Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Metode de lucru in istoriografia romaneasca in perioada interbelica


Metode de lucru in istoriografia romaneasca in perioada interbelica




Metode de lucru in istoriografia romaneasca in perioada interbelica

Probleme:

1. Metode si tendinte de cercetare in istoriografia romaneasca interbelica

2. Istorici care au sustinut ideea de unitate nationala

3.Contributiile metodologice ale lui N. Iorga

4. Scoala Noua si “noile” principii metodologice

Franta (Fontenay –aux-Roses)si din Italia (Roma), in care se pregateau tinerii specialisti si care editau doua publicatii importante in peisajul stiintific: Mélanges de l’Ecole roumaine en France si Ephemeris Dacoromana. Prin comparatie cu istoriografia occidentala a acestei perioade, istoriografia romaneasca are si accente nationale; istoricii se aflau pusi in fata necesitatii constituirii unei identitati nationale si au inteles sa slujeasca acest ideal. Junimea si Scoala critica au combatut la sfarsitul veacului al XIX-lea istoriografia romantica, angajata in problemele contemporane si mai putin scrupuloasa in cercetarea faptelor , opunandu-I o istoriografie precisa pe care o voiau rupta de politica. In perioada interbelica se manifesta o detasare de aceste idealuri, odata saltul realizat in domeniul metodei, istoria trebuia sa revina la rolul sau social explicand trecutul prin raportare la prezent si la necesitatile societatii contemporane. Aspectul national estompat la sfarsitul secolului al XIX-lea a devenit din nou vizibil in cele mai reprezentative opere ale generatiei care infaptuise Unirea din 1918. Mai trebuie mentionat si faptul ca istoricii acestor ani au fost, multi dintre ei, angajati in viata politica. Nicolae Iorga este un elocvent exemplu; a fost implicat in viata politica si nu s-a multumit in scrierile sale cu o cercetare critica asupra evenimentelor, ci a incercat sa retraiasca trecutul si sa-l puna in slujba idealurilor nationale.




Perioada interbelica este in istoriografia si perioada in care aproape toate problemele istoriei romanilor au fost abordate pe baza unor documente noi si pornind de la principii metodologice diversificate. Aceasta efervescenta a fost vizibila si in crearea de institute de cercetari si publicarea revistelor. In 1914 este intemeiat la Bucuresti Institutul de studii sud- est- europene, in 1931 Institutul de istorie nationala si in 1937, din initiativa lui Iorga,Institutul de istorie universala. La Iasi, din initiativa lui Ion Minea se infiinta Institutul de istoria romanilor A.D.Xenopol (1941).Din 1915, Iorga incepe sa editeze Revista istoricain care isi propunea sa publice mai ales articole bazate pe documente inedite. In 1924 aparea sub conducerea lui Vasile Parvan revista de arheologie Dacia si in acelasi an, C.Moisil intemeia Revista arhivelor. In 1931 a aparut Revista istorica romana, care va grupa in jurul sau tanara generatie de istorici si va deveni oglinda noilor principii metodologice. La Iasi, Minea publica in 1925, revista Cercetari istorice devenita mai tarziu Studii si cercetari istorice si la Cluj aparea din 1934, Revue de Transylvanie

Personalitatea care domina peisajul istoriografic interbelic este Nicolae Iorga (1871- 1940). El a pornit in definirea metodei de lucru de la aceleasi comandamente metodologice pozitiviste prezente in manifestul de la 1876 din Revue Historique pe care insa le va depasi si se va distanta in timp de ele. Opera lui Iorga este dificil de incadrat intr-o caracterizare globala. Numai cantitativ ea este coplesitoare; Iorga este autorul a peste 1300 carti si mai bine de 20000 de articole abordand domenii foarte variate si in maniere diferite. In primii ani ai carierei sale a fost un mare admirator al lui Leopold von Ranke, fiind atunci convins ca istoria trebuie sa fie doar o expunere sistematica de fapte. Spre sfarsitul carierei s-a apropiat mai mult de modelul francez invocandu-l pe Jules Michelet. In maniera scolii franceze aspira la o istorie totala, care sa imbratiseze toate aspectele trecute ale umanitatii. In prefata la Istoriologia umana, lucrare ramasa neterminata si care se voia o asemenea istorie globala a civilizatiilor, nota: “As fi vrut, din partea mea, sa am mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevar.”

