Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Leonardo Benevolo - ORASUL IN ISTORIA EUROPEI


Leonardo Benevolo - ORASUL IN ISTORIA EUROPEI




Leonardo Benevolo

ORASUL IN ISTORIA EUROPEI

Introducere

Orasele europene s-au nascut o data cu Europa si, intr-un anumit sens, au determinat nasterea acesteia; ele au constituit unul dintre factorii, principalul poate, al aparitiei Europei ca entitate istorica distincta, continua sa caracterizeze civilizatia europeana atunci cind nccimlu itji asuma o pozitie dominanta in lume si isi pun amprenta -pozitiva sau negativa, dar in tot cazul preponderenta - asupra oraselor contemporane din orice parte a lumii.

Istoria oraselor europene si istoria Europei sint, in mare masura, o unica aventura care a fost povestita de nenumarate ori. Un subiect atit de vast nu poate fi epuizat doar intr-o singura carte din aceasta colectie, care exploreaza teme si momente specifice mostenirii cul­turale europene si unde fiecare dintre carti considera orasul drept locul unde se intilnesc si se incruciseaza toate firele istoriei. Se poate dedica, in schimb, o carte speciala cadrului fizic al orasului. Acesta are un caracter de permanenta care permite citirea istoriei "in sectiune' si este, in momentul actual, un canal unic de comunicare intre prezent si trecut, ca si de conditionare a prezentului asupra viitorului.




Aceasta functiune deriva din natura orasului si echilibreaza, in mod paradoxal, tendinta lui spre dinamism si inovatie. Dezvoltarea urbana - incepind din mileniul al III-lea i.Chr. - a permis obtinerea, prin intermediul unei concentrari a raporturilor spatiale, unei accele­rari in timp si imprima un ritm mai rapid evolutiei umane, care diferentiaza istoria de preistorie. in acelasi timp, ea a facut durabil peisajul construit intr-o epoca, il transmite epocilor posterioare si leaga modul de viata al fiecarei generatii de optiunile facute de generatiile anterioare. Ea este, in prezent, un motor pentru avansarea mai rapida in viitor si o ancora pentru a nu pierde legatura cu trecutul: este, in ambele cazuri, un instrument de a calatori in timp care, deplasindu-se in ambele sensuri, permite saltul peste succe­siunea evenimentelor si apropierea de situatiile indepartate.

Aceste constatari sint inca dominante in lumea actuala. Comunicarea la distanta face din ce in ce mai putin relevanta con­centrarea fizica a activitatilor umane, prin urmare modul de viata urban fata de cel rural; dar cadrul fizic care tinde sa se integreze pastreaza si-si sporeste influenta asupra modului de viata, in timp ce posibilitatile de deplasare si de petrecere a timpului liber se dezvolta.

Orasele europene constituie o parte esentiala a acestui cadru, iar conservarea patrimoniului material este necesara pentru a nu se pierde o suma de valori care n-ar mai fi accesibila altfel: identitatea locurilor in care traim, stabilitatea care da sens si relief diferitelor experiente ale fiecarei generatii, permanenta unui "centru' care sa nu se schimbe la fel de repede ca periferia si unde putem depozita si pune laolalta o parte din amintiri, prea grele pentru a fi purtate de fiecare individ in parte. Baudelaire a stiut sa sesizeze, inca de la mijlocul secolului trecut, aceasta dramatica dificultate a timpului nostru:

"Parisul vechi se duce (Orasul, vai! se schimba dar inimile noastre se-nnoiesc la fel).

[]

Parisul se-nnoieste! Dar toate-s neschimbate in inima mea trista! Si-mi par inchipuiri Batrinele foburguri, inaltele palate; Mai trainice ca piatra sint scumpele-amintiri'1.

in personajele acestei poezii - lebada care isi ia zborul din cusca sa, Andromaca trimisa in exil de Pirus, negresa chinuita care, in ceata pariziana, cauta palmierii inalti ai Africii indepartate - ii recunoastem nu numai pe oaspetii dezradacinati care ne populeaza orasele, dar si nelinistea noastra, a tuturor, instrainati datorita dis­trugerii fizice a mediului in care am crescut.

Necesitatea vitala de a remedia aceasta separare de mediul ambiental, mult mai puternica decit un simplu interes "cultural', este cea care genereaza exigenta moderna de a conserva peisajele de piatra formate in vremurile trecute. in aceste decoruri fragile, vulnerabile la tehno­logia moderna, dar conservabile tocmai prin potentialul acestei tehnologii, sta echilibrul dintre memoria individuala si cea colectiva.

in acelasi timp, sistematizarile care se fac in prezent in orase -raspunsurile pe care le aducem problemelor noastre de moment -angajeaza viiforul pentru multi ani, chiar dupa ce modul de viata si de a gindi se vor fi schimbat; si cum facem transformari mereu mai

importante si mai frecvente, compromitem din ce in ce mai mult viata generatiilor viitoare, fara sa stim a preveni sau a dirija, in timp, efectele indepartate ale interventiilor noastre. Dupa ce am visat sa putem renova dupa bunul plac cadrul nostru de viata, gratie tehnicii moderne, intelegem acum ca mediul nostru inconjurator a devenit cu totul ireversibil, datorita conjugarii faptelor savirsite cu interesele pe care sintem incapabili sa le coordonam.

Toate acestea ingreuneaza responsabilitatea epocii noastre si determina o meditatie foarte urgenta asupra acestui aspect al istoriei europene.

Pentru o incercare de sinteza, materialele sint foarte numeroase: istoria organismelor urbane este, prin natura ei, o istorie a cazurilor piu umilire, cure trebuie mai intii analizate pe rind, unul cite unul; aproape toate orasele, mari sau mici, au fost studiate in aceasta maniera, in general de propriii lor locuitori: sentimentul de apar­tenenta a suscitat, in diferite epoci, nevoia unei reconstructii literare sau stiintifice a evenimentelor care le-au modelat fizionomia.

Evolutiile formei fizice a oraselor, aparute din combinatiile cele mai variate ale factorilor geografici si istorici, compun o paleta de cazuri mult mai diferentiata decit evolutiile economice, sociale, culturale, care sint mai usor de redus la citeva categorii conceptuale. Dificultatea consta in a reuni intr-o singura minte numeroasele date care ar putea fi, cu siguranta, culese pe un calculator, dar care sint prea complexe pentru a forma un instrument unic si depasesc cu mult capacitatea unui creier omenesc.

Operele de sinteza care folosesc aceste materiale de baza, con-fcrindu-le o aparenta organizare, sint mai putin numeroase. Ele trateaza mai ales formarea oraselor in Evul Mediu. in aceasta privinta, cartea lui Henri Pirenne, din anul 1925, Medieval Cities, propune o teza atit de partiala si de controversata, ineit a fost o adevarata sfidare, demonstrata de mai multe ori de-a lungul a doua generatii ulterioare2. Si mai rare sint operele generale care se ocupa de epoca moderna unde intervin, pe de-o parte, mutatia oraselor existente in Europa si, pe de alta parte, transplantarea modelelor europene in alte parti ale lumii.

Faza de inovatie urbana a revolutiei industriale, mai recenta, a fost abordata si discutata in termeni operationali, deci intr-o perspec­tiva generala care aproape a impiedicat stabilirea legaturilor dintre istoricul realizarilor si modelele mentale. Identificarea orasului

european cu orasul modern din intreaga lume a fost acceptata ca un fapt, lasindu-se deoparte enormele probleme de compatibilitate cu celelalte realizari urbane si hibridarile care s-au ivit, in Europa, ca si pe alte continente.

in aceasta conceptie asupra modernitatii, conventionala si nedi­ferentiata, evolutia orasului modern este, in mod implicit, con­siderata ca incheiata. Totusi, istoria europeana nu se sfirseste aici nici in acest domeniu; pentru a constientiza acest lucru - pentru a da acestei istorii o continuare potrivita - trebuie sa recunoastem ca modelul nostru este doar unul dintre modelele posibile de oras modern; trebuie sa regindim in cadrul modernitatii evolutia specifica a oraselor europene, cu variantele si punctele ei comune.

Pentru a face, chiar si in linii mari, o descriere ordonata a unui univers atit de diversificat, ar fi nevoie de o carte mai ampla decit eseul de fata. Firul conducator al acestei colectii este acela de a actualiza anumite aspecte specifice mostenirii culturale europene, impingind analiza cit de departe este necesar pentru a le intelege. Paradoxul ce trebuie rezolvat in acest domeniu este ca pluralitatea, reprezinta una dintre caracteristicile specificitatii. Nu ne ramine deci decit sa prezentam exemple, grupate in functie de perioadele semnificative ale istoriei, care nu reprezinta insa intreaga istorie a acestui continent. Europa care ne intereseaza nu este o zona geogra­fica, ci o realitate istorica determinanta; trebuie luate in considerare nu numai orasele care s-au succedat dintotdeauna pe acest teritoriu, ci si acelea care au aparut atunci cind Europa se forma ca entitate distincta si au insotit evolutia ei ulterioara. in aceasta perspectiva, perioadele semnificative sint urmatoarele:

ruptura de Antichitate, pina in secolul al X-lea (capitolul 1);

formarea oraselor medievale, 1050-1350 (capitolul 2);

epoca desavirsirilor, 1350-1500 (capitolul 3);

confruntarea cu lumea, 1500-1600 (capitolul 4);

dificila adaptare a oraselor europene la regulile perspectivei, 1600-1750 (capitolul 5);

impactul industrializarii, 1750-1890 (capitolul 6);

transformarile oraselor europene in lumea contemporana, adica din ultimul secol (capitolul 7).

Orice discurs din acest domeniu trebuie insotit de imagini, iar selectia acestora este foarte dificila pentru ca trebuie ales un numar

redus de imagini care sa fie insa suficient de concrete si de semnificative. Memoria cititorilor, locuitori sau vizitatori ai oraselor europene, va corecta inevitabilul arbitrariu al iconografiei acestei carti.

1. Imagine ideala a Romei in timpul lui Augustus; gravura din 1527.

Despartirea de Antichitate

Ideea de oras in cultura clasica

Europa s-a nascut pe ruinele lumii antice si continua sa se confrunte cu aceasta lume, prezenta in infrastructurile materiale si in schemele intelectuale primare.

in Antichitate orasul domina raporturile institutionale si organi­zarea teritoriului; criza sistemului urban constituie, de altfel, una dintre principalele componente ale declinului lumii antice. Din cele mai vechi timpuri, literatura si imaginarul colectiv identificau civi­lizatia cu orasul, transmitindu-ne astfel o serie de conexiuni, inca neclare, intre cuvintele cu radacina greaca, precum polis, si cele provenite din latina, ca urbs si civitas; caderea statului imperial este sintetizata de ruina orasului de unde ii venea si numele, Roma, iar dispersarea organizarii sociale a fost perceputa, in mod fizic, prin degradarea peisajelor urbane : "semidirutarum urbium cadavera'1, scria Sfintul Ambrozie vizitind Italia septentrionala, prin anul 387. Dupa devastarea Romei in anul 410, Sfintul Augustin salveaza ideea de oras transpunind-o intr-o lume supranaturala: el descrie rinduiala crestina ca pe o cetate a lui Dumnezeu, in opozitie cu cetatea omului care piere sub greutatea pacatelor sale1.

E bine sa amintim pe scurt continutul cultural si institutional al acestei notiuni, de la sfirsitul epocii antice.

Orasul s-a nascut in perioada dintre mileniul al III-lea si al II-lea i.Chr. in Mesopotamia si pe valea Nilului, a Indului si a Fluviului Galben, ca un loc unde se concentreaza si se schimba excedentele agricole ale citorva zone deosebit de fertile. Noutatea evenimentului, care separa mitul de istorie, este inregistrata cu luciditate in primele texte scrise ("pe cind regatul celest veni pe pamint, el inflori in Eridu', se arata la inceputul celei mai vechi liste regale sumeriene

ce dateaza de la sfirsitul mileniului al III-lea2), iar gestul care separa orasul de sat, impartind lumea in doua parti opuse, va ramine multa vreme gravat atit in cadrul fizic, cit si in organizarea institutionala si mentala. Orasul este o incinta sau un ansamblu de incinte unde se dezvolta arta de a combina distantele mici si mijlocii - ceea ce numim, de atunci, "arhitectura' - in timp ce arta mai veche de a ocupa si modifica peisajul terestru nelimitat cade, putin cite putin, in uitare; piramidele, care tisnesc din peisajul construit in Egipt sau in Mesopotamia si care sint perceptibile de departe, in peisajul natural, reprezinta dovada unei perioade de trecere de la o practica la alta. in oras, casa, palatul, templul sint locuri partial inchise si cu atit mai importante cu cit sint mai izolate. Este suficient sa amintim structura comuna a templelor si mormintelor din Egipt, o succesiune de invelisuri ce constituie un mijloc de aparare impotriva unei lumi exterioare ostile si temute.

Civilizatia greaca reinventeaza orasul ca pe un orizont colectiv complet si, prin aceasta, demn de om, care pretinde un raport exterior echilibrat cu teritoriul inconjurator si o masura interioara calculata si controlabila. Teoria a fost expusa de Aristotel, intr-un pasaj celebru:

"[] Este clar ca toate (asociatiile) nazuiesc spre un bine oarecare, iar scopul acesta il implineste in chipul cel mai desavirsit si tinde catre binele cel mai ales acea asociatie care este cea mai desavirsita dintre toate si le cuprinde pe toate celelalte. Aceasta este asa-numitul stat si asociatia politica. []

Mai intii este necesar ca cele ce nu pot vietui una fara alta sa se reuneasca bunaoara ca pereche partea femeiasca si partea barbateasca in vederea reproducerii [] apoi, ceea ce este din fire menit a stapini si ceea ce este menit a fi stapinit in scopul conservarii. [,..] Asadar, din aceste doua tovarasii ia fiinta mai intii casa. [] Iar prima comunitate a mai multor case, instituita dintr-o trebuinta nu zilnica, este satul. [] Comunitatea formata din mai multe comune este statul complet, care realizeaza, ca sa zicem astfel, cea mai mare independenta a tuturor si care se creeaza in vederea vietii, insa dainuiste in vederea vietii cit mai bune. [] Din toate acestea se vede ca statul este o institutie naturala si ca omul este prin natura sa o fiinta sociala [] Totodata este clar de ce omul este o fiinta mai sociala decit orice albina si orice fiinta gregara; caci natura nu creeaza nimic fara scop. insa, dintre toate

vietatile, grai are numai omul. [] Vocea (nearticulata) este doar semnul placerii si al durerii si exista si la celelalte vietati, [] pe cind limba serveste la a exprima ce este folositor si ce este vatamator, precum si ce este drept si nedrept. [] Comunitatea unor fiinte cu asemenea insusiri creeaza familia si statul. Si este clar ca din natura statul este anterior familiei si fiecaruia dintre noi; [ ] caci, intrucit individul nu-si este suficient, el este fata de stat ca madularele unui corp fata de acesta, iar pe de alta parte, daca nu poate ori nu are trebuinta sa se intovaraseasca in societate, din cauza suficientei sale, atunci nu este membru al statului, ci ori o fiara, ori un zeu'3.

Dupa cum s-a observat de multe ori, orasul grec este un "oras deschis' care, din punct de vedere legal, include si primeste intre zidurile sale, la nevoie, chiar si populatia rurala si care se prezinta ca un peisaj unitar, compus din elemente reciproc vizibile si masura­bile, desi diferite prin functie si importanta. Edificiile si locurile publice - care au prioritate absoluta asupra domeniului privat - dau decorului urban acea pefectiune impusa de conceptia aristotelica. Porticurile cu colonade care inconjoara templele si monumentele permit trecerea gradata a spatiilor interioare spre spatiul exterior comun; arhitectura devine capabila sa confere forma si demnitate omogena intregului spatiu locuit de om.

Aceasta conceptie si aceasta organizare a spatiului sint suficient de justificate pentru a supravietui chiar si in statele care depasesc mult pragul aristotelic al miriadelor (mirioi), cei zece mii de barbati, legate de functionarea adunarilor democratice. Imperiul Roman este, intr-un fel, extensia juridica a Urbei si functioneaza ca o "confede­ratie de orase unite printr-o structura administrativa provinciala, dar foarte autonoma in ceea ce priveste treburile interne' (R. Lopez)4. in zona mediteraneana imperiul reuneste un mare numar de orase-stat sau creeaza altele acolo unde nu existau inainte si implanteaza pe malurile Mediteranei o retea continua formata din mii de orase, mari si mijlocii (fig. 2), cu sau fara fortificatii, urmind adesea acelasi plan geometric ce ordoneaza diferite elemente arhitecturale publice si private. in timpul indelungatei paci romane, desenul rational al oraselor se intinde pe intreg teritoriul si transpune in peisaj formele regulate ale parcelelor agricole, drumurilor, podurilor, apeductelor, frontierelor, canalelor si porturilor: suportul functional si imaginea omniprezenta a unei civilizatii omogene, intinsa pe un vast spatiu geografic.

Transformarile urbane din Imperiul Tirziu

incepind din secolul al III-lea - o data cu incursiunile barbare si slabirea statului imperial - securitatea oraselor este compromisa, dar ele cistiga in importanta, devenind centre fortificate, unde supra­vietuiesc functiunile civile amenintate.

Roma. Planul orasului antic: PORTI: 1) Porta Sanqualis; 2) Porta Quirinalis; 3) Porta Collina; 4) Porta Viminalis; 5) Porta Esquilina; 6) Porta Caelimontana; 7) Porta Querquetulana; 8) Porta Capena; 9) Porta Naevia; 10) Porta Raudusculana; 11) Porta Lavernalis; 12) Porta Trigemina. PORTILE ORASULUI EXTINS : 39) Porta Flaminia; 40) Porta Pinciana ; 41) Porta Nomentana; 42) Porta Tiburtina; 43) Porta Asinaria; 44) Porta Metronia; 45) Porta Latina; 46) Porta Appia; 47) Porta Ardeatina; 48) Porta Ostiense; 49) Porta Portuense; 50) Porta Aurelia; 51) Porta Septimiana. PODURI: 84) Pons Aelius; 85) Pons Neronianus ; 86) Pons Agrippae; 87) Pod neidentificat; 88) Pons Fabricius; 89) Pons Caestius (Gratiani); 90) Pons Aemilius; 91) Pons Sublicius; 92) Pons Probi (Theodosii).

3. Planul Romei la sfirsitul imperiului (dupa Enciclopedia delVArte Antica).

Orasele, care se dezvoltasera liber, la adapostul pax Romana si al frontierelor indepartate, sint nevoite sa se inconjoare de ziduri, sa-si aleaga deci un perimetru definit pe care trebuie sa-1 consolideze si sa-1 apere. Aproape intotdeauna se procedeaza la restringerea unei zone urbane prea vasta si discontinua, integrind obastacolele natu­rale - fluvii, pante abrupte - vechile ziduri preromane (ca in orasele etrusce din Italia centrala, Volterra sau Perugia), marile structuri construite la marginea zonelor dens locuite : circuri (Milano), amfi­teatre (Perigueux, Tours, Florenta, Lucea), apeducte (Nimes).

4. Ziduri de incinta din Antichitatea tirzie ale diferitelor orase din Gallia: Rouen, Chalons-sur-Saone, Tours, Senlis, Perigueux (apud P. Lavedan, Histoire de l'urbanisme, Laurens, Paris, 1926).

La Roma se construieste, incepind cu anul 274, zidul aurelian, care delimiteaza o suprafata de 1350 de hectare (doar o fractiune din imensa zona locuita in cimpia situata de-o parte si de alta a Tibrului) si care se reazema pe Castrum Praetorium, pe amfiteatrul Castrense si pe citeva fragmente de apeducte. in Gallia, orasele fortificate nu

5. Planul orasului Treveri (Trier) in Antichitatea tirzie: 1) Porta Nigra; 2) horrea; 3) catedrala lui Constantin; 4) bazilica; 5) circul; 6) amfiteatrul; 7) templul din Herrenbruchen; 8) incinta templului din Altbach; 9) termele imperiale; 10) forul; 11) palatul lui Victorinus ; 12) palatul; 13) termele Sf. Barbara; 14) pod roman ; 15) Sanctuarul lui Lenus-Mars.

cuprind adesea decit o mica parte a oraselor deja existente: la Bordeaux un sfert, la Nimes a saptea parte, la Autun a douazecea parte. Capitalele regionale ale tetrarhiei - Treveri, Milano, Sirmium si Nicomedia - sint alese pentru pozitia lor strategica, pe marile fluvii de la marginea imperiului - Rinul, Dunarea - sau in spatele zonelor de operatiuni militare si sint prevazute cu fortificatii adaptate

Cele mai multe biserici crestine sint legate de mormintele sfintilor si de cimitire, care, dupa legea romana, se afla in afara zidurilor. Astfel, la Roma, majoritatea bazilicilor constantiniene - San Pietro, San Paolo, San Lorenzo, Santa Agnese, SS. Marcellino e Pietro, San Sebastiano - se gasesc dincolo de zidul aurelian, iar alte doua-San Giovanni in Laterano si Santa Croce in Gerusalemme - imediat in interiorul acestuia. Crucea formata de bisericile San Pietro, San Paolo, San Giovanni si Santa Maria Maggiore, realizata prin anul 365 in afara perimetrului legal al incintei sefviene, avind in centrul ei Colosseumul, simbol permanent al orasului, devine unul dintre elementele principale ale organizarii urbane si sta la originea poli-centrismului orasului papal al perioadei urmatoare.

8. Milano. Planul orasului in jurul anilor 300 d.Chr. si 400 d.Chr. (apud R. Krautheimer, Three Christian Capitals. Topography andPolitics [1983]).

La Milano, Sfintul Ambrozie a inaltat, in afara de catedrala Santa Tecla, din centru, bazilicile extra moenia : una care ii poarta numele si care va fi inlocuita cu celebra biserica romanica, San Simpliciano, apoi San Nazaro si San Lorenzo (fig. 8). Se poate ca la indicatiile lui sa se fi ridicat la Bologna, in afara zidurilor, cele "patru cruci'. La Constantinopol, marile biserici imperiale - Sfinta Irina si Sfinta Sofia, legate de palat prin virful promontoriului si biserica sepulcrala a Sfintilor Apostoli pe partea exterioara - au fost reperele dezvoltarii orasului si dominau scena urbana, chiar si inainte de reconstructia lor, sub Iustinian5.

Aceste edificii nu demonstreaza numai caracterul monumental al operelor publice romane, ci marcheaza o ruptura fata de traditia arhitecturala clasica, bogata in consecinte si la scara orasului. in

secolul al IV-lea exista tentativa de a da forma, cu mijloacele traditiei antice, marilor spatii acoperite cu bolti; structura lor sta pe o armatura de elemente plastice uniformizate si dispuse in mod ierarhic; ordinele arhitecturale ale repertoriului greco-roman permit cuprin­derea, dintr-o privire, a spatiului, inainte chiar de a-1 parcurge; bazilica cu bolti a lui Maxentiu, din Forul Roman, este una dintre cele mai importante ilustrari ale acestui exemplu. Pentru bisericile din aceeasi perioada s-a ales un alt model constructiv si formal, cel al bazilicilor cu planseu - mai putin costisitor, mai putin durabil, mai putin solicitant din punct de vedere static - unde coloanele, antablamentele si arcele devin elemente secundare, chiar stridente din punct de vedere decorativ, dar fara utilitate pentru proportiile interioarelor. Profunzimea spatiilor nu mai poate fi calculata dinainte, ea trebuie experimentata prin parcurgerea unei serii de elemente echivalente.

Faimoasele vestigii ale repertoriului vizual traditional sint strinse pentru a compune decorurile somptuoase descrise in textele epocii; "fulgore corruscans aula' spunea inscriptia crucii de aur donate de Constantin si de Elena bisericii San Pietro. Dar pe aceasta cale incepe dezintegrarea si disparitia universului arhitectural antic. Fiecare element poate fi regindit separat si din aceasta regindire se va naste un nou peisaj.

Criza oraselor dupa caderea Imperiului de Apus

Reorganizarea urbana descrisa mai sus, care a mai functionat in Orient inca zece secole, este intrerupta in Occident, dupa secolul al V-lea, prin prabusirea statului imperial. Sistemul urban al Antichitatii tirzii devine rapid un mediu supradimensionat, in care locuitorii se adapteaza sa traiasca, fara a fi in masura sa-1 utilizeze integral.

Criza sistemului locuirii urbane trebuie plasata in contextul mai amplu al transformarilor care schimba cursul istoriei intr-o buna parte a lumii.

incepind din secolul al 111-lea pina in secolul al V-lea, migratiile "barbare' zguduie - din motive inca neclarificate pe deplin - intreg continentul euroasiatic. Paralela dintre caderea Imperiului Roman si cea a Imperiului Chinez al dinastiei Han a fost de mai multe ori

subliniata, amindoua fiind insotite de difuzarea unei credinte religioase interne si "straine', crestinismul sau, respectiv, budismul.

Cele doua istorii se despart insa, in secolul al VT-lea. Reuni-ficarea Chinei, realizata dupa anul 581 de dinastiile Sui si Tang asigura civilizatiei clasice chineze o supravietuire durabila, in care se regasesc etica traditiei imperiale, unitatea scrisului independent de limbile vorbite, dinamismul demografic si practica agriculturii intensive; noua capitala, Chang-an, ocupa aproximativ 7 500 de hectare in interiorul unui dreptunghi fortificat si mai mult de 20 000 de hectare, socotind si incinta care inglobeaza resturile vechiului oras Han: dimensiuni fara egal in lumea preindustriala. Progresele stiintifice, tehnologice, economice si administrative din aceasta perioada confera Chinei o superioritate mondiala indiscutabila, care va dura pina la confruntarea cu expansionismul european din secolul al XlX-lea.

Aceeasi actiune nu i-a reusit insa lui Iustinian. incepind din secolul al VH-lea, Imperiul Bizantin coabiteaza cu Califatul Arab si aceste doua lumi antagonice vor ramine, pentru multe secole, princi­palele zone civilizate si urbanizate de la extremitatea apuseana a Eurasiei, prin citeva metropole principale Constantinopol - ultima capitala inchisa inca intre zidurile sale -, Bagdad, Cordoba si Palermo, trei orase-oaza foarte intinse, bazate pe metodele persane de agricul­tura irigata, numarind, fiecare, citeva sute de mii de locuitori. Crestinatatea occidentala ramine la margine, incomparabil mai saraca si mai dezmembrata din punct de vedere politic; reunificarea acestei zone mai restrinse nu-i reuseste nici lui Theodoric, nici lui Carol cel Mare, nici Ottonienilor. Conditiile tehnice, economice si adminis­trative nu sint indeplinite pentru ca orase de mari dimensiuni sa functioneze - Roma si fostele capitale ale Tetrarhiei, Treveri sau Milano - si doar in citeva cazuri mai ramin intre zidurile orasului citeva zeci de mii de locuitori.

Tocmai inapoierea si dezbinarea deschid calea unei experimentari de mari proportii, ingenioasa si fara prejudecati, care va deveni, in timp, fundamentul unei noi civilizatii materiale si spirituale. in timpul "secolelor obscure' - din secolul al VH-lea pina in secolul al X-lea - sa tot fie o duzina de generatii - crestinatatea occidentala se transforma in mod radical si din geografia traditionala a lumii mediteraneene apare noua realitate istorica ce s-a numit, de atunci, Europa.

in teritoriile deja urbanizate se pune, inainte de toate, problema mentinerii si readaptarii patrimoniului antic construit, marile infra­structuri exterioare si cele destinate functiunilor publice disparute fiind distruse : terme, teatre, amfiteatre, circuri, depozite. Caracterul durabil al cadrului material, in raport cu alte elemente ale vietii comunitare, produce anacronismul unei societati care se instaleaza in cochilia alteia, disparute, si care nu se poate masura cu aceasta nici din punct de vedere tehnic, nici intelectual. De atunci, coabitarea cu "ruinele' antice devine o constanta a civilizatiei europene si transmite - dincolo de modelele unei arhitecturi extrem de per­fectionate, exemplara peste secole - senzatia fizica a unei alte civilizatii zdrobitoare, straine si familiare in acelasi timp si o serie de reflectii mai generale asupra fragilitatii operelor create de om si asupra fortelor superioare dominante, invidia timpului, capriciile sortii, care vor insoti multa vreme sentimentul individual si colectiv al peisajului european.

Degradarea acestui imens patrimoniu construit este lenta si gra­data. Organismul architectural al Romei se pastreaza in buna parte pina la asediul normand din anul 1085, dar aprovizionarea cu apa prin apeductele rasaritene si cu alimente prin Ostia si prin depozitele fluviale devin problematice dupa primele invazii si inceteaza in timpul razboiului impotriva gotilor, intre anii 535 si 553 ; populatia ramasa se concentreaza in zonele de cimpie, de-o parte si de alta a fluviului, aceasta unica fisie locuita devenind, treptat, noua Roma, in timp ce pe coline, pina la traseul indepartat al zidurilor aureliene, se inalta, gigantice si inutilizabile, ruinele monumentelor antice; centrul monumental al fostei metropole, Forul, se gaseste acum la marginea orasului papal si va ramine in aceasta conditie suburbana pina la jumatatea secolului al XlX-lea (fig. 9). Acest oras, foarte important de-a lungul timpului, prin prestigiul trecutului sau si prin prezenta Sfintului Scaun, ramine exemplar chiar prin vestigiile sale si este deja prototipul orasului imperfect, caracteristic viitoarei istorii europene.

Colosseumul - care are o pozitie centrala cu totul neobisnuita ce se explica prin vointa Flavienilor de a marca revenirea in domeniul public a imensei suprafete privatizate de Nero - ramine un element dominant al peisajului roman si, dupa ce si-a pierdut caracterul functional, el se incarca de simboluri ambigue si misterioase: compendiu al fostului oras pagin, loc al martiriului primilor crestini.

"daemonum templum' (Tertullian), si totusi asociat, intr-un fel, prin idestructibilitatea sa, la supravietuirea Romei, in prezent si in viitor6.

Alte orase cunosc evolutii foarte diferite, in functie de varietatea situatiilor militare, economice si culturale. in centrele din Italia, Spania, Gallia meridionala si din Renania, viata citadina se pre­lungeste pina in secolul al VIH-lea, permitind o relativa conservare a organismelor urbane: Theodoric isi are resedinta, alternativ, la Ravenna si la Pavia, aceasta din urma devenind apoi capitala regilor ostrogoti care restaureaza termele si amfiteatrul; Barcelona, inzes­trata cu ziduri de aparare solide, dupa atacul francilor din anul 260, devine resedinta regala sub Ataulf si Galla Placidia, in secolul al V-lea si se dezvolta in timpul renasterii vizigote din secolul al VH-lea, intrerupta de invazia araba; Clovis Merovingianul se insta­leaza la Paris, Chilperic restaureaza arenele din Paris si Soissons; regii longobarzi, care ramin la Pavia, extind orasul spre rasarit si construiesc un nou palat. in schimb, alte orase se atrofiaza. Ravenna, care ramine sub autoritatea Constantinopolului pina la cucerirea longobarda din anul 751, devine treptat un oras de provincie: portul este acoperit de nisip, incinta prea mare se depopuleaza, splendidele monumente imperiale sint jefuite de longobarzi, de franci si de venetieni, iar marmura lor se gaseste raspindita in toate orasele europene care aspira, de-a lungul secolelor, la un rang superior, pina la Aachen; statuia ecvestra a unui imparat roman, numita "Regisole', este transportata la Pavia si va fi topita de iacobini in anul 1796. Majoritatea oraselor care si-au pierdut rolul politic si economic au aceeasi soarta: Bologna, a carei suprafata se reduce de la 70 la 25 de hectare; Treveri, unde mai subzista, ici-colo, in imensa incinta a Imperiului Tirziu, citeva nuclee locuite care nu pot tine piept incursiunii devastatoare a normanzilor din anul 882; orasele Italiei meridionale supravietuiesc cu greutate dominatiei bizantine. in sfirsit, altele dispar complet, ca Salona, distrusa de avari in anul 614, precum si o mare parte dintre orasele africane, dupa incursiunea arabilor din secolul al VH-lea.

in schimb, atunci cind popoarele germanice se stabilesc in cimpiile septentrionale, in vechile granite ale imperiului, apare si in aceste regiuni, sub domnia merovingienilor si carolingienilor, o retea de asezari militare si comerciale care largeste astfel zonele urbanizate ale continentului. Acestei categorii ii apartin porturile comerciale implantate pe cursul inferior al Rinului si la Marea Nordului -

Quentovic, Duurstede -, asa-zisele wike scandinave - Birka, Haithabu -, castelele saxone si france dintre Rin si Elba, principalele asezari fortificate si comerciale din Moravia (Mikulcice), din Boemia (Praga), burgh-urile din Anglia, fundate de regii anglo-saxoni si, in fine, poblaciones care insotesc in Spania recucerirea teritoriilor de la arabi, inceputa in anul 718. Prezenta scaunului episcopal mar­cheaza, in toate aceste locuri, apartenenta religioasa comuna; multa vreme ele vor ramine singurele centre de putere specific urbane care dau noilor asezari caracterul potential al unui oras.

Decaderea cadrului urban din regiunile romanizate si inceputul urbanizarii dincolo de vechile frontiere ale imperiului vor unifica, treptat, peisajul, de la Marea Mediterana la Marea Nordului, dar vor determina, in acelasi timp, aparitia numeroaselor diferente regionale si locale asupra carora organizarile politice mari au o influenta slaba si intermitenta. Treptat, se trece de la o zona unde reteaua de orase romane ramine destul de compacta - Italia, Franta meridionala, Spania si Africa de Nord inainte de cucerirea araba - la o zona care se intinde pina la Rin, la /«ra&s-urile germanice si la Dunare, unde orasele romane, mai distantate, ramin izolate pe un teritoriu rural si, in sfirsit, la o arie mai indepartata, fara frontiere precise, unde se formeaza un nou sistem de asezari izolate. in acest mod prinde contur- un nou tip de unitate in diversitate care va ramine o carac­teristica constanta a Europei.

Caracteristicile emergente ale sistemului urban occidental

Primele elemente ale orasului european in devenire se profileaza deja in particularitatile acestei situatii, in modul in care vechiul patri­moniu este modificat si reutilizat si in logica ce conduce noile asezari, in primul rind, ideea de oras isi pierde sensul general si sistematic si se individualizeaza printr-o noua si radicala subordonare fata de elementele geografice si ale peisajului. Orasele existente, desi con­tinua sa traiasca, sint asimilate din punct de vedere mental cadrului lor natural, asupra caruia omul reincepe sa-si exercite inventivitatea. La Paris, atunci cind cele opt hectare fortificate din ile de la Cite devin insuficiente pentru reluarea vietii urbane, orasul roman de pe malul sting este treptat abandonat si se revine la ocuparea, pe malul

X  Nume celtice, inclusiv cele terminale in -ialo, -avo ti dtimim

Nume terminale in -acum in zona galo-romana

o  Nume terminate in -viile

Nume secundare, de asanare si despadurire Scara

10. Numele localitatilor din zona Beauce reflecta gfazele succesive ale stabilirii in aceasta regiune (cf. C.T. Smith, An Historical Geography of Western Europe before 1800 [1967]. (1) Platou de namol rosu deasupra cumpenei apelor, cu formatiuni mixte de argila si silex pe coaste; (2) platou de namol rosu deasupra cumpenei apelor, cu argila si calcar pe coaste; (3) nisipuri din Sologne si Orleans suprapuse calcarelor; (4) valea Loarei, formata dintr-o intinsa cimpie aluvionara marginita de terase joase.

drept, a zonei semicirculare inconjurata de albia mlastinoasa a riului preistoric, pe care triburile celtice il utilizasera odinioara ca loc de

cult si de adunare. Dupa cum a observat Edith Ennen, germanicii interpretau orasele romane dupa ideea pe care o aveau despre castel (Burg) si citesc Augsburg in loc de Augusta, Kolnaburg in loc de Colonia7. in situri - ca si in limba - apar urme si amintiri preromane: celtice, ilirice sau punice. La Roma, acumularile de ruine ale edificiilor antice devin "munti' artificiali - muntele Savello, muntele Giordano etc. - care se adauga, in topografia orasului, colinelor naturale.

in al doilea rind, se schimba importanta relativa a diferitelor functiuni urbane, astfel incit echilibrul ansamblului se modifica, atit in plan arhitectural, cit si in plan simbolic. Am semnalat deja situarea periferica a primelor biserici crestine, adesea dispuse in cruce, de-a lungul principalelor cai de acces. Urme ale unor asemenea "cruci din biserici' se gasesc in secolul al VII-lea la Lyon, la Reims si, mai tirziu, in numeroase cetati medievale. Prezenta unui sanctuar impor­tant in afara orasului are uneori drept consecinta deplasarea centrului; la Bonn, biserica sepulcrala Sf. Casian, situata in afara castrului, devine catedrala si formeaza, inca din secolul al IX-lea, noul nucleu al orasului. in Italia, fuziunea imperfecta dintre populatia locala si longobarzi ii impinge pe invingatori sa se instaleze in cartiere noi: la Pavia, dupa cum s-a vazut; la Bologna, dincolo de poarta Ravegnana cu propriul centru religios, San Stefano; la Benevento, in jurul bisericii Santa Sofia. Coexistenta diferitelor confesiuni crestine, cum este cazul Ravennei in timpul stapinirii gotilor, duce la multiplicarea centrelor religioase in jurul carora se reunesc diferite cartiere.

Configuratia interioara a orasului sufera intre timp transformari profunde. in orasele de origine romana, mici sau mari, cladirile ce se deschid spre interiorul insulei isi pierd functiunea anterioara -resedinte individuale sau colective, edificii publice - in timp ce insulele insesi sint traversate de noi trasee, nu drepte, ci intorto­cheate, permitind plasarea pravaliilor sau a locuintelor mai mici. Unele structuri mai mari - temple, teatre, amfiteatre, circuri, apeducte, rezervoare de acum inutilizabile - devin puncte fortificate. Uneori, un singur mare edificiu antic - palatul lui Diocletian de la Split -ajunge sa cuprinda un intreg oras (fig. 11).

in noile orase, desprinse de matricea antica, constructiile se conformeaza imperativelor defensive si comerciale. Modelele arhitec­turale mostenite de la Antichitate, neadaptate, nu sint folosite decit

simbolic, pentru a conferi demnitate edificiilor religioase sau laice si pentru a marca apartenenta la un univers cultural identic.

in sfirsit, trebuie sa reflectam asupra peisajului in care sint inserate sau dispersate vechile si noile asezari: un spatiu dilatat de noile relatii cu teritoriile septentrionale, de incetineala si de peri­colele comunicarilor, unde urmele omului isi pierd evidenta si claritatea. Orasele de orice fel nu mai sint decit niste refugii precare impotriva capcanelor acestui spatiu nedefinit unde se dilueaza organi­zarea teritoriala a statului roman si unde o noua organizare intirzie sa apara. Dincolo de portile orasului sint paduri, mlastini, zone nelocuite si munti, care - in ordinea mentala a predicii crestine -si-au pierdut caracterul sacru pe care i-1 confereau religiile pagine si apartin unui univers creat si deci potential accesibil si disponibil initiativei omului.

Sfera tehnica si mentala a interventiilor asupra mediului incon­jurator s-a redus in mod drastic. Oamenii care traiesc in acest decor s-au obisnuit sa-1 priveasca indeaproape si nu au mijloacele de a-1

reprezenta si controla la scara mare. Arhitectura nu mai are influenta in spatiile vaste ; fragmentele desprinse din monumentele pagine si refolosite la edificiile crestine, coloane si decoratiuni sculptate, sint apreciate, una cite una, pentru modul cum au fost realizate, in timp ce armonia ansamblului este uitata si irecuperabila.

Noile edificii construite in Occident vor depinde multa vreme de prototipurile antice si orientale si exprima adesea o dorinta arzatoare de a adera la o lume indepartata, mai evoluata, precum capela palatina a lui Carol cel Mare de la Aachen, inspirata de prototipul din Ravenna ; ele se caracterizeaza prin abandonarea oricarei cautari a compozitiei de ansamblu, care este ideea centrala a arhitecturii bizantine, iar elementele volumetrice sint fixate pe ziduri, pentru a fi percepute de aproape, ca ornamentari in clarobscur a zidurilor de piatra, in spatiile restrinse pe care le au de acum orasele, mai mici si mai compacte.

