Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» ARMATA IMPOTRIVA PARLAMENTULUI - ANGLIA


ARMATA IMPOTRIVA PARLAMENTULUI - ANGLIA




ARMATA IMPOTRIVA PARLAMENTULUI - ANGLIA

I. Caderea Oxfordului si fuga lui Carol adusera victoria parlamentului. Dar victoria militara, in­tr‑un razboi civil, e departe de a rezolva toate pro­blemele, infrangerea regelui facea imposibil des­potismul suveranului si nu ingaduia despotismul parlamentului. Tara ramanea regalista. Ea dorea in­toarcerea vremurilor cand satele nu erau invadate de soldati; religia cumplita a oamenilor lui Cromwell nu‑i era pe plac. Desi infranti, multi dintre partizanii lui Carol asteptau cu incredere momentul in care Anglia isi va regasi 'bunele obiceiuri de altadata, veselia de altadata si firea buna de alta­data'. Totusi, chiar in ochii cavalerilor si a celor neutri, armata dupa modelul nou reprezenta ordinea. Daca, dupa ce‑a iesit victorioasa, ar fi aratat oare­care moderatie, ar fi fost intampinata cu un asenti­ment aproape unanim. Din nefericire ea astepta ca triumful sa aduca o era noua. Armata era for­mata in majoritate din independenti si sectari, oameni pasionati, inspirati, fiecare fiind un predicator si un profet, toti democrati care, dupa ce i‑au dat peste cap pe cavalerii regalisti in lupte, nu mai respectau ierarhia bazata pe nastere. 'In ochii ofiterilor lui Cromwell, lorzii englezi erau coloneii lui William Cuceritorul, baronii - maiorii sai, iar cavalerii - capitanii acestuia'. Si ce era parla­mentul fara armata? Ce autoritate avea el ca sa poata impune o noua biserica soldatilor invingatori care cereau libertatea credintei si care nu erau dispusi sa accepte nici presbiterianismul Westminsterului si nici anglicanismul Whitehallului?




II. Incoltit intre un popor conservator si o armata radicala, parlamentul nu intelegea nici poporul, nici armata. Ca orice adunare care ramane prea mult timp la putere, tindea sa devina o autocratie co­lectiva. In orgoliul sau nebunesc, parlamentul se credea destul de puternic ca sa prigoneasca in ace­lasi timp si pe anglicani si pe independenti. Pe gentilomii cavaleri ii atata in mod stangaci impo­triva noii biserici presbiteriene amenintandu‑i in bunurile lor, iar pe soldatii 'capete rotunde' ame­nintandu‑i in solda lor. In lipsa lui Pym si a lui Hampden, parlamentul cel lung isi pierduse o cali­tate fara de care nimeni nu poate guverna si care se numeste simtul posibilului. A incercat mai intai sa trateze cu regele, pe care scotienii, obositi de cearta dintre englezi, il predasera parlamentului. I‑a facut lui Carol, prizonierul sau, nouasprezece pro­puneri drept conditii de pace: trebuia sa accepte Covenant‑ul; sa desfiinteze episcopatul; sa cedeze parlamentului pe timp de douazeci de ani autori­tatea suprema asupra armatei si a marinei; sa in­gaduie parlamentului sa numeasca pe marii demni­tari ai statului; si sa consimta la proscrierea unui mare numar de regalisti. Carol nu se credea obligat sa joace cu cartile pe fata cu niste rebeli. EI nici nu refuza, nici nu accepta si continua sa negocieze cu Franta, cu Scotia, cu prezbiterienii impotriva independentilor, cu independentii impotriva presbiterienilor.