[1] ca reprezentand “punerea in legatura a tot ceea ce vezi, tot ce ai inainte, cu tot ce ai imprejur si cu tot ce se poate desemna in fata.” Doua metode de lucru pot fi folosite in scrierea istoriei: “metoda care urmareste metodic problema” si “metoda care ajunge la rezultat inainte de a fi urmarit normal datele pe care le prezinta experienta umana in raport cu celelalte metode.” In scrierea istoriei este de preferat “umila , dar sigura metoda istorica obisnuita sa se sprijine pe afirmatia contemporana, sa intrebuinteze logica dezvoltarilor omenesti si mai ales sa priveasca orice chestiune din mai multe laturi.” Recomandarea pe care Iorga o face istoricului este de a porni de la izvor, dar nu de a fetisiza izvorul, ci de a-l completa cu altceva, un altceva care vine din personalitatea si cultura celui care foloseste izvorul. Prin accentuarea asupra muncii de organizare a materialului se produce o schimbare de optica fundamentala fata de principiile clasice ale pozitivismului pe cat de radicala pe atat de semnificativa.

Un alt aspect al metodologiei lui N. Iorga este circumscrierea istoriei nationale cadrului istoriei universale, ca singura modalitate de a face istoria nationala inteligibila. “Istoria nationala nu se poate aseza decat pe harta mai larga a istoriei universale si sunt fenomene de istorie universala care se vad in mic in istoria nationala.Pentru ca istoriile nationale sa fie intelese in aceasta forma mai mica trebuie sa le vada cineva in proportii cu mult mai mari, pe care civilizatiile nationale si statele nationale nu le pot avea in aceiasi masura.' Aceasta tratare a fenomenului istoric in totalitatea lui si integrarea nationalului in universal este o optiune metodologica proprie inceputului veacului al XX-lea. Metoda comparatista fusese sustinuta de Henri Pirenne si va deveni o metoda uzuala la istoricii Scolii de la Annales. La congresul stiintelor istorice de la Zurich din 1938, Michel Lheritier propunea chiar incercarea de a depasi o istorie universala traditionala bazata numai pe metoda comparatista si realizarea unei istorii dinamice centrate pe raporturile intre popoare.

Indepartarea de rigoarea metodologica a pozitivismului imprimata de Nicolae Iorga avea sa fie amendata, in deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, de catre Constantic C.Giurescu in numele noii scoli istoriografice alcatuita din tinerii grupati in jurul Revistei Istorice Romane (C.C.Giurescu, P.P.Panaitescu, Gheorghe Bratianu, etc.) Prilejul a fost oferit de aparitia in 1930 a variantei romanesti a sintezei lui Nicolae Iorga, Istoria Romanilor si a civilizatiei lor, care fusese publicata in 1922 in limba franceza, la Paris. Dedicandu-i ample comentarii in paginile “Revistei Istorice Romane” C.C.Giurescu intelege sa reafirme principiile de sorginte pozitivista ale Scolii Noi istoriografice. Referindu-se la metodologia istorica, C.C.Giurescu amintea necesitatea ca informatia istorica sa fie completa si, in orice caz, esentiala, iar gruparea si confruntarea ei sa se faca potrivit regulilor consacrate ale metodologiei pozitiviste. Intre acestea se afla intemeierea oricaror informatii numai pe documente istorice irefutabile si abtinerea de la a introduce orice fel de pareri personale sau idei preconcepute. In acest context sunt precizate si cateva criterii - cronologic, geografic si logic - potrivit carora se poate face oranduirea materialului intr-o lucrare de istorie. Si tot acum sunt expuse si conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o sinteza istorica: sa fie alcatuita pe baza a cat mai multe monografii, cel putin pe baza monografiilor importante, sa incadreze rezultatele acestora intr-un sistem sau plan anumit si sa le comunice intr-o forma adecvata.