Incapacitatea administrarii constructiilor de mari dimensiuni -drumuri si poduri, apeducte, rezervoare, instalatii portuare - determina intr-un fel excluderea lor din sfera industriei umane si asimilarea vestigiilor antice cu peisajului natural sau cu o misterioasa manifestare a puterilor supranaturale. Marile realizari ale geniului civil sau militar, in care Frontin vedea - in secolul I d.Chr. - produsele unei civilizatii superioare, bazata pe rationalitate si pe utilitate publica, in opozitie cu "minunile' inutile ale lumii elenistice - devin, in imagi­narul colectiv, niste "punti ale diavolului' concepute pentru a sfida omul si pe protectorii sai divini.

Ceea ce conteaza, pentru viitor, este noul cadru de viata care se naste, in primele secole ale Evului Mediu, din ruinele lumii antice. Masurile mentale s-au restrins, dar ele formeaza un sistem omogen in care particularitatile specifice orasului antic isi pierd importanta. Resedintele urbane ale regilor barbari - la Ravenna, Verona, Pavia, Bordeaux, Toulouse, Barcelona, Toledo, Aachen, Worms - sint curti imprejmuite, in maniera palatelor antice, atunci cind acestea nu au fost pur si simplu recuperate ca atare, precum palatul guvernatorului din Koln, devenit resedinta regala merovingiana; dar saracia resur­selor tehnologice si administrative le fac totusi foarte dependente de mediul exterior. Pentru buna functionare a cultului, bisericile impun o strinsa comunicare intre spatiul interior si cel exterior. Din aceste motive diverse, toate spatiile orasului tind sa se integreze intr-un singur spatiu continuu; zidurile, viguros modelate, domina goluri de

mici dimensiuni, iar finisajele arhitecturale, in loc sa individualizeze edificiul, devin instrumente de exprimare a acestuia spre spatiul comun. Putin cite putin, peretii orientati spre interiorul cladirilor sint reorientati spre exterior: din succesiunea lor se va naste un decor urban unitar si multiform.

Secatuirea mostenirii antice si integrarea ei intr-un sistem geo­grafic nou, deschis spre nord, fac astfel loc unei mutatii calitative care anunta noul chip al orasului in secolele care vor veni.

Formarea unui nou sistem urban

incepind din a doua jumatate a secolului al X-lea, ultimii si redutabilii invadatori ai crestinatatii occidentale - arabii, scandinavii, maghiarii - au fost asimilati sau sedentarizati; extremitatea Eurasiei se gaseste de atunci la adapostul amenintarilor exterioare care vor continua sa apese asupra Bizantului, lumea araba si imperiul chinez.

Europa care se naste din aceste evenimente cunoaste deja noile tehnici de cultivare - asolamentele trienale; utilizarea animalelor de tractiune este posibila datorita noilor sisteme de atelaj; asocierea dintre cultura si cresterea animalelor, care foloseste toate terenurile, de ses sau muntoase, noile surse de energie - mori de vint sau de apa - si instrumentele de navigatie oceanica puse la punct in marile nordice. Pacea relativa, indulcirea climatului si abundenta de noi terenuri cultivabile pe teritoriul european si la limitele sale orientale permit o crestere a populatiei, paralel cu dezvoltarea productiei, care dureaza pina la jumatatea secolului al XlV-lea.

in acest proces, orasele devin centre specializate in activitatile secundare si tertiare care nu sint supuse unei autoritati politice centralizate, ca in China sau in lumea antica. Fiecare dintre ele -asociate in general unei mici suprafete agricole, dar uneori total independente, precum Venetia - dezvolta un ansamblu de initiative comerciale, industriale, financiare si culturale mult mai extinse -care le pune in concurenta cu altele la scara continentala si mondiala.

Policentrismul si diferentierea accelereaza raspindirea acestui tip de dezvoltare. incepind din secolul al Xl-lea, orasele isi dobindesc autonomia si sustin in mod avantajos confruntarea cu puterile statale slabite si indepartate. Aceasta asumare a raspunderii, care lipseste in lumea araba si orientala, sta la originea caracterului si vitalitatii oraselor europene si devine o caracteristica a civilizatiei europene, explicindu-i succesul universal.

intre timp, urmele civilizatiei antice fusesera in mare parte sterse din peisajul fizic si mental. Operele perisabile, precum picturile si sculpturile pretioase, disparusera de multa vreme; chiar si cele pastrate la Constantinopol - Atena Parthenos de Fidias si tablourile pinacotecii ateniene, de exemplu - fusesera distruse sau furate cu ocazia revoltei din anul 532 si miscarilor care au urmat. Cea mai mare parte din patrimoniul artistic al Romei a fost ars sau dispersat in timpul razboiului impotriva gotilor (535-553), incursiunilor sarazinilor din secolele al IX-lea si al X-lea si asediului normanzilor din anul 1085.

Ceea ce a ramas din imensul patrimoniu sculptural, piesele care sint astazi expuse in muzeele noastre se aflau inca ingropate si nu vor fi descoperite decit abia incepind din secolul al XVI-lea. Ici-colo, rasar ruinele unor monumente impunatoare, care nu lasa sa se perceapa planul de ansamblu din care au facut parte. Textele antice de care dispunem provin in mare parte din lumea araba, de unde au fost adunate doar in secolele al XlII-lea si al XlV-lea sau au fost conservate in fondul manastirilor, unde le-au descoperit umanistii din secolul al XV-lea. Formele inca venerate din civilizatia antica capata contururi imaginare si fantastice.

Aceasta eclipsa a patrimoniului antic participa si ea la nasterea lumii noi. Distanta mentala fata de modele consimte - in multe domenii si, mai ales, in domeniul nostru - inventarea lipsita de prejudecati a noilor produse, reinterpretarea siturilor, indrazneala de a incalca regulile traditionale. Nu se mai cauta perfectiunea formei urbane, bazata pe marile sistematizari publice, ea fiind inlocuita cu acceptarea imperfectiunii, cu tolerarea elementelor neregulate, neterminate, a contrastului, care vor ramine particularitati constante ale oraselor europene.

in acest context se schiteaza infinita varietate a peisajelor urbane, gindite si realizate intre secolele al XHea si al XlV-lea. Lipsite de resursele pe care le ofera un teritoriu vast, orasele medievale au dimensiuni limitate, inferioare celor din metropolele antice, musulmane si orientale; dar in conceperea lor exista un surplus de caracter care le va da originalitate chiar si atunci cind vor deveni mult mai mari si pe care noi, cei care le locuim astazi, il mai percepem inca. Sint decoruri marunte, dar de anvergura mondiala, centre ale lumii economice si culturale diferite si chiar opuse, care dovedesc ca e posibila reducerea unei lumi la dimensiunile familiare ale unui loc.

Aceasta varietate nu se poate reduce la o singura descriere, nici la o tipologie, care nu corespunde modelelor existente in mod concret

in cultura din acea perioada. Pentru a descrie unicitatea acestora se poate incerca explicarea mecanismelor care au produs diversitatea de realizari concrete si alege citeva exemple.

Orasele maritime italiene

in secolele al IX-lea si al X-lea comertul maritim cu Orientul este atit de redus incit se poate concentra, in principal, in micul Amalfi -un port fortificat, intr-un peisaj abrupt de munte, pe care un calator arab il numeste, in anul 977, "cea mai bogata, mai nobila si mai faimoasa cetate a Longobardiei' si care are colonii in intreaga Mediterana1 - in timp ce marile porturi ale Antichitatii, Ostia, Puteoli (Pozzuoli), Brundisium (Brindisi) ies din circulatie. Victoria lui Otto I asupra ungurilor (955), recucerirea bizantina a Cretei (960) si pierderea bazei Fraxinetum de catre sarazini (973) deschid un nou spatiu schimbarilor de care profita in primul rind Venetia, ce isi incepe expansiunea in Adriatica si Mediterana orientala si orasele din nordul Marii Tireniene, Pisa si Genova care, la inceputul secolului al Xl-lea, preiau controlul Corsicii si Sardiniei. La sfirsitul secolului al Xl-lea Amalfi este infrint de normanzi si de aliatii acestora, pisanii.

in consecinta, Venetia, Pisa si Genova se dezvolta mai rapid; in secolul al XH-lea, fiecare dintre ele isi defineste propria forma si-si manifesta originalitatea, cu intentia constienta de a se masura cu mostenirea antica si cu vasta lume mediteraneana.

Venetia apare, de la inceput, ca un oras-stat comercial, la mar­ginea lumii politice occidentale si, din acest motiv, ferita de relatiile feudale care guvernau continentul. in Chronologia magna ab origine mundi ad annum millesimum tregentesimum quadragesimum sextum exista un plan din secolul al XlV-lea, o reprezentare realista, complet diferita de imaginile simbolice care ilustreaza descrierile oraselor pina la sfirsitul secolului al XV-lea (fig. 13). Forma orasului se naste direct din forma locului, care nu mai este acea intindere uniforma de apa, asa cum apare la prima vedere, ci un sistem complex si invizibil al adincurilor. Planul distinge cu o culoare mai inchisa, in raport cu laguna, reteaua de canale navigabile ; organis­mul urban, cu trama lui compacta de insule construite si de parohii, se organizeaza in mod rational, la confluenta dintre Canal Grande si Canale della Giudecca, la mica distanta de locul unde se varsa

amindoua in mare. Este o alegere deliberata care reproduce un oras dupa natura, consolidind in mod artificial marginile fragile ale canalelor si desemnind zonei construite o limita rezonabila. Celebrul perimetru in forma de delfin intersecteaza drumurile de apa in

punctele dorite, unde opera de consolidare a fost oprita in mod constient; suprafata construita, destul de mare ca sa cuprinda forma foarte pronuntata de "S' a Canalului Grande, fara ca nici un punct sa fie prea departat, se prelungeste spre est incluzind bazinul Arsenalului; centrul comercial Rialto, de la jumatatea canalului, si centrul politic, San Marco, de la varsarea acestuia, sint suficient de apropiate, prin cotitura puternica a primei anse a canalului, pentru a stabili o axa diametrala in locul cel mai ingust, fara a intrerupe traseele care se ramifica de-a lungul intregii zone de locuit.

Acest organism splendid, gindit si realizat in principal intre secolul al IX-lea, atunci cind sediul dogilor este transferat de la Malamocco la Rialto si secolul al Xl-lea, cind a aparut subdiviziunea in "confini' si "contrade', capata o definitie monumentala aproape completa in secolul urmator. Biserica San Marco este reconstruita intre anii 1060 si 1094, dupa modelul monumental al Apostoleion-iui din Constantinopol; citadela dogilor este transformata, in preajma anului 1175, cind se deschide, in fata bisericii, piata in forma de L spre care sint orientate loggiile palatului si care serveste drept decor intilnirii dintre Frederic I si papa Alexandru al III-lea, in anul 1777. Venetia trateaza de atunci de la egal la egal cu Constantinopolul si, dupa cucerirea acestuia in anul 1204, devine mostenitoarea capitalei Orientului. Raportul direct - care plaseaza Venetia dincolo de prisma stilistica dintre Orient si Occident si o izoleaza de restul Italiei, inclusiv de Ravenna - explica citeva dintre particularitatile cele mai exclusive ale orasului, nascute dintr-o extraordinara hibridare : mai intii, sistemul de constructie alcatuit din ziduri pline dezvoltate in adincimea cladirilor, legate prin fatade polifore, folosit deja la Constantinopol, dar intr-un alt raport cu spatiul exterior, in timp ce la Venetia el constituie fronturile continue, de-a lungul canalelor. Fatadele adopta succesiv stilurile romanic, gotic, renascentist si baroc, fara a modifica functiunea lor originara de deschidere larga spre exterior a adincimii pasajelor.

Siguranta asezarii, stabilitatea politica si eficacitatea guvernarii colective, excluderea zidurilor de aparare si edificiilor fortificate, permit coeziunea perfecta a spatiilor publice si private, gratie fatadelor care filtreaza imaginea in cele doua sensuri. Uniformitatea riguroasa a quota di imposta - nivelul apei cu usoare pulsatii, dupa ritmul

mareelor - domina ansamblul dispozitivului urban, cu reteaua lui dubla de cai acvatice si terestre care se incruciseaza cu un mic sacrificiu reciproc (pietonul care urca pe pod, gondolierul care isi inclina capul cind trece pe dedesubt). Din acest tesut regulat, legat in mod inflexibil de planul orizontal al apei, se desprind clopotnitele bisericilor care indica de departe centrele principale si secundare ale vietii citadine. Acoperisul auriu al campanilei San Marco, cea mai inalta dintre toate, putea fi vazut de navigatori de la o distanta de 200 de stadii, aproape 40 de kilometri (Sabellico2).

Mediul lagunar la care s-a adaptat conceptia orasului trebuie, la un moment dat, modificat in mod activ, pentru a-si pastra caracterul intermediar dintre mare si terraferma, de care depinde supravietuirea orasului; inginerii din Republica deviaza canalele Brenta si Piave care se varsa in laguna, pentru a evita impotmolirea, sapa noi canale pentru a facilita trecerea vapoarelor si miscarea apelor, intaresc bancurile de nisip, acele lidi, dintre laguna si mare, pentru a rezista la furtuni si protejeaza integritatea mediului inconjurator prin legi extrem de severe.

Aceeasi tensiune, rationala si temerara, sustine constructia poli­tica si constructia fizica a orasului lagunar, obiect al admiratiei milice din intreaga lume occidentala si totusi radical diferit de oricare altul, "cladit pe imposibil' (Sansovino3). Venetia este singurul oras-stat european care concureaza cu succes statele nationale din secolul al XVI-lea si ramine, pina in secolul al XVIII-lea, o mare putere mondiala, cu o constitutie neschimbata intre sfirsitul Marelui Consiliu (1297) si tratatul de la Campoformio (1797). Primeste cu intirziere si cu oscilari dramatice influentele clasicismului si restituie lumii o noua civilizatie vizuala, elaborata de pictorii din secolul al XVI-lea si de Palladio, care va cunoaste o difuziune universala de-a lungul urmatoarelor doua secole.

Pierderea autonomiei politice compromite coerenta - si astazi -chiar supravietuirea fizica a orasului. Caracterul special al Venetiei nu rezista la incercarea integrarii sale in lumea contemporana. Interesul universal fata de acest oras unic nu va fi, poate, suficient sa-1 salveze.

Spre deosebire de Venetia, Pisa este un spatiu locuit inca din epoca etrusca si romana, de-a lungul lagunei unde se varsa Arno si

devine importanta atunci cind Augustus sistematizeaza portul de la limita meridionala a sinus Pisanus. Orasul medieval - care foloseste inca portul, are deja un rol important in perioada carolingiana si cea ottoniana - desi se suprapune partial peste asezarea antica, trebuie considerat un oras nou, care urmareste aproximativ planul clasic in tabla de sah, adaptat insa liber la curba fluviului si la oportunitatile terenului.

Dezvoltarea sa se produce in perioada dintre inceputul secolului al Xl-lea - cind se formeaza autoritatea comunala - si a doua jumatate a secolului al Xll-lea, perioada de prosperitate maxima, cind se construieste incinta de 114 hectare, care va ramine definitiva si care se va dovedi prea mare dupa criza politica din secolul al XlII-lea (fig. 14).

Coerenta formei urbane consta, ca si la Venetia, in admirabila continuitate a tehnicilor de constructie, apoi in omogenitatea tesu­tului edilitar, format din module egale repetate in mod ritmic, fie in cladirile laice, fie in grandioasele monumente religioase. Pentru locuintele-turn, aliniate, cu pereti despartitori verticali din piatra si arcade tesite, din caramida, s-a folosit o tehnica romanica proprie marilor structuri utilitare - poduri, apeducte, amfiteatre - care, eliberata de logica geometrica de ansamblu, a devenit un element de baza intr-o compozitie deschisa. in biserici, sirurile de arce si coloane compun spatii impunatoare, raspunzind canoanelor paleo­crestine, dar caracterul neterminat si repetabil al dispozitivului initial admite, in aceeasi cladire, prelungiri, intreruperi, adaugiri nepre­vazute si permite introducerea in compozitie a motivelor eterogene imprumutate din toate regiunile Mediteranei.

Aceasta operatiune este mult mai mult decit o combinatie eclectica. Cartea Liber maiolichinus, scrisa in anul 1135 pentru a celebra o expeditie impotriva sarazinilor in Baleare, numeste Pisa "altera Roma' si subliniaza ideea remarcabila pe care si-o facea atunci despre rolul ei. La fel, patrimoniul stilistic adunat datorita cala­toriilor si relatiilor comerciale si diplomatice, din Orient pina la Valea Rinului, este administrat cu un simt al responsabilitatii necunoscut pina atunci in Occident. Este o cautare care depaseste traditia intelec­tuala greco-romana - incomprehensibila pina la Renastere - regasind, mai degraba, matricea distributiva si constructiva a repertoriului codificat din Antichitate: compozitia prin adaugare de elemente egale, cu referintele sale pitagorice, teoretizata de matematicianul

pisan Leonardo Fibonacci (1202). Stilul pisan va cunoaste de altfel un prestigiu si o raspindire foarte largi, in Sicilia, Sardinia, Puglia si Toscana, unde prefigureaza viitoarea "renastere' florentina.

Simultan cu orasul, la extremitatea sa nord-vestica se formeaza admirabilul grup de edificii religioase. Catedrala este inceputa de Buschetto in anul 1603, in momentul in care Pisa intervenea alaturi

de normanzi la cucerirea Siciliei, dupa cum aminteste inscriptia de pe fatada, si este sfintita in anul 1118, douazeci de ani dupa aventura primei cruciade; curind dupa aceea este extinsa de Rainaldo, iar noua fatada este inchisa cu usi de bronz, de Bonanno, in anul 1180. Edificiul poarta urmele evidente ale acestor episoade, in articulatiile structurii de rezistenta care se asaza unele pe altele intr-o progresie nelinistitoare, cel putin pentru noi care cautam sa o justificam fara a cunoaste problema in totalitate.

in culmea gloriei politice, Pisa va primi in posesie de la Frederic I intreaga coasta tireniana, de la Portovenere la Civitavecchia (1162) si Sardinia (1165) si se va incepe constructia baptisteriului (1152) si a campanilei (1173). in jurul catedralei se formeaza, astfel, un ansamblu de edificii distantate, intr-un spatiu deschis, absolut excep­tional in Evul Mediu italian. Logica repetitiva care prevaleaza in constructia cladirilor face posibila adaugarea altor elemente, precum cimitirul, inceput in anul 1278. Un statut din anul 1286 intezice orice constructie pe terenul care il inconjoara.

Poate ca acest complex situat la periferia orasului era destinat sa devina centrul unei noi aglomerari urbane intinsa spre aceasta directie, anticipind demnitatea si dimensiunile grandioase, pentru noi inima­ginabile, ale acesteia. Situatia actuala, cu cele patru monumente asezate intr-un spatiu verde degajat, multiplica vertiginos efectele care deriva din repetitia acelorasi elemente in volume diferite, prismatice si rotunde care, vazute dintr-o anume directie, se supra­pun in moduri infinite ("unitate in detaliu, tumult in ansamblu', cum nota Le Corbusier in anul 19344). inclinarea turnului - hotarita poate inca de la inceput, asa cum presupune De Angelis d'Ossat5 -lasa sa se intrevada o marja de libertate in raport cu legatura cosmica a verticalei, o notiune pe care noi aproape ca am pierdut-o.

Parasind ansamblul religios izolat in unghi nord-vestic, orasul graviteaza asupra fluviului Arno canalizat, cu cele doua siruri de palate de aceeasi inaltime, cheiurile si scarile care coboara spre fluviu si, in sfirsit, cu fortificatiile citadelei si cu Arsenalul: un spatiu continuu, arcuit "ca o arbaleta', pe care "il cuprinzi dintr-o privire' (Rustici6) si care inca din Renastere nu are egal printre alte orase fluviale europene. Doar in zilele noastre, zidurile ridicate in anul 1870 altereaza acest ansamblu.

in ajunul crizei provocate de infringerea de la Meloria (1284) apare personalitatea enigmatica a lui Nicola Pisano, poate "de Apulia'. El reia foarte constiincios traditia plastica a Antichitatii si, i din acest motiv, poate fi considerat unul dintre creatorii clasicismului din secolul lui Frederic al II-lea sau un exemplu in acest sens al responsabilitatilor fata de mostenirea Antichitatii, cultivate la Pisa; este suficient sa amintim adevarata colectie arheologica adunata in epoca aceea in cvadriporticul din cimitir. Experienta lui Pisano este, in orice caz, decisiva pentru cultura artistica italiana, iar scoala sa, careia ii apartin Arnolfo da Cambio si Giovanni Pisano, reprezentanti de seama ai sculpturii florentine si sieneze, isi extinde influenta in intreaga peninsula.

in cursul deceniilor urmatoare, Pisa ramine in afara evenimen­telor istorice importante. La inceputul secolului al XlV-lea este construit un nou zid, injurai cartierului Kinsica, la sud de Arno, cu o suprafata totala de 185 de hectare, dar ciuma de la mijlocul secolului depopuleaza orasul, in timp ce malaria decimeaza satele si dunele din port ii accelereaza caderea; in anul 1406 Pisa cade sub dominatia florentina - cind se construieste, mai la sud, noul port Livorno -, iar in secolul al XVI-lea ea se reduce la 8600 de locuitori. Minunatul oras medieval, care a fost o perioada una dintre capitalele lumii mediteraneene, sinteza a Orientului si Occidentului, devine de atunci un pasnic oras de provincie, cum ajunsese si Ravenna. Monumentele prestigioase si enigmatice raspindite prin oras si pe teritoriul invecinat se intorc, prin forta lucrurilor, in spatiul rural, dar ramin marturii ale unei civilizatii artistice foarte inalte, perimata de succesul universal al clasicismului "modern'.

Genova, rivala si apoi invingatoarea Pisei, isi plaseaza portul si echipamentele urbane intr-un spatiu ingust, fara cai de comunicatie interioare. Urmele orasului roman anterior sint incerte si numai in secolul al IX-lea apare o forma urbana definita, atunci cind orasul capata o functie importanta in cadrul statului carolingian; incinta din anul 864 inglobeaza o suprafata de 22 de hectare, incluzind colina castelului si, la nord, o parte a cimpiei inguste unde, in secolul al X-lea, se muta definitiv sediul episcopal si catedrala. Spre munte se deschid numai trei porti - San Pietro la nord, cea a castelului la sud, Soprana la est, unde, dupa batalia de la Meloria, a fost atirnat lantul din Portul Pisei - iar spre vest, frontul marii este ocupat in intregime de instalatiile portuare. Ca si la Pisa, desenul ortogonal al zonei plane, desi reia partial traseul roman, este considerat

o creatie noua, care deriva din aceeasi logica. Incinta construita intre anii 1155 si 1161 delimiteaza orasul pe toata durata Evului Mediu, dar abia daca are 65 de hectare, ocupind intreaga cimpie, cu burgul San Siro, pina la pantele colinelor invecinate. Cladirile cele mai importante - inclusiv primaria din anul 1260 - sint aliniate pe

frontul arcuit al portului, beneficiind de intreaga grija a autoritatilor municipale; aceasta "infrastructura de nivel international servea

drept legatura intre doua sisteme diferite ca scara: cel al schimburilor locale si cel al schimburilor din intreg bazinul tirenian si mediteranean' (Franchetti-Pardo7). Zonele litorale sint integrate in domeniile statului, in anul 1139. Digul si cele doua faruri din secolul al XH-lea, arcadele si antrepozitele, primaria care avanseaza fata de arcul de cerc format de case si, in afara zidurilor, arsenalul de la sfirsitul secolului al XlII-lea completeaza aceasta extraordinara fatada a orasului catre apa (fig. 15) si creeaza, in mod artificial, mijloacele giganticei expansiuni comerciale si militare genoveze care, pina in anul 1380, poate fi comparata cu cea a Venetiei.

in tesutul foarte dens al caselor ramin putine spatii libere : mica piata din fata catedralei si curiae, unde sint grupate locuintele princi­palelor familii, precum cea a familiei Doria, aproape de biserica San Matteo, reconstruita in anul 1278. Cele opt subdiviziuni urbane sau "companii' formeaza un evantai orientat spre coasta. Rada, insufi­cient protejata de vechiul dig, se prelungeste la apus spre colina San Benigno pe care se va construi, in anul 1543, turnul inalt al Lanternei; in jurul acestuia, panta colinelor va fi amenajata in terase, prin construirea vilelor renascentiste si baroce si a fortificatiilor moderne, pina la linia crestei.

Aceasta magnifica opera colectiva, care se datoreaza unei intregi economii materiale si mentale, refuzului a tot ce e superfluu, precum si unei riguroase selectii a stilurilor asigura pentru multa vreme bogatia Genovei. in secolul al XVI-lea, orasul isi pierde inde­pendenta politica, dar ramine bogat si strins integrat statelor din interiorul peninsulei. in zilele noastre, noul rol economic al Genovei, fara continuitate cu istoria orasului, desfigureaza vechea cetate si o face de nerecunoscut. Portul modern, plin cu masini gigantice, este inchis de un zid care il izoleaza de vechiul chei; sosele suspendate si zgirie-norii sufoca maretia Ripei si ii strivesc dimensiunile traditionale.

in timp ce Pisa - ca si Atena, Roma si Bruges - este un oras mare, cu portul situat la oarecare distanta, Genova, Venetia si, mai lirziu, Amsterdam nu se pot disocia de port; instalatiile maritime si celelalte constructii se ridica aici in mod armonios, gratie culturii empirice si inventive a acestei epoci si formeaza un corp comun care sfideaza distinctiile culturii noastre specializate. Epoca noastra n-a stiut sa pastreze din Venetia decit invelisul, iar din Genova, nici macar atit.

Alte orase europene

Cele trei exemple, Venetia, Pisa si Genova, pe cit de timpurii pe atit de extraordinare, ofera intreaga combinatie de libertate politica si de inventivitate spatiala, proprie oraselor medievale europene, pina la cele mai perfectionate consecinte functionale si formale. Daca am preferat sa incepem prin descrierea acestor orase, in loc sa pornim de la consideratii generale si sa ajungem la cazuri particulare, am facut-o pentru a evoca stupoarea oamenilor din acea epoca in fata uimitoarelor creatii arhitecturale.

Se cuvine acum sa analizam conditiile generale care au facut posibile asemenea rezultate extraordinare in sute de orase din intreaga Europa.

La inceputul expansiunii demografice, o parte a noii populatii care nu gaseste de lucru la tara se grupeaza in orase, ingrosind numarul mestesugarilor si negustorilor care traiesc la marginea lumii feudale. Orasul fortificat din Evul Mediu tirziu, care poarta de obicei numele de "burg' nu-i mai poate primi pe toti; la portile lui se constituie noi zone de populatii - foburgurile - care devin curind comparabile cu nucleul originar si impun construirea unor incinte tot mai largi. in orasul care se formeaza, mestesugarii si comer­ciantii, majoritari, cer sa se sustraga sistemului politic feudal si sa asigure conditiile desfasurarii activitatii lor economice: autonomie administrativa si juridica, un sistem de taxe proportionale cu venitul si destinate lucrarilor de utilitate publica, intre care, pe primul loc sint fortificatiile si armamentul.

in confruntarea cu episcopii si cu principii, noua organizatie se transforma, dintr-o asociatie privata, intr-o putere politica, "comuna', superioara prerogativelor persoanelor si grupurilor, desi conservatoare fata de privilegiile economice. Organele de guvernare orasenesti, care le preced pe cele ale statului de drept modern, se compun, aproape intotdeauna, dintr-un mare consiliu care reprezinta principalele interese particulare, dintr-un mic consiliu care serveste ca executiv si dintr-un anumit numar de magistrati alesi sau trasi la sorti, "consuli' (consoli) in Italia, "jurati' (jures) in Franta, "consilieri municipali' (echevins) in Flandra. Acestor institutii li se opun asociatiile care reprezinta o parte dintre cetateni, corporatiile - arii in Italia, Zunfte in Germania, gilds in Anglia - si militiile, care isi

desemneaza propriul magistrat, pe capitanul poporului. Pe linga autoritatile civile sint si autoritatile religioase: episcopii si apoi, dupa secolul al XHI-lea, ordinele monastice instalate in orase. Pentru a arbitra conflictele dintre corpurile politice si clasele sociale, in Italia se face uneori apel la un magistrat strain, numit podesta.

Autonomia politica se opreste la portile orasului si nu se intinde in mediul rural; orasul depinde de sat prin aprovizionarea cu alimente si controleaza de fapt un teritoriu mai mult sau mai putin intins, dar, spre deosebire aepolis-ul grec, el este un "oras inchis' care nu acorda egalitate in drepturi populatiei rurale. Activitatile lui economice si politice se pot intinde foarte bine in lumea intreaga si raspund intotdeauna intereselor stricte ale populatiei urbane. De altfel, acesta din urma nu este un corp care-si exprima vointa intr-o maniera unitara, ca adunarile din orasele grecesti: clasa dominanta reprezentata in consilii se largeste in mod progresiv, fara sa includa insa niciodata muncitorii salariati. Iar cind acestia din urma intra in lupta pentru putere - in timpul crizei economice din a doua jumatate a secolului al XlV-lea - ei sint mereu infrinti, fapt ce favorizeaza concentrarea puterii in miinile uneia sau citorva familii. Efectul cel mai vizibil al acestor lupte este competitia pentru ocuparea cea mai avantajoasa, uneori chiar speculativa, a spatiului urban, limitat doar in parte prin reguli institutionale.

Aceasta descriere cuprinde o mare diversitate de cazuri concrete, care nu se reduc la modele generale si nu sustin o anumita teorie generala. Orasele medievale nu cunosc "o singura' libertate, ci "mai multe' libertati, nu categorii institutionale in abstracto, ci institutii ad hoc. Organizarea politica conditioneaza aspectul fizic al oraselor, dar aceasta organizare e posibila printr-un decor care ofera multiplilor protagonisti un teren de intilnire sau de confruntare, o imagine comuna pe care trebuie s-o cultive pentru a se recunoaste si pentru a se face cunoscuti. Dintre numeroasele forme se pot distinge patru inovatii majore:

a) Edificiile, publice si private, sint apropiate unele de altele, lbrmind un complex foarte caracteristic ce ofera, din exterior, o Vedere globala perfect lizibila. Aceasta constructie ne poate parea "neregulata' in masura in care unitatea sa nu decurge dintr-o regula geometrica aplicata la scara larga - ca in orasele din Antichitate sau din Renastere -, ci din armonia perfecta a elementelor sale, supra­puse scurgerii timpului. Strazile si pietele formeaza un spatiu public

unic si articulat, frecventat de oricine, in care comunitatea se recunoaste. Strazile au configuratii variate pentru o serie intreaga de functiuni colective: circulatia pietonilor si a carelor, stationare, tirguri saptaminale, reuniuni, ceremonii. Pietele ofera spatii mai vaste, dar nu diferite conceptual fata de strazi. Edificiile, aproape intotdeauna cu mai multe etaje, sint intoarse toate spre acest sistem complex, iar fatadele lor devin ziduri ale spatiului public (la Venetia canalele sint cele care formeaza spatiul public polivalent, in timp ce traseele terestre sint rezervate circulatiei pietonale si nu devin o retea continua decit in secolul al XlX-lea).

Acest dispozitiv aduce operatori privati sa colaboreze la organi­zarea spatiilor colective : fatada, prin care edificiul se prezinta si se defineste, devine, de asemenea, a gift to the street, o contributie la functionarea si la splendoarea spatiului urban8. De fapt, pe aceasta suprafata de trecere dintre sfera publica si cea privata se concentraza reglementarea medievala, deosebit de atenta la compromisul dintre doua ordine de interes si, mai ales, la zonele in care acestea se suprapun: partile iesite in consola, arcade, scarile exterioare.

b) O alta caracteristica comuna a corpului social si a decorului fizic este complexitatea. Structura spatiului public al orasului rezulta din echilibrul dintre diferitele puteri: episcopia, autoritatile muni­cipale, ordinele religioase, corporatiile, clasele. Un oras mai mare are intotdeauna mai mult de un centru: un centru religios, un centru civil, unul sau mai multe centre comerciale, adesea alaturate, dar intr-un fel opuse. Fiecare oras este impartit in cartiere, oricum s-ar numi ele (in Italia sestieri, contrade, compagnie, rioni), care au propria organizare si simbolurile proprii; in extinderile din secolul al XIII-lea, manastirile din ordinele calugaresti cersetoare - franciscani, dominicani, augustini si serviti - functioneaza ca centre secundare.

c) Caracterul inchis si privilegiat al orasului medieval implica concentrarea: orasul ocupa spatiul cel mai restrins cu putinta, centrul orasului este locul cel mai cautat, edificiile cresc in inaltime, iar peisajul este dominat de cladiri publice - biserici si palate -proiectate in inaltime. Fortificatiile, necesare pretutindeni pentru asigurarea apararii (mai putin la Venetia), reprezinta lucrarea publica cea mai costisitoare si au traseul cel mai scurt cu putinta care inconjoara o suprafata data. Construirea unei noi incinte este aminata pina cind spatiul vechii incinte este ocupat in intregime; doar extinderile realizate putin inainte de criza de la mijlocul secolului

al XIV-lea la Florenta, Siena, Bologna, Verona, Padova, Gand, Louvain, Koln n-au fost niciodata pline si vor pastra, timp de secole, suprafete cultivate. Acest raport nou dintre extindere si inaltime usureaza perceperea in trei dimensiuni a ansamblului, ca obiect unic, si ofera identitatii colective suportul unei imagini concrete si precise, plasate in natura dar usor de recunoscut, pe care pictorii din secolele al XIII-lea si al XIV-lea le vor reprezenta cu multa daruire, d) Dinamismul dezvoltarii da oraselor un aspect mereu netermi-inat, greu de imaginat, pentru ca noi stim forma lor "definitiva', din isecolele al XV-lea si al XVIII-lea, dupa ce dimensiunea lor s-a «stabilizat. in Evul Mediu bisericile si palatele erau de obicei santiere acoperite cu schele, casele construite se amestecau cu cele in construc­tie, fiecare noua initiativa era un adaos surprinzator. Unitatea trebuia sa fie asigurata prin coerenta unui stil, altfel spus, printr-o regula pentru viitor si o memorie a trecutului. Cautarea unei reguli ratio­nale, constanta si flexibila, in acelasi timp, a aparut in a doua jumatate a secolului al XH-lea - gratie unui grup de comanditari si de constructori din Ile-de-France - si produce stilul arhitectural si decorativ international, care se va numi, mai tirziu, "gotic'.

Analiza structurilor boltite din piatra este aprofundata pina la distingerea riguroasa a partii portante tridimensionale si a partilor purtate, facind astfel sa iasa in evidenta continuitatea invelisului mural; prin acest invelis se stabileste o continuitate intre diferitele elemente constructive care trimit intotdeauna la ansamblu, fiecare element purtind amprenta locului sau din sistem, fata de care ramine intotdeauna subordonat. in aceasta privinta, esentiala este folosirea arcului frint, care elibereaza sageata arcului din lumina si permite fixarea inaltimii cheii de bolta, independent de distanta dintre punctele de sprijin. Astfel, succesiunea traveelor din biserica se topeste intr-un spatiu continuu, iar inaltimea acoperisului creste, pentru a echilibra dimensiunile planimetrice nu ale traveei, ci ale intregii biserici. Forma si decoratia fiecarui element trebuie inventate, de fiecare data, si antreneaza o cautare extenuanta a perfectiunii, care nu va fi rezolvata decit prin uniformizarea renascentista, prin inter­mediul referintelor la modelele clasice.

Difuziunea repertoriului gotic, incepind din prima jumatate a secolului al XIII-lea, ofera o metoda pentru a stapini schimbarile tot mai rapide ale oraselor si stabileste astfel, pentru prima oara, un nivel unitar, european, al culturii arhitecturale, altfel spus, echivalentul

latinei din teologia scolastica. Orasele europene, desi destul de diferite, devin identificabile, ca si produsele unei civilizatii unice si constiente de ea insasi.

Pentru a ilustra aceste afirmatii, ne rezumam a distinge:

I.

II.

Zona mediteraneana urbanizata in perioada clasica - Italia sep­tentrionala si centrala si Franta meridionala - unde aproape toate orasele se dezvolta pe vechi situri romane (dar apar, in afara de Venetia, alte noi orase semnificative, precum orasul indiguit Ferrara);

Italia meridionala si Spania, unde recucerirea teritoriilor ocupate de arabi si bizantini impune o confruntare cu modelele urbane precedente;

III. Regiunile dintre fluviile Loara si Rin, Germania, Anglia, tarile scandinave si slave, unde urmele ocupatiei romane sint mai rare sau inexistente, astfel incit orasele care se formeaza in aceasta perioada au o conceptie originala.

Aria mediteraneana. in orasele de origine romana planul initial, modificat deja de constructii si de noile echilibre urbane, ofera in general noilor functiuni un suport geometric neutru, grila strazilor. Amplasarea functiunilor comerciale, care coincid cu forul (Lucea, Florenta, Bologna, Padova, Lyon) este neschimbata. Noile centre politice si religioase sint instalate adesea chiar dincolo de zidurile antice, acolo unde este mai usor de gasit spatiul necesar dinamis­mului lor; planul drumurilor convergente spre porti este reprodus de foburguri si apoi de extinderile oraselor, rezultind niste organisme de o complexitate singulara, unde succesiunile intersectiilor vor complica structura spatiilor strabatute.

La Bologna, oras de cimpie fara un fluviu important care sa conditioneze forma asezarii, aceste procese apar cu claritatea unei diagrame. Orasul antic - locuit inca din timpuri stravechi si centrul uneia dintre principalele colonii din Italia septentrionala - avea o suprafata de 70 de hectare si numara citeva zeci de mii de locuitori. Orasul din Evul Mediu Tirziu nu ocupa decit unghiul sud-estic al patrulaterului roman, inconjurat de ziduri din secolul al Vl-lea, cu extinderea din epoca longobarda, dincolo de poarta Ravegnana, formata dintr-un zid in semicerc, care protejeaza evantaiul de drumuri ce duc spre cimpia orientala. in anul 1019 catedrala extra moenia este mutata la marginea nordica a orasului, unde se afla si acum; in

anul 1088 se infiinteaza celebra universitate, cea mai veche din Europa, care primeste in custodie Pandectele lui Iustinian, pro­venind din Ravenna; dupa moartea contesei Mathilda (1115) s-a format Comuna care a absorbit cele doua orase, roman si longobard. La sfirsitul secolului al XH-lea orasul creste si ocupa un spatiu de trei ori mai mare, de 120 de hectare, cu o noua incinta (1055-1070) care inchide intreg patrulaterul antic si cu o alta, semicirculara, spre est. in anul 1201 Comuna isi instaleaza definitiv sediul in inima orasului antic, iar in a doua jumatate a secolului al XHI-lea incepe constructia celei de-a treia incinte, imensa, care va fi terminata in «nul 1380, prin care se mareste orasul, incluzind, spre vest, un nou evantai de drumuri orientate spre poarta San Felice (aproximativ '150 de hectare). Acest perimetru intersecteaza strazile celor doua evantaie, mai mult sau mai putin departe de punctul lor de plecare, dupa gradul de ocupare a solului, rezultind o diagrama a importantei (lilcritclor axe si deci a raporturilor dintre oras si teritoriul invecinat (lig, 16). incepind cu anul 1211, o serie de statute reglementeaza ooiislructia arcadelor care strajuiesc stazile pe o lungime totala de ,<H ile kilometri.