III. Parlamentul, ca sa fi putut incheia un tratat valabil, ar fi trebuit sa dispuna de puterea reala. Or, puterea n‑o avea decat armata. Treizeci de mii de oameni, sub ordinele lui Fairfax si Cromwell, se intrebau cu neliniste ce soarta ii asteapta. Do­rinta parlamentului era: a) de a‑i lasa cat mai re­pede la vatra, pastrand numai trupele necesare pen­tru serviciile de garnizoana si pentru o campanie in Irlanda pe care dezordinele din acea tara o faceau din ce in ce mai necesara; b) sa‑i pastreze pe ofi­terii presbiterieni si sa‑i elibereze pe independenti, care‑i pareau suspecti; c) sa nu plateasca restantele de solda. Cromwell, parlamentar si soldat in acelasi timp, dar mai mult soldat decat parlamentar, era foarte nelinistit de ura pe care o vedea crescand la Westminster impotriva armatei. El nu intelegea cum parlamentul poate refuza invingatorilor drep­tul de a fi crestini in felul in care intelegea fiecare, cand ei luptasera tocmai in scopul obtinerii acestui drept. Tulburat, sfasiat sufleteste, nefericit, isi luase drept confidenti doi barbati mai tineri: pe Vane si pe propriul sau ginere, Ireton, revoltati amandoi, ca si dansul, de ingratitudinea parlamentarilor pres­biterieni. Totusi ideea de a ridica armata impotriva parlamentului nu‑i trecuse niciodata pana atunci prin cap lui Cromwell, care avea o sincera repulsie fata de razboiul civil si de orice dictatura militara.

IV. In vremea aceea nemultumirea armatei cres­tea, in regimente se formau comitete de soldati. Parlamentul trimise patru dintre membrii sai, prin­tre care pe Cromwell si pe Ireton, pentru a trata cu nemultumitii. Poate ca Cromwell ar fi reusit sa restabileasca ordinea daca, in timpul negocierilor, n‑ar fi aflat ca parlamentarii se faceau numai ca asculta plangerile armatei, pregatindu‑se s‑o atace. Parlamentul ii inarma pe locuitori, infiinta la Lon­dra militii presbiteriene, ii chema in ajutor pe sco­tieni si propunea regelui sa‑i redea tronul daca ac­cepta presbiterianismul pe o perioada de trei ani. Soldatii luara hotararea sa nu‑i lase parlamentului atuul de a-l avea pe rege in mina. Stegarul Joyce pleca cu calaretii sai la Holmby, unde se afla regele, si-l ruga pe Carol sa-l urmeze. Regele ii ceru sa vada ordinul de arestare. Joyce ii arata pe calaretii din spatele sau. 'E un ordin foarte frumos - spuse regele - si atat de bine scris cum n‑am mai vazut in viata mea: o companie de gentlemeni frumosi si corecti'. Regele, care parea foarte fericit, pleca im­preuna cu Joyce la Newmarket. Vazand ca dusmanii isi disputa persoana lui, crezu ca a sosit momentul revansei. Cand parlamentul propuse armatei s‑o lase la vatra platindu‑i solda pe opt zile, ceea ce era o batjocura, Cromwell se hotari sa paraseasca Lon­dra si sa se alature soldatilor. Era gata acum sa se serveasca de armata pentru a dejuca intrigile parla­mentarilor. Comportarea lui era contrara ideilor pe care le exprimase adesea, dar uneori constituie un act de intelepciune din partea unui om al ordinii sa se puna in fruntea unei miscari pe care o soco­teste periculoasa. Mai bine s‑o conduci decat sa i te supui. Fara indoiala, Cromwell se temea mai pu­tin de reactiile unei armate disciplinate si coman­date de el decat de convulsiile unei revolte anarhice.

