rd, compania inregistreaza pierdere.

Variabilitatea rentabilitatii financiare este dependenta de variabilitatea rentabilitatii economice si a gradului de indatorare.

O problema pe care o consideram deosebita este aceea care se va practica in legatura cu dobanda, aspect cunoscut si dezbatut in literatura de specialitate si care are la baza doua tehnici: cuprinderea valorii dobanzii in valoarea activelor si, odata cu  aceasta, transferul ei asupra valorii produselor finite prin amortizare si suportarea valorii dobanzii din rezultatul din exploatare (pe seama acumularilor de capital in procesele de productie) cu luarea in considerare a economiilor produse ca urmare a deducerii fiscale a cheltuielilor cu dobanda.

Riscul de faliment

Cunoasterea, cel putin cu aproximatie, a perioadelor de dificultate prin care trec companiile constituie o preocupare prezenta, dar si de perspectiva a managerilor de companii, mai ales ca in Europa Centrala si de Est, acestea se caracterizeaza printr-un grad inalt de indatorare.

În consecinta, companiile indiferent de marimea lor (transnationale, companii mari sau I.M.M.-uri) realizeaza, un pilotaj financiar pentru a evita obstacolele, care se intalnesc cel mai frecvent in calea progresului si a dezvoltarii viitoare a acestora.

Primele semnale despre existenta riscului de faliment sunt determinate de cele doua concepte important a fi cunoscute de catre managerul intreprinderii si anume solvabilitatea si lichiditatea.

Daca solvabilitatea reprezinta capacitatea intreprinderii de a-si onora obligatiile pe termen lung pe seama activelor totale, lichiditatea reprezinta capacitatea intreprinderii de a-si onora pe seama acelorasi active, obligatiile pe termen scurt.

Pentru analiza riscului de faliment, in practica sunt utilizati o serie de indicatori, in categoria acestora incadrandu-se:

a) rata capacitatii de rambursare, determinata ca raport intre datorii totale si capacitatea de autofinantare, indica pentru manager faptul ca firma (compania) dispune de surse proprii (profit net si amortizare) pentru a rambursa datoriile totale;

b) rata capacitatii de plata a dobanzilor, stabilita ca raport intre excedentul brut din exploatare inaintea impozitarii la care se adauga amortizarile si se raporteaza la dobanzi, indicand daca din exploatare sunt resurse financiare proprii suficiente pentru a face fata scadentei dobanzilor. Rata se compara cu valori ale acesteia inregistrate in sectoare de referinta ale economiei nationale;

c) rata autonomiei financiare este determinata ca raport intre capacitatea de autofinantare (CAF) si datoriile financiare stabile (inclusiv dobanzi), care pentru manager indica faptul ca firma dispune de surse proprii (profit net si amortizare) pentru rambursarea (achitarea) "imprumuturilor";

d) excedentul de trezorerie al exploatarii este un indicator care reflecta el insusi daca o intreprindere va putea rambursa cheltuielile financiare cu datorii.