Dezvoltarea Florentei este un alt exemplu de utilizare a planului roman preexistent. Florentia este un oras roman secundar, orientat dupa punctele cardinale, dar nealiniat nici dupa decupajele in parcele ale cimpiei vecine, nici dupa Arno, fapt determinant pentru evolutia ulterioara. Orasul carolingian cuprinde partea sudica a dreptunghiu­lui roman, plus un triunghi care avanseaza spre fluviu. in secolul al Xl-lea, orasul se extinde, reocupind partea nordica, dincolo de forum vetus unde se incrucisau dintotdeauna axele principale si incepe sa se intinda dincolo de cele patru porti. Comuna, instituita

acolo dupa anul 1115, realizeaza, intre anii 1173 si 1175, "cerchia antica', despre care vorbeste Dante, care reproduce forma incintei precedente, inglobind insa burgurile care s-au dezvoltat pe flancuri, de-o parte si de alta a fluviului. in secolul urmator, chiar si acest perimetru este depasit de dezoltarea urbana si de noul oras - de acum unul dintre centrele manufacturiere si financiare cele mai

importante din Europa, cu aproximativ 100 000 de locuitori - si necesita un adevarat plan ordonator, supervizat de Arnolfo da Cambio care redeseneaza concomitent centrul si periferia. Dincolo de nucleul primitiv se organizeaza centrul religios, cu noua catedrala - Santa Maria del Fiore - si centrul politic, cu palatul si piata Senioriei. in perspectiva dezvoltarii ulterioare a orasului, o noua incinta, gigan­tica, cu o suprafata de 480 de hectare, este construita paralel cu cele dinainte. Pe acest splendid canevas (fig. 17) vor lucra artistii din Renastere pentru a crea forma urbana din secolele al XV-lea si al XVI-lea.

in numeroase alte cazuri, prezenta unui riu orienteaza dezvoltarea unei cetati romane cu trama stradala ortogonala, deformind planul initial. Asezat pe malurile fluviului Garonne, Toulouse, in anul 419 deja

capitala a vizigotilor, devine metropola cea mai importanta a Frantei meridionale si este pe cale sa se transforme intr-un oras-stat compa­rabil comunelor italiene, atunci cind cruciada impotriva albigenzilor (1226-1228) pune capat autonomiei sale. Nucleul roman si foburgurile sale - pe malul vestic burgul, cu celebrul sanctuar Saint-Sernin si cartierul Saint-Cyprien, pe celalalt mal la fluviului - sint inconjurate, pina in anul 1140, de fortificatii din piatra, iar intre anii 1152 si 1284 au fost construite cele patru poduri peste Garonne (fig. 18). Structura zidariei din caramida cu finisaje din piatra confera unitate imensului peisaj care se intinde de-o parte si de alta a fluviului si se complica in punctele monumentale : bisericile Saint-Etienne si Saint-Sernin, manastirea iacobinilor.

in multe orase fluviale - Bordeaux, Tours, Koln - planul evolueaza in acelasi fel, de la un dreptunghi la un semicerc marginit de fluviu. in alte orase, asezate la confluenta a doua riuri - Koblenz, Lyon - sau intr-o bucla prea accentuata - Verona -, reteaua desenata pe peninsula in epoca romana este pastrata cu multa precizie, iar extinderile ulterioare ramin foarte distincte de acest nucleu originar.

Pe un teren muntos, exigentele acestuia tulbura regularitatea asezarilor preexistente si limiteaza in mod natural dezvoltarea ora­sului, in Apeninii italieni, in Alpi si in Masivul Central Francez, un mare numar de orase mijlocii se formeaza pe inaltimile usor de aparat; dar in cel putin un caz, acest gen de topografie n-a impiedicat dezvoltarea unui mare oras, comparabil ca marime si importanta cu cele descrise mai sus : Siena.

Cetatea originara etrusca si romana ocupa un spatiu destul de putin privilegiat din punct de vedere geografic, care devine important in Evul Mediu Timpuriu, cind traseul format de via Flaminia este intrerupt prin ocupatia longobarda, in timp ce caile romane ale litoralului si traseul via Cassia prin Val di Chiana sint acoperite de mlastini. Prima cetate medievala, intemeiata de Rothari in secolul al Vll-lea, ocupa cele doua coline, Castelvecchio si Santa Maria, unde este construita catedrala. La est de acest nucleu, pe un drum de creasta, trece via Romea care se imbogateste, de-o parte si de alta, cu noi burguri. Din aceasta constelatie se naste, la sfirsitul secolului al Xl-lea, marele oras, care pastreaza urma originara a celor trei cartiere - "orasul' care cuprinde nucleul antic, Camollia la nord si San Martino la sud - subdivizate in saptesprezece cartiere.

Virful colinei Santa Maria a fost largit pentru a sustine catedrala, ale carei turle incoroneaza profilul orasului. Placarea in piatra, cu benzi alternante albe si negre scoate admirabil in evidenta cladirea imensa care domina vizual ansamblul reliefului construit. Declivi-talea situata la sud de incrucisarea dintre strazile de pe culme este folosita pentru a se construi palatul comunal, in amonte de care este degajat un vast spatiu concav : este "Campo', unde stau fata in fata, tiilr-un echilibru arhitectural inegalabil, spatiul liber destinat colecti­vistii si sediul construit al magistraturilor publice.

Modelarea deliberata a terenului devine aici o superba transfi­gurare : profilul curb "in forma de clopot' al semicercului edificiilor din partea superioara si fatada rectilinie, usor frinta, a palatului de |oh imbratiseaza imensa cochilie pavata, impartita in noua parti

inegale care converg spre un imens receptacul, in fata palatului. Turnul inalt, conceput in anul 1325, inaltat in unghiul estic al palatului si sprijinit pe capela din piata, are o functionalitate complexa: corecteaza descentralizarea palatului spre vest, se detaseaza din golul pietei si, vazut de departe, concureaza masa catedralei, ca un pivot gigantic intre exteriorul si interiorul orasului. Virful sau, decupat in piatra cenusie, pus in echilibru instabil pe corpul inalt de caramida, proiecteaza in vazduh marele spatiu colectiv si il semnaleaza, din toate partile, in peisajul inconjurator.

O atit de mare reusita nu poate fi conceputa fara o serie de contributii individuale de un inalt nivel; se presupune ca Giovanni Pisano, mester zidar al catedralei intre anii 1284 si 1295, a intervenit si se spune, de asemenea, ca, pentru optiuni arhitecturale de ase­menea importanta, trebuie sa fi fost consultat Duccio, seful scolii sieneze de pictura, activ pina in anul 1319. Statutele din 1262 si 1297 prescriu cu minutiozitate caracteristicile edificiilor care dau spre piata si utilizarile autorizate sau neautorizate ale acesteia, cu un simt foarte ascutit al raportului delicat dintre exigentele publice si private din acest loc principal al orasului.

Conturul zidurilor care inchide "Y'-ul crestelor a fost edificat prin anul 1150, largit prima oara in anul 1220, a doua oara in anul 1260 si ultima data in anul 1326, pentru a ingloba o parte din pantele si inaltimile invecinate si cuprinde o suprafata de 180 de hectare, nu mult mai mica decit a marilor orase de cimpie (fig. 19). Mai tirziu, Siena, greu incercata de ciuma din secolul al XlV-lea, iesea invinsa din lupta cu Florenta, inainte de a fi cucerita definitiv in anul 1555. De-a lungul timpului, istoria orasului este marcata de paradoxul nascut dintr-un cadru grandios care nu mai corespunde nici marimii, nici resurselor populatiei. Siena ramine totusi marturia sfidarii unei societati care a stiut sa-si reinventeze mediul inconjurator.

Suprafata recucerita de la bizantini si arabi. in teritoriile ramase sub dominatie bizantina - regiunile de coasta ale Italiei sudice si Peninsula Balcanica - orasele au o viata dificila, iar tensiunea defensiva proprie primelor secole ale erei crestine ramine o carac­teristica permanenta. Sub dominatia bizantina cele mai mari orase greco-romane sint treptat darimate - Brindisi, Taranto, Siracuza, Agrigent, Atena, Corint - concentrind zona populata intr-un mic perimetru, usor de aparat - insula dintre cele doua mari la Taranto,

zona de linga Ortigia, in Siracuza. Acropola de la Agrigent si Atena -si unele orase din interior, din locuri foarte abrupte, precum Matera, Enna, Mistra, cistiga in importanta. Siracuza este cucerita de arabi in anul 878 ; o scrisoare a calugarului Theodosie descrie cu emotie acest mare eveniment care sterge de pe harta Europei una dintre metropolele Antichitatii.

Arabii, care ocupa Sicilia timp de un secol si jumatate, ameninta orasele de coasta ale Italiei meridionale: Siponto este cucerit in anul 927, Taranto in anul 976 si chiar Roma este devastata in anul 846. Bizantinii pastreaza totusi Calabria si Puglia pina la sfirsitul secolului al Xl-lea (Bari este cucerit de normanzi in anul 1071). Caracterul imprimat de lunga dominatie greceasca asupra oraselor de pe coasta Pugliei nu poate fi sters si influenteaza transformarile ulterioare ale regatelor normand si svear. Dinastiile Hauteville si Hohenstaufen, care isi schimba mereu resedinta, construiesc mai degraba monumente izolate, civile sau religioase, fara a modifica in mod semnificativ orasele.

Recucerirea, cu pastrarea unei bune parti a oraselor bizantine in pozitia lor marginala, confera anumitor porturi din Campania -Salerno, Napoli - un nou rol politic si economic si o extindere corespunzatoare. Napoli se impune curind drept capitala permanenta a sudului. El a mostenit din Antichitate un nucleu urbanizat impor­tant, situat in centrul unei zone dintotdeauna dens populate (fig. 20).

in timpul Evului Mediu Tirziu, Napoli ramine un oras de proprie­tari de pamint si nu ocupa decit o parte din asezarea greco-romana, inconjurata de ziduri din secolele al X-lea si al Xl-lea. Cu timpul, ocupa treptat junctura civitatis dintre incinta si mare unde, alaturi de un tesut regulat ce urmeaza traseul hipodamic, se formeaza un tesut neregulat si fragmentat, nu departe de modelul arab. Carol de Anjou, care isi stabileste aici capitala in anul 1266, il inzestreaza cu mai multe monumente importante - castelul, la extremitatea occidentala a golfului, piata, zidul de aparare meridional, jetela, biserica San Lorenzo, cu absida si promenada de tip francez - si chiar cu o autonomie administrativa inspirata din modelele nordice, bazate pe "resedinte'. Astfel, "unul dintre cele mai vechi orase occidentale a devenit una dintre primele capitale ale Europei monarhice care se (urmeaza la sfirsitul secolului al XlII-lea: chiar daca Napoli dato­reaza mult mostenirii lui Frederic al II-lea, modelul sau a devenit, de atunci, Parisul' (Yves Renouard9). Grila formata din cele trei

decumanus-un orizontale si din nenumaratele traverse in panta serveste drept suport unei aglomerari de constructii eterogene care, in ciuda secolelor, nu-si va altera deloc coerenta.

Orasele italiene si spaniole recucerite de la arabi, desi adesea de origine greco-romana, au fost transformate in profunzime in timpul ocupatiei musulmane, care coincide cu perioada lor de maxima dezvoltare si prosperitate. Structura lor, formata din spatii inchise* < juxtapuse, cu edificii orientate spre curtile interioare, legate prin5 pasaje, pune treptat stapinire pe alte spatii locuite si cultivate, pina' ajunge sa formeze o aglomerare foarte intinsa. Palermo atinge mai1' multe sute de mii de locuitori, iar Cordoba poate jumatate de milion,, pe suprafete foarte intinse.

Cuceritorii crestini mostenesc aceste orase de la o societate mai; bogata si mai evoluata decit a lor si, reutilizindu-le pentru nevoile' lor, cu mijloace si resurse mai modeste, ei revigoreaza intr-un fel-

fenomenul descris in capitolul precedent cu privire la ruptura de Antichitate; aici inca mai izbucnesc exigentele contradictorii ale continuitatii, ale concentrarii si separarii de mediul rural. Aceasta intreprindere sfideaza, pentru prima data, capacitatile culturii occiden­tale si produce printre cele mai uimitoare peisaje urbane din Europa, unde se combina aportul celor doua civilizatii eterogene. Pe de alta parte, este prima risipa pe scara larga a unui patrimoniu cultural strain, care, in efortul de asimilare, a fost drastic saracit. Cuceritorii straini insisi percep in mod confuz aceasta pierdere si incearca s-o remedieze conservind anumite monumente: constructiile arabe incluse in parcul lui Wilhelm al II-lea la Palermo; marea moschee din Cordoba, care va fi partial modificata abia in secolul al XVI-lea.

Palermo, cucerit de normanzi in anul 1072, este o mare metropola asezata in golful Conca d'Oro; orasul antic, usor inaltat si portul scaldat de apa sint inconjurate de asezari rasfirate pe un vast teri­toriu, alimentate de cursuri naturale si artificiale de apa, venite din interiorul tarii. Noua clasa dominanta, putin numeroasa, ocupa punctele strategice ale orasului, iar regii se instaleaza in citadela, legata de catedrala prin via coperta (strada acoperita), accentuind astfel acest exotic si splendid ansamblu pe care se intemeiaza bogatia statului. in cursul secolelor urmatoare se realizeaza o apropiere lenta de regulile europene si anume: concentrarea partilor con­struite - cu eliminarea spatiilor libere interioare si ridicarea unui inel de ziduri exterioare, consolidat in mai multe etape - si inlocuirea caselor joase intoarse spre interior cu imobile cu mai multe etaje deschise spre exterior. Spatiile verzi integrate in oras sint treptat construite, dar mai ramin totusi spatii virane de o dimensiune neobisnuita - esplanada palatului, Piata Marina, virful Papireto -care dau orasului Palermo un caracter regal inca evident, in ciuda decrepitudinii actuale.





Aceasta hibridare care da orasului Palermo un prestigiu incontesta­bil fata de orasele Italiei este, in schimb, matricea comuna majoritatii marilor orase spaniole. Barcelona, ocupata de arabi in anul 713, dar curind recucerita de franci in anul 801, devine - dupa o ultima incursiune araba in anul 985 - un important centru de comert din Medilerana occidentala si cunoaste o dezvoltare comparabila aceleia ii oraselor maritime din Italia si Marsilia. Incinta sa inchide o Nuprulaln' de aproape 100 de hectare, organizata dupa modelul roman, (lfil'orniiil, in parte, in timpul perioadei arabe. Regii de Aragon o

largesc in anul 1350, dar noul teritoriu se umple mai lent de case, iar traseul neregulat al strazilor aminteste de drumurile extraurbane din multe alte orase europene.

* Orase cu influenta maurii puternicii in ceea ce priveste structura urbana si fortificatiile

° fortificatii inaure

(cu exceptia celor anterioare

A moschei si minarete

- fazele progresive ale Rcconquisrei

21. Fazele Reconquistei Spaniei si urmele oraselor arabe (c/. C.T. Smith, op. cit.).

in orasele ramase mai mult sub dominatie musulmana, transformarile - inainte si dupa Reconquista - sint mai radicale. Toledo, fosta capitala a vizigotilor, este ocupata de arabi in anul 712, recucerita de crestini in anul 1085 si devine capitala regatului Castiliei si al Leonului (fig. 22). Locul accidentat impiedica largirea drumurilor asa cum se intimpla prin alte parti - la Valencia si Almeria -, iar constructia de imobile cu multe etaje, indreptate spre strada, aglomereaza in mod alarmant spatiile publice. Reglementarile impun ca partile iesite in consola sa nu ocupe mai mult de o treime din latimea strazii, lasind spatiul din mijloc pentru aer, lumina si ploaie. Cele mai importante edificii publice - Alcazarul, construit imediat dupa Reconquista si catedrala gotica inceputa in anul 1227 -se inalta dintre case si nu se pot vedea in intregime decit de departe, din cauza spatiilor inguste din jurul lor. Din combinarea acestor elemente contrastante deriva caracterul deosebit al orasului, rezumat intr-o imagine exterioara foarte sugestiva.  i-

22. Toledo. Harta orasului, cu cele doua rinduri de ziduri succesive (c/.O. Juergens, W. Giese, Spanish Stadte, Friedrichsen & Co, Hamburg, 1926).

Orasele Andaluziei recucerite mai tirziu - Cordoba in anul 1236, Sevilla in anul 1248, Granada abia in anul 1492 - au pastrat un caracter musulman mai marcant, existind inca intregi cartiere de case joase, cu o curte interioara, bine adaptate climei: "intreaga arhitectura este prezenta in structura caselor, fara sa se dea atentie exteriorului' (Alonso Morgado, 158710). Crestinii au pastrat si conservat principalele monumente lasate de musulmani - moscheea din Cordoba, turnul Giralda din Sevilla, palatul Alhambra din Granada -, iar coexistenta dintre diferitele semne culturale ramine o caracteristica durabila a peisajelor urbane. Atunci cind Spania isi va construi imperiul colonial - utilizind orasul Sevilla drept centru logistic - aceste forme compozite vor fi reproduse, cu rezultate surprinzatoare, in teritoriile indepartate din Mexic si Peru.

Aria septentrionala. in Europa septentrionala, diferenta dintre orasele asezate pe ruinele antice - Treveri, Koln, Mainz, Augsburg, Londra - si cele nascute dintr-o conceptie originala nu mai este atit de importanta. Mediul inconjurator si noile tehnici de constructie, in special utilizarea lemnului, se impun in fata varietatii urmelor planimetrice.

La Paris, orasul roman situat pe inaltimile de pe malul sting nu este decit un element printre altele din capitala care se dezvolta o data cu constituirea, pe malul drept, in prima jumatate a secolului al Xll-lea, a doua burguri, Greve si Saint-Germain-l'Auxerrois si a pietei Champeau ; la cite, pe insula, viata comerciala de pe malul drept si universitatea de pe malul sting formeaza un ansamblu coerent pe care Filip August il desavirseste prin construirea Halelor (1186), a incintei (1180-1210) si a castelului Luvru; Carol al X-lea largeste, prin anul 1370, perimetrul fortificat de pe malul drept si ocupa de acum majori­tatea teritoriului in semiluna, de la Sena pina la mlastini, care era deja populat in epoca preromana; fortificatiile din secolul al XVI-lea si marile bulevarde din secolul al XVII-lea nu fac decit sa confirme acest traseu fundamental, perfect lizibil si in metropola de astazi (fig. 23).

23. Paris. Perimetrele orasului in diferite perioade (cf. L. Bergeron [coord.], Paris, Laterza, Roma-Bari, 1989). Linia punctata indica zidurile construite de Filip August (1180-1210), iar pe malul drept - fortificatiile ridicate de Carol al V-lea si Ludovic al XIH-lea. La exterior, zidul asa-numitilor Fermiers Generaux (1784-1791).

Suprafata totala a orasului, reflex al noului sau rol cultural si politic, atinge astfel 440 de hectare. Frumoasa piatra alba extrasa

din carierele de pe malul sting sau de pe valea Oisei, taiata in blocuri regulate, da unitate marilor opere civile si religioase, din care se desprinde noua catedrala Notre-Dame, reconstruita intre anii 1163 si 1250. Elita intelectuala a Parisului are drept centru Universitatea, cu personalitati precum Abelard si Sf. Bernard, dar se exprima si in alte domenii ale vietii religioase si laice ; in domeniul de fata, este decisiva inventia structurala a lui Suger (care a construit bazilica Saint-Denis) si a mesterilor din ile-de-France care dezvolta disciplina tehnica si formala, dominanta in intreaga Europa.

in aceasta epoca Londra este un oras mai putin important si planul cu trama ortogonala al orasului roman domina in totalitate forma orasului medieval. Axul sud-nord care traverseaza Tamisa pe singurul pod determina amplasarea, de-o parte si de alta, a centrului urban si a foburgurilor Bishopgate si Southwark. Zidul roman, reparat dupa mai multe secole de abandon, serveste drept incinta. Acestui nucleu de baza i se adauga, la est, Turnul Londrei, resedinta regala, si, la vest, la oarecare distanta, Westminster, cu catedrala unde sint incoronati regii (fig. 24). Orasul medieval se organizeaza cu minutiozitate intre aceste puncte diferite, cu subdiviziuni cristalizate in boroughs, care exista si astazi.

Optiunile din secolele al XH-lea si al XlII-lea fixeaza deja, cu o eficacitate surprinzatoare, caracterele celor doua orase, care aveau sa fie cele mai mari orase europene: polaritatea dintre city si Westminster la Londra, diviziunea tripartita dintre oras, cetate si universitate, la Paris.

Pe malul Rinului, orasul Koln apare ca un centru comercial primar, care se elibereaza, pentru o anumita perioada, de puterea episcopala si isi cistiga autonomia. Importanta cetate romana de o suta de hectare, redusa de franci la dimensiunile unui sat, distrusa in anul 881 de normanzi, Kolnul se dezvolta prin prelungirea zidurilor romane pina la fluviu, apoi prin inglobarea burgurilor invecinate, gratie celor doua incinte succesive (anii 1106 si 1180), care ating suprafata de 200, apoi 450 de hectare. Bisericile ottoniene si romane, intr-o dispunere planimetrica complexa - Sankt Pantaleon, Sankta Maria in Kapitol, Sankt Gereon, Die Heiligen Aposteln, Gross Sankt Martin - isi profileaza pe cerul orasului siluetele variate ; catedrala gotica, inceputa in anul 1248 pentru a adaposti relicvele Magilor aduse din Milano de Frederic Barbarossa, domina de la inaltimea unui modest relief fatada lunga a orasului spre fluviu, prea larg spre a putea fi traversat de un pod (fig. 25).

in Flandra si pe coastele septentrionale ale Germaniei se concentreaza industria textila si escalele comerciale din Europa de Nord. Departe de influenta directa a fluviilor, orasele isi cistiga, ca si Italia septentrionala si centrala, autonomia politica si un rol economic relevant la scara internationala. Este vorba despre centrele comerciale si castelele mentionate in capitolul precedent care s-au dezvoltat pina au devenit mari orase. Numele lor este semnificativ pentru obirsia intr-un teritoriu deschis - Brugge (Bruges) inseamna "pod', Leuven (Louvain) - "colina cu buruieni', Brussel (Bruxelles) -"sat din mlastina' -, iar formele lor curbilinii, ghidate de cursul apelor, dezvaluie o geometrie total independenta de logica ortogonala a Antichitatii.

Bruges, cel mai mare oras comercial din Europa transalpina, s-a dezvoltat in jurul unei cetati construite la sfirsitul secolului al IX-lea de contii de Flandra, pe malul fluviului Reye. Fluviul se varsa intr-un estuar al marii, care patrunde adinc pe pamint si pe aceste maluri se formeaza un burg comercial (portus) care gazduieste, in anul 957, primul tirg. in jurul bisericilor se formeaza alte mici

burguri, in punctele cele mai inalte ale unei cimpii mlastinoase. in secolul al Xl-lea, orasul Bruges obtine de la suzeranul sau dreptul de a incredinta guvernarea propriilor magistrati; el se intinde si reali­zeaza o prima incinta care cuprinde o suprafata de 86 de hectare si vreo zece mii de locuitori.

in anul 1134, o furtuna puternica schimba forma coastei si sapa un golf adinc - Zwyn - la extremitatea vechiului estuar al marii. Negustorii din Bruges exploateaza rapid acest port natural, la o mila in afara orasului; ei intemeiaza in golful Zwyn un nou avanport -Damme - si construiesc un canal pentru a-1 lega de riul Reye si de oras. Astfel, in secolul urmator, Bruges va deveni principalul port la Marea Nordului; raporturile sale comerciale cu Liga Hanseatica sint definite in anul 1252; in anul 1274 este semnat tratatul de la Montreuil cu Anglia, care furnizeaza lina industriilor flamande, Eduard I facind din Bruges etapa obligatorie pentru toate exporturile de lina spre continent. in anul 1277 apar in golful Zwyn primele galere genoveze si, putin dupa aceea, galerele venetiene; in secolul al XlV-lea, Bruges si Venetia vor fi legate printr-un serviciu postal zilnic, pe cale terestra.

O noua incinta cu o suprafata de 430 de hectare este inceputa in anul 1297 si terminata spre mijlocul secolului urmator. Administratia comunala este instalata in perimetrul castelului, in vechea Halle, dar centrul vietii citadine, care coincide cu portus, este Piata Mare, unde se va ridica, intre anii 1377 si 1420, noul palat municipal, cu un turn imens (beffroi). La sfirsitul secolului al XHI-lea, pe fluviu se construieste Waterhalle (demolata cinci secole mai tirziu) unde navele puteau intra ca sa fie incarcate sau descarcate la adapost. La extremitatea vestica ramine un mare spatiu descoperit, pentru tirguri. in prima jumatate a secolului al XlV-lea, populatia ajunge la apro­ximativ 80 000 de suflete (fig. 26).

Coerenta stilistica a orasului deriva si aici dintr-un sistem de constructie repetitiv, opus celui din Venetia, dar la fel de adaptat canalelor si strazilor curbe: succesiunea de ziduri portante cu timpane, paralele cu strada, cu pante ale acoperisului perpendiculare foarte inclinate, care permit iluminarea de sus a partilor retrase ale fatadei si care dau caselor silueta caracteristica in scara. in ultimele decenii ale secolului al XIII-lea administratia consacra o treime din resursele sale lucrarilor publice - fortificatii, pavaje, aductiuni de ape - si reglementeaza minutios interventiile private: acoperisurile

trebuie sa fie din tigla, pentru a se evita incendiile, municipalitatea finantind o treime din cheltuieli; proprietarii sint despagubiti in cazul in care casele lor urmau sa fie demolate pentru largirea strazilor, dar nu sint autorizati sa distruga nici un edificiu din proprie initiativa, sub pedeapsa de a le reconstrui in mai putin de patru luni.

Spre sfirsitul secolului al XlV-lea, criza economica si razboiul slabesc orasul. Treptat, golful Zwyn se aglomereaza; in anul 1378 avanportul trebuie mutat de la Damme la Sluis, dar in anul 1460 devine inaccesibil navelor mari. Piata din Bruges, care nu se bazeaza pe o flota proprie, e dependenta de privilegiile acordate de marile puteri si este amenintata de alte porturi care asigura libertatea comertului. in anul 1488, imparatul Maximilian invita negustorii straini sa-si transfere afacerile de la Bruges la Anvers si marele centru comercial de odinioara ramine doar un oras de provincie izolat, desi inca renumit.

in aceeasi perioada, si dupa o schema similara, se dezvolta alte orase industriale si comerciale flamande : Gand, Louvain, Malines, Bruxelles, Ypres, Tournai. Gand, care este principalul centru al industriei textile si care duce o politica abila de alianta cu Anglia impotriva regilor Frantei, devine unul dintre orasele europene cele mai intinse (570 de hectare in interiorul incintei din secolul al XlV-lea).

Orasele portuare germane situate pe "Mediterana de Nord' (Pirenne'), specializate doar in comert, sint mult mai mici, dar exercita, laolalta, o functie foarte importanta, gratie Hansei, o alianta militara si comerciala. Primul nucleu este constituit de intelegerea dintre Hamburg si Liibeck din anul 1241, caruia i se alatura ulterior Bremen, Rostock, Stralsund, Wismar, Luneburg. in perioada cea mai infloritoare, Hansa numara aproape 90 de orase, repartizate la marginea sau in interiorul mai multor natiuni, printre care Dinant, Gottingen, Halle, Breslau, Cracovia, Kalmar si Revel.

Liibeck, care ocupa o pozitie superioara in liga, este orasul cel mai mare si cel mai bogat, din punct de vedere arhitectural. Burgul primitiv, la confluenta Travei cu Wakenitz a fost extins in anul 1173 de Henric Leul pe intreaga colina dintre cele doua fluvii si poarta amprenta acestei sistematizari. Pe creasta se intind doua strazi paralele care leaga principalele centre religioase si civile printr-o serie de cai transversale perpendiculare, care coboara de-o parte si de alta, urmind forma sinuoasa a malurilor. Seriile de case

negustoresti cu timpan, construite pe parcele inguste si adinci, de dimenisuni regulate, compun un peisaj convex, incununat de cate­drala si de alte edificii publice si uniformizat prin materialul folosit, caramida rosie. Fatadele decorate servesc la prezentarea si la anunta­rea activitatii negustoresti care se desfasoara inauntru : constructia grupeaza in mod invariabil locuinte, birouri, laboratoare si depozite. Orasul, a carui edificare este incheiata inca de la sfirsitul secolului al XlII-lea, pastreaza neschimbata aceasta forma, cu o suprafata de 100 de hectare si o populatie oscilind intre douazeci si treizeci de mii de locuitori (fig. 27).

Liibeck este unul dintre primele orase noi ale Balticii; urmeaza Riga, in anul 1201, Rostock, in anul 1218, Straslund si Danzig prin anul 1230. Dar Baltica fusese deja strabatuta de normanzi cu patru

secole inainte si de alti razboinici-comercianti scandinavi, varegii, care patrunsesera, de-a lungul fluviilor, in cimpia rusa; in prima jumatate a secolului al IX-lea, legendarul Rurik a fundat Novgorodul, pe fluviul Volkov. Conformatia acestei imense tari, cu cele doua sisteme fluviale comunicante - unul varsindu-se in Baltica, altul in Marea Neagra - permite apropierea de sud, unde se gaseste obiecti­vul cel mai ilustru si mai rivnit, Constantinopolul; in anul 860 o expeditie descinsese deja la Nipru si se apropiase de Bosfor. in anul 880, Oleg, urmasul lui Rurik, intemeiaza primul regat rusesc, Rusia Kieveana si, in anul 912, o flota de doua mii de nave ajunge la Constantinopol, unde incheie un tratat comercial.

Capitalele succesive ale primului stat rusesc - Kiev, apoi, incepind din anul 1125, Suzdal si, dupa anul 1157, Vladimir - sint compuse dintr-un ansamblu de incinte fortificate, modelate in functie de teren si inconjurate de valuri de pamint si de palisade din lemn; aceste avanposturi ale lumii europene de la granitele marilor spatii asiatice inchid circuitul comercial dintre marile septentrionale si meridionale

si sint in relatii atit cu imperiul rasaritean cit si cu cel al Ottonienilor, din Apus: monumentele care au supravietuit - catedrala Sfinta Sofia din Kiev, cele doua biserici din kremlinul (fortareata) lui Vladimir, catedrala din Suzdal - combina modelul bizantin al crucii inscrise cu structurile si ornamentele romanice din piatra cioplita.

Mongolii intrerup aceasta integrare: intre anii 1237 si 1240 ei cuceresc orasele rusesti si ajung pina in Polonia, distrugind in anul 1241 Breslau si Cracovia. Lunga perioada de ocupatie mongola dintre secolele al XlII-lea si al XlV-lea, chiar in momentul in care civilizatia medievala europeana cunoaste o inflorire deplina, intrerupe cresterea oraselor si diferentiaza istoria ruseasca de cea din restul Europei; izolarea Rusiei nu se va incheia decit la inceputul secolului al XVIII-lea, gratie lui Petru cel Mare.

Exceptie face Novgorodul care, scapind dintr-un atac mongol, in anul 1238, se dezvolta in cursul secolelor urmatoare ca principal centru al schimburilor dintre Est si Vest. in jurul kremlinului, pe malul sting al fluviului, se inalta un oras de mari dimensiuni -aproape 150 de hectare si douazeci de mii de locuitori - cu un cartier comercial, pe malul opus, special echipat pentru traficul fluvial si terestru. Aici se unesc Strada Mare, care vine dinspre vest si duce spre Carelia si ruta prusacilor, care duce spre Riga si spre Marea Baltica, iar spre est cu drumurile ce duc spre lacul Ladoga si spre Moscova. O incinta puternica, terminata in anul 1383, cuprinde orasul intr-un perimetru rotunjit (fig. 29).

Noul principat rus, care s-a eliberat de mongoli dupa anul 1380, are capitala la Moscova, ce va capata forma unui oras abia in secolele al XV-lea si al XVI-lea. Acest stat care cucereste Novgorodul in anul 1478 si pune capat rolului sau de intermediar comercial se inchide fata de Europa si, dupa caderea Constantinopolului din anul 1453, se considera mostenitorul civilizatiei ortodoxe, ridicate impotriva celei occidentale, constituind multa vreme un obstacol in relatiile cu restul Europei.

Colonizarea si orasele noi

Orasul inchis, in opozitie cu spatiul rural, induce o transformare a intregului teritoriu care devine evidenta incepind cu secolul al XH-lea. 

Orasul importa alimente si materii prime si exporta produse industriale si comerciale. Satul, pentru a raspunde acestor exigente si cresterii populatiei trebuie sa-si mareasca productia defrisind noi terenuri si exploatindu-le mai bine pe cele deja cultivate. in acelasi timp, granitele Europei se extind spre est, prin colonizarea teri­toriilor situate dincolo de Elba si spre sud, prin recucerirea treptata a Spaniei de la arabi. Aceste actiuni impun formarea de noi orase, intemeiate de regi, de vasali, de ordine religioase sau chiar de marile orase si care sint mai mult sau mai putin conforme modelului citadin deja existent.

Ele reproduc la scara mai mica organizarea oraselor-stat, raminind totusi supuse, pe plan politic si judiciar, unei puteri exterioare, feudale sau orasenesti; ele garanteaza libertatea individuala a

lucratorilor, au un guvern ales in general de cetatenii insisi si sint construite dupa aceleasi principii organizatorice si formale.

Astfel se formeaza, incepind din secolul al XlV-lea, densa retea urbana policentrica, ce caracterizeaza si astazi Europa: cele 130 000 de centre numarate de istoricii francezi, care puncteaza continentul, de la Mediterana la Arctica, sint adesea foarte apropiate - uneori la 5-10 kilometri, in zonele cele mai populate - si se diferentiaza, totusi, prin limba, obiceiuri, arhitectura, imaginatie; de aici rezulta intreaga diversitate ce alimenteaza initiativele si dinamismul Europei, in asteptarea confruntarii cu restul lumii.

Micile orase fundate ex novo pun in evidenta capacitatea de conceptie si de realizare planificata a unui organism urban. Forma lor este inventata in momentul intemeierii si ramine adesea neschim­bata. Fondatorul lor este si proprietar al terenurilor, el poate trasa in cunostinta de cauza planul orasului pina in cele mai mici detalii: strazile, pietele, fortificatiile, dar si divizarea in loturi distribuite locuitorilor, care fac referire la tipurile constructive cunoscute si confirmate.

Aceste orase noi au forme dintre cele mai variate, pe care cerceta­torii din trecut au incercat sa le clasifice dupa o tipologie, fara a gasi vreo ratiune pentru alegerea unui tip sau a altuia. Circumstantele avute in vedere, chiar pentru decizia initiala, sint nenumarate: natura terenului, traditiile locale sau, dimpotriva, inspiratia exotica, simbolistica sacra sau profana, aderarea lipsita de prejudecati la necesitatile functionale sau economice, fiecare dintre aceste motive putind fi determinant, in conditii date.

Distinctia, pentru noi familiara, dintre urbanism si constructie este incerta. Multe cladiri s-au modificat treptat in timp, ca si orasele, si multe orase sint gindite ex novo, ca si cladirile, uneori chiar de aceleasi persoane, de exemplu Arnolfo, care realizeaza planurile coloniilor florentine de la San Giovanni Valdarno si Castelfranco di Sopra; se pare ca a concepe un oras nu este deci decit o aplicatie particulara a capacitatii de a lucra, de-a lungul timpului, asupra formelor vizibile. De fapt, schimbarea metodei de a concepe edificiile din a doua jumatate a secolului al XH-lea priveste, de asemenea, si orasele noi. Primele dintre ele - anterioare orasului Montauban (1144) - au un desen neregulat si irepetabil, care nu se poate transpune, in timp ce, dupa aceea, paralel cu difuziunea stilului gotic, apare mai frecvent un plan ortogonal, adaptabil la multe situatii, care se cristalizeaza adesea intr-o trama regulata impecabila, precum odinioara in orasele hipodamice si in coloniile romane (Lavedan12).

Orasele nou fondate, in secolul al XlII-lea - bastides din sudul Frantei, ridicate din initiativa beligerantilor din Razboiul de 100 de Ani (Aigues-Mortes 1246, Sainte-Foy-la-Grande 1255, Monsegur 1263, Villeneuve-sur-Lot 1264, Beaumont 1272, Montpazier 1284), new towns englezesti (Liverpool 1207, New Salisbury 1219, Flint 1272, New Winchelsea 1292), cetatile francilor din nordul Italiei (Orzinuovi 1298, Cittadella 1210, Gattinara 1242, Cherasco 1248,

Massalombarda 1251, Montagnana 1257), din Italia centrala (Buonconvento 1242, Pietrasanta 1255, San Giovanni Valdarno 1296), poblacianes din Spania meridionala (Briviesca 1208, Villacarillo 1212, Salvatierra 1256, Villareal 1272), orasele intemeiate in est de Ordinul Cavalerilor Teutoni (Torun 1231, Konigsberg 1255) si la sud de Carol de Anjou (Aquila 1266, Cittaducale 1309) - pot fi comparate, pe plan tehnic si vizual, cu marile extinderi planificate din unele orase italiene (Brescia 1235, Florenta 1293), amintind de modelul roman similar tablei de sah, prezente in ambele orase, si formate din trasee rectilinii juxtapuse: fragmente de intarituri, strazi cu largime constanta, precum via Matteotti la Brescia, via Maggio la Florenta, diviziunea regulata, in forma de pieptene, a parcelelor adiacente.

in acest tip de organizare urbana, ca si in cazul catedralelor, referinta mentala la trei dimenisuni ortogonale, care include, eventual, citeva devieri motivate, asigura continuitatea ideii si normalizeaza intr-o mare masura conflictele pentru distribuirea spatiului. in acest sens, goticul apare ca o metoda de organizare a spatiului - oricare ar fi acesta - urmind o trama universal valabila, in mod virtual, la toate scarile, desi, din perspectiva Renasterii, nu destul de sublimate intelectual. Omul pune stapinire pe spatiul locuibil, aplicindu-i o grila intelectuala continua, in intreaga gama a dimensiunilor., timp, de la jumatatea secolului al XH-lea pina la jumatatea secolului al XlV-lea, apoi se intrerupe, intrucit criza economica si demo­grafica ulterioara ciumei din anul 1348 exclude formarea de noi orase pe teritoriul european si permite supravietuirea citorva asezari identice, doar in spatiile periferice estice si sudice. Arta de a concepe un edificiu se modifica si se perfectioneaza, dupa cum stim, intre secolele al XlV-lea si al XV-lea, prin orice fel de experimentari teoretice si practice. Arta misterioasa de a concepe un oras cade in schimb in desuetitudine si va fi uitata inainte de a putea fi teoreti­zata, fie prin carti, fie prin desen.

Ne-au parvenit numai documentele unui colloquium convocat de Edward I al Angliei, in anul 1297, la Harwich, pentru a discuta cu notabilii din 20 de orase ale regatului despre metodele de concepere si de guvernare ale oraselor noi13,. in special despre numeroasele experiente in desfasurare : o suta douazeci de orase de acest tip au fost realizate in Franta si in teritoriile franceze de pe continent si alte 70 aveau sa urmeze in prima jumatate a secolului al XlV-lea. Este o rara marturie verbala a ceea ce se intimpla pe teren si arata, mai degraba, lipsa de interes pentru o abordare teoretica generala. Se poate mentiona de asemenea tratatul tardiv al lui Eximenics, scris in Spania in a doua jumatate a secolului al XlV-lea, intr-o perioada in care experientele concrete erau aproape cazute in uitare, argument care a fost, de atunci, exilat in sfera stiintifica si filosofica.

Din acest punct de vedere, in momentul expansiunii ei mondiale, cultura europeana va fi lipsita de aparare, dupa cum vom vedea in capitolul urmator.

Mostenirea Evului Mediu urban

Formarea oraselor europene, pe care o vedem inscriindu-se intr-un ciclu pornind de la cresterea demografica si economica din secolul al Xl-lea, pina la recesiunea din secolul al XlV-lea, a fost traita in timpul sau ca o aventura indreptata spre un viitor necunoscut. Cei care, asemenea lui Dante, regreta orasul "din cercul antic' si stigmati­zeaza orasul contemporan, cu "oamenii sai noi si cu agoniseala rapida', precum si ceilalti calatori si cronicari care, din contra, descriu cu admiratie aceste noutati, nu fac decit sa inregistreze in mod diferit o realitate neasteptata si surprinzatoare. Din aceste

aprecieri contrare se naste un sentiment de posesie, de apartenenta, o legatura afectiva, care vor ramine durabile in viitor si care fac inca parte din identitatea europeana.

Raportul dintre orasele europene si cele din restul lumii se inverseaza: Constantinopolul, dupa cucerirea sa, in anul 1204, de catre cruciati, Cordoba, dupa recucerirea spaniola din anul 1236, Bagdadul, dupa invazia mongola din anul 1258, Palermo, dupa asediul lui Carol de Anjou din anul 1266, sint tot atitea metropole decazute si ruinate ; noile centre europene sint, dimpotriva, in plina dezvoltare si sint concepute la noile dimensiuni voit anticipate. Marco Polo, vizitind in China, intre anii 1274 si 1291, imensele orase ale imperiului dinastiei Yuan care depasesc cu mult dimensiunile europene, este gata sa le compare, de la egal la egal, cu Venetia si cu alte orase europene. in ajunul confruntarii lor cu lumea, orasele noii Europe sint deja centre mondiale.

Urbanizarea Europei intre anii 1050 si 1350 ramine momentul decisiv al lucrarii noastre : ea formeaza un cadru compus din nume­roase centre diversificate pe care este construita, in mare masura, reteaua de asezari in care locuim astazi. O buna parte dintre centrele medievale ramin entitati administrative (cele 37 000 de communes in Franta, cele 8 000 de comuni italiene), cu o autonomie limitata, dar nu artificiala si cu o prezenta foarte vie in obiceiuri si in imaginar.