V. Sub comanda lui Cromwell, douazeci de mii de oameni se indreptara spre oras, douazeci de mii de oameni care, inainte de a se pune in miscare, se rugasera indelung Domnului; douazeci de mii de oameni care erau de acord cu ofiterii lor ca sa ceara dreptate. O scrisoare, redactata de Cromwell, fu adresata lordului‑primar al Londrei, care ar fi putut opune rezistenta. Cromwell cerea in acea scri­soare libertatea pentru soldatii sai de a‑si practica fiecare religia lui. Scrisoarea, citita in Camera Co­munelor, fu ascultata cu teama si respect. Urma o declaratie a armatei, redactata de Ireton. Manifestul spunea ca poporul este izvorul oricarei puteri, ca o oligarhie aleasa poate deveni tot atat de pericu­loasa ca si un monarh tiranic daca pretinde sa fie absolutista si ca, pentru aceste, motive, armata cerea ca parlamentul sa fie curatat de unsprezece membri pe care soldatii ii socoteau indezirabili. Parlamen­tul refuza, armata se apropie de Londra; cand fu destul de aproape, cei unsprezece membri fugira. Agitatorii militari voiau sa indrepte armata spre Westminster, dar Cromwell prefera sa negocieze: 'Vom evita astfel grava obiectie - spunea el - ca am obtinut asentimentul parlamentului prin forta'. Parlamentul autoriza armata sa intre in Londra si Fairfax fu numit conetabilul Turnului. Dupa cateva zile, cearta dintre parlamentari si sol­dati deveni mai ascutita ca niciodata: 'Oamenii acestia n‑au sa plece niciodata daca armata n‑are sa‑i scoata de urechi', spuse Cromwell.





VI. Cromwell avea spiritul lent, viguros si simplu, in tineretea sa avusese un cult pentru parlament, dar isi pierduse increderea in aceasta institutie; incerca sa cada la invoiala cu regele. La urma ur­mei, Carol nu parea ca cere si el, ca si armata, to­leranta pentru toti crestinii? Nu ar ajunge oare, pentru a-l face inofensiv de acum inainte, sa i se limiteze puterea? Cromwell si Ireton redactara propuneri in acest scop, propuneri care, daca ar fi fost acceptate de rege, ar fi instalat in Anglia mo­narhia constitutionala. Dar Carol, ignorand cu totul realitatile, nu se arata dispus sa trateze. 'N‑avea nici remuscari, nici ingrijorare'. Isi instalase curtea la Hampton Court, unde primea cu admirabila sa demnitate pe sefii armatei, pe sotiile si fiicele lor. Fagaduindu‑i lui Cromwell Ordinul Jaretierei si rezervandu‑i, daca s‑ar fi ivit prilejul, o funie de canepa, continua sa se creada indispensabil si sa unelteasca cu toate partidele. Jocul acesta de‑a echi­libristica era periculos; ii descuraja pe prietenii re­gelui. In armata se forma o partida noua: aceea a levellerilor219. Atatati de un pamfletar puritan, John Lilburne, levellerii (sau nivelatorii) raspandeau o doctrina republicana: 'Singura putere fireasca venea de la popor; monarhia si Camera Lorzilor erau excrescente inutile; guvernarea trebuia sa constea dintr‑o singura Camera, aleasa prin vot universal'; totul amestecat cu nenumarate citate biblice.

VII. Bun vorbitor, violent, credul, razbunator, Lilburne era dintre acei oameni care stiu sa se faca ascultati de mase, si pe care le duc la dezastru220. El se lovea, in persoana lui Faixfax si a lui Cromwell, de niste sefi capabili sa apere cu forta o po­zitie de mijloc si rezonabila. Drepturile naturale ale omului, abstractiile acestea nu puteau impre­siona inteligenta simpla si viguroasa a lui Crornwell. Ca sa poata crede si intelege, el avea nevoie sa aiba in fata ochilor o institutie reala; asa se explica stradania sa de a trata cu regele. Dar Carol avea sa-l descurajeze si pe Cromwell, asa cum i‑a adus la desperare pe toti cei care ii sprijinisera cauza. La 11 noiembrie 1647 disparu din Hampion Court. Soldatii care erau de garda ii gasira mantia pe culoar si niste scrisori pe masa; regele fugise in­tr‑o ambarcatiune, pe Tamisa. Putin mai tarziu s‑a aflat ca se oprise pe insula Wight. Fuga aceasta trezi neincrederea nivelatorilor in Cromwell. La 15 noiembrie avura loc cateva razmerite in sanul re­gimentelor, iar unii ostasi intrara in front cu pam­fletul lui Lilburne, 'Acordul poporului', infipt in palarii. Cromwell isi trase sabia, se repezi la rebeli si porunci unor oameni siguri de‑ai sai sa‑i ares­teze. Toti ceilalti nu mai indraznira nici sa se miste. Trei dintre rebeli fura trimisi in fata Curtii mar­tiale; unul dintre ei, asupra caruia cazura sortii, fu impuscat la ordinul lui Cromwell. Rebeliunea fusese invinsa.