Replica lui N. Iorga, mai mult pasionala decat stiintifica, nu va intarzia sa apara. Prilejul a fost oferit de aparitia primului volum din sinteza de Istorie a Romanilor a lui Giurescu, in 1935 si se va materializa intr-o serie de articole publicate in “Neamul Romanesc” menite a discredita lucrarea si pe autorul ei.In replica, C.C.Giurescu va accentua asupra distinctiei operate de Iorga intre literatura si spiritul documentului, distinctie care ar trada de fapt infidelitatea documentara socotita a fi o adevarata erezie. C.C. Giurescu adauga si un intreg sir de inconsecvente si carente teoretico-metodologice pe care opera lui Iorga le-ar fi infatisat la o lectura mai atenta. Ar fi fost vorba despre inadmisibile contradictii intre declaratiile de intentie si practica istoriografica referitoare la caracterul si aria geografica a faptelor istorice, la locul si rolul elementului geografic si o acuzabila “putina pretuire pentru metoda si regulile ei.” Giurescu nu s-a multumit doar sa critice lipsa acestor reguli in opera lui Iorga, ci a incercat sa le ofere studentilor lui si regulile metodologice formulate in maniera neo-pozitivista. Dovada acestui fapt sunt cursurile tinute la universitate de metodologie istorica si unul de bibliografie privind istoria romanilor.

Gheorghe Bratianu nu a intrat in aceasta polemica despre care se spunea ca ar opune doua scoli istoriografice. El nu numai ca a receptat insemnate influente formative din opera lui N. Iorga, dar a si continuat-o intrucatva. Bratianu apartinand ca si Iorga scolii de studii romanesti de istorie universala a preluat creator experiente istoriografice si teoretico-metodologice dintre cele mai diverse. Conceptia metodologica a fost influentata de spiritul critic promovat de scoala pozitivista si rigoarea metodologica pusa in opera de mari medievisti francezi Ferdinand Lot, Charles Diehl si Henri Hauser. Consideratiile lui Lucien Febvre privitoare la insemnatatea mediului geografic pentru devenirea istorica, cele ale lui Henri Pirenne referitoare la rolul ipotezei si valentele metodei comparative in istorie si viziunea lui Bloch asupra istoriei sociale si-au pus amprenta asupra conceptiei sale. Optiunile sale metodologice au cunoscut clarificari si nuantari intre Conceptia actuala a istoriei medievale (1924) care demonstreaza interesul pentru metoda pozitivista si optiunea pentru interdisciplinaritate la care ajunge la finele deceniului al treilea al secolului al XX-lea. Evolutia era sincrona evolutiei stiintelor istorice in plan european.

Gheorghe Bratianu continua vechea traditie istorigrafica romaneasca si in acelasi timp merge pe linia eforturilor de innoire specifica istoriografiei secolului al XX-lea. Sub raportul traditiei, in opera lui Bratianu sunt prezente temele fundamentale abordate in istoriografia romaneasca. Si pentru el s-a dovedit a fi importanta problema formarii poporului roman si problema continuitatii. Cartea O enigma si un miracol: poporul roman (publicata in limba franceza in 1937 si tradusa in limba romana trei ani mai tarziu) este un exemplu in acest sens. Problema intemeierii statelor romanesti i-a oferit prilejul de a discuta despre valoarea traditiei pentru studiile istorice (Traditia istorica despre intemeierea statelor romanesti, 1945). Mergand pe linia indicata de Nicolae Iorga, Bratianu a incercat sa prezinte problemele istoriei romanesti proiectandu-le in cadrul universal. Aceasta cercetare comparata a inceput cu publicarea unei serii de studii sub titlul Sfatul domnesc si adunarea starilor in Tarile Romane in cadrul istoriei generale.