Modelele urbane create in Evul Mediu caracterizeaza inca, intr-o masura covirsitoare, orasele devenite de zece sau de o suta de ori mai mari. Acestei mosteniri ii datoram insasi notiunea de oras, ca subiect individual si, intr-un fel, animat, nereductibil la forme institutionale recente, nationale ori supranationale; avem senti­mentul apartenentei la un oras si acceptam sa fim calificati in functie de acesta: parizieni, londonezi, venetieni sau chiar locuitori ai cutarui cartier ori a cutarei suburbii de care ne simtim legati; calificati nu in sensul diminuarii, ci imbogatirii cu experientele umane acumulate in acel loc. Dimensiunea redusa a acestei patrii imediate nu ne separa de lume ci, din contra, ne ajuta in mod misterios sa imbratisam marile orizonturi ale timpului nostru -Europa, comunitatea mondiala - depasind frontierele recente ale statelor nationale. Corespondenta dintre imagine si sentiment pe care o constatam in aceste limite ne introduce in alte experiente de viata.

Numeroase discursuri teoretice privitoare la oras in general ("orasul este o stare de.spirit - scria Robert E. Park in 192514 -, un corpus de obiceiuri si de traditii, de atitudini si de sentimente organizate in sinul acestei cutume si transmise prin intermediul acestei traditii') sint bazate pe amintirea idealizata a perioadei creatoare din Evul Mediu. Numai constientizarea acestei origini istorice poate corecta bruma de aroganta care insoteste asemenea rationamente si poate extrage de aici o contributie obiectiva la noua cultura mondiala.

Epoca desavirsirilor

Cadrul stabilizarii si ultimele mutatii urbane din secolul al XlV-lea

Marea criza economica care dureaza din prima treime a secolului al XlV-lea pina la jumatatea secolului al XV-lea intrerupe dez­voltarea oraselor europene. Expansiunea demografica se opreste sau cunoaste un recul, mai ales dupa ciuma din anii 1347-1348. Florenta pierde aproximativ trei sferturi dintre cei 90 000 de locuitori citi numara la inceputul secolului si nu va reusi sa depaseasca 70 000 de locuitori pe parcursul intregului secol urmator; orasul inceteaza sa se extinda, fara a mai ocupa ultima incinta, precum Siena, Gand, Koln si multe alte orase din Europa. Pretul produselor agricole de prima necesitate scade, in timp ce pretul celorlalte marfuri si salariile, data fiind lipsa miinii de lucru, cresc. Toate acestea determina, in afara de neajunsuri si dezechilibre, o stimulare a industriei spe­cializate si a comertului, o ameliorare a cailor de comunicatie (in anul 1338 se deschide primul drum carosabil care traverseaza Alpii, de la Coire la Chiavenna; la sfirsitul secolului al XlV-lea functioneaza un serviciu regulat de curierat, intre Bruges si Venetia), se inregis­treaza un progres al tehnicilor financiare (contabilitatea in partida dubla, inventata de genovezi in secolul precedent se generalizeaza; dupa modelul banchi di scritta din Rialto, se creeaza tabelele de schimb din Barcelona (1401), Valencia (1407) si Casa di S. Giorgio la Genova (1408); la Bruges, prima bursa de comert este organizata in prima jumatate a secolului al XV-lea de familia Van der Beurs), Progresul tehnologic continua si multe inventii importante dateaza din acesta epoca - ecluzele si dragarea canalelor, pompa hidraulica, sistemul biela-manivela, ceasurile cu sonerie si cu arc - mentionate in tratatele de la inceputul secolului al XV-lea: Kyeser, Anonimul razboiului husit, Mariano Fontana1.

Vicisitudinile economice inaspresc conflictele sociale si revoltele straturilor sociale subordonate - mestesugarii din Nurnberg in anul 1348, ciompii (torcatorii de lina) din Florenta in anul 1378, tesatorii flamanzi in anul 1379, tuchinii din Languedoc in anul 1380, taranii englezi din Miles End in anul 1381, maillotinii din Paris in anul 1382 - se intorc in avantajul claselor dominante, senioriilor si regatelor nationale, care limiteaza libertatile orasenesti. Orasele, desi nu-si pierd din importanta, trec "sub tutela' (P. Braudel2).

intre timp, institutiile universale ale Evului Mediu pierd teren. Autoritatile supranationale intervin in conflictele locale ; intre anii 1309 si 1378 sediul papal se afla in Franta, Sfintul Imperiu se identifica cu regatele dinastice din Germania. Organizarea culturii se diversifica; iau fiinta numeroase universitati, adesea cu un caracter national, iar orientarea nominalista incurajeaza o ampla confruntare a interpretarilor si investigatiilor particulare.

in a doua jumatate a secolului al XlV-lea putine sint totusi cazurile in care aceste mutatii stimuleaza dezvoltarea urbana: Avignoni pentru ca devine resedinta papala, Praga, in calitate de capitala a

Imperiului sub Carol al IV-lea (1354-1378), Nurnberg, ca nod de comunicatii terestre din Europa Centrala si centru international al metalurgiei. Acestea reprezinta putinele realizari - si cu atit mai interesante - ale unei faze lipsite de inovatie urbana europeana, de la sfirsitul lungii perioade medievale.

Avignon este deja un oras de talie mijlocie - aproximativ cinci­sprezece mii de locuitori - atunci cind papa Clement al V-lea hotaraste sa-si mute aici curtea. Mijloacele financiare ale papalitatii sint limitate, iar pe parcursul a 70 de ani se vor succeda opt papi; de aceea, transformarea orasului se produce lent, in mai multe etape: extinderea palatului episcopal, pentru a deveni resedinta papala (intre anii 1335 si 1345), amenajarea podului peste Ron, construirea unei noi incinte fortificate (1355-1370) si a forturilor periferice de la S. Andrea si Sorgues. Spre mijlocul secolului, populatia atinge aproximativ 35 000 de locuitori, dar se reduce la jumatate dupa ciuma din anul 1348. Ezitarile si dificultatile eco­nomice care incetinesc aceste transformari nu perturba insa corenta intregului ansamblu, realizat in frumoasa piatra provensala, sever disciplinata de rationalitatea gotica. Splendida amenajare a interioare­lor - pe care fragmentele de fresca ale lui Simone Martini ne ajuta sa le intuim - a fost distrusa de-a lungul ultimelor doua secole, iar restaurarile finale nechibzuite ale palatului papal au facut restul. in lumina aurie care unifica toate elementele peisajului, decorul aparut din acest episod istoric apare ca un obiect solemn si mort.

Carol al IV-lea de Luxemburg, rege al Boemiei din anul 1341, isi consacra toate eforturile dezvoltarii Pragai: in anul 1344 el obtine instituirea unui sediu arhiepiscopal; in anul 1348, intemeiaza uni­versitatea, prima din Europa Orientala, si incepe construirea unui "oras nou' care largeste cu peste 200 de hectare suprafata urbana, formind, impreuna cu cele doua asezari precedente - "orasul vechi' din anul 1232 si colonia germana din Mala Strana din anul 1257 -un mare oras de dimensiuni europene: aproape 350 de hectare si cincizeci de mii de locuitori.

incepind din anul 1355, atunci cind Carol al IV-lea a fost ales imparat, Praga devine capitala Sfintului Imperiu Roman si se imbo­gateste cu lucrari publice exceptionale : podul monumental cu 24 de arce peste Vltava (1347), pietele imense din orasul nou. Centrul vechiului oras ia o infatisare arhitecturala noua, cu turnul municipal din anul 1364 si cu biserica din Tyn, din anul 1365. Castelul de pe colina (Hrad) a fost extins si incununat cu o mare catedrala gotica, terminata abia in anul 1392 ; la poalele ei, pe malul drept al fluviului, se formeaza, incepind din anul 1360, un nou cartier. Acest ansamblu din secolul al XlV-lea, unic in Europa prin grandoarea sa, va suporta adaugirile goticului tirziu, cele renascentiste si baroce, care confera orasului Praga fizionomia compozita: dar, sub dispunerea clasica a zidului lung al castelului spre aval, este usor de recunoscut desenul repetitiv si auster al cartierului medieval. Acest oras splendid s-a pastrat ca prin miracol pina in zilele noastre, fara deteriorari sau distrugeri serioase, dindu-ne o idee concreta asupra capacitatii de inventie la scara mare a goticului tirziu, ramas aproape pretutindeni la stadiul de schita.

Nurnbergul reprezinta cealalta marturie importanta a acestei perioade, apartinind nu sferei aulice, ci sferei municipale si indus­triale. De fapt, abia in anul 1320 cele doua burguri fundate de Henric al IlI-lea si de Frederic Barbarossa pe cele doua maluri ale riului Pegnitz - acolo unde se unesc caile de comunicatie dintre Bavaria, Franconia, Suabia si Boemia - se unesc intr-un singur oras, cu incinta cvasicirculara care traverseaza de-o parte si de alta fluviul. La putin timp dupa aceea, pe sesurile de la est si sud se formeaza mari foburguri, iar in a doua jumatate a secolului al XlV-lea forti­ficatiile sint deplasate, pentru a le ingloba in oras. Aceasta noua incinta este una dintre lucrarile militare cele mai elaborate ale epocii, cu doua ziduri paralele intarite cu turnuri si un mare sant cu apa

exterior. Orasul atinge acum suprafata cea mai mare, de aproximativ 160 de hectare si 20 000 de locuitori.

Centrul civic este reconstruit incepind din anul 1348. Casele din nucleul mai vechi sint demolate pentru a elibera spatiul pietei comerciale si se construiesc cele mai importante edificii publice: biserica Sf. Maria (1355), noul cor al bisericii Sankt Sebaldus (1361), celebra fintina din piata mare (1385), noul cor al bisericii Sankt Laurenz (1439), cu artoforul Sfintului Sacrament, figureaza printre monumentele cele mai importante ale goticului german tirziu. Primaria, inceputa in secolul al XlV-lea, a fost extinsa in secolul al XVI-lea, apoi din nou in secolul al XVII-lea, cu o continuitate de stil singulara.

Cu acest plan limitat si compact, Nurnbergul exercita o inde­lungata hegemonie economica si culturala asupra unei mari parti din Europa Centrala. Puterea este in miinile marilor familii de negustori si, mai tirziu, a bancherilor de renume mondial, precum Welser. Aici lucreaza cei mai importanti sculptori germani - Veit Stoss, Vischer - Albrecht Durer si Hams Sachs, tipografii si cartografii de la inceputul secolului al XVI-lea. Distrugerile din cel de-al doilea razboi mondial si reconstructia grabita a vechiului centru au spul­berat, in mare parte, peisajul traditional, din care se detaseaza doar monumentele restaurate cu o fidelitate minutioasa.

Puterea in orasele stabilizate

Dezvoltarea acestor trei orase este o exceptie intr-un context al stabilitatii si al replierii, care favorizeaza, in general, distantarea fata de orasele-santier din perioada anterioara. Dimensiunea si configuratia atinse in mod provizoriu intre sfirsitul secolului al XlII-lea si inceputul secolului al XlV-lea devin definitive si sint asimilate in comportamentul si in imaginarul indivizilor si gru­purilor. Impulsul puternic pentru unificarea stilului, care a produs admirabilele ansambluri descrise mai sus, se traduce, in general, printr-o lectura mai atenta a patrimoniului existent, printr-o capaci­tate de sublimare si de perfectionare prin reprezentari literare, imagini pictate sau sculptate si, in cazuri rare, prin sistematizari la'-scara constructiva.  *

Literatii deschid ochii asupra lumii care-i inconjoara. Petrarca este primul care realizeaza descrieri realiste de prima mina privitoare la orasele pe care le descopera in calatoriile lui; in anul 1358, cind viziteaza Genova, scrie : "Vei vedea un oras domnesc sprijinit pe o colina alpestra, superb prin oamenii si prin zidurile lui, al carui aspect unic il desemneaza drept rege al marii'3; in anul 1356 el se gaseste la Praga si-si noteaza impresiile asupra frumusetii orasului si umanitatii imparatului; face un lung sejur la Avignon - intre anii 1330 si 1340 si apoi, incepind din anul 1347 - si lasa in scrierile sale portretul cel mai fidel al orasului papal; curiozitatea il impinge, in anul 1336, sa urce pe muntele Ventoux "indemnat de dorinta da a vizita un loc renumit pentru inaltimea lui' si scrie primul raport obiectiv asupra vastei perspective de ansamblu4; in acelasi an soseste pentru prima oara la Roma unde, printre emotiile pe care le poves­teste, figureaza impresia vizuala a acestui imens oras in ruine. in scrisorile sale, Seniles, descrie spectacolele date la Venetia in anul 1363, "in piata mare a orasului, care cred ca nu are seaman nicaieri in lume si in fata templului care straluceste tot in marmura si aur. [] Marea piata, biserica insasi, turnurile, acoperisurile colonadele, ferestrele erau pline pina la refuz de spectatori [] exuberanta care se vedea pe chipurile tuturor cetatenilor'5. Nimeni inaintea lui nu a privit cu atita interes si precizie vastul decor al Europei, orasele si peisajul din jurul lor.

Scriitorii umanisti din urmatoarele doua generatii - printre care Enea Silvio Piccolomini, "multa vivendi cupidus'*, inainte si dupa alegerea lui pe tronul papal sub numele de Pius al II-lea, in anul 1458 - vor alterna in mod spontan descrierile peisajelor fizice cu cele mentale6. Lor le datoram acele laudationes ale oraselor, scrise in scopuri polemice, diplomatice, retorice, dar adesea pline de o intelegere autentica a caracterului propriu fiecarui oras: scrierile lui Salutati si Loschi din timpul conflictului dintre Florenta si Milano sub Jean-Galeas Visconti; Laudatio lui Bnini, in onoarea Florentei si cea a unui anonim din anul 1430, in cinstea Genovei.

Pictura, reinnoita de marii maestri florentini si sienezi de la sfirsitul secolului al XlII-lea, este de acum un instrument alternativ, deschis spre spectacolul lumii, capabil sa reproduca si sa ordoneze, in felul sau, intregul univers al formelor naturale sau construite. Peisajele urbane isi gasesc un reflex - descriptiv si normativ - in miniaturile cartilor, in imaginile pictate pe lemn sau in frescele murale; astfel, toate sensurile teologice, filosofice, ceremoniale, mondene se aduna si se organizeaza in liniste, sub hegemonia coerentei vizuale. Spre mijlocul secolului al XlV-lea apar primele cartografii nonsimbolice, cum este planul Venetiei din anul 1348 deja mentionat, si primele peisaje independente ale unei "expuneri', precum micile tablouri sieneze ale scolii lui Lorenzetti. Raportul dintre cuvint si imagine, caruia Huizinga ii consacra doua capitole din Amurgul Evului Mediu, se inverseaza in timpul acestei perioade j si civilizatia vizuala a primei jumatati a secolului al XV-lea este cea |care va conduce la revolutia stilistica a Renasterii7.

Ultima faza a dezvoltarii oraselor analizate in capitolul precedent Ieste marcata prin prezenta artistilor, pictori si sculptori: Giotto, JArnolfo si Ghilberti, la Florenta; Duccio, Simone Martini si i Lorenzetti la Siena; Jan van Eyck si Memling la Bruges ; Stoss si iDiirer Ia Niirnberg. Contemporanii acestora sint perfect constienti Ide importanta muncii lor; a ramas memorabila o mare procesiune Icare insoteste, in anul 1311, opera Maesta de Duccio, de la atelierul [pictorului pina la altarul catedralei. Pina la sfirsitul secolului Pal XV-lea, artistii sint organizati in corporatii - la Florenta, pictorii sint inscrisi in cea a medicilor si farmacistilor, carora le cumpara

culorile, sculptorii in piatra in cea a mesterilor in piatra si in lemn, sculptorii in metal si in aur in corporatia matasii, care grupeaza diverse meserii de lux -, dar competenta lor nu se limiteaza doar la prelucrarea manuala a materialelor: este o competenta generala in cimpul formelor vizibile care ii abiliteaza sa dea sfaturi in domeniul arhitecturii si urbanismului. Am vazut ca, in secolul al XlII-lea, Arnolfo a facut planurile urbanistice ale Florentei, iar Giotto a desenat campanila catedralei, in anul 1334.

Artistii din Renastere se vor inspira mai degraba din acesti consultanti de nivel inalt, decit din responsabilii lucrarilor pro-priu-zise, iar revolutia stilistica inlocuieste, pretutindeni, in cursul celor doua secole urmatoare, lumea anterioara a formelor.

Noua cultura artistica

Tema celei mai importante parti a experientei europene este acum desavirsirea organismelor urbane stabilizate in forma si in functiuni: terminarea si decorarea principalelor edificii, sistematizarea spatiilor publice, construirea de noi cladiri publice si private. Printre moti­vatiile acestor interventii apare in mod frecvent "decorul', care se refera la durabilitate, comoditate, armonie vizuala, dar si la normele administrative; de exemplu, statutele florentine din anul 1415 zabovesc mult asupra acestor aspecte. Pavajul din piatra sau din caramida, folosit odinioara doar in putine orase - precum Liibeck - sau in locuri privilegiate - piata San Marco din Venetia - s-a raspindit foarte mult. Folosirea anumitor materiale sau a anumitor efecte de stil este uneori indicata pentru personalizarea orasului. Optiunile pentru realizarea unui edificiu important - precum catedrala din Florenta, inceputa la sfirsitul secolului al XlII-lea sau cea din Milano, inceputa un secol mai tirziu - au fost dezbatute pe rind, cu o tenacitate extenuanta: este suficient sa amintim concursul lansat in anul 1367 pentru modelul de pilastru de la Santa Maria del Fiore. Deoarece in cultura gotica toate detaliile sint independente si, in mod conceptual, de aceeasi valoare, aceasta exigenta sfirseste prin a produce o dispersare insuportabila a energiilor. Metoda aceasta de lucru da uneori nastere la opere reusite, precum fatada catedralei din Orvieto, construita cu incetineala, intre anii 1310 si 1425, ori relicvariul din acelasi edificiu, executat de Ugolino di Vieri si de

companionii sai, intre anii 1337-1338, care par suspendate intr-un echilibru precar si formeaza niste universuri izolate cu grija, fara posibilitatea de a evolua. Dar, cel mai adesea, elementele individuale, complicate in mod inutil, se aliniaza in serii monotone, ca in literatura de curte si in muzica polifonica a vremii.

Schimbarea se produce rapid, in timp si spatiu: la Florenta, intre anul concursului pentru construirea catedralei (1418) si anul incheierii acesteia (1436). Artisti ca Ghilberti, Brunelleschi, Donatello, Paolo Uccello, Nanni di Banco, Masaccio, literati ca Salutati si Bruni, savanti ca Toscanelli si Pelacani repun in discutie rolurile culturii traditionale. Dupa stiinta noastra, o singura persoana, Filippo Brunelleschi, este la originea principalelor optiuni care vor influenta atit arhitectura, cit si artele figurative.

Tendinta de a intelege si de a controla lumea formelor vizibile isi va gasi un raspuns stiintific si definitiv: perspectiva lineara, care stabileste o corespondenta exacta intre reprezentarea artistica, pictata sau sculptata, si forma tridimensionala a obiectelor reprezentate. Ea stabileste o selectie in lumea imaginilor in functie de o ierarhie de valori - intii proportiile, apoi dimensiunile si caracteristicile fizice, textura si culoare - din care decurg regulile de compozitie ale oricarei opere, de la arhitectura la peisajele urbane. Pentru a face posibil acest procedeu intr-o opera de mari dimensiuni trebuie ca obiectele harazite a ocupa diferite pozitii in perspectiva sa aiba o forma determinata si recognoscibila; perceptia lor imediata permite recunoasterea cu anticipatie a cadrului conceptual, variabil in functie de efectul si de functiunea cautata, la care se refera toate detaliile ce survin dupa o examinare ulterioara: modificarile specifice ele­mentelor fixe, in limitele care nu le compromit recognoscibilitatea si

elementele secundare. Tablourile si statuile fac parte din aceste elemente, dar au propria lor organizare vizuala, independenta de context, ce cuprinde spectacolul lumii inconjuratoare, peisaje, arhitec­tura si personajele umane care le populeaza. Modelele uniformizate -ale elementelor si nu ale ansamblelor - au aparut in Antichitatea

I clasica si sint prezente, iiitr o esreeare masura, de-a lungul intregului Ev Mediu, mai ales in Toscana; dar acum s-a facut o prima recti­ficare asupra monumentelor antice, pentru a indeplini aceasta noua functie intelectuala.

Cele doua componente ale noii metode - teoria geometrica a

; perspectivei si referinta la elementele uniformizate ale Antichitatii -

au niste antecedente: pasul decisiv este combinarea lor, neasteptata si bogata in consecinte.

Nu a fost o intimplare ca aceasta noua turnura metodologica s-a produs cu ocazia santierului cupolei care a incheiat, dupa mai bine de un secol, constructia catedralei florentine. in Laudatio, de Leonardo Bruni, Florenta este reprezentata printr-un ansamblu de cercuri concentrice, avind in centru, in mod simbolic, Palatul Senioriei si aceeasi imagine se regaseste in Istoria lui Dati, scrisa intre anii 1422-1424. Decizia luata la sfirsitul secolului al XlV-lea de a suprainalta cupola prin construirea unui tambur vizeaza transfor­marea sa in centrul - vizual, nu simbolic - al orasului. Brunelleschi transforma aceasta intentie in imagine precisa. El da cupolei o con­formatie grandioasa, vizibila de la mare distanta, care pune in evidenta structura celor opt muchii curbe, orientate spre fiecare dintre directiile spatiului si asaza in virf lanternei'', cu structura clasica marita, pentru ?. regla intensitatea luminii! El pune astfel manifestul programului sau in centrul scenei urbane si da ansamblu­lui conceput la sfirsitul secolului al XlII-lea o concluzie peremptorie, deschisa spre viitor. Metafora florii devine un desen vizibil, unde cupola reprezinta centrul, iar zidurile, in forma de cerc, corola; astfel este reprezentat orasul in primul tablou in perspectiva, numit

"della catena', din anul 1472 (fig. 36). intr-adevar, acum, Florenta apare ca mostenitoarea Romei, pastratoare a virtutilor antice si crestine, descrisa de Bruni si de Landino in preambulul Divinei Comedii; Chastel a publicat, in anul 1954, initiala miniata a unui codice din De civitate Dei, unde cetatea sfinta contemplata de Sfintul Augustin este chiar Florenta, cu turnurile si clopotnitele sale, dominate de cupola lui Brunelleschi8.

Celelalte opere florentine in care Brunelleschi isi experimenteaza noua metoda de proiectare - azilul pentru copiii abandonati (Ospedale degli innocenti), sacristia familiei de Medici de la San Lorenzo, Palatul Guelfilor, reconstructia bisericilor San Lorenzo si Santo Spirito, capela Pazzi de la Santa Croce, rotonda ingerilor, situate in punctele principale ale orasului de acum stabilizat - s-au lovit de nenumarate dificultati si aproape toate au fost terminate abia dupa moartea sa (1446), uneori cu modificari foarte evidente. Totusi, acest ansamblu care reflecta exigentele si problemele Florentei din prima jumatate a secolului al XV-lea s-a impus ulterior drept refe­rinta obligatorie pentru noile experiente italiene si europene; el inlocuieste, intr-un secol si jumatate, ansamblul traditiilor recente si formeaza un repertoriu universal care a ramas omniprezent pina in secolul trecut. Prin aceasta optiune, cultura europeana se distanteaza fata de koine-ul mediteranean; ea confisca mostenirea greco-romana, care sta la baza altor experiente ce se deruleaza in emisfera occiden­tala - bizantina, araba, copta, rusa - si stabileste cu aceasta o relatie durabila, bazata pe un calcul intelectual si pe revendicarea celor mai indepartate izvoare. Experienta europeana dobindeste astfel o noua autoritate si stabilitate, ale caror consecinte vor fi simtite in urma­toarele patru secole.

Reinnoirea urbanismului in Italia

Aplicarea noii metode la scara orasului este inca de la inceput problematica, pentru ca echiparea urbana europeana este practic incheiata si, multa vreme, nu vor exista nici exigente, nici mijloace de a o modifica in mod semnificativ. Pe de alta parte, reforma culturala, care pune in joc si chiar subliniaza mostenirea trecutului, disi­muleaza dificultatile tranzitiei. in cazul Florentei, cadrul urban trasat in timpul lui Arnolfo di Cambio, cu un secol si jumatate mai devreme,

n-a fost deloc repus in cauza; schimbarea metodologiei arhitecturale serveste tocmai la confirmarea si la perfectionarea unui desen care ar fi riscat sa devina confuz, prin acumularea de detalii inutile.

Contradictia apare in raporturile dintre artisti, mecena si societate, j Marile amenajari medievale au fost posibile printr-un angajament [colectiv, in conformitate cu regulile tehnice si administrative proprii j oraselor-stat, si chiar acum interventiile mai importante au loc in 1 acest fel. Santierul cupolei, de departe cel mai ambitios si mai I costisitor dintre cele incredintate lui Brunelleschi, va fi cel care va I avansa cel mai repede, cu finantare de la breasla linarilor si urmarind [filiera obisnuita a concursurilor si a verificarilor. Inventatorii noii I culturi artistice s-au integrat foarte bine in aceasta lume - Brunelleschi idevenind chiar staretul bisericii San Giovanni, in anul 1425 -, dar ei Irevendica o autonomie personala ce ii determina sa caute mecenatul ifamiliilor nobile - Medici si Pazzi pentru Brunelleschi - care nu au linca mijloace financiare suficiente, dupa cum o demonstreaza vicisi-|tudinile cunoscute pentru San Lorenzo si capela Santa Croce.

Artistii din generatia urmatoare se elibereaza de mediile urbane |si se deplaseaza liber de la o curte la alta, pentru a se pune in serviciul principilor educati in acelasi climat cultural; pacea si cresterea economica din a doua jumatate a secolului al XV-lea creeaza de altfel noi exigente si produc, treptat, resurse pentru a le satisface, dar initiativa personala a principilor - discontinua si autoritara - este mai bine adaptata comenzilor arhitecturale punc-aale decit sarcinilor complexe ale sistematizarii urbane. Astfel, din atiuni diferite, transformarea oraselor ramine imposibil de realizat sfirsitul secolului al XV-lea, asa cum era si la inceputul acestui jsecol. Doar in perioada intermediara - atunci cind conjunctura politica si economica se amelioreaza, mecanismele colective de Interventie nu sint inca prea slabite, iar rolul bogatiei a permis, pentru un timp destul de indelungat, colaborarea dintre mecena si ^rtisti - este posibila transformarea semnificativa a oraselor italiene : marime mijlocie, diminuindu-se distanta dintre idealurile culturale realizarile concrete.

Medierea teoretica a lui Alberti. in anul 1434 - atunci cind reforma culturala florentina este aproape incheiata - Leon Battista Alberti, in virsta de 30 de ani, soseste la Florenta. Sint primii ani de guvernare a familiei de Medici: Brunelleschi aproape incheia cupola si deschisese toate celelalte santiere, Ghiberti lucra la cea de-a treia poarta a baptisteriului, Paolo Ucello si Donatello se intorsesera in oras, iar artistii din noua generatie - Michelozzo, Fra Angelico,

Lippi, Rossellino, Luca della Robbia - debutau sub imboldul descoperirilor anterioare. Alberti abordeaza ca scriitor artele figu­rative, incercind sa teoretizeze ciclurile de experiente recente, in tratatele sale despre sculptura si pictura, aparute prin anul 1436 si, mai tirziu, in cel referitor la arhitectura, dedicat papei Nicolae al V-lea si publicat in anul 14529. Dar obiectivul sau nu este doar teoretic; Alberti incearca, cu instrumentul universal al culturii umaniste, cuvintul scris, sa puna in ordine propozitiile estetice deja avansate, pentru a face posibila o aplicatie practica mai larga si mai sigura, examinind cu cea mai mare seriozitate toate pasajele concrete. Rolul sau va fi determinant in cea mai mare parte a transformarilor din Italia dintre anii 1440-1470, iar discursul sau asupra arhitecturii se impleteste cu devizele si cu bilanturile acestor actiuni.

in tratatul din anul 1452, Alberti inregistreaza toate ambiguitatile noii culturi fata de problema orasului. Arhitectura este o operatiune complexa, care cuprinde desenul (lineamenta) si constructia (struc­tura) ; ea priveste, in mod potential, toate etapele interventiei si Alberti enumera "partile' succesive : "regio, area, partitio, paries, tectum, apertio'*. in editia italiana, Cosimo Bartoli traduce "structura' cu "muramenti' (zidarie), confirmind intentia lui Alberti de a reduce toate structurile verticale la conceptul de zid ; ordinele arhitecturale de care depinde incadrarea in perspectiva a edificiilor trebuie sa derive de la un zid "deschis si cu fante in mai multe locuri' si sint, la rindul lor, descrise ca "ornamente' ale arhitecturii; se ofera astfel o mediere intre practica medievala si noua cultura artistica, ce faciliteaza si ghideaza de fapt transformarile urbane din deceniile urmatoare: Pienza, Urbino, Mantova, Ferrara, Roma, Napoli.

Cartea a IV-a, dedicata "tuturor operelor din univers'**, adica orasului, nu transpune la scara mare un rationament al proiectului, ci considera orasul ca un cadru care uneste operatiunile ce trebuie proiectate, un cadru imobil si dominat de factorii permanenti ai terenului si ai climei. Forma sa nu poate fi regulata, asa cum o cer cladirile, ci "variaza o data cu variatia locurilor'. Descriind, in cartea a VUI-a, diferitele elemente ale orasului - strazi, piete -

* "Mediul ambiant, suprafata, impartirea interioara, peretele, acoperisul, fereastra', L.B. Alberti, De re aedificatoria, ed.cit., I, p. 23 (n.t.).

** in textul original: "De universorum opere' ("Opere cu caracter uni­versal'), ibidem, I, p. 265 (n.t.).

Alberti oscileaza cu prudenta intre regulat si neregulat, cu atentia mereu fixata asupra posibilelor realizari concrete.

Textele sale reflecta o personalitate puternica, fapt care le-a facut si le face inca foarte convingatoare. Experienta sa directa a devenit astfel o norma general admisa, care a apasat asupra evolutiei ulterioare a teoriei si a practicii; saltul metodologic dintre proiectul urbanistic si cel arhitectural, care rupe continuitatea proprie goticului tirziu, va ramine pina in zilele noastre o caracteristica a culturii europene.

Cele doua ordine conceptuale de referinta - spatiul si mediul inconjurator - sint, din punct de vedere teoretic si istoric, eterogene, dar tocmai interferarea lor determina realizarile importante in condi­tiile istorice ale epocii. Contradictiile inerente discursului albertian sint secundare in cazul oraselor mici, unde vor avea loc transformarile cele mai coerente, dar devin manifeste in marile orase, unde interven­tiile renascentiste rup ordinea anterioara, fara a atinge un nou echilibru.

Micile principate: Pienza, Urbino, Ferrara. Prezenta destul de indelungata a unui mecenat luminat - Pius al II-lea la Pienza in perioada 1459-1464; Frederico di Montefeltro la Urbino, din anul 1447 pina in anul 1482 ; Ludovic al III-lea Gonzaga la Mantova, din (anul 1444 pina in anul 1478; Borso si Ercole I d'Este la Ferrara, din anul 1450 pina in anul 1505 - o mare disponibilitate a resurselor financiare si administrative si o eflorescenta de contributii intelectuale -

Alberti insusi, Rossellino, Piero della Francesca, Fancellij Mantegna, Rossetti si pictorii din scoala de la Ferrara - au facut posibila adaptarea oraselor mici si mijlocii la noile exigente culturale, depasind contradictiile teoretice si obtinind, printr-o serie de opera­tiuni arhitecturale, o adevarata schimbare calitativa.

in anul 1459, Pius al II-lea, insotit de Alberti isi viziteaza in drum spre Mantova satul natal, Corsignano, si hotaraste sa-1 reconstruiasca? sub un nume nou, Pienza. Succesul unei asemenea actiuni, incheiata intr-un timp atit de scurt, se explica printr-o lucida autolimitare a programului, definit astfel intr-o bula din anul 1462: "Pe locul-casei parintesti si a altor edificii sa se construiasca din temelii o biserica cu o structura magnifica si sa se impodobeasca locul cu un palat impunator'. Noile cladiri sint concentrate in centrul localitatii, acolo unde strada are o inflexiune urmarind coama dealului, iar dispunerea lor formeaza o piata trapezoidala, avind, in fund, biserica, incadrata de doua deschideri spre spatiul exterior al vaii (fig. 38).

Edificiile monumentale, construite din piatra din partea locului, se disting dintre altele prin regularitate si dimensiuni, dar se supun structurii preexistente a ansamblului. in piata pavata cu dale mari, regularitatea si iregularitatea se compenseaza cu extrema claritate ; in biserica, conceputa de Rossellino dupa modelul hallenkirchen germane, cunoscut din calatoriile sale, Pius al II-lea a adus tablouri comandate special pictorilor sienezi din epoca - Sano di Pietro, ii Vecchietta, Giovanni di Paolo si Matteo di Giovanni - izolate pe albul zidurilor, in maniera albertiniana si ameninta cu excomunicarea pe oricine ar face vreo schimbare in viitor. Palatul Piccolomini are o loggie panoramica care ocupa toata fatada sudica, orientata spre Amiata, "un munte cu un aspect foarte placut'. Visul acestui papa umanist, transpus in realitate, este un exemplu incomparabil de trecere inteligenta de la proiect la executie, care este in centrul speculatiilor din epoca si care ne-a parvenit ca rezultat intact alt virtutii care triumfa asupra destinului.

Urbino este produsul unui alt fericit si mai durabil concurs de imprejurari. Federico di Montefeltro si-a transformat orasul cu acelasi spirit de moderatie si de prudenta pe care 1-a dovedit in actiunile sale militare si diplomatice si folosind averea pe care a adunat-o ca si condotier la Venetia si in Liga italiana; el a reunit in mica capitala a Apeninilor un grup de personalitati italiene si europene' de exceptie - Piero della Francesca, Luciano Laurana, Francesco d|

Giorgio, Giusto di Gand, Pedro Berruguete, Paul von Middelburg -si a pus bazele, prin colaborarea lui Vespasiano da Bisticci, celei mai importante biblioteci a epocii, care a fuzionat apoi cu biblioteca Vaticanului.

Palatul ducal a fost abil inserat in structura urbana. Spre munte, despartit de celelalte constructii, a permis formarea pietei ducale ; spre vale, el remodeleaza intreaga panta, pina la piata comerciala, printr-un ansamblu de terase si gradini suspendate. Acest edificiu impozant ocupa doua rinduri de parcele, de origine romana si medievala si utilizeaza vechea demarcatie a acestora ca ax monumental, ciuleii du onoare, curtea Pasquino si trebuia sa duca Jit mii ininplu /uiierar in forma circulara, proiect care nu a mai fost . Ibata zidaria respecta materialele si unitatea orasului, de nude (isnesc, cu efect hiperbolic, doar virfurile celor doua turle. "Ornamentele' ordinelor arhitecturale nu intervin decit ca sa innobileze anumite elemente speciale ale palatului si ale organismului urban, fara a forta niciodata contextul construit si ambiental.

Marea calitate a detaliilor lasa sa transpara lectia formala a picturii lui Piero della Francesca, care a zugravit, pentru duce, Biciuirea, portretele gemenilor lui Frederico si ale sotiei sale, Battista Sforza, pala Montefeltro, fixind foarte sugestiv imaginea ducelui si a curtii sale. Folosirea cu masura a acestui patrimoniu de forme -impreuna cu alte aporturi eterogene si chiar exotice - presupune, pe linga marele profesionalism al diferitilor executanti, o regie inte­lectuala superioara (a lui Frederico insusi?), care este probabil factorul ascuns, dar hotaritor al coerentei ce apare in scara orasului. Contributiile artistice cele mai rafinate se concentreaza in cabinetul ducelui - la care au lucrat Baccio Pontelli, Giuliano da Maiano, Giusto di Gand, Pedro Berruguete, Sandro Botticelli, Francesco di Giorgio si poate tinarul Bramante - situat intre saloanele interioare si terasa superioara, deschisa spre peisaj.

Tensiunea care sustine o asemenea desfasurare de energie dispare imediat dupa moartea ducelui. O parte dintre bogatiile palatului se vor risipi: chiar si cele doua portrete ale ducelui, pictate de Piero della Francesca iau drumul Florentei, dupa transferarea lor spre Sfintul Scaun, din anul 1631. Dar splendoarea amenajarii urbane, proportionata la dimensiunile unei comunitati care redevine secundara, <: s-a pastrat intacta in inima peisajului Apeninilor si da astazi o idee concreta a orasului mondial, realizat pentru scurta vreme de Frederico.

In secolul al XlV-lea, Ferrara este deja una dintre curtile italiene cele mai importante, unde a locuit Petrarca si unde a intemeiat 6 universitate. Leonello d'Este, el insusi literat, i-a gazduit pe Jacopo Bellini, Alberti, Pisanello, Mantegna, Piero si Rogerie van der Weyden si, in anul 1436, pe Guarino Veronese care isi deschide aici faimoasa scoala. Boiardo, apoi Ariosto si Tasso confirma prestigiul orasului d'Este, "capitala poeziei moderne', dupa expresia lui Andre Chastel si, intr-un anume fel, unul dintre locurile fundamentale ale Renasterii italiene10.

Orasul medieval, care se intinde de-a lungul unui brat al Padului, a fost extins prima oara in anul 1451 de catre Borso d'Este, incluzind zona San Antonio si, a doua oara, in anul 1492, de catre Ercole I, care a inchis cu fortificatii un intins teritoriu de pe malul celalalt, cu o retea de strazi largi si drepte. Dar transformarile au inceput mai tirziu, iar vicisitudinile epocii au impiedicat construirea intregului spatiu disponibil. Ferrara devine astfel un oras dublu. Zona veche, dens construita, este situata intre primele fortificatii si canalul Giovecca, ce va fi ulterior acoperit. "Aditiunea herculeana' ramine periferica, acoperita de gradini si de pajisti; imensa "piazza nova' trebuia sa aiba forma unui circ antic, cu doua coloane monumentale, dintre care una a fost ridicata in centru pentru a servi drept soclu pentru statuia lui Ercole I, iar cealalta zace pe fundul Padului, unde a cazut in timpul transportului; dar nu este suficient pentru a coagula cele citeva constructii din jurul catedralelor Certosa si Santa Maria degli Angeli, din zona Belfiore - distrusa de papa Clement al VUI-lea imediat dupa cedarea orasului, impreuna cu frescele pictate de Tura, Piero della Francesca si van der Weyden.

Cele doua extinderi ferrareze sint printre primele exemple ale unui desen proiectat pe plan, a carui realizare nu va interveni decit mai tirziu, ca intr-un "plan regulator modern'. Cele doua faze descrise de Alberti, a proiectului si a executiei, devin doua operatiuni distincte, in primul caz, executia a fost facuta in timp si este incheiata; in al doilea caz, ea a fost intrerupta pentru o lunga perioada de timp, ceea ce face evident contrastul dintre cele doua operatiuni.

Marile orase: Roma, Venetia, Milano, Napoli. Atunci cind a scris tratatul despre arhitectura, Alberti se afla la Roma si colabora la planul de reconstructie edilitara si urbana rivnit de papa Nicolae al V-lea (1447-1455). Dupa biograful sau, Giovanozzo Manetti, acest program combina realismul politic cu profunde motivatii cultu­rale si religioase si defineste - in afara de directia urbanismului pontifical pentru secolele urmatoare - atitudinea noii clase conducatoare cu privire la un oras mare, considerat dintotdeauna orasul prin excelenta11.

Situatia initiala se caracterizeaza prin contrastul dintre orasul medieval de pe malul Tibrului, locuit de nu mai mult de 40 000 de persoane si partea mult mai importanta a orasului antic, pagin si crestin, descrisa de Alberti in anul 1443 si de Flavio Biondo in anul 1446. Se prevede restaurarea monumentelor utilizabile - zidurile,

podurile, apeductele, mausoleul lui Hadrian transformat in castel, Pantheonul transformat in biserica -, reconstruirea, dupa criterii uniforme, a celor 40 de bazilici ale Sfintelor Stationari si realizarea, pe colina Vaticanului, a citadelei papale, incluzind si biserica San Pietro, impodobita astfel incit sa se diferentieze clar de celelalte, palatul papal, un teatru, o biblioteca, un parc, o gradina botanica si "maxima quaedam cappella' care va fi edificata sub Sixtus al IV-lea si care ii poarta numele. Podul Sant'Angelo reprezinta trecerea dinspre orasul sfint spre orasul profan; strazile care ajung aici, cele dinspre est si cele dinspre Borgo, de cealalta parte a Tibrului, vor fi rectificate, pentru a conduce la piata din fata catedralei Sfintul Petru, unde va fi inaltat obeliscul lui Nero. Noua cultura artistica are functiunea esentiala de a garanta continuitatea dintre trecut si viitor, identificind noua Roma de cea antica.