VIII. Carol fugise de temnicierii lui pentru a da peste un altul. Crezuse ca la castelul Carisbrooke va gasi un refugiu si dadu peste o inchisoare. Mai ducea corespondenta cu regele Frantei, cu scotienii, dar nu cu Cromwell, care‑si pierduse increderea in el. O scrisoare catre regina, care a fost interceptata, revela ca regele Carol incerca din nou sa aduca o armata scotiana in Anglia. In fata pericolului unei insurectii regaliste sprijinita de scotieni, parlamen­tul si armata se aliara. In acest al doilea razboi civil (1648), Cromwell repurta o victorie rapida si completa; si in acest triumf al sau el vazu mana Domnului. Daca Dumnezeu s‑a folosit de armata lui Cromwell pentru a lovi in trupele regelui, nu era oare un semn ca El a ales armata si pe Cromwell ca sa doboare o putere odinioara sacra? Totusi par­lamentul, eliberat de orice teama dupa victorie, negocia cu Carol, socotindu-l de aci inainte ino­fensiv. Regele accepta cea mai mare parte din con­ditiile presbiterienilor, ferm hotarat sa nu le res­pecte.

IX. Situatia independentilor si a armatei de­venea periculoasa. Grosul natiunii nu astepta decat un semn de slabiciune pentru a se intoarce impo­triva lor; Londra, izvorul principal al veniturilor statului, si parlamentul, singura putere legala, le erau ostile; nivelatorilor nu le trecuse furia. Multi ofiteri puritani incepeau sa spuna ca nu era posibila o pace veritabila atata timp cit Carol Stuart, 'acest om crud', nu va fi inlaturat. Dar Fairfax ramanea loialist si Cromwell insusi sovaia, se ruga, plangea. Care era voia Domnului? Care era datoria lui? Ce sa se faca cu regele? Sa-l aduca la Londra ca in­vingator? Nu si‑ar fi crutat adversarii. Sa-l tina prizonier in insula Wight? N‑ar fi incetat sa tese intrigi. Sa-l execute? Ar fi sa provoace, poate, o invazie a francezilor si a scotienilor. Orice ar fi fost, trebuia sa actioneze sau sa piara. Armata porni impotriva parlamentului. La 6 decembrie 1648, co­lonelul Pride si muschetarii sai se postara la intra­rea in parlament, cu o lista in mana, si arestara pe suspecti. ('Acesta e suspect, nu poate sa intre'), trimitand patruzeci dintre cei mai periculosi intr‑o taverna denumita 'Infernul', si nu lasara la Westminster decat cincizeci de oameni de‑ai lor. De aci inainte era sigur ca aceasta ramasita de parlament va vota tot ce‑i vor cere sefii armatei. Mai ramanea regele. Cromwell vedea limpede ca, daca-l sacrifica pe Carol Stuart, moartea lui va crea o prapastie intre armata si natiune. De altminteri printul de Wales, aflat in Franta, era gata sa se declare pre­tendent legitim la tron, astfel ca moartea lui Carol I nici nu i‑ar fi descurajat macar pe regalisti. Totusi, Cromwell era sigur ca atata timp cat va trai acest provocator de zazanii 'nu va fi posibila pacea in Israel'221.