Cu o indreptare evidenta catre istoria comparata si catre sinteza, Gheorghe Bratianu a abordat si probleme importante din istoria universala. Detasandu-se de istoria de eveniment, el a practicat o istorie cu accent pe problemele economice, sociale si culturale, in pas cu ceea ce se practica in acel timp in istoriografia occidentala. S-a discutat mult despre similitudinile cercetarilor lui Bratianu cu cele promovate de Scoala de la Annales. Un exemplu in acest context este studiul lui Pompiliu Teodor “Gheorghe Bratianu si spiritul Analelor” publicat in 1988, in volumul coordonat de Victor Spinei, Confluente istoriografice romanesti si europene. Pot fi analizate aceste legaturi pornindu-se de la relatiile personale ale istoricului roman cu Marc Bloch pe care l-a intalnit in 1928, la Oslo, la congresul international de studii istorice, si cu care a sustinut o corespondenta. In 1946, la moartea lui Bloch, Bratianu ii aduce un omagiu intr-un studiuintitulat Un savant si un soldat Marc Bloch .Metoda de lucru a istoricului roman poate conduce cu gandul la influente venite dinspre Scoala de la Annales si este fireasca o asemenea interpretare daca ne gandim la faptul ca istoricul avea un doctorat la Sorbona si ca scrisese cea mai mare parte a lucrarilor sale de istorie universala in limba franceza. Pertinent este insa, sa il vedem pe istoricul Gheorghe Bratianu ca fiind din punct de vedere al metodelor de lucru in sincronie cu miscarea istoriografica europeana si sa nu-I limitam optiunile metodologice doar la miscarea de la Annales.

Scoala Noua are merite metodologice incontestabile. Initierea de noi standarde pentru publicatiile de istorie, completate de sublinierea rolului monografiei ca piatra de temelie a edificiului sintezei istoriografice, de pledoaria pentru obiectivitate metodologicasi orientarea spre istoria institutionala si culturala au contribuit la maturizarea istoriografiei romanesti.

Teme de autoevaluare :




1.Care sunt caracteristicile istoriografiei romanesti in perioada interbelica ?

2. Enumerati cinci lucrari de istoria romanilor scrise de Nicolae Iorga 3.Prezentati principiile Scolii Noi.

Tema de control :

Locul lui Gheorghe Bratianu in istoriografia romaneasca

Bibliografie :

Lucrari generale:

Lucian Boia, Mari istorici ai lumii, Ed. Universitatii din Bucuresti, 1978

Lucian Boia, Evolutia istoriografiei romanesti, Editura Universitatii din Bucuresti, 1976, pp. 334-348


Bibliografie Generala:

Boia, Lucian, Mari istorici ai lumii, Editura Universitatii din Bucuresti, 1978

Boia, Lucian, Evolutia istoriografiei romane, Editura Universitatii din Bucuresti, 1976

Bourdé, Guy, Les écoles historiques, Editions du Seuil, Paris, 1997

Carbonell, Ch. O., L’Historiographie, P.U.F, Paris, 1981

Cizek, Eugen,Istoria in Roma antica. Teoria si poetica genului, Teora, Bucuresti, 1998

Chaunu, Pierre, Civilizatia Europei in Secolul Luminilor, Meridiane, Bucuresti 1986

Dosse, François, L’Histoire en miettes. Des “Annales” à la “nouvelle histoire”, La Découverte, Paris, 1987

Grimal, Pierre, Tacit, Teora, Bucuresti, 2000

Guenée, Bernard, Histoire et culture historique dans l’Occident médiéval, Aubier, Paris, 1980.

Hartog, François, Le Miroire d’Hérodot, Gallimard, Paris, 1980

Le Goff, Jaques (dir.), La Nouvelle Histoire, Editions Complexe, Paris, 1978

Pédech, Paul, La méthode historique de Polybe, Les Belles Lettres, Paris, 1964

Pop, Adrian, O fenomenologie a gandirii istorice romanesti, ALL, Bucuresti,1999

Teodor, Pompiliu, Influente iluministe europene, Dacia, Cluj-Napoca, 1984



[1] Conceptia despre metoda in istorie poate fi urmarita analizand studiile publicate cu diferite ocazii si stranse in lucrarea Generalitati cu privire la studiile istorice (editii 1911, 1933, 1944)







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Pactul Ribbentrop-Molotov
Gheorghe Gheorghiu-Dej
Conferinta de pace de la Paris, 1919 –1920
ARMATA IMPOTRIVA PARLAMENTULUI - ANGLIA
Dreptul in faza a 2-a a regimului turco-fanariot
ROMANIA IN RELATIILE INTERNATIONALE IN PERIOADA INTERBELICA
Leonardo Benevolo - ORASUL IN ISTORIA EUROPEI
INSULELE CICLADE
Hitler incalca sistematic prevederile tratatului de la Versailles
ANUL 1848 IN EUROPA