Acest program este executat partial si foarte lent, in a doua jumatate a secolului al XV-lea si va fi relansat dupa jubileul din anul 1500, intr-un climat politic si ideologic diferit, care supraevalueaza ambitiile intelectuale si pierde din vedere aprecierea realista a mijloa­celor. Papa Iuliu al II-lea are ocazia sa-i foloseasca pe marii artisti din scoala florentina si urbineza - Bramante, Michelangelo, Rafael -iar opera lor va inaugura, dupa Vasari12, "cea de-a treia maniera' : o sinteza universala a patrimoniului vizual si simbolic acumulat in "marele atelier al Italiei' (Chastel13) care a servit, de atunci, ca model, atit pentru imaginarul, cit si pentru comportamentul societatii europene civilizate.

La Roma, efectele acestei infloriri sint intrerupte brusc de asediul din anul 1527 si pun in lumina mai ales disproportia dintre imaginatie si realitate: noua catedrala Sfintul Petru, conceputa de Bramante in dimensiuni gigantice va ramine neterminata timp de un secol si jumatate; axele rectilinii ale papei Iuliu al II-lea - via Giulia, via della Lungara - si ale lui Leon al X-lea - "tridentul' pietei del Popolo - ramin niste compozitii izolate; fundatiile neterminate ale Palatului Tribunalului apar pe via Giulia ca niste ruine antice. Germenii imposibilei renovatio - micul templu al lui Bramante de pe locul de supliciu al Sfintului Petru, frescele lui Michelangelo si ale lui Rafael - sint pazite ca niste bombe neexplodate, in curtea bisericii San Pietro in Montorio, in Capela Sixtina si in Stanzele Vaticanului, iar dialogul lor cu lumea continua dincolo de limitele spatiului si ale timpului.

Abia mai tirziu, si cu intentii mai modeste, va fi incheiata sistematizarea moderna a Romei, cu amprenta funebra a lui Michelangelo si cu aceea, mai vesela, a lui Bernini. Roma va deveni - dupa cum vom vedea - o capitala ca oricare alta, cu un plus de marturii ale unui alt vis universal inmormintat in istorie.

Dintre orasele italiene, doar Venetia - orasul eternului prezent -este la inaltimea Romei, cu individualitatea sa insulara, fara egal. Cei mai celebri artisti florentini sint gazduiti la Venetia - Ghiberti, in anul 1424, Paolo Ucello, intre anii 1425 si 1431, Michelozzo, in anul 1433, Alberti, in anul 1437, Andrea del Castagno, in anul 1442 - si la Padova - Lippi in anul 1434, Donatello, incepind cu anul 1443, Paolo Ucello, in anul 1445 -, dar clasa conducatoare opune rezistenta la raspindirea repertoriului toscan si se agata, orgolioasa, de modelele traditionale. Prelungirea Palatului dogilor spre piateta, inceputa in anul 1424, se continua de-a lungul intregului secol, conformindu-se stilului gotic al corpului dinspre dig si, chiar dupa incendiul din anul 1577, el va fi reconstruit in stilul originar.

in domeniul picturii, situatia este depasita. incepind din anul 1440, cind Antonio Vivarini, Giovanni d'Alemagna si Andrea Mantegna lucreaza impreuna la biserica Degli Eremitani din Padova, incepe un schimb de experienta foarte intens cu Mantova, Ferrara si, prin Piero della Francesca, cu grupul international din Urbino. in anul 1475 soseste Antonello da Messina care asimilase, in sud, noua tehnica a picturii flamande. intilnirea lui cu Giovanni Bellini este decisiva pentru nasterea scolii venetiene de pictura: Carpaccio debuteaza in anul 1488, Giorgione, Lotto si Tiziano in ultimii ani ai secolului. Inovatiile tehnice - pinzele, culorile in ulei - si maniera de a picta "fara desen' deplaseaza echilibrul traditional al culturii vizuale si dau picturii o suprematie exclusiva, care nu se bazeaza pe "desenul' comun celor trei arte.

Pictura este ochiul care vede, informeaza si reordoneaza intreaga lume vizibila. "Pinzele' de format mare ale lui Gentile Bellini si Carpaccio reproduc, in toate detaliile, imaginea Venetiei la apogeul prosperitatii sale. Cele doua sute de tipografii instalate incepind din anul 1469 - dintre care aceea foarte rafinata a lui Aldo Manuzio, din anul 1490 - ca si atelierele gravorilor, prelungesc si difuzeaza aceasta arta. in anul 1500, Jacopo de'Barbari publica splendida si realista vedere panoramica a orasului.  ^

Numai la sfarsitul secolului al XV-lea si in primele decenii ale secolului al XVI-lea maestrii trecuti prin filiera din Urbino - Pietro Lombardo si Mauro Codussi - sau din Roma - Jacopo Sansovino -incep reinnoirea arhitecturala a orasului. Prestigiul si flexibilitatea celei de-a "treia maniere' au facut posibila incercarea unei con­fruntari intre continuarea traditiei si severele exigente de functionare ale orasului lagunar. Rezultatele acestei altoiri sint esalonate de-a lungul noii piete San Marco: Galeriile Vechi si Galeriile Noi, Biblioteca, Loggia, care reiau intr-un mod uniform si regulat vechiul dispozitiv al arcadelor si inconjoara extraordinara masa tridimensio­nala a bisericii. Dar tensiunile unei asemenea "renovari', studiate de Tafuri14, sint foarte puternice. Mai tirziu, Palladio - maestrul bazilicii San Marco, dupa anul 1570 - gaseste spatiul necesar pentru creatiile sale arhitecturale, mai ales in marile spatii deschise ale lagunei, unde se reflecta bisericile San Giorgio Maggiore, Redentore si Zitelle.

Alfonso I de Aragon, care a cucerit regatul Napoli in anul 1442 si Francesco Sforza, duce de Milano din anul 1450, apartin, ca si Leonello si Borso d'Este, Federico di Montefeltro si Gianfrancesco Gonzaga, generatiei formate de catre umanisti. Dar Napoli si Milano

sint orase mari, nesigure, unde interventiile "moderne' ramin, in mod necesar, marginale si unde palatele princiare - Castel Nuovo si castelul Sforza - ramin mari patrulatere izolate, in opozitie deliberata cu orasul.

La Milano, Francesco Sforza, aliat cu Medici, il aduce de la Florenta pe Filarete, pentru a realiza Ospedale Maggiore (1460-1465), iar Medici il trimit pe Michelozzo pentru a reconstrui propria lor banca si capela Portinari in San Eustorgio. Mai tirziu, Lorenzo Magnificul ii trimite lui Ludovic Maurul pe Leonardo, in anul 1481, si pe Giuliano da Sangallo, in anul 1493. Aceste contacte, decisive pentru raspindirea culturii artistice, n-au modificat in mod sensibil structura deja formata a capitalei lombarde, iar Filarete, ca si Leonardo, isi cultiva aici reflectiile lor teoretice asupra orasului15.

La Napoli, Alfonso al II-lea, care s-a casatorit in anul 1465 cu Ippolita, fiica lui Francesco Sforza, isi mentine curtea in contact cu Florenta si cu Milano si ii angajeaza pe citiva dintre cei mai celebri artisti italieni din nord : Giuliano da Maiano, in anul 1485, pentru vilele din Poggioreale si Duchessa si pentru apeductul Bolla, Giuliano da Sangallo, in anul 1488, pentru noul tribunal, Francesco di Giorgio, in anul 1491, pentru noul zid vestic si pentru fortificatii. Teore­ticianul consultant al acestor lucrari este Giovanni Pontano, care locuieste la Napoli intre anii 1448-1503 ; Pontano si Sannazar si-au Construit, in apropiere de Napoli, doua vile de inspiratie antica. in poemul Lepidina din anul 1496 sint cintate realizarile aragoneze, prin povestirea originilor mitice ale unui oras care aspira sa se identifice cu trecutul sau. in anul 1495, invazia lui Carol al VUI-lea pune capat acestui ciclu de lucrari care ar fi dus, poate, la rede-senarea intregului oras, de care vorbeste Pietro Summonte in anul 1524. Napoli va fi extins si sistematizat in secolul al XVI-lea de catre viceregii spanioli, in cadrul imperiului lui Carol Quintul, cu mai multe resurse materiale, dar fara preocuparile intelectuale din secolul precedent.

Separarea teoriei de practica

Transformarile urbane efectuate intre a doua jumatate a secolului al XV-lea si prima jumatate a secolului al XVI-lea, atit in Italia, cit si in restul Europei, sint limitate si intermitente si, in tot cazul,

lisproportionate fata de ambitiile unei culturi a proiectarii, sigura s universalitatea instrumentelor sale. Aceasta cultura nu a renuntat ba se ocupe de orase, dar ea a pierdut, treptat, contactul cu experienta poncreta, cu folosirea mijloacelor tehnice, economice si administra-ive; cautarea noilor modele urbane se face in artele figurative si in parti si cunoaste o accelerare incontrolabila care o duce mereu iincolo de lumea reala.

Echilibrul prudent dintre teorie si practica care domina, pe la

iijlocul secolului al XV-lea, tratatul lui Alberti se pierde citeva decenii mai tirziu. Tratatul lui Filarete - scris la Milano intre anii 1460-1465 - descrie un oras imaginar, Sforzinda (fig. 42); tratatul |ui Francesco di Giorgio - scris intre anii 1470-1480 si dedicat ducelui d'Urbino - incearca o cazuistica a oraselor ideale, de forme diferite. Desenele anexate tratatelor o iau inaintea textelor scrise.

lodele de orase elaborate dupa legile perspectivei si-au gasit loc in bditiile ilustrate ale tratatului lui Vitruviu: Fra Giocondo, 1511;

esariano, 1521; Caporali, 1536; Martin, 1547; Barbaro si Palladio, 1556. Dar in pictura apar cele mai multe peisaje si locuri irealizabile

i practica, pe fundalul "povestirii' sau chiar in imagini reprezentind jm. mod special grupuri de edificii in perspectiva, precum tabloul araselor Urbino, Baltimore sau Berlin. Imaginatia pierde orice

antact cu conditiile concrete de realizare, iar figurile produse de

cercetarea teoretica isi vor gasi aplicatia - dupa anul 1550 - doar in domeniul arhitecturii militare, cind trebuia sa se construiasca, de-a lungul tuturor frontierelor din Europa, noi cetati fortificate: Vitry-le-Francois si Villefranche-sur-Meuse, 1545 ; Guastalla, 1549 ; Charlemonte si Philippeville, 1555; La Valletta, 1566; Zamosc, 1578; Palmanova, 1593; Coerworden, 1597.

in timp ce acest repertoriu grafic ajunge in mina inginerilor militari, scriitorii isi exprima in mod explicit neincrederea in reali­zarea de noi modele perfecte; de fapt, ei renunta la precizari de ordin tehnic si folosesc "utopii' pentru a judeca - cu ironie sau cu amaraciune - contradictiile realitatii contemporane: Doni, 1548; Patrizi, 1552; Agostini, 1583; Campanella, 160216. Batrinul Campanella, dupa ce si-a purtat proiectele din inchisoare in inchi­soare, soseste la Paris in anul 1636, iar in anul 1638 dedica editia definitiva a tratatului sau - Cetatea Soarelui - fiului abia nascut al regelui Ludovic al XIII-lea, care va deveni Regele

Cercetarea noilor modele urbane se dezintegreaza astfel, inainte de a putea fi folosita in mod adecvat pe plan concret. Acest handicap al teoriei fata de practica se prelungeste in intreaga istorie ulterioara si este si astazi blocat, dupa cum vom vedea.

Confruntarea cu lumea

incepind cu anul 1434, cind Gil Eannes ajunge la capul Bojador si pina la mijlocul secolului al XVI-lea, cind intreaga lume este deschisa spre colonizare si spre comertul european, se produce "dezenclavarea europeana' (Pierre Chaunu1) si fuzionarea univer­surilor locale, separate, intr-un singur univers.

Istoricii francezi au incercat sa masoare, in acest interval, pre­siunea exercitata de "lumea plina' europeana asupra restului lumii: 70-80 de milioane de oameni pe o suprafata de 2,5 milioane de km2, grupati in jurul a 130 000 de centre. Reprezentind 22-25% din omenire, aceasta populatie consuma 50% dintre proteinele animale disponibile, nevoile sale de energie pe cap de locuitor fiind de cinci ori mai mari decit in China; ocupa un teritoriu continuu - si, din inaltul fiecarei turle, se pot zari, de departe, alte patru sau cinci turle - de aceea, Europa atinge "masa critica' si iese din frontierele sale, confruntindu-se cu restul umanitatii. Diferite societati omenesti care, inca din zorii omenirii, au evoluat separat vin in contact, pentru prima oara, unele cu celelalte; particularitatile fiecareia devin diferente comparabile, motive de biruinta ori de infringere.

De la confruntarea materiala se ajunge la cea culturala. intre anii 1403-1424, imparatul Chinei Yung-lo trimite in Oceanul Indian o serie de expeditii maritime, comerciale si militare, care, desi dispun de o superioritate zdrobitoare de mijloace si de echipament, vor fi intrerupte din lipsa de interes pentru contactele externe. Lumea chineza doreste sa-si pastreze echilibrul intern, in timp ce lumea europeana isi gaseste echilibrul imbratisind intreaga planeta si insta-urind o "economie mondiala' (J. Wallerstein2).

Constelatia foarte densa de orase mari si mici constituie unul dintre factorii decisivi ai acestei confruntari. intilnirea dintre modelele urbane europene si cele locale - care ne intereseaza aici - este foarte

bogata in consecinte. Acolo unde aceasta intilnire a fost impinsa pina la ultimele ei efecte - pe continentul american - ea a cauzat distrugeri si suferinte enorme, dar si experimente, revizuiri si adaptari foarte semnificative. Astazi, noi trebuie sa repunem aceste evolutii intr-un cadru istoric obiectiv si sa analizam diferentele care intrau atunci in conflict ca pe elementele unei mosteniri pretioase a familiei umane, cu siguranta dispersata, dar nu pierduta cu desavirsire.

Pentru aceasta trebuie sa reexaminam toti termenii confruntarii: pe de-o parte structura mentala si mijloacele tehnice ale colonizatorilor, pe de alta parte, situatia proprie fiecarei regiuni unde au sosit europenii.

Resursele europene investite in colonii

Dincolo de a masura toate diferentele dintre Europa si celelalte lumi, trebuie luata in consideratie parcimonia resurselor materiale si mentale dedicate acestei aventuri.

Portugalia, care conduce de-a lungul unui secol intreg explorarile oceanice, este o mica tara periferica, care nu este nici destul de bogata, nici destul de populata pentru a cuceri teritorii vaste, dar care vizeaza sa implanteze o serie de baze comerciale pe ruta Indiilor Orientale, cu scopul de a controla oferta de mirodenii ce se indreapta spre Anvers si spre piata europeana. Spania, care dispune de mai multe resurse, intra in cursa mai tirziu si cauta sa atinga, prin vest, cu Cristofor Columb, acelasi obiectiv. Tratatul de la Tordesillas, confirmat de papa Alexandru al VH-lea in anul 1494, fixeaza meri­dianul de demarcatie dintre cele doua puteri; doar mai tirziu se descopera ca, in emisfera occidentala, rezervata Spaniei, se afla un imens continent de colonizat, iar regii catolici nu-i acorda decit o parte infima din atentia si din mijloacele lor. Politica, economia si cultura sint intotdeauna concentrate asupra evenimentelor interne; ecoul marii aventuri externe se aude rar in dezbaterea europeana, iar protagonistii expansiunii coloniale asimileaza, ei insisi, o parte foarte limitata din aceasta dezbatere: spiritul geometric implicit al teh­nicilor de navigatie, al razboiului, al afacerilor, curiozitatea si indrazneala care imping cautarea tot mai departe, in necunoscut.

in domeniul nostru, cultura urbana care domina centrele de putere economice si militare din prima jumatate a secolului al XVI-lea este schematica si utilitara: astfel, amintim, pe de-o

parte, Bairro Alto din Lisabona (1513), Fuggerei din Augsburg (1514), extinderea de la Anvers, dupa anul 1550; de cealalta parte, ultimele orase ale colonizarii interne - Cortemaggiore, 1479; Valbonne, 1519 - si orasele de garnizoana - Puerto-Real (1483), Santa Fe de Granada (1492) - construite de regii catolici in timpul razboiului impotriva maurilor: toate sint produsul unui esprit de geometrie generic, unde persistenta traditiei medievale concorda cu tendinta umanistica spre regularitate. Tehnicienii imbarcati in expeditiile oceanice au aceasta mentalitate, dar si multe prejudecati nationale, ca o compensare psihologica pentru indepartarea si riscurile cala­toriei : obiceiul portughezilor de a intemeia orase in locurile unde pot reproduce modelul medieval obisnuit la ei in tara, un golf la poalele unei inaltimi - Angra din Azorre, Capetown, Sao Paolo de Luanda, Bahia, Macao -; incapatinarea spaniolilor de a reproduce in Mexic si in Peru peisaje urbane din Andaluzia, din Estremadura, fie ca sint in stil gotic tirziu - Huejtozingo, Calpan -, musulman -Cholula - ori inspirate din tratatele Renasterii - Actopan, Quito.

Pe de alta parte, tensiunea aventurii coloniale solicita o exceptio­nala risipa de energie fizica si mentala. Lupta pentru controlul rutei Indiilor, dupa expeditia lui Vasco da Gama din anul 1498, se deruleaza pe o perioada foarte scurta, dar pe un teren extrem de vast. A doua expeditie, a lui Alvares Cabrai, din anul 1500, atinge, la dus, coastele Braziliei si da semnalul unui alt val de colonizari neprevazute. A treia expeditie, condusa din nou de Vasco da Gama, cu o flota inzestrata cu artilerie, deschide, in anul 1502, ostilitatile impotriva navelor arabe care transportau mirodenii in Marea Rosie si in Golful Persic apoi, de acolo, pe cale terestra, pina la porturile medi­teraneene, controlate de venetieni. in anul 1503 soseste in India Alfonso d'Albuquerque care cucereste escalele arabe de la Socotra (1506) si de la Ormuz (1507) si distruge flota araba, intr-o batalie din anul 1509. Venetienii studiaza in aceasta epoca proiectul unui canal care sa taie istmul Suez, intrerupt de razboiul impotriva ligii de la Cambrai. in anul 1510, Albuquerque intemeiaza baza de la Goa; in anul 1511 cucereste Malacca si deschide drumul spre Indonezia si China; in anul 1513 el ajunge la Canton, unde stabileste primele contacte cu dinastia Ming si, inainte de a muri, in anul 1515, inventeaza un plan pentru a elimina definitiv concurenta araba: el ar fi adus din insulele Azore muncitori obisnuiti cu lucrarile de excavare, pentru a devia cursul Nilului spre Marea Rosie

si ar fi rapit corpul lui Mahomed de la Mecca, pentru a obtine, in schimb, eliberarea Ierusalimului. in poemul OsLusiadas de Camoes, scris in anul 1572, aceste evenimente iau o dimensiune fabuloasa, precum faptele paladinilor descrise de Boiardo si de Ariosto3.

Doar cu citeva sute de oameni inarmati, Hernan Cortes cucereste Imperiul Aztec (intre anii 1519-1520, cind Magellan calatorea in jurul lumii), iar Francisco Pizzaro, Imperiul Incas (1532-1537). Conchistadorii merg astfel in intimpinarea a ceea ce Teran numeste "tropicalizarea omului alb'4. Alvaro Nuftes Cabeza de Vaca - care conduce, in anul 1528, prima expeditie din cimpiile nordice - a lasat descrierea calatoriei sale: dupa ce si-au pierdut hainele, el, impreuna cu cei doi insotitori ai sai, au trait goi, timp de sase ani, printre indieni "si, nefiind obisnuiti, ne schimbam pielea de doua ori pe an' ; iar atunci cind au revenit in Mexic, in anul 1534, nu s-au putut reobisnui sa umble imbracati. in aceasta epoca sosesc, o data cu aventurierii si cu negustorii din intreaga Europa, primii misionari trimisi de Carol Quintul la Cortes in anul 1523, trei flamanzi alesi de papa Adrian al Vl-lea, printre care si Pietro di Gand, iar in anul 1524, "cei doisprezece', condusi de Martin de Valencia, care stu­diasera la universitatile din Salamanca, Alcala si la Sorbona; in anul 1526 sosesc dominicanii lui Domingo de Batanzos, "floarea fina a radicalismului din Cisneros' (Parry5). Las Casas lanseaza, in anul 1515, controversa asupra metodelor de colonizare, care se desfasoara la Salamanca in anul 1539 si care va conduce la adop­tarea, in anul 1542, a noilor legi (nuevas leyes). Confruntarea dureroasa dintre cele doua culturi foarte indepartate "atit de diferite incit primele marturii ezita sa le considere la fel de umane', se produce - la bine si la rau - in conditii extreme:

"Un continent abia atins de om se oferea unor oameni a caror aviditate nu mai putea fi satisfacuta de al lor. Totul avea sa fie pus sub semnul intrebarii prin acest al doilea pacat: Dumnezeu, morala, legile. Totul va fi, in mod concomitent si in acelasi timp contradictoriu, verificat in fapt, revocat in drept. Verificate vor fi: Paradisul biblic, Virsta de aur a Antichitatii, Izvorul tineretii, Atlantida, Hesperidele, Pastoralele si Insulele fericite; dar totodata puse in dubiu prin spectacolul oferit de o omenire mai pura si mai fericita (care, desigur, nu era intr-ade­var asa, dar pe care, remuscari secrete o faceau sa para): revelatia, mintuirea, moravurile si dreptul. Niciodata omenirea n-a cunoscut si nu va cunoaste o incercare atit de sfisietoare ' (C. Levi-Strauss6).

Colonizarea Asiei si Africii

De-a lungul coastelor batrinului continent europenii descopera un teritoriu, Africa neagra, la sud de Sahara, impenetrabil omului de rasa alba (Diogo Cao navigheaza pe riul Congo, in anul 1485 si Francesco Barreto pe riul Zambezi, in anul 1569, dar cele doua expeditii sint distruse de malarie; descoperirea chininei s-a facut abia la inceputul secolului al XlX-lea); in schimb, in Asia meri­dionala statele erau populate si relativ avansate. Esuarea ocuparii Calicutului demonstreaza imposibilitatea unei victorii si europenii invata sa coabiteze cu regatele asiatice, multumindu-se sa detina citeva porturi pe coasta.

Centrul Imperiului Portughez este Estado de India, un sir de posesiuni de pe litoralul occidental al peninsulei indiene. Capitala Goa este ocupata in anul 1510, atunci cind era deja unul dintre principalele porturi comerciale indiene; orasul, inconjurat de un mic teritoriu, functioneaza ca un stat indigen, la marginea Imperiului Hindus de la Vijayanagar, viceregele portughez putind trata cu suveranii asiatici, conform uzantelor traditionale. Calatoria de la Goa la Lisabona, condusa in functie de musoni, dureaza un an: in fiecare an porneste de la Lisabona o flota de cinci sau sase nave incarcate cu zece mii de tone de marfa si cu trei mii de persoane, dintre care doar doua mii ajung sanatosi la Goa.

Estado, unde traiesc nu mai putin de sase sau sapte mii de portughezi apti de lupta, respecta un compromis care influenteaza chiar si forma arhitecturala a orasului. Portughezii adopta uzantele locale, recunoscute in foralul din anul 1526, incercind, in acelasi timp, sa reproduca cu meticulozitate modelele civilizatiei europene.

Goa, care are, inca de la inceput, aceleasi statute ca Lisabona, va avea, din anul 1520, primul azil de saraci si, din anul 1538, prima episcopie. Pentru a-si impresiona interlocutorii, viceregele intretine o curte somptuoasa, iar negustorii portughezi cheltuie cu larghete profiturile obtinute din comert; viata luxoasa si dezordonata din Goa, "Babilonul Orientului' (Camoes), devine proverbiala.

Planul orasului indian, care n-a suferit retusuri importante, aminteste in mod straniu de Lisabona, cu strazile sale inguste, in panta, asa cum vor observa, cu dezaprobare, calatorii englezii din secolul al XVII-lea. Alaturi de templele hinduse se inalta sanctuarele crestine, catedrala fundata in anul 1511 si manastirea franciscana, inceputa in anul 1517. intre anii 1538-1540 lucreaza la catedrala cel mai mare pictor portughez din acea vreme, Garcia Fernandes; aici ajung portelanurile chinezesti comandate incepind cu anul 1521, care vor influenta pictura portugheza din prima jumatate a secolului al XVI-lea. Cadrul eterogen al acestui oras singular - singurul unde s-a incercat, in mod serios sa se realizeze coabitarea traditiilor europene si asiatice - este descris cu incintare de calugarul Francisc Xavier, la sosirea sa, in anul 1542.

in acest an, noul vicerege de Souza isi propune sa reorganizeze Estado si iezuitii elaboreaza un vast program de raspindire a religiei crestine pe continentul asiatic. Episcopul de Goa este numit primat al Orientului, templele pagine sint inchise si se introduce Inchizitia. Desi comertul cu Europa sufera din cauza concurentei, Goa ramine principalul centru de schimburi interasiatice; in aceasta perioada se construiesc monumentele cele mai importante - bisericile Santa Caterina, in anul 1551; Bom Jesus, in anul 1594 - si Goa durada atinge dezvoltarea maxima, pierzindu-si insa, in mare masura, carac­terul compozit.




incepind din anul 1564, spaniolii ocupa Filipinele, unde practica o colonizare sistematica, ca si in America. Capitala Manila este desenata, in anul 1571, dupa regulile urbanismului legiferate in Leyes de India, practic in acelasi timp (1573). Portughezii, la rindul lor, intemeiaza in anul 1557 orasul comercial Macao, pe un pro­montoriu din fata Cantonului si, intre anii 1587 si 1594, ocupa Ceylonul, unde intemeiaza orasul portuar Colombo. incepind din anul 1595, in Oceanul Indian apar olandezii, care intemeiaza, in anul 1614, orasul Batavia, pe insula Java; in anul 1614, ei cuceresc Malacca de la portughezi si obtin in concesiune, de la shogun,

insula Deshima, situata in fata orasului Nagasaki, pentru a stabili un comert limitat cu Japonia, pe atunci inchisa contactelor cu strainii.; In aceeasi perioada intra in cursa englezii, care intemeiaza pe coastele indiene orasele Madras (1647), Bombay (1665) si Calcutta (1691) si francezii care fondeaza, in anul 1677, orasul Pondicheryj;

Majoritatea acestor orase care se vor dezvolta, mai tirziu, fara masura, sint, la origine, niste fortarete construite dupa regulile artei militare europene, fara raport cu cultura urbana locala si convietuiesc, alaturi de orasul indigen, fara a se integra in acesta. Aceasta izolare? i autorizeaza tot felul de transplanturi din patria mama: Batavia, capitala Indiilor Olandeze, este construita dupa modelul orasului Delft, cu o retea de canale navigabile si de cheiuri, dar canalele infestate de crocodili si baltile fac orasul de nelocuit si el va trebui reconstruit in alta parte, in secolul al XlX-lea. Pondichery a suferit o extindere somptuoasa in timpul guvernatorului Lenoir, intre anii 1721-1734, dupa modelele aulice franceze : strazi drepte si ronds-points deservesc manufacturile si satele din mlastinile invecinate.

Dar adevarata confruntare dintre asezarile europene si civilizatia» asiatica nu va avea loc decit in secolul al XlX-lea.

Cind spaniolii, deja instalati in Antile, afla despre marile imperii dei] pe noul continent, ei intra in contact cu o cultura avansata, dar, in| mod paradoxal, fara aparare in fata agresiunii europene. De fapt, ansamblurile monumentale care i-au uimit pe cronicarii conquistei nu au nimic in comun cu orasele europene sau asiatice. in Lumea Noua, orasul nu se contrapune teritoriului; centrele celor doua imperii - Tenochtitlan si Cuzco - sint niste aparitii monumentale, gindite in relatie directa cu imensele spatii inconjuratoare, fiecare dintre ele identificindu-se, in mod subiectiv, cu lumea intreaga: ele sint ultimele produse ale maiestriei neolitice de a ocupa si modelai i un peisaj nelimitat, ajungind sa se identifice, in timp, cu o lumei! urbanizata de 4000 de ani. Spaniolii, care le compara cu propriile!: orase, sint uimiti de scara lor gigantica, de libertatea si de imaginea» |; lor magnifica - care, pentru ei, rasuna ca un apel uitat, venit din;' timpuri apuse -, dar sint incapabili sa le foloseasca sau sa le inteleaga; ? si nu le pot distruge.

Tenochtitlan, capitala aztecilor, este un centru destinat marilor ceremonii, construit in mijlocul unei lagune, cu o suprafata de 750 de hectare, care cuprinde doua parti distincte: spatiile publice, templele, palatele sint construite pe insule naturale (aproximativ 190 de hectare), iar locuintele pe insule artificiale sau chinampas (apro­ximativ 560 de hectare). Cele trei poduri-dig care leaga orasul de pamint converg spre templele piramidale din centru, care domina intreg peisajul. Populatia, care primilor cronicari li s-a parut enorma, se estimeaza la aproximativ 60 000 de locuitori, care se deplaseaza cu barca7. Descrierile pun in evidenta combinatia dintre caile terestre si cele acvatice care aminteste de Venetia ("sint trei tipuri de dru­muri : unele sint pe apa, cu foarte multe poduri, altele doar pe pamint, intrerupte din cind in cind, desi apa curge de la unele la celelalte si altele jumatate de pamint, pe unde merg oamenii pe jos, si jumatate de apa, pe unde plutesc barcile' ; "casele obisnuite au doua porti, una spre strada, alta spre apa'; se remarca, de ase­menea, curatenia insolita a caselor si a strazilor (apa, care este adusa din Chapultepec, trece, prin doua conducte paralele, peste podul-dig vestic; "atunci cind una dintre cele doua conducte se murdareste, apa curge prin cealalta') si animatia din piata comerciala centrala9 (fig. 45).

Acest ecosistem delicat cade in ruina imediat dupa cucerirea spaniola; nivelul lagunei scade, incepind din anul 1524 (Motolinia9). "in prezent intreg orasul este pierdut, ras de pe fata pamintului', scrie Diaz del Castillo in anul 156810. De fapt, xumetrico (geometrul) lui Cortes, Alonso Garcia Bravo, scrie capitala viceregelui chiar pe locul orasului aztec, dar dupa conceptia europeana: strazi, piete, parcele pentru construit. Descrierile ulterioare lauda mai ales regulari­tatea trasarii (traza), cu "strazile largi si lungi, care par realizate dupa acelasi model' (A. Ponce, 158011). O parte din esplanada centrala devine o imensa piata, de peste sapte hectare, Zocalo. Laguna este impinsa in afara orasului, apoi asanata, in secolul al XVII-lea, de catre specialistii flamanzi, in locul ei urmind sa se dezvolte giganticul oras contemporan, care acopera si ultimul vesti­giu al peisajului originar.

Imperiul Incas - care se intinde de la ecuator pina la regiunile australe, pe 6 000 de kilometri de coasta si de la Pacific la padurea amazoniana - este strabatut de o retea de drumuri pietonale ce converg spre Cuzco, ce inseamna "ombilic'. Aici, peisajul alpestru

al acestui mic platou situat la 3 300 de metri, intre cele doua fluvii, la poalele unui munte prapastios, abia daca este modificat de corti­nele din piatra taiata, care teraseaza terenul si delimiteaza incintele palatelor si ale templelor, cu acoperisuri din paie. in virf, fortareata de la Sacsahuaman este aparata, spre munte, de o extraordinara incinta tripla, in dinti de ferastrau. Piata principala, Huacapata, este un dreptunghi de 500 m pe 250 m, situat intre oras si cimpie si traversat de fluviul Huatanay canalizat. Zidurile din piatra sint atit de indraznet uniformizate, incit in ochii unui european "aceste numeroase monumente par a fi concepute de un singur arhitect' (A. von Humboldt12).

Acest peisaj va fi tulburat de asediul din anul 1533 si de cel dintre anii 1536-1537, Cuzco pierzind, pentru prima oara, contactul cu mediul inconjurator; Cieza de L6on scrie, in anul 1548 : "astazi

fluviul este plin de excremente si de gunoaie; pe timpul incasilor parea, din contra, foarte curat; apa curgea pe dale de piatra [] si, t uneori, spaniolii gaseau in ea mici podoabe de aur pe care inotatorii» le lasasera sa cada'13. Orasul spaniol va fi construit pe acest ampla- i sament; imensa piata de Armas acopera doar o parte din Huacapata;l iar zidurile incase servesc drept fundatie pentru peretii albi ai caselor i si ai manastirilor. Dar vechiul peisaj de piatra incorporat in munte i este indestructibil si splendidele galerii lucrate la milimetru ramiri, intacte dupa cutremurele periodice (fig. 46).  ' fr

Distrugerea si reconstructia celor doua capitale anticipeaza trans-1 formarea de ansamblu a sistemului de locuire american. Primul conciliu al bisericii mexicane din anul 1555 impune ca indigenii "sa fie convinsi - sau, daca trebuie, constrinsi, dar cu cit mai putina violenta - sa se concentreze in locuri corespunzatoare si in orase rezonabile, unde sa poata trai intr-un mod civilizat si crestin'14. Aceasta operatiune, mentionata in documentele epocii sub numele de poblar, a determinat un nou tip de relatie intre europeni si bastinasi. Trebuie intemeiate deci numeroase orase noi si - dupa cum indica instructiunile din anul 1513 catre Pedrarias Davila -"orasele noi pot fi construite cu usurinta, dupa un plan de ansamblu : daca nu se urmareste, de la inceput, o anumita forma, ulterior nu se mai ajunge la ea'15.

Ordinele date de Cortes in anul 1525 sugereaza un model unificat:

"Dupa ce ati taiat copacii, trebuie sa incepeti prin a curata terenul, apoi, dupa planul pe care l-am desenat, sa asezati edificiile publice exact asa cum este indicat: piata, biserica, primaria, inchisoarea, piata comerciala, abatoarele, spitalul []. Apoi veti da fiecarui cetatean parcela sa, asa cum este prevazut in plan si veti face la fel pentru toti aceia care vor veni ulterior. Veti veghea ca strazile sa fie drepte si veti cauta ingineri care sa stie sa le traseze16'.

Arhitectul sau, Garcia Bravo, deseneaza, in afara de planul orasului Mexico, pe cele ale oraselor Veracruz si Oaxaca. Alti urbanisti cunoscuti sint: Alonso Martin Perez (Puebla, 1531), Juan Alanis (Queretaro, 1534), Juan Ponce (Morelia, 1541). in anul 1531, Pizarro fondeaza primul oras spaniol din Peru, San Miguel, "dupa regula, cu piata centrala' si, putin dupa aceea, dupa acelasi model Quito (1532) si Lima (1535).

Practica raspindita si stimulativa de a crea noi orase a provocat uneori experiente novatoare. in prima faza a colonizarii mexicane, o mare structura neacoperita - care cuprinde atriul (o curte imprejmuita), posas (mici capele pentru procesiuni) si capilla de indios (un fel de absida sub cerul liber, unde messa se tine in fata unei asistente numeroase) - este structura caracteristica primelor comunitati. Jude­catorul Vasco de Quiroga, care soseste in Mexic in anul 1531, la

virsta de saizeci de ani, isi vinde bunurile, pentru a intemeia doua cetati ideale inspirate de Utopia lui Thomas Morus, unde indienii traiesc si muncesc impreuna; in anul 1541, numit episcop de Patzcuaro, construieste o catedrala care-i poate primi pe toti cei 30 000 de locuitori, in cele cinci corpuri radiale care converg spre altar.

in anul 1571, cind existau deja sute de orase, procedurile au fost codificate intr-o lege speciala, cu norme foarte detaliate:

"Ajungind in locul unde va fi intemeiata noua asezare (dupa dorinta noastra, trebuie sa fie un loc liber care sa poata fi ocupat fara a-i deranja pe indieni sau fara a le cere consimtamintul), planul, cu pietele, strazile si parcelele, trebuie trasat pe teren cu ajutorul sforii si tarusilor, incepind cu piata principala [] si lasind suficient spatiu liber, pentru ca orasul sa se poate intinde mereu in aceeasi maniera []. Piata principala trebuie sa fie in centrul orasului, cu forma alungita si cu o lungime de cel putin o data si jumatate latimea, pentru ca aceasta proportie este cea mai potrivita, atit pentru serbarile unde se folosesc cai, cit si pentru celelalte serbari [].

Dimensiunea pietei trebuie sa fie conceputa in functie de dezvoltarea ulterioara a orasului. Nu trebuie sa fie mai mica de 200 de picioare latime si 300 de picioare lungime si mai mare de 500 de picioare latime si 800 de picioare lungime. O piata bine proportionata, de marime mijlocie, va avea o latime de 400 de picioare si o lungime de 600 de picioare.

Din mijlocul fiecarei laturi trebuie sa porneasca patru strazi princi­pale si alte doua din fiecare unghi. Unghiurile trebuie sa fie intoarse spre punctele cardinale, pentru ca strazile sa nu fie expuse in mod direct la cele patru vinturi principale. Piata si marile artere vor avea portice []. Cele opt strazi care converg spre colturi trebuie sa se deschida spre piata, fara a fi blocate de portice []. Strazile vor fi largi in regiunile reci si inguste in regiunile calde; dar, din motive de securitate, acolo unde se folosesc cai, este bine sa fie late. in orasele din interior biserica nu trebuie sa fie in perimetrul pietei, ci la o distanta care s-o separe de celelalte cladiri si inaltata pe o serie de gradene []. Azilul de saraci, pentru bolnavii necontagiosi, va fi construit in partea de nord, in asa fel incit sa fie expus spre sud []. Parcelele care inconjoara piata nu trebuie concesionate particularilor, ci rezervate bisericii, casas reales, cladirilor muni­cipale, pravaliilor si locuintelor negustorilor []. Loturile neocupate vor fi pastrate pentru colonii veniti ulterior, abilitati sa construiasca pe ele. Parcelele nedistribuite vor fi pastrate pentru colonii care vor veni ulterior sau ramin la dispozitia noastra []. Loturile si cladirile trebuie sa fie in asa fel dispuse incit locuintele sa se ventileze dinspre sud si dinspre nord []. Atit cit este posibil, toate cladirile trebuie sa fie uniforme, pentru frumusetea orasului17'.

Desi anumite reguli asupra orientarii si vinturilor au un caracter teoretic, de altfel fara mare semnificatie, fiind vorba despre locuri atit de variate, legea reia si confirma o experienta pe cit de raspindita, pe atit de elementara. La acest nivel, sint preluate izvoarele disponibile, analizate de istorici: traditia intrerupta, dar nu uitata a noilor orase medievale, modelele antice descrise in tratatele de arhitectura si de arta militara, desenele simetrice din tratatele moderne. Cultura geometrica a Renasterii constituie deja o referinta, indispensabila functionarii industriei, comertului, descoperirilor, afacerilor si incuraja­toare in desfasurarea zilnica a muncii si a odihnei.

Europenii aduc cu ei aceasta regula care serveste deopotriva drept instrument si semn de recunoastere si care ii leaga in mod profund de mostenirea si de climatul cultural al tarii-mama. Dar

distribuirea energiilor este dezastruoasa: in timp ce marii artisti europeni nu gasesc de lucru la scara urbana si sfirsesc prin a urmari un grad de perfectiune care ii scoate in afara timpului, practicienii modesti care se imbarca spre America concep si realizeaza, in aceeasi perioada, orase intregi, pentru zeci de mii de locuitori. Ceea ce face iremediabil negativ - in domeniul nostru si, poate, in gene­ral - bilantul dezendavarii, intre ceea ce a fost distrus si ceea ce a fost construit si goleste, de fapt, de continut, universalitatea teoretica a modelelor europene.

Orasele coloniale americane - care sint, asa cum au dorit fonda­torii lor, niste orase europene transplantate - reflecta in mod obiectiv aceasta situatie si isi formeaza caracterul specific dintr-un amestec de alegeri si de omisiuni pe care le putem rezuma astfel:

1. "Planul' definit in momentul fundarii este un desen in doua dimensiuni - traza - pe care nu se prevede construirea pe termen scurt, aproape instantaneu, ca in Evul Mediu. Se desemneaza parcele pe care titularii construiesc cind si cum doresc. in America, desenul strazilor si al pietelor este adesea inutil de grandios, in timp ce constructiile sint joase si modeste, in general cu un etaj; dar, cu timpul, un desen modest, de exemplu cel al orasului Buenos Aires din anul 1583, se poate dovedi neadaptat la extinderea ulterioara a orasului.