X. Cromwell lua o hotarare subita, pe care o atribui, ca intotdeauna, unei inspiratii divine. La 20 ianuarie 1649 se deschise procesul regelui. Acu­zarea spunea: 'Carol Stuart, rege al Angliei, pri­mind o putere limitata, aceea de a guverna in baza si conform legilor regatului, si nu altmintrelea, in mod miselesc si cu rea‑vointa, a declarat razboi parlamentului si, ca provocator al acestui razboi, s‑a facut vinovat de toate tradarile, omorurile si jafu­rile comise in timpul zisului razboi'. Era o incul­pare fara valoare legala, 'As vrea sa stiu - a in­trebat Carol - de ce anume autoritate, vreau sa spun legala, am fost adus aici? Exista multe auto­ritati ilegale, incepand cu borfasii si terminand cu talharii de drumul mare. Cand voi sti care este auto­ritatea voastra legala, atunci va voi raspunde. Amintiti‑va ca sunt regele vostru, regele vostru legal. Ganditi‑va la pacatele care s‑au strans asupra cape­telor voastre si la judecata Domnului asupra tarii acesteia. Ganditi‑va bine, va spun. Ganditi‑va la ce va spun inainte de a trece de la un pacat la un pacat si mai mare'. Nimic mai englezesc decat aceasta ma­niera de a repeta in mod staruitor cuvantul legal. Multa vreme dupa moartea lui Carol, tot ideea de legalitate il va aduce pe fiul sau pe tron. 'N‑am luat niciodata armele - mai adauga el - impotriva po­porului, ci pentru lege'. Condamnat la moarte, i‑a scris printului de Wales o scrisoare plina de no­blete in care‑l sfatuia sa fie mai curand bun decat mare si sa se dovedeasca statornic si credincios in materie de religie. 'Caci am observat - spunea el intr‑o limba excelenta - ca demonul razvratirii se schimba bucuros intr‑un inger al reformei'. Pana si pe esafod, cu cateva minute inainte de moarte, a repetat cu o admirabila claritate ideile politice pentru care pierea: 'Cat despre popor - spunea el -, doresc libertatea sa tot atat cat oricare altul, dar trebuie sa va declar ca libertatea consta in a avea un guvernamant, legi, multumita carora viata poporului si bunurile sale sa poata fi numite ale sale. Ea nu inseamna ca poporul sa exercite el in­susi guvernarea. Aceasta nu‑i apartine intru nimic. Un supus si un suveran sunt fiinte in mod evident diferite'. Acesta a fost, in fond, tot procesul. Sen­tinta parea a-l contrazice pe rege. Dar, in secolul urmator, Bolingbroke avea sa reia teza lui Carol Stuart.



219 De la to level - a egaliza, a nivela (in limba engleza).

220 Generalizare gratuita. Nu orice om care stie a se face ascultat de mase le duce la dezastru. Iar despre Lil­burne, chiar daca n‑a reusit sa impuna programul sau si al partidei levellere. nu se poate spune ca a dus la dezastru masele poporului englez. Modul In care s‑a statornicit in Anglia regimul postrevolutionar a insemnat, evident, o realizare limitata a aspiratiilor maselor, dar nu un 'de­zastru' pentru ele.

221 Aluzie biblica, intreg limbajul politic al puritanilor abunda in asemenea maniera de exprimare.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




POLITICA EXTERNA A LUI PALMERSTON
REVOLUTIA INDUSTRIALA
PERIOADA DINTRE CELE DOUA RAZBOAIE - ANGLIA
Religia in Dacia
IACOB I STUART SI PROBLEMA RELIGIOASA
MAREA UNIRE DE LA 1 DECEMBRIE 1918
Sfarsitul razboiului rece si noua ordine mondiala
Revolutia din Decembrie si "schimbarea la fata" a Crisanei
DRUMETII PRIN MUNTII PIND - GRECIA
Clasici si moderni