2. Nu se stie niciodata cit se va dezvolta orasul. De aceea, planul in tabla sah poate fi extins in toate directiile, pe masura ce se adauga noi insule. Limita exterioara a orasului este intotdeauna provizorie si' pcutra ct vm exista ziduri de fortificatie; doar citeva orase de coasta au mai fost fortificate la sfirsitul secolului al XVI-lea. Separatia dintre oras si mediul inconjurator, atit de evidenta in Europa, mai ales in Spania, se atenueaza; adesea, in oras ramin spatii libere si uneori o intreaga retea de strazi ramine neconstruita (Cholula).

3. Uniformitatea tramei ortogonale, rezultate adesea dintr-o decizie birocratica, impiedica orice adaptare la teren si saraceste peisajul urban. in mod paradoxal, orasele dobindesc personalitate numai atunci cind trebuie sa incorporeze un plan precedent (Cuzco) sau cind un peisaj natural extrem de puternic se impune asupra formelor geometrice. O elaborare formala mai potrivita va aparea ulterior, in momentul in care aceste situatii vor fi revazute si umanizate: de aici rezulta originalitatea arhitecturii si a artelor figurative din secolele

al XVII-lea si al XVIII-lea, practicate adesea de bastinasi, unde

mostenirea ancestrala se manifesta intr-o maniera neasteptata. Modelul difuzat de spanioli este aplicat, fara vreo inovatie care

sa merite a fi mentionata, de catre colonizatorii francezi, olandezi si englezi in urbanizarea Americii de Nord. Aici - ca si in Brazilia portugheza - lipseste comparatia cu orasele foarte modeste indigene, care au disparut fara sa lase aproape nici o urma. Numele - Mississippi, Chicago, Manhattan - amintesc de o prezenta ancestrala a omului pe aceste locuri, dar numai in zilele noastre cercetatorii se intereseaza de extraordinarele peisaje de pamint modelat, situate in cimpiile din

centrul Statelor Unite18.

Reteaua carteziana constituie semnul obisnuit al civilizatiei, in

toate mediile geografice, inclusiv in cele mai neasteptate si mai neospitaliere, dar ea ramine, orice s-ar intimpla, subordonata actului esential, care este alegerea unui loc favorabil intemeierii unui oras,

chiar intr-un peisaj complicat si grandios. Marile estuare ale fluviilor

de pe coasta atlantica, inaltimile care domina mlastinile din golful Mexic, golfurile braziliene devin factori dominanti ai noilor peisaje urbane - Montreal, Quebec, Boston, New York, Philadelphia, New

Orleans, Maracaibo, Rio de Janeiro, Bahia.

Doar la sfirsitul secolului al XVIII-lea, intr-un nou climat politic si cultural, reteaua va fi regindita la scara geografica si va deveni un instrument universal, oricare ar fi. suprafata considerata: un oras, un teritoriu agricol, un stat, un continent. Land Ordinance, pro­mulgata de Jefferson in anul 1785, stabileste o grila orientata dupa meridiane si paralele, care trebuie sa serveasca la colonizarea terito­riului vestic; fiecare bucata este constituita din 16 mile patrate si poate fi divizata in 2, 4, 8, 16, 32 si 64 parti (fig. 49). Aceasta lege este aplicata pe scara larga pe teritoriul Statelor Unite ale Americii si alte dispozitii asemanatoare sint utilizate in toate colturile lumii, acolo unde se pot desemna frontierele si traseele pe un teren virgin.

sint vizibile la scara geografica sau din satelit, ci doar la scara topografica, adica de la inaltimea privirii, pentru a fi mai aproape de imaginea terenului. Adaptarea peisajului european la legile per­spectivei deschide o lunga si bogata dezbatere, pe care vom incerca s-o lamurim in capitolul urmator.

incepind din secolul al XVIII-lea, aceasta generalizare pierde legatura cu traditia europeana. Utilizarea perspectivei - nascuta dintr-o anumita educatie vizuala - devine o tehnica abstracta, aso­ciata culturii stiintifice, prin care calculul uman preia controlul asupra intregului spatiu terestru; efectele sale sint inscrise pe hartile geografice ale Statelor Unite si din celelalte parti ale lumii, cu exceptia Europei.

Astfel, dupa ce a elaborat aceste instrumente pe plan cultural, Europa ramine singura parte a lumii unde efectele perspectivei nu

Dificila adaptare la regulile perspectivei

Noile conditii ale planificarii urbane

Dupa pacea de la Cateau-Cambresis (1559) si conciliul de la Trento (1563), Europa isi regaseste un relativ echilibru politic si religios si incepe o perioada de reorganizare care priveste si amenajarile urbane si teritoriale.

Curtile regale se stabilesc in mod definitiv in orasele care devin capitale nationale. Resursele militare sint utilizate pentru construirea fortificatiilor din jurul oraselor si de-a lungul frontierelor. Exigentele navigatiei civile si militare impun planificarea si modernizarea porturi­lor. Progresele tehnicii, cresterea populatiei si a circulatiei monetare, birocratizarea si specializarea functiilor si, in fine, necesitatea de a reprezenta prin forme exterioare noile interese publice si private antreneaza o importanta reinnoire a patrimoniului imobiliar.

incepind din anul 1530, Roma este sistematizata in conformitate cu noul rol al sediului papal, iar Florenta este reamenajata ca si capitala a ducatului de Medici. Curtea Frantei se instaleaza la Paris, in anul 1528, atunci cind Francisc I incepe reconstruirea palatului Luvru. in anul 1561, Filip al II-lea alege Madridul drept capitala si, incepind din anul 1562, construieste, in muntii din nordul Madridului, palatul-manastire Escurial. in anul 1563 familia de Savoia se stabileste la Torino, care va fi ulterior extins, in anii 1620, 1673 si 1714. in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, viceregii spanioli reconstruiesc Palermo si Napoli, centre comerciale si baze navale ale imperiului mediteranean. La Londra, curtea Stuartilor se instaleaza la Westminster, iar city este reconstruita dupa incendiul din anul 1666. Abia in anul 1683, dupa infringerea turcilor de la Kahlenberg, Habsburgii se stabilesc la Viena.

Dar si principalele orase comerciale din prima jumatate a secolului al XVI-lea - Genova, Messina, Lisabona, Anvers, Lyon, Augsburg - primesc, in aceasta perioada, o haina arhitecturala noua, mai importanta. Tarile de Jos, care devin, dupa anul 1700, o putere economica mondiala, isi extind splendidele lor orase portuare. intre sfirsitul secolului al XVI-lea si secolul al XVII-lea, regii Suediei si ai Danemarcei isi maresc capitalele si intemeiaza numeroase centre urbane noi. Primul tar rus, Ivan al IV-lea (1533-1584), reconstru­ieste Moscova (fig. 50) si intreprinde o politica de colonizare dincolo de Urali.

Pentru scopul nostru este interesant a surprinde aici, ca si in America, cazurile de aplicare si de confirmare experimentala a perspectivei, ca element specific al mostenirii europene. Conditiile materiale si culturale s-au schimbat. intr-un cadru politic si eco­nomic nou, mijloacele financiare au crescut; tehnicile de constructie au evoluat; cultura artistica a depasit pragul celei de-a "treia maniere', iar cautarea unei perfectiuni ulterioare cedeaza in fata viziunii retrospective, mai sigure, a unui sistem de reguli si de modele dobindite. Mai cu seama aparitia stiintei moderne confera o dimensiune noua obiectivelor culturii vizuale renascentiste, care este arta si stiinta, in acelasi timp: arta nu se mai bazeaza pe o corespondenta obiectiva cu lumea reala, pentru ca aceasta realitate este de acum accesibila si analizabila prin alte metode, care presupun un alt mod de a fi puse in evidenta. "A cunoaste' nu mai inseamna "a reproduce', dupa cum spunea Karl Jaspers in legatura cu Leonardo da Vinci, ci a descoperi legile mecanice care guverneaza lumea aparentelor; nu geometria, ci matematica este instrumentul acestei cercetari, iar aprecierea subiectiva face loc experientei neta­gaduite care confirma rezultatele sale. Cultura artistica, in timp ce-si pierde certitudinea obiectivitatii sale, se deplaseaza spre lumea sentimentelor si a moravurilor si preia ansamblul de valori pe care stiinta le elimina din cimpul sau.

in arhitectura, aceasta cotitura modifica profund echilibrul ante­rior. Atit timp cit se considera ca regulile repertoriului clasic si ale perspectivei, asociate inca din epoca lui Brunelleschi, sint fondate in mod obiectiv, aplicarea lor reflecta, intr-un anume fel, natura lucru­rilor si confirma o ordine existenta. Arhitectura se integreaza intr-o ierarhie universal admisa: primul cer, orizonturile concentrice, lumea sublunara, spatiul geografic care integreaza lumea operelor

omenesti. Orasul se situeaza la frontiera dintre ultimele doua sfere, iar dificultatea de a aborda scara orasului este implicit justificata de respectarea acestei ierarhii; functiunea esentiala a arhitecturii este aceea de a racorda spatiul exterior la marimea omului si de a adapta un mediu tridimensional perceptibil ochiului omenesc la dimensiunea mostenita din traditia antica si medievala.

Dar tratatul lui Copernic (1543) pune la indoiala viziunea ierar­hica a lumii din astronomia traditionala, iar Nuncius sidereus al lui Galilei (1619) o spulbera definitiv. in acest nou univers, spatiul este unic si infinit si nu depinde de natura corpurilor care il populeaza. Arhitectura trebuie sa-si gaseasca locul in acest univers fara limite traditionale si este chemata sa urmareasca, cu propriile mijloace, adica prin ordonarea in perspectiva a obiectelor identificabile, noua notiune a infinitului. Se dezvolta astfel un alt urbanism, care merge mai departe decit simpla punere in opera a proportiilor clasice si care face mai evidenta incoerenta dintre orasele medievale si exi­gentele culturii vizuale.

Confruntarea dintre aceasta tentativa si dificultatile materiale ale societatilor europene, in cele doua secole care s-au scurs intre anii 1550 si 1750, este un element determinant al analizei noastre. Cultura epocii, educata in spiritul disimularii, este foarte reticenta la amploarea problemei si nu se exprima decit prin aluzii, ca si in nota misterioasa gasita printre hirtiile lui Colbert, dupa moartea sa, in anul 1683:

"Peste tot, planuri neterminate. Arc de triumf pentru cucerirea pamintului. Observator pentru ceruri. Piramide. Dificultatea executiei''.

Perspectiva in oras: transformarile urbane dintre anii 1550 si 1650

Sistematizarile "moderne' imaginate pina in a doua jumatate a secolului al XVl-lea - via Alessandrina, via Giulia, via della Lungara, tridenturile podului Sant'Angelo si ale pietei del Popolo, la Roma, strazile din extinderile in tabla de sah din Lisabona si Anvers, "strazile noi' din Perugia si din Genova, executate de Alessi, via Toledo din Napoli - servesc la alinierea tuturor cladirilor intr-un

singur front, adica mai degraba la asamblarea perspectivelor transversale scurte, decit la punerea in valoare a unei perspective lungi; de fapt, episoadele arhitecturale importante - intrarile somptu­oase ale resedintelor de pe via Nuova din Genova - se gasesc pe laturi si nu la extremitati. Lungimea strazii nu depaseste, de obicei, un kilometru; exceptie fac cele doua axe perpendiculare ale "adi-tiunilor herculeene' din Ferrara, care masoara doi si, respectiv, 1,3 kilometri, dar ele au ramas doar niste previziuni care depasesc aceasta scara, nefiind decit partial flancate de cladiri.

in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, interesul pentru peisajul urban se raspindeste in cultura colectiva. Gravorii italieni, germani si flamanzi - Guicciardini in anul 1567, Lafrery, prin anul 1570, van Deventeer, intre anii 1558-1572, Duchet, prin anul 1580, Bertelli, prin anul 1585, van Aelst, prin anul 1590, Florini, in primul deceniu al secolului al XVII-lea, Merian, in anul 1615, Munster in anul 1628 - pun pe piata numeroase "vederi in

perspectiva' ale oraselor, in care sint adunate, intr-un desen realist, un mare numar de informatii. Pentru prima oara, intregul patrimoniu urban european este reprezentat cu precizie de cultura vizuala a Renasterii si difuzat pe scara larga. Oamenii se familiarizeaza cu perceptia sintetica a elementelor unui ansamblu urban, ca si cu raportul dintre oras si mediul sau geografic.

Perspectiva, care este instrumentul acestei reprezentari, este de acum folosita cu buna stiinta, pentru a modifica peisajele urbane. Noile artere rectilinii sint mai numeroase, mai lungi si pun mai bine in valoare capetele de perspectiva. La Roma, Pius al IV-lea reia, in anii 1560, axa antica, care merge de la Quirinal spre Porta Nomentana si o prelungeste, in linie dreapta, 1600 de metri, pina la Porta Pia a lui Michelangelo; intre anii 1572 si 1590, Grigore al XIII-lea si Sixtus al V-lea realizeaza, intre bazilicile de pe colinele estice, o retea de strazi noi, printre care se numara si o strada dreapta, care urmeaza denivelarile terenului, de aproape trei kilometri, intre Trinita dei Monti, Santa Maria Maggiore si Santa Croce. Aceste strazi noi, impreuna cu axele antice si cu cele create de papi in secolul precedent, traseaza peste trama medievala, refractara per­spectivei, niste triunghiuri care permit privirii sa cuprinda punctele indepartate ale orasului. Extremitatile acestor axe sint marcate prin coloane sau prin obeliscuri antice, dezgropate; aceste obiecte se inalta, deocamdata, pe mari esplanade fara forma, iar tesutul urban nu este strapuns decit de citeva vederi razante, care nu se reper­cuteaza pe laterala (fig. 51).

La Palermo se realizeaza sistematizarea cea mai ambitioasa din aceasta perioada. intre anii 1564 si 1570, portul este extins spre nord-vest, eliberind frontul dinspre mare, care devine fatada monu- mentala a orasului, iar vechiul ax longitudinal dinspre Cassero este i prelungit pina la mare. Acest ax de 1,8 kilometri, cu o denivelare de 28 de metri - unicul loc de traversare printr-un oras compact ale carui ultime spatii libere, Papireto si Magione, au fost parcelate -este definitivat prin constructia, intre anii 1582-1583, a doua porti monumentale: una pe latura dinspre mare, formata din doua aripi separate, pentru a lasa sa se vada albastrul valurilor, alta pe latura dinspre munte, surmontata de o piramida care canalizeaza privirea spre prelungirea drumului ce duce la Monreale, care se termina la poalele colinei, 4,3 kilometri mai departe (fig. 52).

Aceasta perspectiva extraordinara avind peste sase kilometri, iunificata printr-o tratare vizuala magistrala si perfect integrata atit iin oras, cit si in teritoriu, leaga intre ele principalele monumente -icatedrala, palatul regal, Piata Pretoria, Steri - si duce, evident, Idinspre Marea Tireniana spre munte, in interiorul insulei. Aceasta

conceptie unica in Europa se explica, poate, printr-o dorinta de a ramine, cu mijloacele culturii moderne, la inaltimea metropolei de odinioara. Adaugarea unui ax perpendicular - via Maqueda, 1597 -banalizeaza putin ansamblul: cele doua strazi, de aceeasi latime, cu intersectia bogat decorata, formeaza o cruce foarte conventionala care perturba trama asimetrica a orasului. Via Maqueda, aproape orizontala, intersecteaza intr-un mod mai putin reusit cele doua vai paralele cu Cassero, fara sa aduca nimic din punctul de vedere al perspectivei, devenind importanta, in mod paradoxal, abia in secolul al XLX-lea cind, prin prelungirea sa in cele doua sensuri, ajunge axul principal al orasului de astazi. Dezvoltarea nesabuita din ulti­mele decenii a reusit sa deterioreze definitiv perfectiunea originara: drumul drept spre Monreale este invadat de imobilele de la periferie, iar noul dig taie vederea spre mare.

in timpul "boom'-ului imobiliar de la sfirsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al XVII-lea, in marile orase, suveranii europeni promoveaza numeroase sistematizari simetrice si regulate: pietele regale ale lui Henric al IV-lea la Paris (1604-1606), piaza mayor din Madrid (1617), reconstructia Lermei (1604), resedinta princiara din Charleville (1610) si prima extindere a orasului Torino (1620), unde uniformitatea tratarii arhitecturale suplineste incertitudinea com­pozitiei perspective la o asemenea scara. Cele citeva proiecte de ansamblu care privesc intregul organism urban - planul din anul 1620 pentru Goteborg, cel din 1629 pentru Copenhaga si cel din 1640 pentru marele Stockholm - ramin niste desene in doua dimensiuni, transpuse in mod partial si foarte lent in peisaje construite. Absolutis­mul impune decoruri perfecte si nediscutabile, carora nu le corespund nici siguranta alegerilor estetice, nici stapinirea instrumentelor tehnice, economice si organizatorice.

Spre deosebire de capitalele din regimurile absolutiste, orasele libere din Olanda combina in mod fericit procedeele administrative medievale cu instrumentele vizuale moderne. Cele sapte provincii unite, guvernate de burghezia negustoreasca din orasele mari, con­cureaza in mod fericit marile monarhii si contribuie la aparitia unei piete financiare mondiale care destabilizeaza economiile nationale, reglementate de la virf. Succesul lor se bazeaza pe o serie de institutii traditionale - comunale, teritoriale, corporative - si anticipeaza tendintele politice si economice ale liberalismului din secolul

al XVIII-lea, sarind - dupa cum spune Huizinga - peste faza mercantilista. La umbra acestor "libertati', infloresc experientele cele mai avansate ale literaturii, artelor si stiintelor europene. La Amsterdam, pe timpul lui De Witt, lucreaza, in acelasi timp, Rembrandt, Huygens, Spinoza si se publica operele lui Descartes si Galileo.

Aceasta originalitate este pe deplin confirmata de sistematizarea urbana si peisagistica. Chiar si teritoriul este produsul interventiilor umane, care se intensifica in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, dupa inundatiile dezastruoase din anii 1508 si 1532. Prin asanarea bazinelor interioare, intre anii 1540 si 1640, se recupereaza aproape 120 000 de hectare si alte inca 45 000 de hectare in secolul urmator. Dezvoltarea oraselor depinde de asanarea teritoriilor invecinate, care nu este posibila decit in functie de planurile de ansamblu promovate de colectivitati.

Revolta impotriva dominatiei spaniole, care dureaza din anul 1565 pina in anul 1609, are ca obiect precis apararea unei realitati civile deja raspindite fata de influenta nivelatoare a unei puteri politice si religioase indepartate, iar repararea daunelor de razboi da un imbold reinnoirii oraselor. La aceasta contribuie, pe de-o parte, marii administratori - Jan van Oldenbarneveldt, Jan Pieterszoon Coen - si, pe de alta parte, "constructorii' : Lieven de Key, Hendrik de Keyser, Jan Leeghwater, Hendrik Staets. Acest calificativ medieval se potriveste inca acestor specialisti formati in sinul corporatiilor orasenesti, capabili sa realizeze nu numai tot felul de constructii civile si militare, dar sa le si trateze in mod stiintific si sa asimileze regulile vizuale ale culturii italiene.

Harlemul, asediat intre anii 1572-1573 si distrus de un incendiu in anul 1576, este imediat reconstruit. Municipalitatea incredinteaza aceasta sarcina unui organism, Stadsfabryk, sub conducerea lui De Key, care este deopotriva un birou tehnic si o autoritate de planificare si care absoarbe, la inceputul secolului al XVII-lea, o treime din bugetul orasului. Pe baza unui plan al orasului, publicat de Tomas Tomaszoon in anul 1578, se elaboreaza un proiect care innoieste in Bmod considerabil reteaua stradala, reteaua de canale si parcelarea |erenurilor. Casele si atelierele tesatorilor sint regrupate de-a lungul

ii canal drept. De asemenea, De Key proiecteaza citeva dintre Cladirile principale, printre care si un splendid cartier ordonat de case pentru persoane virstnice (1610).

Amsterdamul, eliberat in anul 1578 de catre Wilhelm de Orania, mosteneste rolul Anversului, cazut, in anul 1585, in miinile spanioli­lor si devenit inutilizabil, prin blocarea olandeza din delta Scheldei. Atunci incepe grandioasa dezvoltare a orasului. Canalul periferic

este integrat in oras ; la extremitatea estica este infiintat un santier naval, iar in anul 1593 se construieste un nou semicerc de fortificatii, dupa indicatiile lui Stevin. Proiectul unei amenajari ulterioare, desenat de Staets, este aprobat in anul 1609 de guvernul central, care autorizeaza exproprierile necesare; in acelasi timp De Keyser, arhitect sef al orasului intre anii 1591-1621, proiecteaza si con­struieste principalele edificii publice, printre care Bursa (1608) si numeroase case particulare.

Extinderea se compune din trei canale concentrice fortificatiilor din anul 1593, cu o latime de 25 de metri, pentru a permite trecerea a patru nave de marime mijlocie si cu o lungime de 3,5 kilometri, 4 kilometri si, respectiv, 4,5 kilometri. Pe maluri, cheiurile de incarcare au 11 metri latime si sint plantate cu ulmi, iar parcelele construibile au o adincime totala, intre doua canale, de 102 metri, cu obligatia de a lasa la mijloc un spatiu liber de 48 de metri. Circulatia semi­circulara se descompune intr-o suita de tronsoane drepte paralele, cu o lungime intre 0,5-1 kilometri si mai mult, comparabile cu amenajarile aulice romane si pariziene sau cu canalul lui Henric al IV-lea din gradina de la Fontainebleau (1200 x 40 de metri). in acest caz, vederile razante sint obturate de copaci si de catargele navelor, nici un element nu marcheaza capetele de perspectiva, iar casele, regulate datorita paralelismului canalelor, departe de a fi un simplu decor uniform subordonat viziunii de ansamblu au, fiecare, o fatada simetrica diferita care impune o privire axiala de la o distanta limitata, care corespunde cu latimea canalului: mai putin de 50 de metri, ca in pietele medievale. Astfel, ambientul urban nu este o suita statica de tablouri in perspectiva, ci o succesiune continua de numeroase elemente inegale ce trebuie parcursa in miscare, asa cum dovedesc nenumaratele perspective, luate in general pe trei sferturi sau a voi d'oiseau (fig. 53).

Acest organism extraordinar, care cuprinde 25 de kilometri de cheiuri, folosite de 4000 de nave, s-a realizat treptat, de-a lungul intregului secol al XVII-lea. Comanditarii si arhitectii pastreaza caracteristicile principale ale praxisului medieval - diviziunea ratio­nala a sarcinilor intre autoritatea municipala si executantii privati, capacitatea de a inventa noi forme urbane, independent de figurile geometrice repetitive, legatura strinsa dintre proiectarea urbana si constructiva, coordonarea spatiala si temporala - folosind, in arhitec­tura, instrumentele "moderne' ale perspectivei si ale repertoriului

clasic. incepind cu cel de-al patrulea deceniu al secolului al XVII-lea, o noua generatie de arhitecti, care studiaza atit pictura, cit si constructiile - Jacob van Campen, Pieter Post, SalOmon de Bray - se angajeaza sa adauge tesutului urban deja existent edificii speciale, palate si biserici.

Amsterdamul devine astfel, intr-un secol, unul dintre cele mai mari si mai bine echipate orase europene, trecind de la 50 000 de locuitori, in anul 1612, la aproape 200 000, in a doua jumatate a secolului. Incinta fortificata, terminata spre mijlocul secolului si modificata ulterior, dupa sistemul "nou olandez' al lui van Coehorn, inchide o suprafata de aproape 700 de hectare, putin peste dimen­siunile medievale obisnuite. Alte orase olandeze, cu o dezvoltare mai putin spectaculoasa, aplica aceleasi retete cu succes : Leiden, in anii 1610 si 1644, Haarlem, in anul 1671. Olandezii incearca sa le transpuna in orasele pe care le intemeiaza peste ocean: Batavia, in anul 1619, Noul Amsterdam (denumit, mai tirziu, de cuceritorii englezi New York), in anul 1625, Orasul Capului (Capetown), in anul 1652. Destinate sa devina mari metropole ale lumii moderne, ele se vor dezvolta dupa modelul antitetic in tabla de sah iluminist; modelele urbanistice olandeze, perfecte in mediul si in dimensiunile lor originare, nu sint nici exportabile, nici generalizabile.

in multe domenii - hidraulica, fortificatii - cultura tehnica olandeza serveste drept model, iar cultura figurativa ii invata pe contemporani sa inteleaga, in multe aspecte specifice, spectacolul lumii. Alaturi de Rembrandt si de Vermeer, peisagistii - Dujardin, Ruisdael, Koninck, Emanuel de Witte, specializati in reproducerea, cu scrupulozitate realista si participare afectiva, a scenelor cim-penesti si urbane, atit interioare, cit si exterioare - transmit culturii clasice europene contributia olandeza: redarea fizionomiei umane si sentimentul de organicitate a peisajului, urban si extraurban, mereu animat de prezenta omului2.

in experientele precedente, mai mult sau mai putin reusite, problema utilizarii perspectivei la scara orasului nu este decit mar­ginala ; ca si in cazul olandez, perspectiva are un rol restrins, care depaseste cu putin scara cladirilor.

A duce pina la capat confruntarea dintre perspectiva si oras presupune o reexaminare a culturii vizuale in noul echilibru al cimpurilor culturale, datorat artistilor care debuteaza in al doilea deceniu al secolului al XVII-lea: in arhitectura Bernini, Borromini,

Francois Mansart, Louis II le Vau, Inigo Jones, Jacob van Campen. Nu este un grup omogen si, cu at^t mai putin, o miscare "baroca', alternativa a clasicismului renascentist. Intentiile lor sint, de altfel, ireconciliabile: unii sint pentru noi experiente in interiorul clasi­cismului, altii nu promoveaza decit clasicismul - care devine un fel de avangarda, in Anglia, de exemplu - impotriva traditiilor anteri­oare. Singurele lor trasaturi comune sint subiectivitatea, vointa personala in opozitie cu traditia colectiva, de unde nu rezulta o miscare unitara, ci un evantai de optiuni alternative, subiecte ale unor schimbari bruste, care, in noul sistem cultural, se numeste "arta'. Acest repertoriu estetic - care ramine organic prin caracterul intuitiv al demersului cultural, in cimpul unui clasicism cit se poate de largit - sporeste varietatea si finetea improvizatiilor, care permit chiar infruntarea, intr-un mod neconventional, a problematicii pro­iectului urban.

Bernini este principalul protagonist al acestei cautari. El isi asuma cea mai ilustra si mai dificila dintre capitalele istorice, Roma, ii rezolva o mare parte dintre problemele inca nesolutionate si indica calea unei sistematizari durabile a palimpsestului interventiilor supra­puse peste acest peisaj foarte vechi. in particular, el lucreaza intreaga viata pe santierul catedralei Sf. Petru si cicatrizeaza definitiv diferenta de scara dintre opera gigantica a lui Bramante, Sangallo, Michelangelo, Maderno si tesutul urban inconjurator; lui i se datoreaza trans­formarea multor idei arhitecturale, aparute intr-un secol si jumatate, in elemente simultane ale unui decor de viata.

Dupa jubileul din anul 1500, intrarea in Vatican se face prin traseul drept al strazii Alessandrina, care nu este dirijata spre biserica, ci spre portalul palatului. in anul 1586 se inalta obeliscul, care semnaleaza pentru prima oara axul bisericii in peisajul urban; dar noul San Pietro de Bramante si de Michelangelo se afla inca in spatele navei si atriului edificiului constantinian. in anul 1614, biserica, prelungita de Maderno, se deschide spre spatiul pietei, cu fatada gigantica a lui Michelangelo; portalul palatului, din spatele strazii Alessandrina, este subliniat printr-un avancorp construit in anul 1618.

Prima problema supusa tinarului Bernini este aceea a desavirsirii interioare a noii biserici. in anul 1625 el inventeaza baldachiul altarului pontifical, care intersecteaza sub cupola, dar in afara centrului acesteia, axul longitudinal deja predominant; intre anii

1637 si 1648, el se ocupa de decoratia interioara; in anul 1657, concepe tronul papal din absida centrala, ca fundal definitiv. Pentru exterior, Bernini propune mai intii o pereche de clopote, de-o parte si de alta a fatadei, care se dovedesc a fi irealizabile; apoi, la initiativa lui Alexandru al VH-lea, incepe in mod organic sistemati­zarea pietei si realizeaza, intre anii 1656-1667, splendida insiruire de spatii care coordoneaza cele doua axe existente, cu un unghi mic intre ele : cea arhitecturala, de la obelisc la biserica si cea urbanis­tica, de la oras la strada Alessandrina, pina la portalul de bronz si -traversind scara Regia - la adevaratul centru ceremonial si figurativ al Vaticanului, Capela Sixtina. Este pentru prima oara cind resursele perspectivei sint utilizate pentru a unifica, in mod retrospectiv, un ansamblu preexistent de dimensiuni atit de vaste. Marimea colosala a bisericii concepute in prima jumatate a secolului al XVI-lea este treptat atenuata, adusa la scara constructiilor obisnuite, absorbita in continuitatea peisajului urban. Bernini intelege exact tentativa de adaptare a Romei moderne la dimensiunile orasului antic drept o aventura intrerupta si accepta coexistenta dintre monumentalitate si cotidian, asumindu-si-o chiar ca tema principala de lucru; el incheie, cu buna stiinta, o epoca si fixeaza caracterul Romei in cultura europeana ulterioara, adica contrastul permanent dintre tonul savant si tonul popular.

Sistematizarile succesive - piateta Santa Maria della Pace (Pietro da Cortona, 1656); restaurarea podului Sant'Angelo, tot de Bernini, incepind din anul 1668; scara din Piata Spaniei (A. Specchi, 1723-1726); fontana di Trevi (N. Salvi, 1732); Piata di Popolo, desavirsita de Rainaldi si de Bernini (1662-1675) si, in fine, de Valadier (1784-1816) - sint inspirate de aceleasi principii si pun o tusa finala, de mare finete, pe un ansamblu urban de acum stabil si inimitabil.

Clasicismul roman isi pierde astfel valoarea de model universal. Roma ramine o tinta obligatorie pentru artisti si pentru oamenii de cultura (Colbert creeaza Academia Franceza in anul 1666), dar ea este mai ales un loc spiritual, prezent de acum inainte in literatura si in imaginarul colectiv, unde se observa contrastul dintre istoria omenirii si fortele universale care o conditioneaza din exterior.

Orasul si perspectiva: transformarile urbane dintre anii 1650-1750

Artistii francezi contemporani lui Bernini - Poussin, Francois Mansart, impreuna cu scriitori din aceeasi perioada, ca Boileau si Corneille - incep, in aceeasi epoca, o aventura noua si decisiva pentru viitor, cu doua teluri: formarea unui nou clasicism, rational si european, si transformarea Parisului intr-o adevarata capitala a regatului francez.

Orasul, care era de un secol resedinta stabila a curtii regale, depasis.e mult incinta medievala (fig. 55). Pe malul drept al Senei, Henric al IV-lea si Ludovic al XlII-lea largesc zidurile pentru a include cartierul Tuileries si Palatul Regal; pe malul sting, instalarea Mariei de Medici la Palatul Luxembourg determina ocuparea acestei zone la vest de fortificatiile lui Filip al II-lea August. Henric al IV-lea - care afirma ca ocupatiile sale favorite sint razboiul, amorul si constructiile - realizeaza, in timpul scurtei sale domnii, doua piete regale: una triunghiulara, pe l'ile de la Cit6 (Place Dauphine), una patrata, in Marais (a treia, semicirculara, ar fi trebuit sa fie pe inaltimile Templului); restaureaza Luvrul si Tuileries distruse de razboiul civil si le uneste printr-o galerie de-a lungul Senei; dupa cum povesteste Malherbes, el intentioneaza sa incheie la cour carree si sa lege cele doua palate si in partea de nord, de-a lungul strazii Saint-Honore, demolind cartierul care le separa. Primul proiect va fi realizat de Ludovic al XlV-lea, al doilea abia de Napoleon al IlI-lea.

Henric al IV-lea a realizat, chiar si in domeniul arhitecturii, o reforma a aparatului administrativ pe care se bazeaza absolutismul monarhic. Dar, in timp ce magistratii olandezi au functiuni com­plementare acelora ale antreprenorilor privati, in ceea ce priveste proiectarea, urbanizarea si revinderea terenurilor construibile, adminis­tratia franceza nu face decit sa se suprapuna initiativelor si spe­culatiilor in curs, cu mari compromisuri reciproce si nu este capabila sa confere un caracter functional un oras care creste mult si foarte rapid: cei aproximativ 200 000 de locuitori din ultimul deceniu al secolului al XVI-lea ajung la 415 000; in anul 1637. Suveranii consimt de buna voie sa-si stabileasca resedinta in afara orasului -

Henric al IV-lea la Saint-Germain, Maria de Medici la Luxembourg -curtea raminind oarecum opusa orasului; puterea este, cu siguranta, concentrata aici, dar opinia publica se manifesta in strada. Aceasta colectivitate eterogena, legata de puterea regatului si, in acelasi timp, refractara logicii sale, are o forma fizica inca insesizabila, bazata pe o structura medievala nepotrivita si supraincarcata de oameni si de imobile. Precaritatea echilibrului sau ascunde si agraveaza contradictiile politice si sociale ale tarii.

intre moartea lui Ludovic al XlII-lea si a lui Richelieu (1643-1644) si preluarea puterii de catre Ludovic al XlV-lea (1661) s-au maturizat principalele optiuni culturale. intre cultura si putere, in domeniul artistic si literar, dainuie un antagonism partial, dar destul de semnificativ. Cazul lui Poussin, celebru dar exilat mereu la Roma si al lui Francois Mansart, indepartat in favoarea lui Lemercier, isi gasesc corespondenta la Corneille, Descartes, Pascal. Oamenii de cultura privesc cu detasare relatiile constituite si lucreaza pentru mai multi comanditari, publici si privati, in competitie intre ei.

Sistematizarea peisajelor este domeniul in care un mare numar de competente se pot exprima si raspunde la evolutia comportamen­telor individuale si sociale. Spre mijlocul secolului se cristalizeaza exigenta unei conceptii totale a peisajului, care presupune aportul

combinat al arhitecturii, artelor plastice si al unei gestiuni a mediului inconjurator care nu poarta inca un nume. S-a descris sistematizarea pietei San Pietro din Roma, care proiecteaza la scara orasului experienta italiana in materie de arhitectura. Nu este o intimplare faptul ca, in aceeasi perioada, se deruleaza in Franta prima experienta ambitioasa a peisagismului, construirea, intre anii 1656-1660, a castelului de la Vaux-le-Vicomte, realizat de Le Vau, Le Notre si Le Brun pentru foarte bogatul supraintendent al Finantelor, Fouquet.

Le Vau, descendent dintr-o familie de constructori, este arhitectul preferat al marilor bancheri din epoca. Le Notre si Le Brun au studiat impreuna in atelierul din Vouet; primul mosteneste de la tatal sau, in anul 1637, functia de gradinar la Tuileries si devine, in anul 1656, supraintendent general al constructiilor; intre anii 1642-1647, Le Brun este la Roma unde il frecventeaza pe Poussin si apoi se specializeaza in decoratiuni interioare. La Vaux-le-Vicomte cei trei artisti vor colabora, conducind o armata de executanti si invatind sa stapineasca, in cele mai mici detalii, intregul peisaj, de la scara topografica la decoratie.

Puterii unui artist unic, precum Bernini - abilitat sa intervina in tot ceea ce se vede, indiferent de scara - i se substituie o organizatie colectiva unde nu domina arhitectul, ci specialistul in gradini; de fapt, parcul conceput de Le Notre reprezinta structura principala care atribuie locul si caracterul celorlalte elemente ale intregului. Parcurile din Renastere prelungesc axele de simetrie ale cladirilor, fara a depasi pragul obisnuit al spatiului arhitectural, de citeva sute de metri, si renunta la competitia cu spatiile naturale invecinate ; Le Notre amenajeaza un peisaj in mod deliberat limitat, o suprafata de aproximativ 1 kilometru pe 2, scobita intr-un platou impadurit, destul de mare pentru a ocupa intregul cadru vizual, pina la marginile care tin locul orizontului nesfirsit.

Castelul intrerupe axa longitudinala si defineste doua spatii ine­gale : curtea de intrare, unde sint grupate anexele, si parcul rezervat seniorilor. Fatada dinspre parc are o forma decrosata, pentru a fi vazuta de la mare distanta si domina un peisaj complex de terase care coboara si urca pina la un fundal infrumusetat cu jocuri de apa; la nivelul cel mai de jos, se deschide un canal dreptunghiular care marcheaza axul transversal si compenseaza, prin extremitatile asimetrice, panta terenului.

Este o compozitie simetrica, care se deformeaza putin cite putin si se pierde fara solutie de continuitate intr-un peisaj asimetric. in

timp ce gradinile din Renastere respecta si chiar subliniaza supunerea arhitecturii in fata naturii, parcul din Vaux integreaza cadrul natural si impune, prin arhitectura, propria sa dimensiune peisagistica, pina la limita perceptiei vizuale. Arta incearca sa exploreze pe contul ei noua notiune de infinit utilizabil si impinge, in acest scop, frontierele obisnuite ale perspectivei.

Evenimentele ulterioare clarifica scopul si semnificatia acestei | inovatii. Pe 17 august 1661, Fouquet il invita pe rege, impreuna cu I suita lui, la o serata care cuprinde o cina pregatita de Vatel, un balet scris de Moliere, pus in scena de Le Brun, pe muzica de Lully si un foc de artificii, in parc. Trei saptamini mai tirziu, Colbert il aresteaza pe supraintendent, ii confisca bunurile si ii transfera pe artistii din Vaux-le-Vicomte in serviciul regelui. Colbert are in minte mai ales sistematizarea Parisului, in timp ce Ludovic al XlV-lea incepe I extinderea palatului de la Versailles, cele doua actiuni se dovedesc 'contradictorii intr-o societate in care acest gen de initiativa este finantata din banul public.

intr-o faimoasa scrisoare din anul 1663, Colbert reproseaza regelui ca prefera sa stea la Versailles sa se distreze, in loc sa stea la Paris, pentru glorie. De aceasta data Colbert omite "dificultatile de executie' care, intr-un mediu deja construit, cum era Parisul, se dovedeau prohibitive. Reconstruirea curtii patrate a Luvrului, la jcare contribuie si Bernini intre anii 1664-1665, dureaza, dar pentru Icelelalte amenajari - piata dinspre fatada estica si galeria de legatura icu Tuileries - nu exista mijloace economice si administrative. in Ischimb, in peisajul pustiu de la Versailles, resursele monarhiei sint Ipotrivite pentru realizarea modificarilor exhaustive pe care absolutis-imul le cere pentru propria-i celebrare. Se amenajeaza pajistile, icopacii, bazinele si statuile, in detrimentul caselor si oamenilor; in lacest cadru neanimat se muta, in anul 1682, intreaga curte regala, |numai aici gasind un peisaj adecvat. "in gradinile palatului se afla ai multe statui decit cetateni intr-un oras', spune Montesquieu, prin intermediul persanului Usbek, in anul 1721, la sfirsitul lucra­rilor lui Ludovic al XlV-lea3.

La Versailles, Le Notre reia experienta de la Vaux-le-Vicomte si dezvolta pina la limitele extreme ale perceptiei. Trei bulevarde ajung in fata palatului, de-a lungul carora se organizeaza un intreg oras; in spate, un vast peisaj impadurit este subordonat simetriei edificiului principal printr-un canal in cruce, care simbolizeaza axele

carteziene ale compozitiei si ce este accentuat de reflexele soarelui care apune. Palatul, extins in mai multe rinduri, se integreaza in acest spatiu vast abia dupa anul 1677, cind Hardouin-Mansart ii da o forma compacta, in omega. De departe, dispar detaliile fatadei, pe care Le Vau le-a luat din proiectele lui Bernini pentru Luvru si nu se desprinde decit silueta de ansamblu a corpului cladirii; venind dinspre Paris, resturile castelului originar, unde se gasesc aparta­mentele regale, se detaseaza in centrul ansamblului concav ; privind dinspre parc, partea centrala marcheaza originea axului principal al perspectivei si pare a depasi usor in inaltime restul cladirii, daca privesti de jos, dar, mai de departe, se topeste intr-un bloc uniform care pare a indigui imensa suprafata a parcului. Etajul nobil al corpului central este ocupat de Galeria Oglinzilor, care serveste in mod special la prezentarea spectacolului parcului si la reflectarea lui in oglinzile de pe peretele din spate.

Santierul de la Versailles, unde, in anul 1685, lucreaza 35 000 de oameni, este, din epoca romana, cel mai mare santier cu scopuri civile din Europa. Le Notre, Le Brun si Hardouin-Mansart coordo­neaza mii de artisti specializati in tot felul de finisaje. in timpul realizarii de la Versailles, aceiasi mesteri amenajeaza pentru rege refugiul de la Marly si, pentru alte personaje de la curte, rezidentele de la Saint-Cloud, Chantilly, Sceaux, Meudon, Clagny. Parisul insusi cunoaste o dezvoltare care se inspira din sistematizarea acestor parcuri;, nucleul medieval al orasului este usor modificat de inse­rarea citorva ansambluri arhitecturale (Place Vendome si Place des Victoires), dar arcul fortificatiilor de pe malul drept este transformat intr-o centura de bulevarde {grands boulevards), in timp ce strazile drepte, strajuite de copaci, duc spre vechile porti, generind o noua periferie discontinua, formata din parcuri si din case burgheze (fig. 56).

Acest oras deschis, cu monumentele sale de verdeata - care nu are nevoie de fortificatii, pentru ca regatul este aparat printr-o retea de fortificatii de frontiera - este o realitate noua si surprinzatoare pe

care literatura epocii o apreciaza uneori cu admiratie, alteori cu o ostilitate fatisa. Boileau il descrie ca pe o "tara a abundentei', unde bogatul "se gaseste la {ara, fara sa iasa din oras'4; La Bruyere foloseste descrierea parcului Chantilly pentru a introduce un rationa­ment asupra ordinii cosmice5. Tema noului peisagism francez ("a da pamintului o forma diferita de cea naturala', scrie Bussy-Rabutin6) face, de asemenea, obiectul criticilor moralisti, iar suma necesara realizarii sale este considerata excesiva, chiar daca este o mica parte din cea cheltuita in razboaie.

Constructiile sint adesea executate de soldati si sint supuse raz­boaielor imprevizibile. Regularitatea obtinuta in incintele artificiale ale parcurilor lui Le Notre lipseste atunci cind este vorba despre sistematizarea teritoriului si dovedeste o crunta insuficienta a mijloa­celor administrative si financiare. Pentru fintinile de la Versailles, apa nu este niciodata suficienta, astfel incit fintinarii trebuie sa le alimenteze, fiecare, pe rind, in timp ce regele se plimba prin le petit parc; ulterior, la Marly, se instaleaza masina care pompeaza apa din Sena, se scoate apa din platoul de la Saclay si se preconizeaza sa se aduca apa din Eure prin lucrari gigantice, intrerupte in anul 1688. Cei zece mii de membri ai curtii inghesuiti in palatul de la Versailles traiesc intr-o promiscuitate de necrezut, fiind mereu coplesiti de gunoaie, astfel incit regele si curtea sa trebuie sa se duca, periodic, sa "ia aer' la Marly sau in alta parte, pentru a se putea face

curatenie. Cadrul arhitectural al lui Le Notre si Hardouin Mansart este fundalul elaborat, sever, putin rece, al acestei afaceri aventu­roase. Dezordinea functiunilor este mascata prin ornamentul fatadelor; incidentele cotidiene se pierd in marile spatii interioare si exterioare. Decorul vizibil este in mod deliberat separat de aceste contingente: el fixeaza ideea conventionala a regalitatii si a prestigiului si devine un model exemplar, raspindit in spatiu si in timp.

Formele elaborate in Fanta in le grand siecle devin, incepind din secolul al XVII-lea, o autoritate in toate domeniile (arta, literatura, moravuri) si chiar modelele mai vechi, clasice si europene, sint trecute, de acum, prin filtrul clasicismului francez. in aproape toate capitalele, resedintele regale se dubleaza: un palat in oras si unul sau mai multe parcuri suburbane; cheltuielile destinate acestor parcuri si rezultatele arhitecturale prestigioase obtinute in afara orasului sint compensate de renuntarea la modificarea structurii medievale a oraselor.

La Madrid, Filip al V-lea, nepotul lui Ludovic al XlV-lea, construieste in oras citeva lucrari utilitare - poduri, apeducte, fintini - si, dupa incendiul din anul 1734, noul palat regal pe care il comanda lui Juvara, dar care nu va fi realizat decit in deceniile

urmatoare. intre timp, resedintele de tara de la Aranjuez si La Granja, foarte departate de capitala si fara nici o influenta asupra dezvoltarii orasului, sint amenajate dupa modelul palatului de la Versailles.

Viena, care devine capitala Habsburgilor dupa batalia de la Kahlenberg din anul 1683, este reconstruita cu o mare grija defensiva: o fisie de pamint libera, de o jumatate de kilometru latime, izoleaza orasul medieval de fortificatiile sale; cartierele sint reconstruite de-a lungul cailor de acces si aparate de a doua incinta, cu o alta fisie de pamint, de 200 de metri latime. Fischer von Erlach, arhitec­tul lui Josef I si al lui Carol al Vl-lea, intre anii 1690-1723, proiecteaza cu o speciala preocupare stilistica arhitectura imperiala, printre care palatul situat in oras (Hofburg) si cel de la periferie (Schonbrunn).

Max Emmanuel de Bavaria, exilat la Paris intre anii 1704-1715,

il aduce la Miinchen pe Frangois Girard, care proiecteaza pentru el

cele doua parcuri, Nymphenburg si Schlessheim, si apoi, pentru

arhiepiscopia din Koln, parcul din Bruhl. in alte orase din Germania;

parcurile s-au contopit in organismul urban intr-o maniera foarte

fericita: la Berlin (fig. 57), realizat prin extinderi succesive, incepin4

cu anul 1640; la Dresda, reconstruita dupa incendiul din anul 1685

la Wiirzburg, oras burghez transformat dupa anul 1714 in resedinta

a principilor-arhiepiscopi. La Karlsruhe, noua capitala fundata de

margraful de Durlach in anul 1715, acelasi plan in evantai cu palatul

in centru domina si parcul si orasul (fig. 58). 

Sankt Petersburg, noua capitala rusa fundata de Petru cel Mare

in anul 1703 pe estuarul Nevei din Marea Baltica, este, de asemenea,

un caz deosebit. in timpul primilor zece ani, nu este decit

avanpost fortificat unde muncesc 100 000 de prizonieri, demnitarii

de la curte fiind mutati aici cu forta. in anul 1712, tarul incearca sa

impuna un plan regulat, aducindu-i pe Schluter de la Berlin si pe Le

Blond de la Paris, dar nu reuseste. Dupa moartea sa, orasul se

mareste, prin adaugiri partiale, in jurul a trei strazi in evantai, trasate

in anul 1730, care duc spre Palatul Amiralitatii, care pastreaza un

caracter fascinant, prin textura lor rarefiata; este un mozaic de cladiri

si de gradini care se intinde pe un spatiu foarte vast, de unde rasar

monumentele policrome concepute de Rastrelli pentru Elisabeta, pe la

mijlocul secolului al XVIII-lea. in imprejurimile orasului se gasesc

grandioasele parcuri de la Peterhof, Tsarskoie Selo si Oranienbaum.

Peste tot se impune le grand gout, de provenienta franceza, ca un I semn al modernitatii. insusi imparatul Chinei insarcineaza doi iezuiti sa creeze in parcul palatului sau de vara o mica gradina europeana. Firul conducator al tuturor acestor experiente este adaptarea per­spectivei la o intreaga gama de peisaje diferite, intotdeauna dupa principiul regulilor vizuale clasice. Din aceste apropieri riscante si, mai ales, din fortarea dimensiunilor pina la limitele perceptiei fizice, j rezulta adesea rezultate hiperbolice si paradoxale.

in conditii topografice normale, axa unei perspective poate avea I pina la trei kilometri lungime : aceasta este distanta dintre palatul de | la Versailles si mica inaltime din capatul canalului mare, care serveste I drept fundal "a l'infini'. Pentru a face o perspectiva vizibila pe distante mai mari trebuie sa se recurga la denivelari mai importante. La Kassel, landgraful de Hesse-Nassau amenajeaza, incepind din anul 1700, pe virful muntelui, parcul Wilhemsohe unde inalta o I reproducere marita a lui Hercule Farnese; de aici coboara o cascada, pe aceeasi linie cu palatul din oras; axa vizuala nu mai este ori­zontala, ci oblica si se intinde pe 7,5 kilometri, cu o diferenta de | nivel de 400 de metri.

La Torino, Victor Amedeo al II-lea realizeaza, in anul 1712, un | nou bulevard drept care duce la Rivoli, unde se afla in constructie noul sau palat. Juvara, care soseste in anul 1714, proiecteaza bazilica j votiva din Superga si are ideea extraordinara sa o plaseze in axul ' bulevardului, pe colinele de pe celalalt mal al Padului. Astfel, un drum obisnuit devine o perspectiva de 19,5 kilometri, care coboara cu 100 de metri intre Rivoli si Torino, apoi se inalta pina la cupola izolata din peisajul impadurit, 430 de metri mai sus. Castelul din Rivoli, cu rampele sale de scari, obtureaza vederea in directia opusa, chiar daca cele doua monumente marcheaza, de-o parte si de alta, defileul ce separa cele doua lanturi muntoase care incadreaza Torino, Alpii si Apeninii, peste care s-a intins un fragil si temerar cordon vizual. Este vorba despre cel mai vast spectacol arhitectural realizat vreodata in lume cu ajutorul perspectivei, luindu-se in consideratie chiar si claritatea aerului si omogenitatea peisajului, care nu mai exista astazi; dar indrazneala calcului de odinioara reuseste sa-si croiasca un drum in scenariul actual confuz.

Carol al III-lea de Burbon incepe, in anul 1752, construirea resedintei sale de la Caserta. Drumul care vine de la Napoli reia traseul unui vechi drum roman si coteste usor spre est, in directia

unui contrafort al muntelui San Leucio, la o distanta de 6,5 kilometri si situat 250 de metri mai sus. Pe aceasta axa se aliniaza ultimul tronson al drumului, palatul si gradina, avind ca punct de fuga cascada care coboara din munte; nucleul urban adiacent respecta aceeasi orientare.

Cu aceste realizari extraordinare se incheie, in pragul Iluminismului, marea aventura a planului in perspectiva, aparut din aspiratiile si din iluziile perioadei baroce, dar care nu a pierdut niciodata contactul cu experienta vizuala directa si nu a cazut niciodata in utopie. Regularitatea geometrica s-a lovit de reteaua urbana formata inca din Evul Mediu Tirziu, pe care n-a putut s-o modifice decit partial, dar care s-a exprimat plenar in peisajele vaste, inca neurbanizate ; aceste dificultati dau relief capodoperelor din aceasta perioada: lumea inchisa in orizontul artificial de la Versailles, firul de paianjen intins intre Rivoli si Superga, peisajul format din ape, gradini si monumente raspindite sub cerul arctic, la Sankt Petersburg.

Atunci cind, in noul climat al Iluminismului, reprezentarea geome­trica a universului se deplaseaza in domeniul abstract, neglijind perceptia fizica, aceasta cultura a peisajului se incheie, iar impro­vizatiile indraznete de care se folosea sint date uitarii. Generatiile urmatoare vor prelua un repertoriu simplificat, fara caracterul hiper­bolic si paradoxal al originilor; va fi folosit la Washington, in Parisul secolului al XlX-lea, la Berlin, Chicago, la New Delhi, pentru a conferi demnitate centrelor puterii politice si economice.

Abandonarea perspectivei. Experienta engleza

Dupa restaurarea monarhiei, in anul 1660, Carol al II-lea incurajeaza reluarea contactelor cu experientele continentale : clasicismul olandez al lui van Campen si Post - prin intermediul trezorierului supra-intendentului Hugh May, care era in exil la Amsterdam, impreuna cu ducele de Buckingham - si le grand gout al parcurilor franceze, apelind, in anul 1661, la Andre si la Gabriel Mollet, fiii lui Claude, fostul maestru al lui Le Notre. Dupa aceste modele au fost realizate constructiile regale de la Whitehall, Hampton Court si Greenwich. Incendiul din anul 1666 din Londra ofera ocazia, unica in Europa, de a reconstrui, la scara mare, o capitala, dupa un plan "modern'. Cele opt propuneri novatoare prezentate de Wren, Hooke, Evelyn,

Knight si Newcourt se dovedesc irealizabile, pentru ca distrugerile n-au clintit obstacolele politice si administrative deja intilnite in alte orase europene : absenta coordonarii intereselor publice si private, nesiguranta mijloacelor financiare si legale. Riposta urbanistilor englezi la aceste dificultati este empirica si lipsita de prejudecati. Competenta lor arhitecturala recunoscuta nu se bazeaza pe o educatie artistica, ci pe experiente de alt gen (Wren si Hook sint membri ai Royal Society for Improving Natural Knowledge by Experiments, Evelyn este un diletant bogat, Knight un militar) si nu include identificarea cu regulile perspectivei renascentiste, care, in Europa, accentueaza in mod dramatic dificultatile si care reusesc sa deplaseze marile realizari in afara oraselor.

Act for Rebuilding the City of London din anul 1667 confirma vechiul plan cadastral, cu unele ameliorari: largirea strazilor, cana­lizarea fluviului, reglementarea constructiilor. Pe aceasta trama inamovibila, proiectele moderne isi gasesc locul in dimensiuni mai limitate : edificii publice, precum Bursa lui Jerman, sediul corpora­tiilor lui Mills, bisericile lui Wren, Archer, Gibbs; parcelarea terenurilor periferice, unde apar ansamblurile rezidentiale simetrice din Bloomsbury Square (1661), Grosvenor Square (1695), Cavendish Square (1717), Berkely Square (1730), Bedford Square (1775), Russell Square (1800); cele doua poduri peste Tamisa, Westminster (1751) si Blackfriars (1760); parcurile regale : Hyde Park, deschis publicului prin anul 1640 si inzestrat cu un lac artificial in anul 1830,

St. James Park, cu bulevardul drept al lui Carol al II-lea, Pali Mall; promenadele datorate initiativei private: Vauxhall Gardens si Ranelagh Gardens, cu rotonda acoperita in anul 1741.

Aceste realizari de talie mijlocie, alipite in mod liber, formeaza o continuitate deschisa, narativa. Fiecare dintre ele respecta un plan regulat, usor de descifrat, dar ansamblul scapa oricarei reprezentari simple, chiar in momentul in care orasul creste dincolo de dimensiunile obisnuite, atingind, la sfirsitul secolului al XVIII-lea, un milion de locuitori. Forma concava a terenului care coboara spre Tamisa deter­mina o percepere confuza a acestui organism imens, ca o supra­punere de forme retezate, asa cum apare in panoramele pictate de Canaletto la mijlocul secolului al XVIII-lea si asa cum o descrie Wordsworth, la inceputul secolului al XlX-lea:

"Vapoare, turnuri, domuri, temple

Se-arata-n cimp, cata spre cer,

Cu toate insorite si sclipind in aerul fara fum'.

Marimea metropolei se manifesta in traficul urias al vehiculelor si al pietonilor, care ii inspira lui John Gay un comentariu epic :

"Cine sa povesteasca diversele lovituri ale instructorului Despre brate rupte si picioare smulse? '7.

La scara mai modesta a celorlalte orase englezesti, acest tip de compozitie a decorului urban da rezultate de o extraordinara cali­tate : squares si crescents realizate de Woods la Bath, intre anii 1727 si 1770, extinderile orasului Edinburgh, dupa concursul organizat in anul 1767, sint formate din elemente simetrice legate liber intre ele, cu o savanta adaptare la neregularitatile terenului.

Parcurile englezesti din prima jumatate a secolului al XVIII-lea sint, intre timp, teatrul unei tentative deliberate de abandonare a perspectivei. Aceasta intorsatura a fost de altfel anuntata in dez­baterea teoretica. Parcurile create intre sfirsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului urmator - Badminton, 1682; Chatsworth, 1685 ; Melbourne Hali, 1704, repiuduse.in cartea lui Knyff si Kip, Le Nouveau Theatre de Grande-Bretagne, din anul 1714 - urmeaza stilul aulic francez, dar intilnesc un curent literar orientat deja in sens contrar: Shaftesbury, in anul 1709, Addison in anul 1712 si Pope, in anul 1713, critica impunerea formelor regulate peisajului si vegetatiei8. Pope a desenat personal, in anul 1719, gradina vilei sale

de la Twickenham, organizata inca in jurul unei axe longitudinale, dar variind liber pe margini. in timpul celui de-al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea, contestarea trece de la diletanti la pro­fesionisti, precum Batty Langley, care publica, in anul 1726, New Principles of Gardening9; Wiliam Kent, care amenajeaza in anul 1729, pentru lordul Burlington, parcul de la Chiswick, Lancelot Brown, care debuteaza ca asistent al lui Kent la Stowe, apoi repur­teaza un enorm succes personal, duce la bun sfirsit mai mult de o suta de lucrari, intervenind la Warwick Castle, la Chatsworth, la Blenheim si pretinde ca a refuzat o lucrare in Irlanda, sub pretextul ca nu a terminat inca amenajarea Angliei.

Primii doi s-au format in mediul artelor figurative, in timp ce Brown a trecut printr-o ucenicie tehnica, care i-a permis sa priveasca din exterior optiunile stilistice si sa faca pasul decisiv : abandonarea oricarei referinte geometrice carteziene si imitarea directa a neregulari-tatii naturii. Aceasta experienta frizeaza paradoxul, ca si marile perspective continentale: Brown, ca si Le Notre, trebuie sa "forteze natura', sa netezeasca colinele, sa sape vai si albii de riu, sa planteze si sa taie copaci, pentru ca rezultatul sa para natural. Dar ierarhia punctelor de vedere a fost distrusa si gradina se deschide spre o infinitate de explorari posibile, fara origine si fara destinatie. Arhitectura nu mai intervine pentru a ordona compozitia generala, iar edificiile apar ca obiecte izolate in peisaj, producind un efect de surpriza cu totul nou. Parasindu-le, ramin in urma axele si proportiile obisnuite, pentru a plonja in complexitatea inexplorabila a universului natural. Asemenea decoruri sint expresia idealurilor estetice de la mijlocul secolului al XVIII-lea: linia ondulata "a frumusetii' propusa de Hogaiih in anul 1745'°; Philosophical Inquiries into the Origin of our Ideas of the Sublime and the Beautiful, de Burke, in anul 175611; povestirea istorica a lui Horace Walpole, in eseul sau The History of Modern Taste in Gardening (1770)12. Cu acest acompaniament teoretic, in a doua jumatate a secolului, "gradina englezeasca' se raspindeste in intreaga Europa; Ludovic al XV lea 1-a adus pe englezul Richard sa amenajeze in acest stil parcul Micului Trianon de la Versailles, Filip de Orleans a construit parcul Monceau de la Paris, ducele d'Anhalt parcul Worlitz de la Dessau, principele Carol August, cu ajutorul lui Goethe, parcul de la Weimar. Descriind, intr-o scrisoare catre doamna von Stein, din anul 1778, parcul din Dessau, Goethe sesizeaza cu admirabila inteligenta spiritul acestui nou peisaj: "Vederea

unei coline nu te constringe sa te indrepti spre un tel precis; continui plimbarea, fara a te intreba incotro mergi si unde ai ajuns'13. Ideea acestui refugiu in natura revine cu insistenta in literatura epocii, de la La Nouvelle Heloise de J. J. Rousseau (1761) la Wahlverwandtschaften de Goethe (1809) si se confirma in grija si in explorarea naturii salbatice, neatinsa inca de om. in munte se cauta emotia suscitata de un peisaj tridimensional, ireductibil la regulile geometrice. Prima ascensiune a muntelui Mont Blanc - inspirata de o motivatie gratuita -dateaza din anul 1786 si marcheaza inceputul alpinismului modern.

Gradina englezeasca oscileaza intre traditia "pitorescului' si noua sensibilitate naturalista; liniile sale curbe sint produsul cel mai sofisticat al gustului din secolul al XVIII-lea pentru ornamentul asimetric, en rocaille si, in acelasi timp, ele fac sa renasca, cu emotie, amintirea libertatii neolitice de miscare in peisajul infinit. Aparitia elementelor de arhitectura intr-un asmenea context - micro­cosmosuri codificate intr-un macrocosmos peisagistic variabil la infinit - dobindesc o intensitate deconcertanta, cu totul noua.

Autorii acestei revolutii in arta gradinii sint aceiasi care desa-virsesc decaderea clasicismului, ca limbaj obligatoriu al arhitecturii si propun ca alternativa reluarea goticului. Dupa adaugirile gotice izolate ale lui Wren si Hawksmoor la cladirile din Oxford, in anul 1738, William Kent realizeaza la Hampton Court, dupa sfaturile lui Robert Walpole, o fatada gotica spre curtea dinspre sala Tudor; Batty Langley publica in anul 1742 o gramatica a stilului gotic; in perioada urmatoare se construiesc citeva locuinte gotice, destinate literatilor si intelectualilor, printre care Strawberry Hill (1749-1777) de la Twickenham, pentru Horace Walpole si Fonthill Abbey (1796), pentru William Beckford. in primele decenii ale secolului al XlX-lea, goticul revival devine o miscare europeana: in anul 1807, Chateaubriand isi restaureaza in stil gotic resedinta de la Vallee-aux-Loups.

Cele trei inovatii pe care le-am descris - disocierea dintre com­pozitia arhitecturala si cea la scara urbana, amenajarea spatiului exterior fara ajutorul perspectivei, contrapunerea stilului gotic celui clasic - abordeaza tezele cele mai importante ale culturii renas­centiste. Reluarea repertoriului gotic neaga valoarea universala a elementelor uniformizate, descinse din Antichitatea clasica; gradina naturalista renunta la reprezentarea spatiului prin axe carteziene si proiecteaza la scara mare parasirea simetriei, experimentata pina

atunci doar in domeniul ornamental; disocierea dintre conceptia urbanistica si constructie neaga continuitatea arhitecturala la diferite scari si determina aparitia unui continuum urban nou, inaccesibil formelor traditionale de perceptie si de control.

in efortul sau pentru perfectionarea sistemului urban, cultura europeana isi epuizeaza instrumentele traditionale si pregateste o schimbare radicala in structura optiunilor care, impreuna cu dezvol­tarea tehnica si economica, vor transforma, in perioada urmatoare, cadrul mostenit din secolele anterioare. in ajunul acestei schimbari, ea se opreste asupra peisajului urban si rural existent, unde contri­butiile unui trecut indelungat sint pentru ultima oara integrate si armonizate: ea reproduce, raspindeste si dezbate particularitatile acestuia si, intr-un fel, le abandoneaza.

De la sfirsitul secolului al XVII-lea, peisajul venetian, englez, olandez, gravurile, ghidurile, descrierile de calatorie dovedesc un interes foarte mare pentru fizionomia Europei si a lumii. in perioada marilor mutatii de la sfirsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XlX-lea, obiceiul de a privi in jur si de a largi cimpul vizual, de la eveniment la peisaj, serveste intr-un fel drept cadru senin sau evaziv conflictelor curente (cerul deasupra bataliei de la Austerlitz din naratiunea lui Tolstoi). Pentru noi, in schimb, aceasta masa enorma de imagini si de observatii atesta un peisaj echilibrat, in mare parte distrus si, prin aceasta, putin incurajator. Aspectul peisajului european din ultima perioada preindustriala este o referinta si un stimulent in sarcina pe care o avem: a remedia dezechilibrele transformarilor recente si a regasi, cel putin in parte, armonia pierduta.

Orasul industrial

Revolutia in oras

Peisajul european, produs la capatul a zece secole de evolutie politica, economica si culturala si legat de aceasta printr-o retea complexa de cauzalitati reciproce, intra in criza, la sfirsitul secolului al XVIII-lea, atunci cind transformarile institutionale, progresul stiintific aplicat tehnicilor de productie, dezvoltarea economica si demografica depasesc un prag critic si dau schimbarii un caracter revolutionar.

Evenimentele care influenteaza peisajul se pot imparti in mai multe categorii:

a) Mecanismele revolutiei industriale - cresterea populatiei, cres­terea productiei industriale si mecanizarea sistemelor productive, care se profileaza in Anglia incepind cu mijlocul secolului al XVIII-lea si se raspindeste cu mai mare sau mai mica intirziere in celelalte tari europene - schimba, pentru prima oara dupa secolul al XH-lea, cantitatile si calitatile existente in sistemul urban european.

Sporirea si exodul populatiei active rurale spre oras accelereaza si mai mult cresterea populatiei urbane. Londra care depaseste, la sfirsitul secolului al XVIII-lea, un milion de locuitori, atinge, in anul 1851, doua milioane si jumatate de locuitori, mai mult decit oricare alt oras din lume, modern sau antic. Un oras industrial precum Manchester, care numara, in anul 1760, 12 000 de locuitori, ajunge, spre mijlocul secolului urmator, la 400 000 de locuitori. in acelasi timp, terenul este cultivat dupa noua metoda capitalista, teritoriul este strabatut de drumuri si de canale noi si, dupa anul 1830, de calea ferata. Industriile se concentreaza mai intii de-a lungul apelor, apoi in jurul minelor de carbune, transformind in

mod radical mari zone rurale. Navele cu vele sint treptat inlocuite de vapoare cu aburi, iar porturile se transforma in consecinta.

Aceste schimbari materiale sint amplificate si deformate de impre­sia noutatii care domina atit imaginarul popular, cit si pe cel al paturilor cultivate. Noul, acceptat sau repudiat, este perceput adesea in termeni extremi, pozitivi sau negativi. Aprecierea retrospectiva a lui Dickens de la inceputul operei A Tale of Two Cities (1859) reflecta, fara indoiala, un sentiment general:

"Era cea mai buna dintre vremi, era cea mai napastuita dintre vremi, era epoca intelepciunii, epoca neroziei, veacul credintei, veacul necredintei, rastimpul Luminii, rastimpul intunecimii, primavara nadejdii, iarna deznadejdii, aveam totul in fata, aveam doar nimicul in fata, ne inaltam cu totii de-a dreptul la ceruri, ne cufundam cu totii de-a dreptul in iad - pe scurt, epoca aceea era atit de ase­manatoare cu cea de acum, incit unele dintre autoritatile cele mai proeminente au staruit sa fie prezentata, in tot ce avea ea bun sau rau, numai la gradul superlativ1'.

b) Patrimoniul cultural european a fost trecut in revista, incepind cu inventarul Enciclopediei lui Diderot si a lui d'Alembert (1751-1765), sub lumina ratiunii, care recunoaste in intreaga realitate o ordine obiectiva proprie si repune in chestiune legaturile traditionale de cauzalitate.

Aceasta metoda, care a adus deja roade in cercetarea stiintifica si tehnologica intra acum pe terenul relatiilor personale si colective si rastoarna vechile diviziuni dintre cimpurile de experienta. Adam Smith propune, in Avutia natiunilor, o ordine naturala a relatiilor economice comparabila cu cea pe care o descopera Lavoisier in stiintele fizice. Sentimentele intime - descrise de Goethe cu o deplina participare emotiva in Suferintele tinarului Werther, in anul 1774, analizate cu detasare si cu ironie de Laclos, in Legaturi primejdioase, in anul 1782, violate in indirjirea fiziologica a scrierilor marchizului de Sade, aparute intre anii 1791 si 1796 - capata noul aspect al fanteziei si al realitatii. Aceste staruinte intelectuale si emotionale invadeaza cimpul reprezentarii artistice si spulbera diviziunile tra­ditionale.

in domeniul culturii vizuale, cele doua fundamente ale traditiei renascentiste - regularitatea perspectivei si respectarea modelelor clasice - sint explorate pina la epuizare.

Progresele matematicii, opticii si tehologiei instrumentelor permit geodeziei si cartografiei sa reprezinte in mod riguros suprafata pamintului, la orice scara. in anul 1750 dinastia Cassini incepe publicarea hartii Frantei, care nu va fi terminata decit in anul 1815. in acelasi an incep primele masuratori exacte ale distantelor mari, printr-o tehnologie pe care Lalande si Lacaille o foloseseste in anul 1751 pentru a calcula paralaxa lunii. De acum, obiectul tuturor observatiilor este planeta Pamint; expeditiile polare dintre anii 1736-1774 demonstreaza ca acesta este un sferoid usor aplatizat la poli; masurarea meridianului din Paris, hotarita de Adunarea Consti­tuanta in anul 1791 si efectuata intre anii 1792 si 1798, permite propunerea unuia dintre submultiplii sai drept noua unitate de masura universala, metrul, care devine obligatoriu in Franta, incepind din anul 1801 si care se impune, treptat, si in alte tari. incepind din anul 1785, impartirea terenului din noile teritorii americane se refera, dupa cum am vazut, la o grila orientata in functie de meridiane si de paralele.

Aceste experiente rup vechiul raport dintre reprezentarea geome­trica si experienta sensibila. Perspectiva, care priveste controlul formelor vizibile, este absorbita in geometria descriptiva a lui Monge, care reprezinta in doua dimensiuni orice spatiu tridimensional. Metrul, dedus dintr-o marime astronomica, inlocuieste unitatile traditionale legate de statura umana - cotul, piciorul, degetul -masurarea spatiului pierzind astfel orice referinta la miscarile omului. Diferitele scari ale proiectiei se topesc intr-o dimensiune mentala nelimitata, in care produsele diverselor tehnologii se concretizeaza separat, fara a trece prin acelasi filtru vizual.

in acelasi spirit, faimoasele modele antice sint verificate cu metodele exacte ale arheologiei si istoriei artei. in aceasta epoca incep sapaturile sistematice de la Herculanum (1711), de la villa Hadriani din Tivoli (1729), de la Pompei (1748). Se deschid primele muzee publice la Capitoliu (1732), la Vatican (1739), la Londra (1759). Se publica primele relevee exacte ale monumentelor grecesti (Le Roy, 17582; Stuart si Revett, 17623), iar Stuart realizeaza la Hagley, in anul 1758, prima reproducere exacta a unui templu doric. Istoria artei antice de Winckelmann apare in anul 17644. Clasi­cismul, fundamentul obligatoriu al gustului european, timp de trei secole, devine un program specific si tendentios, neoclasicismul, care se confrunta cu neogoticul si, curind, cu toate stilurile din

trecut, pe care istoricii le studiaza si le clasifica. Sitei stilistice unitare i se substituie o pluralitate de reguli, alegerea uneia sau alteia justi-ficindu-se prin argumente exterioare, politice, ideologice sau morale. Toate acestea schimba natura optiunilor din lumea formelor, dar si rolul vizualului in cultura si in viata cotidiana. Peisajul construit european de la sfirsitul secolului al XVIII-lea, unde apar, sub ochii nostri, pentru ultima oara armonizate si pacificate, numeroasele realizari ale trecutului, nu se mai afla, ca in secolele precedente, la frontiera dintre cercetare si inovatie: el devine un simplu fundal, coerent dar fara caracter, unde nu se intimpla nimic important, pentru ca experientele noi se desfasoara in alta parte.

in aceasta privinta, asocierea dintre miscarile revolutionare din a doua jumatate a secolului si estetica neoclasicului este relevanta. Dar si mai semnificativa este comparatia dintre ceea ce se produce in domeniul artelor - arhitectura, sculptura, arte aplicate - si in muzica. Este momentul in care koine-ul stilistic european se scin­deaza in mai multe tendinte antagoniste si extremiste din care se formeaza civilizatia muzicala unitara numita, de atunci, "muzica clasica', echilibrata si echilibranta, care urmeaza o traiectorie inversa, in timp ce tendintele artistice si literare se succed intr-un ritm periculos de alert, clasicismul vienez creeaza un univers muzical stabil, structurat, care pastreaza continuitatea culturala a unei societati in plina transformare. Functiunea sa stimulativa, de divertisment public si de consolare privata, comparabila cu civilizatia vizuala a Renasterii din secolele XV-XVI, se opune succesiunii de imagini ale mediului urban, ale decorului domestic, ale noilor obiecte de uz curent, care insoteste criza de autenticitate din prima jumatate a secolului al XlX-lea, reactia polemica din a doua jumatate a secolului si miscarile de avangarda de la inceputul secolului urmator. Este o succesiune ce devine explicabila si acceptabila daca o pastram in alt cimp de gravitatie intelectuala si sentimentala, care umple viata publica si privata din aceasi perioada.

Sa recapitulam: pe de-o parte arta vehiculeaza sentimentele si "limbajul inimii' (Rousseau); pe de alta parte, peisajul urban este exclus din acest proces. Arta se detaseaza de oras si devine o experienta speciala, cu locurile sale rezervate si apreciata numai in timpul liber. Sentimentul, separat de oras, ramine expus, vulnerabil. Orasul, separat de sentiment, ramine un decor schimbator si nedi­ferentiat care poate deveni strain si ostil.

c) Coerenta proiectelor arhitecturale si peisagistice se bazeaza pe mecanismele institutionale contestate de Iluminism si de revolutiile politice de la sfirsitul secolului al XVIII-lea.

61. Designul uniformizat al fatadelor edificiilor din rue de Tivoli, realizat de Percier si Fontaine in 1806.

Peisajul format din orase, sate, castele, parcuri, drumuri, canale, poduri, ogoare, uzine, mine, porturi, lucrari militare - datind, in mare masura, din ultimele secole ale Evului Mediu, modificate, amplificate, definitivate de cultura vizuala renascentista si baroca printr-o serie de dificultati si de conflicte, amintite in ultimele doua capitole, experimentind uneori posibilitatile extreme ale regulilor culturale, dupa cum s-a spus - se inscrie intr-o continuitate insti­tutionala si sociala care va fi ulterior numita vechiul regim (ancien regirne).

Diversitatea situatiilor politice, religioase, economice nu pune in chestiune dubla responsabilitate publica si privata de care depinde orice modificare durabila a peisajului construit. in fiecare initiativa exista un dominus special si, deasupra lui, un dominus eminens, cu

o responsbilitate de ordin mai general care se suprapune peste cel dintii, fara a-i anula sfera de autonomie. Atunci cind cele doua prerogative coincid cu persoana monarhului absolut, omnipotenta lui, desi proclamata sus si tare, este de fapt limitata de alte institutii antagoniste si, mai ales, de precaritatea resurselor financiare de care dispune, chiar daca nici un alt suveran european n-a fost in masura sa creeze, sa modifice sau sa distruga orase, asa cum au facut despotii asiatici. Din aceasta balanta intre prerogative, care oscileaza fara sa se precipite intr-o parte sau alta, deriva caracterul organic al patrimoniului formelor construite, unitar si multiform, din Europa secolului al XVIII-lea.

in amenajarile monumentale mai recente se poate vedea o per­fectionare a controalelor superioare in confruntarea cu initiativele private. La Paris, in piata Vendome, regele Ludovic al XlV-lea construieste pe cheltuiala lui fatadele si statuia sa este inaugurata in anul 1*699, in centrul unui paravan arhitectural in spatele caruia nu exista inca imobile; pe rue Royale, administratia se angajeaza sa construiasca fatadele pe niste terenuri care nu-i apartineau si sa le retrocedeze proprietarilor contra unui pret fixat dinainte, platindu-le, incepind din anul 1757, dobinda pentru ocuparea solului; pe strada Rivoli s-a procedat altfel: imobilele au fost ridicate de mai multi constructori, dar municipalitatea i-a obligat sa respecte proiectul de fatada conceput de Percier si Fontaine, in anul 1806 (fig. 61).

Fie revolutiile, fie reformele introduse la sfirsitul secolului al XVIII-lea si la inceputul secolului al XlX-lea vor schimba structura responsabilitatii care sta in spatele acestor evenimente. Noua ordine legislativa consolideaza sfera proprietatii si a initiativei private, puterea publica nemaiputind interveni decit dupa modalitati foarte precis definite. in domeniul imobiliar, limitele reciproce sint fixate prin acte notariale si cadastre, de unde decurg garantarea proprietatii si posibilitatea impunerii fiscale; in fiecare caz se cere un titular, public sau privat.



Regulamentele, cutumele si toate celelalte mecanisme interme­diare intre sfera individuala si cea a statului, pe care se bazeaza constructia si gestiunea traditionala a peisajului, vor fi astfel demontate, dintr-o data, ca in Fanta, sau pe paliere, ca in Anglia. Initiativele imobiliare sint asimilate cu celelalte initiative economice si, o data indepartata interventia administratiei publice, sint supuse legii pietei. Orice interventie publica este considerata un obstacol, o inutila

supravietuire a trecutului, care trebuie eliminat; Adam Smith ii sfatuieste, de altfel, pe conducatori sa se debaraseze de domeniile lor funciare.

Aceasta tendinta, care influenteaza atit masurile revolutionare, cit si pe cele reformiste, se raspindeste in momentul in care orasele se dezvolta si se transforma intr-o masura neexperimentata din secolul al XlII-lea: controalele se reduc o data cu cresterea schimbarilor ce trebuie controlate. Din aceasta combinatie fatala se naste peisajul haotic, deconcertant, descris de autorii din prima jumatate a seco­lului al XlX-lea, Chadwick5 si Engels6 in Anglia, Blanqui7 si Villerme8 in Franta: imense periferii, formate din case noi si precare, con­struite printre fabrici, care devin repede de nelocuit din cauza lipsei de spatii publice si de servicii igienice elementare: apa curenta, scurgere, adunarea gunoiului. Heine, care soseste la Londra in anul 1828, venind din Germania inca traditionalista, ne impartaseste aceasta impresie:

"Am vazut lucrul cel mai impresionant care se poate infatisa, pe aceasta lume, unui spirit uimit; l-am vazut si inca ma mai minunez -inca mai staruie in mintea mea acea impietrita padure de case si, printre ele, suvoiul trepidant de capete omenesti agitate, cu tot virtejul lor de patimi, cu tot zbuciumul lor inspaimintator []. Aici seriozitatea nuda a tuturor lucrurilor, gigantica uniformitate, mis­carea matinala, acreala pe care o degaja insasi bucuria - Londra aceasta excesiva striveste imaginatia si sfisie inima []. Eu m-am asteptat la palate mari si n-am vazut decit case mici. insa toc­mai uniformitatea si multimea lor impresioneaza in cel mai inalt grad9'.

Acest decor produs de un "laissez faire', de dezvoltarea eco­nomica si de incidentele acestei dezvoltari - razboaiele din primii cincisprezece ani ai secolului, urmate de o criza economica - este prototipul "orasului liberal' si demonstrarea distantei dintre idealul teoretic si realitate.

Formele alternative de organizare urbana imaginate de utopicii vremii - Owen10, in anul 1817, Fourier' in anul 1822, partial puse in practica prin anul 1850 - si criticile lui Marx si Engels impotriva asezarilor industriale spontane sau planificate (1843, 1872), pre­zentate multa vreme drept doua indicatii antitetice din punct de vedere filosofic si politic12, s-au nascut din aceeasi dificultate de a

intelege si de a infrunta dezvoltarea in curs ; se crede ca orasele si teritoriul pot fi modificate doar in urma unei transformari generale a societatii.

d) Progresul tehnic si spiritul de initiativa care domina aceasta perioada sporesc exigenta reorganizarii.

Pentru caile ferate, drepte sau curbe cu grad mic de inclinare, trebuie obtinut, intr-un fel oarecare, accesul liber la teren. Construi­rea acestora este incredintata companiilor private - cu exceptia Belgiei -, dar achizitionarea terenurilor necesare si asigurarea dis­tributiei rationale a liniilor in teritoriu impun interventia statului. Legea napoleoniana din anul 1810 referitoare la expropriere este perfectionata de monarhia din iulie, in anii 1833 si 1841, in ajunul planului national asupra cailor ferate din anul 1842, care atribuie marilor companii monopolul liniilor principale, imparte in mod aproape egal cheltuielile intre capitalul public si cel privat si sta-l bileste care cai ferate vor reveni la stat, dupa 40 de ani. Chiar si inf Anglia procedura "achizitionarii fortate' este legiferata in anii 1842 si 1845. Legea franceza serveste ca model multor tari, printre care? si legii noului stat italian, din anul 1865.  |

Apare astfel o noua legatura, pe alte baze tehnice si juridice,^ intre intiativa privata si puterea publica : exproprierea este exceptia care confirma regula proprietatii individuale ; pe mari suprafete de

pamint, ea este o operatiune mai putin traumatizanta decit in oras, unde interesele particulare formeaza un tesut compact. Epidemiile de holera care izbucnesc dupa anul 1830 si noua mentalitate refor­mista si filantropica impun, pe de alta parte, o interventie publica, pentru ameliorarea conditiilor igienice din vechile si noile aglomerari urbane.

in Anglia, raportul Chadwick din anul 1842 si o ancheta regala din anul 1845 deschid calea primelor masuri in favoarea Londrei si apoi noii legi sanitare nationale din anul 1848, care instituie Board of Health. impotriva acestor prime ingerinte ale administratiei publice in oras se declanseaza proteste care pot parea, astazi, paradoxale. Ziarul radical The Economist protesteaza ca trebuie sa trateze "o mare cantitate de materii cu nume aproape ofensatorii' - scurgeri, orduri - si previne : "Suferinta si raul sint avertismente ale naturii. Ele nu pot fi eliminate si tentativele filantropice grabite de a le inlatura din lume [] au facut intotdeauna mai mult rau decit bine'.

in Franta, aceeasi reforma coincide cu revolutia din anul 1848. Ancheta societatii Saint-Vincent-de-Paul la Lille, din anul 1842, si

raportul lui Blanqui din anul 1848 conduc la o propunere de lege, prezentata de fratii De Melun, in anul 1849, in Adunarea Nationala si criticata atit de liberali, cit si de socialisti. Raportul arata limpede importanta inovatiei: "libera folosire, libera disponibilitate a unui lucru ce apartine unui cetatean impune respectul cel mai strict, constituind bazele primordiale ale ordinii sociale, dar nimic nu justifica mai bine proprietatea decit autoritatea legii, care ii regle­menteaza exercitiul'. Legea votata in anul 1850 este mai limitata decit cea adoptata in Anglia cu doi ani mai devreme, dar contine, la articolul 13, aceasta dispozitie importanta:

"Atunci cind insalubritatea este rezultatul cauzelor exterioare si permanente si cind aceste cauze nu pot fi eliminate fara lucrari de ansamblu, comuna poate achizitiona, conform formelor si modalita­tilor legii din 3 aprilie 1841, totalitatea proprietatilor incluse in perimetrul lucrarilor'14.

Spre deosebire de Anglia, Franta poseda o lege a exproprierii eficiente care, impreuna cu noua dispozitie, formeaza un amestec exploziv. Este suficienta o putere autoritara - Napoleon al III-lea -si un inalt functionar hotarit sa-si exercite puterea pina la capat -baronul Haussmann - pentru a realiza, pe aceste baze, transformarea spectaculoasa a Parisului, care devine un model evident, convingator, pentru toate transformarile din marile orase europene, efectuate in cursul urmatoarei jumatati de secol.

"Haussmannizarea': orasul postliberal si problemele sale

Descrierea etapelor institutionale anterioare este necesara pentru explicarea cotiturii decisive a istoriei oraselor europene din cel de-al saselea deceniu al secolului al XlX-lea.

Orasul, cu problemele sale, sta acum in centrul evenimentelor, dar intr-o noua maniera: nu ca un simbol al puterii constituite, in urma legaturilor dintre curte si capitala stabilite in secolele pre­cedente, ci ca origine obscura si redutabila a puterii insesi din aceasta perioada de tranzitie. Revolutiile succesive din Franta se petrec la Paris, in 1789, in 1794, in 1799, in 1830, in 1848. Amenajarea oraselor devine una dintre principalele problemele ale

regimurilor constituite dupa Revolutia de la 1848 : pentru cel de-al doilea imperiu francez, pentru imperiul constitutional al lui Franz Josef, pentru noul guvern tory al lui Disraeli in Anglia si, putin mai tirziu, pentru Germania si Italia unificate.

Prioritatea politica - lupta impotriva amenintarii revolutionare -da un impuls decisiv reluarii interventionismului public in oras. Dar, in realitate, interventia publica se loveste de interesele con­stituite in spatele regimurilor conservatoare invingatoare si trebuie sa stabileasca un nou compromis cu acestea, care merge dincolo de circumstantele politice ale momentului si imprima o dezvoltare durabila in cultura oraselor europene. Pe cit se pare, acest compromis incearca refacerea echilibrului traditional dintre controlul public si initiativa privata, dintre unitate si pluralitate, la un nou nivel tehnic si juridic si relanseaza spre viitor evenimentele expuse in capitolele precedente; dincolo de aparente, el lichideaza o parte a traditiei europene si pregateste demontarea cadrului construit de-a lungul istoriei.

Experienta hotaritoare se desfasoara la Paris si ofera Europei, dincolo de un model functional, o imagine concreta, sugestiva; ea se depoziteaza in fantezia individuala si colectiva, in cele mai diferite coloraturi sentimentale - incintare, framintare, tristete, regret, obis­nuinta - si se suprapune imaginilor din trecut, care sint date uitarii. Nu este efectul calculat al unui program politic sau cultural, ci este izvorit din confruntarea aventuroasa dintre institutii si oameni, rezultat mai mult din intimplare decit din necesitate.

Protagonistul este prefectul de cariera Haussmann care, parasind prefectura din Var, isi expune, in anul 1850, o orientare clara a gindirii: "Sa-i adunam sub mantaua ordinii si a legii, pentru o justa conciliere a tuturor opiniilor cinstite si dezinteresate, pe toti oamenii devotati, fara rezerve mentale, spre binele tarii si marilor interese pe care se bazeaza societatea'15.

Ca prefect al Senei, intre anii 1853-1869, el se comporta ca un antreprenor in concurenta cu toti cei care gasesc, sub regimul lui Napoleon al 111-lea, un spatiu favorabil initiativelor lor si care, in practica, epuizeaza o intreaga gama de orientari teoretice, sansi-moniene, liberale, aristocratice. Atuurile sale sint ajutorul personal al imparatului, instrumentele legislative mostenite de la monarhia din iulie si de la cel de-al doilea imperiu, eficienta administratiei si a inginerilor. Se intelege si se confrunta cu toti, pe rind, pentru a-si

extinde interventia asupra diferitelor sectoare ale mecanismului urban; din jocul succeselor si al insucceselor se contureaza cimpul sau de actiune si se ajunge la un echilibru, precar dar durabil, intre controlul public si initiativa privata dintr-un mare oras modern.

O sarcina primordiala este realizarea echipamentelor si serviciilor necesare functionarii unui oras care depasise deja un milion de locuitori: canalizarea, reteaua de apa, iluminatul cu gaz, transportul public, scolile, spitalele, pietele, parcurile. Nu este inca stabilit cine trebuie sa raspunda de toate acestea, dar si antreprenorii particulari intra in competitie. Bancherul Laffitte propune construirea unui apeduct privat, alimentat cu apa din Sena; Haussmann estimeaza insa ca aceasta intra in competenta municipalitatii si iese invingator. Lucrarile hidraulice ale inginerului Belgrand dubleaza reteaua si tripleaza aprovizionarea cu apa a orasului. in acelasi timp, reteaua de canalizare este in intregime refacuta; se tripleaza numarul becurilor cu gaz pentru iluminatul public ; se unifica serviciul de omnibuze si se instituie un serviciu de trasuri; se realizeaza patru mari parcuri publice; se construiesc cladirile publice necesare unui mare oras si celor unsprezece comune care il inconjoara si care i se vor alipi, in anul 1859; acestea sint capitolele "lucrarilor publice' care se deruleaza aproape identic in toate orasele europene.

noile strazi

Interventiile care modifica reteaua stradala si tesutul urban pun o

problema mai complexa. Noile strazi, largi si drepte, determina

disparitia cartierelor insalubre si stradutelor, atit de favorabile insurectiilor revolutionare, facilitind, in acelasi timp, igiena si depla­sarea trupelor. Haussmann se sprijina pe articolul 13 al legii sanatatii publice din anul 1850 si pe un decret al Senatului din anul 1852 care autorizeaza expropierea, printr-o simpla deliberare a puterii exe­cutive. El incearca sa obtina ca toate terenurile expropriate sa ramine in proprietate publica, iar parcelele construibile sa fie revindute la noua lor valoare comerciala. Dar Consiliul de Stat nu ii da dreptate si hotaraste, in anul 1858, ca terenurile situate de-a lungul strazilor sa fie redate fostilor proprietari.

Haussmann protesteaza si scrie in Memoriile sale :

"Noul decret da proprietarilor dreptul de a pastra terenurile care sint destinate spatiului public, dupa ce au platit, in prealabil, orasului intreaga valoare a constructiilor care le acopera si indemnizatiile pentru evacuarea locuitorilor care le ocupa. Astfel, gratie orasului, se asigura in mod gratuit expropriatului beneficiul plusvalorii dobindite prin teren, iar orasul se vede privat de ocazia de a com­pensa, intr-o anumita masura, cheltuielile efectuate'16.

El este de fapt singurul care apara acest punct de vedere, avind impotriva lui nu numai pe proprietari si pe protectorii lor politici, dar si stinga liberala a lui Jules Ferry ; "chiar si imparatul, continua el in Memorii, nu a vrut sa-1 contrazica pe Baroche (presedintele Consiliului de Stat) [] de altfel Majestatea Sa acorda un slab interes problemelor de procedura administrativa, atit timp cit ele nu se traduc in fapte vizibile'.

Dar imparatul gresea foarte mult. Decretul din anul 1858 are importante consecinte vizibile, modificind pentru totdeauna atit forma Parisului, cit si a altor orase europene. El fixeaza o frontiera rigida intre spatiul public si spatiul privat, "aliniamentul' sau "frontul construit', care inlocuieste complexitatea raporturilor reciproce, proprii vechii traditii. Produce un dezechilibru financiar intre adminis­tratie si proprietari - proprietarii dobindesc o supravaloare funciara care corespunde unui deficit public - si deformeaza astfel mediul urban: se construieste mai mult decit este nevoie, cu o densitate mai mare, pentru a determina cresterea pretului terenurilor; serviciile publice ramin in urma si cauta cu infrigurare initiative private; se cultiva diferentele de valoare, care alimenteaza renta si se agraveaza contrastele ambientale dintre diferitele zone urbane.

Rezultatele depind de fapt de raporturile de forta dintre interesele in joc, dar si de exigenta de a defini, intr-un fel sau altul, responsabili­tatile diferitilor actori. Faza liberala a dezvoltarii urbane se incheie si trebuie stabilit un nou model de gestiune, care poate fi numit "postliberal'. Haussmann invinge in fata lui Laffitte si pierde impo­triva lui Baroche ; linia de armistitiu devine o frontiera recunoscuta, conflictul se asaza intr-un echilibru precar, care devine o imagine traita cu intensitate, sugestiva pentru contemporani si durabila, pentru multa vreme, in memoria colectiva.

Sa incercam lamurirea unor consecinte, care sint si astazi opera­tionale :

1) Mediul privat si mediul public, anterior strins intrepatrunse, devin acum oponente. Pe de-o parte resedintele somptuoase, casele, atelierele, birourile, locurile de reuniune, importante in functie de izolarea lor reciproca : acolo se desfasoara viata privata, condusa de legi si cutume, unde se poate patrunde doar prin magie, ridicind acoperisul (sectiunile caselor pariziene la moda spre mijlocul seco­lului - fig. 67 - ofera un substitut acestui tip de emotie); chiar si spectacolele si ceremoniile colective se deruleaza de preferinta in locuri inchise si relativ mici, fara raport cu marimea orasului (la Atena aproape intreaga populatie se putea aduna in teatrul lui Dionysos, in timp ce Opera din Paris nu are decit doua mii de locuri, pentru doua milioane de locuitori). Pe de alta parte, este "strada publica', "trotuarul' - oricine cunoaste conotatia acestor expresii - unde fiecare se amesteca cu ceilalti si nu mai este recunoscut si unde Baudelaire se simte singur printre milioane de semeni ai sai.

Sfera intereselor si sentimentelor particulare, care abia de curind face obiectul garantiilor legale, ramine in centrul reflectiei teoretice, in literatura, in divertisment, in gustul publicului (este suficienta referirea la romanele si la piesele de teatru care contrapun, in mod sistematic, destine private celor publice: sa amintim personajele prinse, fara voia lor, in batalii celebre - Fabritio del Dongo la Waterloo, Pierre Bezuhov la Borodino -; povestile de dragoste dintre Norma si Pollio, Aida si Radames, de care atirna raporturile dintre gali si romani, dintre etiopieni si egipteni). in labirintul vietii particulare pot fi cultivate toate aspiratiile si excentricitatile indi­vizilor si grupurilor, ele pierzindu-se insa in spatiul nediferentiat al strazii. Renta funciara, care extrage bogatia din sfera publica si o

acumuleaza in cea privata, accentueaza contrastul dintre cele doua spatii: la iesirea din casa in strada, se observa o scadere a calitatii finisajelor si a intretinerii.

Pentru asemenea interese si dorinte, orasul haussmannian are ca sarcina asamblarea unui mare numar de celule spatiale independente ce pot servi la tot felul de activitati, in conditiile superioare oferite de tehnologia momentului. Spatiul ramificat al strazilor, pietelor si canalizarilor subterane este o structura de serviciu care concentreaza contradictiile sistemului, incepind cu cele economice, si le tine la distanta de pragul fiecarei celule deservite; o anumita descalificare a acestei structuri comune este acceptata, ca o contrapartida la bunastarea, bogatia si frumusetea care se acumuleaza altundeva, in spatele portilor inchise ale proprietatii private.

in ceea ce priveste fatada construita, care separa cele doua spatii, ea se preteaza foarte bine la schimbul comercial, care se realizeaza pe o linie de granita si utilizeaza cel mai profitabil valorile ampla­samentului. S-a observat ca tesutul strazilor in triunghi, predilect la Haussmann si la urmasii sai, permite obtinerea lungimii maxime a fronturilor pe o suprafata data si numarului maxim de unghiuri care favorizeaza comertul. Dar privilegiul acordat functiunii comerciale perturba celelalte functiuni, de exemplu locuintele de la etajele superioare care sint expuse zgomotului si privirilor indiscrete. Pentru a evita aceste incoveniente, unele cladiri trebuie sa fie retrase de la strada si aparate de un spatiu privat, curte sau gradina. Volumul se micsoreaza', partea dinspre strada nu mai este utilizata si cladirea cistiga in distinctie.

Astfel apar cele doua modele caracteristice orasului postliberal, frontul continuu la strada si cladirea izolata, pe lotul ei privat. Gradina, privilegiul resedintelor de odinioara, rezista la scara redusa, uneori minuscula, ca o banda de citiva metri care izoleaza mica vila burgheza.

2) Separarea rigida dintre spatiul public si cel privat face ca raporturile cu orasul vechi, din care acest dispozitiv se dezvolta, sa fie destul de ambigue.

Ea distruge subtilitatile raportului public-privat exprimat de sis­temul strada-fatada-cladire. Frontul strazii, supus noului dinamism al rentei, devine un aliniament de imobile intersanjabile, destinate a fi reconstruite dupa ce au fost amortizate, in functie de pretul, care

creste cu timpul. Strada din secolul al XlX-lea, desi deriva din strada medievala, sfirseste prin a o modifica si distruge: fostele sosele sint largite, aliniamentele sint reconstruite, tesuturile nere­gulate sint inlocuite de un desen regulat.

Haussmannizarea conduce astfel la distrugerea vechilor centre ale oraselor. Apare o retorica tendentioasa care exagereaza decrepi­tudinea, insalubritatea si mizeria din vechile cartiere si care intra in limbajul administrativ si oficial; in Piata Republicii din Florenta, care inlocuieste, in anul 1890, vechea piata medievala, se poate citi epigraful urmator : "Vechiul centru al orasului, readus la viata dupa secole de decrepitudine'. O operatie tipica acestei noi gestiuni urbane, deschiderea unei strazi largi printr-un tesut de strazi inguste, poarta nume sugestive : percement (strapungere) in limba franceza, sventramento (demolare), in limba italiana. Darimarea vechilor ziduri, care intervine practic pretutindeni, este asociata rupturii de trecut, victoriei aerului, luminii, libertatii de miscare.

Singurele care scapa de distrugere sint cladirile vechi mai impor­tante, pe care istoria artei le considera marturii istorice si modele ale stilurilor de odinioara si pe care constiinta colectiva le apreciaza ca indispensabile pentru identitatea unui loc. Ele sint astfel "izolate'

jjsi folosite drept capete de perspectiva in noile spatii urbane, unde isfirsesc prin a se banaliza, pentru ca tesutul modern mai dens le limita dimensiunile. Ele devin "monumente' separate de mediul urban, ftot asa cum, in muzee, operele de arta sint izolate de viata cotidiana, in aceasta situatie se afla germenele separarii artei de viata, 1 saracirea mediului inconjurator si dislocarea frumusetii intr-o sfera I izolata, a distractiei si a timpului liber, pe care cultura epocii o «percepe in mod inconstient si care este sursa ascunsa a neplacerii pe |care o abordam la punctul urmator.

3) incepind din cel de-al saselea deceniu al secolului al XlX-lea, [intelectualii s-au distantat, in genere, de mecanismele si de rezulta-jtele initiativei publice. Eugene Sue, Balzac, Hugo, ca si Dickens, japreciaza aspectul confuz, misterios si totusi coerent al orasului itraditional. Regularitatea, simetria, complexitatea tehnica a orasului ihaussmannian sint criticate ca fiind noutati vulgare si fastidioase, de I scriitori foarte diferiti precum fratii Goncourt (in Jurnalul din anul 11860); Proudhon (in descrierea unei adunari muncitoresti din lanul 1863); Delvau (Heures parisiennes, 1866); Sardou (Maison neuve, 1866)17. Aprecierile pozitive vin din cu totul alta parte. Blanc considera necesare progresele igienei urbane. in anul 1856, Lbaronul von Moltke si deputatul Picard lauda, aproape concomitent, Ivirtutile strazilor drepte, pentru mentinerea ordinii publice, pentru jca "gloantele nu stiu s-o ia pe prima la dreapta'18.

Baudelaire stie sa iasa din aceasta dezbatere, deceptionanta pentru jambele parti si sesizeaza - in poezia dedicata lui Hugo, din volumul Florile raului, citata deja in Introducere - efectul redutabil al irapiditatii lucrarilor haussmanniene, posibile datorita coordonarii idintre interventiile publice si cele private: orasul se schimba mai ■repede decit inima omului si nu mai este o protectie linistitoare iimpotriva scurgerii timpului; amintirile omului sint cele care stabi-|lesc un decor devenit precar, in spatiul unei existente individuale.

Rezultatul general este, in tot cazul, pierderea increderii intre Jintelectuali si orasul modern. Maxime du Camp povesteste, in fSouvenirs litteraires, ca, prin anul 1865, ducindu-se la optician sa-si za o pereche de ochelari, in timp ce astepta sa i se monteze lentilele, inceput sa priveasca, de pe Pont Neuf, spectacolul orasului:

"O cascada de cherestea cobora pe Sena; se reparau pontoanele unei scoli de inot; din cosul de la Hatel de la Monnaie se inalta spre

nori o trimba de fum; un sir de trasuri stationau de-a lungul cheiului, pe unde treceau omnibuzele; politistii iesiti de la prefectura marsaluiau in diferite directii; o trasura pentru transportul deti­nutilor intra in Piata Dauphine, printre pietoni si vehicule; un vinzator de legume isi impingea carutul. De ce acest spectacol pe care il vedeam adesea, in acea zi m-a incitat in mod deosebit ? De ce am vazut, in acest tumult, manifestarea unei providente superioare? Nu stiu, dar Parisul mi-a aparut instantaneu ca un corp imens, in care fiecare functiune era pusa in miscare de organe speciale, coordo­nate si foarte precise. Am cazut intr-o visare pe care miscarea si zgomotul o faceau si mai intensa, [] si, cind s-a lasat inserarea, mi-am dat seama ca uitasem de oculistul care ma astepta de doua ore; m-am hotarit sa studiez, una cite una, toate caile care dau dinamism realitatii pariziene'19.

El va consacra, de fapt, ani intregi scrierii celor sase volume ale lucrarii: Paris, ses organes, ses fonctions et sa vie dans la seconde moitie du dix-neuvieme siecle, aparuta in anul 1869. Flaubert ii reproseaza chiar ca a cautat sa "demonteze Parisul pentru a-i descrie modul de functionare', in loc sa faca un roman mai adevarat decit orice descriere si constata ca Maxime "a apucat pe o cale gresita', inlocuind pana de gisca cu penita. Dar mecanismul colosal al orasu­lui il depaseste pe Du Camp, transmitindu-i doar o supunere admirativa.

Chiar si artele plastice incearca, prin mijloace obisnuite, sa ia contact cu noua realitate. Gustave Dore publica doua carti de gravuri, despre Paris, in anul 1861, si despre Londra, in anul 1872; vechiul si noul oras se contopesc intr-o imagine pitoreasca, iar realitatea -transpusa pe scena, sub reflectoare - este falsificata in mod subtil, in acest decor pictorul isi exercita libertatea de alegere ("facultatea artistica inseamna selectie') si alege ceea ce poate fi prezentat ca un spectacol atragator, exagerind impresia de departare si de instrainare. O asemenea explorare nu inseamna o opinie si, cu atit mai putin, o indicatie asupra modului de a influenta transformarile in curs. Reali­tatea in miscare este imobilizata si transpusa in afara timpului, pentru a o putea reproduce si a o face sa circule.

Autorul textului cartii despre Londra, Blanchard Jerrold, descrie cel mai mare oras european - unde, ca si la Paris, operatiile de rationalizare din initiativa puterii publice sint in toi: acele embankmens de-a lungul Tamisei, intre anii 1848 si 1865 ; metroul, incepind din anul 1863, asanarea cartierelor insalubre, dupa legea din anul 1866

asupra locuintei populare - ca o lume agitata si exotica, cu tonuri asemanatoare scrierilor de calatorie in Orient ale lui Pierre Loti si pelegrinarilor alpestre ale lui Whimper. Este, de fapt, prima incer­care de a surprinde, printr-un reportaj jurnalistic ilustrat, realitatea urbana descrisa deja cu o generatie mai inainte prin anchete sociale ; ea coincide cu inceputul unei transformari organizate a acestei realitati, dar nu reuseste nici s-o sesizeze, nici s-o evalueze.

Aceste reprezentari, insuficiente de altfel, nu diminueaza ci, intr-un anume fel, intaresc succesul lucrarilor in curs : acestea par inevitabile, ca si alte manifestari ale "progresului'. Peisajul care apare dupa transformarile haussmanniene de la Paris din anii '60 devine o referinta concreta a ceea ce trebuie facut, iar aceasta imagine a "modernitatii' seduce, timp de aproape trei sferturi de secol, intreaga lume civilizata.

4) Modelele de care dispune Haussmann pentru a da o forma noua Parisului sint cele pe care le ofera cultura artistica a timpului sau. Batalia teoretica dintre diferitele revivals - neoclasic, neogotic -nu a condus la impunerea unui stil, ci la coexistenta lor intr-un repertoriu mai amplu, care va cuprinde, de acum, modele iesite din toate etapele istoriei europene si chiar anumite stiluri exotice, situate in afara timpului.

Atunci cind se construieste un imobil, evantaiul de stiluri ramine deschis, dar nu se adapteaza la sistematizarea spatiilor urbane, unde prevaleaza inca traditia perspectivelor vaste din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, de care s-a vorbit in capitolul precedent. Noua clasa conducatoare, ai carei reprezentanti tipici sint Napoleon al III-lea si Haussmann, asteapta de la aceasta traditie, asociata de multa vreme cu puterea, legitimarea recentei sale imbogatiri si prefera, de altfel, in mod deschis aceste forme, simplificate si banalizate de doua secole de repetari conventionale.

in continuitatea voita dintre realizarile absolutismului si cele ale burgheziei exista totusi o schimbare de ton. Tensiunea interventiilor Regelui Soare apare din contrastul dintre o conceptie ambitioasa, sigura, si o executie imperfecta, datorata precaritatii mijloacelor financiare si administrative. Aceasta tensiune este acum minimalizata printr-o combinatie inversa: mecanismul operativ este, in sfirsit, eficace, dar conceptia este modesta, reducindu-se adesea la o simpla spoiala stilistica conventionala. Haussmann are multe puncte comune

cu Colbert - energia, meticulozitatea, rabdarea -, dar Hittorf, Baltard, Garnier nu sint Le Brun, Le Notre sau Hardouin-Mansart, ci subordonatii unor inalti functionari precum Alphand si Deschamps, adevaratii protagonisti ai lucrarilor haussmanniene.

Declinul proiectarii se manifesta printr-o capacitate mai redusa de a evalua distantele si raporturile spatiale. Haussmann pretinde ca a prevazut intotdeauna un capat de perspectiva pentru strazile sale : vechile monumente sau noile edificii publice, precum garile sau Opera, dar acestea sint adesea insuficiente in raport cu lungimea sau largimea perspectivelor. Dimensiunile grandioase ale strazilor si ale pietelor principale, precum Place de l'etoile, strivesc cladirile incon­juratoare, uniformizate in mod inutil. Traficul si mobilierul urban vin in primul plan si imping arhitectura in fundal. Denivelarile terenului, neintegrate in proiect, perturba regularitatea desenului urbanistic.

Aceste caracteristici, care scapa culturii oficiale si sint disimulate in reprezentarile academice, sint percepute de scriitorii realisti -Flaubert, Zola - si de artistii de avangarda, care refuza medierea ceruta artelor figurative - furnizarea unei imagini respectabile sau amuzante noului Paris - si picteaza forma colorata a ceea ce vad ei. Prima expozitie impresionista se deschide in anul 1874 in studioul fotografului Nadar si apropierea nu este intimplatoare. in tabloul Boulevard des Capucines, pictat de Monet in anul 1873, arhitectura pierde orice forma stilistica recognoscibila si devine un zid indepartat, brazdat de lumini si de umbre; "fluviul impetuos al insufletitelor chipuri omenesti', de care vorbeste Heine in anul 1828 este redus la o armata de umbre, egale intre ele, care nu-si mai etaleaza "curcubeul pasiunilor'. in ceea ce Corbusier va numi stmda-coridor (rue corridor), oamenii devin niste lucruri printre alte lucruri, dar aceste lucruri isi dezvaluie precaritatea, neputinta de a gazdui oameni.

Aceste imagini pictate dezvaluie contrastele peisajului urban in devenire si, in acelasi timp, anunta posibilitatea unui nou peisaj deschis, schimbator, nelimitat, pe care nimeni nu stie inca sa-1 stapineasca si care va deveni tema centrala a viitoarelor cercetari arhitecturale.

Metoda planificarii urbane descrisa pina acum, pe care contemporanii o numesc "haussmannizare', sufera de o slabiciune congenitala: beneficiile cheltuielilor publice sint confiscate de renta

privata, lasind deschis ciclul financiar. in cei saptesprezece ani de activitate, Haussmann a cheltuit aproximativ 2,5 miliarde de franci francezi, dar nu a primit de la stat decit 100 de milioane, iar impozitele nu au crescut; el si-a procurat banii necesari prin impru­mut, contind pe cresterea orasului determinata de marile lucrari -Parisul depaseste 1 200 000 si chiar doua milioane de locuitori, ajungind la trei milioane, inainte de sfirsitul secolului -, iar venitul mediu se dubleaza, de la 2 500 la 5 000 de franci; resursele orasului Paris ajung de la 20 la 200 milioane de franci pe an.

Astfel se incheie ciclul, dar numai in conjunctura ascendenta si, de atunci, planificarea urbana ramine dependenta de curba pre­turilor : ea avanseaza atunci cind preturile urca si se opreste atunci cind preturile scad. Aplicind aceasta regula, in douazeci de ani de ascensiune a preturilor, intre anii 1850 si 1870, in intreaga lume europeana, se proiecteaza si se realizeaza un mare numar de transfor­mari planificate : la Lyon, lucrarile prefectului Vaisse; la Bruxelles cele ale primarului Anspach; la Florenta, efemera capitala a statului unitar italian, planul lui Poggi; la Viena, constructia Ringului, in urma concursului organizat in anul 1857 ; la Londra, marile opere publice ale lui Bazalgette si prima retea de metrou subteran; la Barcelona, planul de extindere al lui Cerda; la Berlin, planul prefectului politiei; la Stockholm, planul lui Lindhagen. in afara Europei, trebuie sa amintim lucrarile din Mexico, din timpul scurtei domnii a lui Maximilian de Habsburg si "orasele europene' care se formeaza in toate tarile colonizate, linga orasele indigene.

Aceste experiente reproduc metoda pariziana in contextele cele mai variate. imprumutul din stilurile epocilor precedente si "valori­zarea' vechilor monumente in noua structura urbana diversifica foarte mult peisajele. Este ultima tentativa de a da continuitate istoriei oraselor europene, de a le face sa se dezvolte si de a le adapta la tehnologia moderna, dupa modelul trecutului, supunin-du-se chiar in mod voluntar formelor mostenite din trecut. Dar structurile constructive si urbane sint schematizate, pentru a le folosi ca modele in proiectarea contemporana si toate acestea determina distrugerea unei mari parti din vechile decoruri, prin largirea strazilor, izolarea "monumentelor' si inlocuirea vechilor edificii cu niste copii, in acelasi stil. Europa incepe sa-si risipeasca patrimoniul istoric, avind grija sa pastreze niste fragmente in muzee sau'in noile spatii urbane care functioneaza ca muzee in aer liber. Rezultatele

cele mai fericite sint obtinute atunci cind planul de ansamblu separi noile cartiere de cele vechi: Barcelona, unde vechiul oras ramine izolat in ensanche; Viena, unde inelul sistematizarii moderne este inserat intre nucleul medieval si periferia baroca. Suprapunerea duce, in schimb, mai devreme sau mai tirziu, la distrugerea completa a vechiului centru (Milano, Bruxelles).

Urmatorii douazeci de ani de scadere a preturilor, intre anii 1870 si 1890, incetinesc experientele in curs si ingreuneaza lansarea altora noi. La Paris, datoriile lasate de Haussmann nu vor fi achitate decit la sfirsitul secolului. intimplarea face ca transformarea Romei, dupa anexarea ei la regatul Italiei, in anul 1870, sa inceapa chiar in aceasta perioada, iesind rapid de sub administratia publica: o intirziere care nu va mai putea fi recuperata in viitor.

Din anul 1890 incepe o noua perioada favorabila, iar dezvoltarea urbana se reia intr-o forma organizata. Se realizeaza marile lucrari publice ramase in urma, cum ar fi metroul parizian, inaugurat in anul 1900, metroul din Berlin (1896), din Viena (1904) si, mai ales, programele ambitioase de locuinte populare destinate a corecta marea diferenta dintre oferta si cerere generata de cresterea spe­culatiilor : in Anglia ele se sprijina pe Housing ofthe Working Class Act din anul 1890, in Germania pe legea Adickes din anul 1901, in Franta sint incredintate Societatii franceze de locuinte ieftine (Societe francaise des habitations a bon marche), care dateaza din anul 1890, in Italia Instiutului pentru Case Populare, din anul 1902; in fine, miscarea orase-gradina, care, se raspindeste din Anglia in intreaga Europa, pe parcursul primelor doua decenii ale secolului XX. "Urbanismul' este de acum o disciplina recunoscuta, bazata pe tratatele lui Baumeister (1876), Stiibben (1890), Unwin (1909)20.

Renta funciara, strins legata de modul de urbanizare, pare sa-i faciliteze functionarea, cu mici scaderi; dar o grea ipoteca obstruc-tioneaza atit rationalitatea, cit si finetea rezultatelor: densitatile sint adesea prea ridicate, spatiile publice prea rare, tipologia constructiva si urbanistica depasite inca de la inceput. Reglarea de conturi dintre administratie si proprietarea funciara plaseaza deciziile importante pe un teren gresit, excluzindu-i nu numai pe utilizatori, dar si pe specialisti - tehnicieni si artisti - atit de necesari la construirea unui nou oras. Cei care nu se multumesc cu rolul marginal care le este destinat trebuie sa iasa din acest circuit si sa lucreze intr-o noua forma de izolare.

Astfel, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, incepe lungul parcurs al eulturii de avangarda, pentru a ocoli interesele dominante si pentru a explora posibilitatile unui nou circuit de productie si de organizare si ale unui nou mediu urban. Punctele de plecare sint variate: visele solitare ale lui Baudelaire, scriitura riguroasa a lui Flaubert, reforma artelor aplicate a lui Morris, impasibila maiestrie a pictorilor impresionisti. Arhitectii se alatura mai tirziu acestei miscari, abia in ultimul deceniu al secolului, atunci cind confruntarea devine mai putin inegala si cind "noul' devine o ipoteza practicabila.

Evenimentele care revolutioneaza, in secolul al XlX-lea, Europa sijl orasele europene stabilesc totodata hegemonia acesteia asupra I restului lumii. in secolul al XVI-lea, superioritatea tehnica si adminis-ft trativa permite statelor europene sa-si trimita navele sa acosteze pe* toate continentele, dar nu cuceresc pe deplin decit paminturile pustii!* ale Lumii Noi; in alte parti, ele sint nevoite sa se confrunte cu altei* state la fel de puternice. in schimb, de acum superioritatea lor este* atit de mare incit le permite sa ocupe si sa domine toate celelalte* tari. in anul 1878, cind Congresul de la Berlin hotaraste impartirea! Africii, acest proces este aproape implinit.

Numarul mare de asezari intemeiate sau transformate in timpul! colonializarii pe intreaga planeta ar merita un studiu de ansamblu;* care nu a fost inca realizat si care nu intra in cadrul acestei lucrari. Cu toate acestea, subiectul ne priveste, pentru ca pune in evidenta caracterul si limitele traditiei urbane europene. in diferite regiuni ale lumii, europenii, pe linga alte popoare, se intilnesc si cu ei insisi si dobindesc o constiinta de sine diferita de cea dinainte.

Cea mai mare parte a noilor asezari europene de peste ocean din1» a doua jumatate a secolului al XlX-lea sint fructul unei practici postliberale. Dar chiar si asezarile mai vechi, din prima jumatate a secolului, anticipeaza in mod curios aceste metode si modele. in Europa, compromisul haussmannian rezulta de fapt dintr-o com­petitie dintre interventia publica si interesele particulare, in zone dens populate ; in afara Europei, existenta marilor suprafete libere si rolul initiativei publice, prezenta si incisiva inca de la inceput, conduc, mai timpuriu, la aceleasi rezultate. Se poate spune ca in afara Europei lipseste faza liberala, trecindu-se de la etapa preindustriala direct la cea postliberala.

Initiativele cele mai numeroase sint cele engleze. in India, primele bastioane de coasta colonizate in secolul al XVI-lea devin, treptat, orase principale; altele sint fundate ex nuovo - Simla (1827), Darjeeling (1835) - ca locuri de vilegiatura estivala pentru europeni. Baza militara si comerciala de la Singapore, care ocupa o pozitie strategica in strimtoarea Malacca, ia fiinta in anul 1819. Urbanizarea Australiei incepe dupa reformele juridice din anii '30; dupa'Sydney (colonie penitenciara fundata in anul 1788), urmeaza Melboume (1835), Adelaide (1836), Brisbane (1840). in anul 1830, francezii ocupa Algeria si extind orasele de coasta deja existente; in timpul celui de-al doilea imperiu ei colonizeaza Indochina, iar in anul 1865 incep extinderea Saigonului, determinind disparitia definitiva a satului originar. in Grecia, tara eliberata de turci in anul 1829, evenimentele urmeaza un curs asemanator; la initiativa regelui german Otto, Atena este desemnata noua capitala si este reconstruita in anul 1834, dupa indicatiile lui Leo von Klenze; alte orase, cu aceleasi nume mitice antice, sint construite in apropierea siturilor originare : Sparta (1834), Corint (1858), Teba (1861). Trei noi orase sint construite de-a lungul canalului Suez - Port-Said, in anul 1859, Port Tewfik si Ismailia, in anul 1862 - in aceeasi perioada incepind si modernizarea orasului Cairo. Rusii incep urbanizarea imenselor posesiuni din Asia si fundeaza, in anul 1860, orasul Vladivostok, punctul terminus al liniei ferate transsiberiene de la Oceanul Pacific.

in toate aceste cazuri, este impus fara dificultate un nou plan regulat. Asezarile precedente - inclusiv satele turcesti situate in locurile cele mai celebre din Grecia - sint marginalizate si nu se contopesc cu cele noi pentru a forma un ansamblu unitar. De fapt, principiul diferentierii dintre europeni si populatiile locale este prioritar fata de curiozitatea istorica si artistica pentru traditiile locale. Asezarile locale sint fie distruse (Saigon), fie se degradeaza, raminind la marginea oraselor europenizate (Atena, Alger, Tunis), iar in primul caz orasul colonial impune totusi formarea unor noi cartiere, provizorii sau permanente, rezervate indigenilor.

Aceasta situatie evidentiaza caracterul specific, si nu pe cel universal, al modelului de dezvoltare pus la punct in a doua jumatate a secolului al XlX-lea. Schema postliberala este adaptata asezarilor concentrate, de tip european, in timp ce in asezarile mai dispersate, in special din Statele Unite ale Americii, modul de urbanizare introdus de primii colonizatori - ocuparea progresiva si discontinua

oras. Astfel, "modernizarea' consta in introducerea dreptului funciar bazat pe institutiile liberale europene sau americane si autorizeaza, pe neasteptate, libera folosire a solului de catre particulari, in cadrul unei slabe reglementari publice, care nu reprezinta, in mod adecvat, interesele cetatenilor. in Japonia, reformele institutionale sint scrise in Constitutia din anul 1889, inspirata dupa modelul francez si german din epoca: de aici rezulta un regim strict liberal, pentru zonele urbane - care nu mai este corectat ulterior si care este confirmat de Constitutia din anul 1947, impusa de americanii invin­gatori - total neadaptat dezvoltarii economice a tarii; astazi Japonia, hiperdezvoltata, suporta povara unei speculatii funciare dezlantuite, care tulbura orasele si care se abate, din cind in cind, si asupra Bursei. Daca Japonia ar fi fost modernizata o generatie mai tirziu, exemplele contemporane englez si german i-ar fi inspirat o legislatie si o practica urbanistica mai avansate si ar fi astazi o tara diferita. Toate acestea scot in evidenta specificitatea si netransmisibilitatea institutiilor urbane europene, in faza decisiva a colonizarii mondiale. Orasul haussmannian, bazat pe repartizarea terenului intre adminis­tratie si proprietatea funciara este ultima traducere schematica a temei recurente a istoriei europene - echilibrul dintre controlul colectiv si initiativa individuala - si nu functioneaza decit acolo unde aceste doua interese sint sustinute in mod adecvat. Principiile sale, repetate cu nostalgie de colonizatori in toate regiunile lumii si admirate, de altfel, ca niste simboluri ale superioritatii Europei sint adaptate, intr-o oarecare masura, oraselor europene, dar intra intr-un conflict iremediabil cu orasele din colonii.

Strada-coridor, derivata din strada publica medievala si baroca, spre care se deschid fatadele cladirilor, nu are nimic in comun nici cu stradutele islamice si orientale care unesc casele orientate spre curtile lor interioare, nici cu caile de ceremonie din capitalele asiatice, care sint mai degraba o succesiune de incinte aliniate. Aparitia automobilului - care nu poate trece pe strazile islamice, desfunda caile de ceremonie si poate fi dirijat intr-o oarecare masura doar prin spatiile publice haussmanniene - duce la izbucnirea conflic­tului ; in realitate, in ultimii saizeci de ani, strazile asfaltate au distrus aproape in intregime peisajele traditionale ale orasului extra--european.

in concluzie, pe alte continente, mecanismele tehnice si juridice importate din Europa reproduc, in secolul XX, crize identice cu cele

cunoscute de orasele europene, in prima jumatate a secolului al XlX-lea: promiscuitate, dezordine, insalubritate, speculatie dez­lantuita si insuficienta reglementarii publice. Din aceste tulburari nu se distinge inca un scenariu nou, viabil; conflictul dezastruos dintre viata omului si ambientul construit trebuie inca individualizat deter­minat si corectat. Munca de documentare este abia la inceput: Turner, Abrams, Payne au publicat primele analize, comparabile cu cele ale lui Chadwick, Blanqui, Villerme asupra oraselor europene de acum cincizeci de ani1. Etapa ulterioara, cea a propunerii si experientei, este atinsa sporadic in India, Brazilia, Egipt, printre considerabile, si pina acum prohibitive, dificultati politice economice si culturale.

Inventarea unui nou oras

Confruntarea cu traditia, echilibrul dintre sfera publica si privata si, in fine, continuarea rolului aristotelic al orasului, ca mijloc de atingere a perfectiunii existentei umane intr-o lume industrializata -sint termenii dezbaterii culturale din a doua jumatate a secolului al XlX-lea si din primele decenii ale secolului XX.

Socul anilor '50, la Paris si in intreaga Europa, ii descurajeaza ! pe intelectuali, reactia dominanta fiind, asa cum s-a subliniat, neincre­derea sau refuzul. Acesta este punctul de plecare al drumului care va duce, peste cincizeci de ani, la regindirea si la transformarea orasului pe noi baze culturale si organizatorice.

Flaubert, care rupe in mod voit contactele cu realitatea prozaica a evenimentelor in curs, nu contribuie nici la intelegerea, nici la corectarea acesteia; afirmind superioritatea fictiunii asupra mar­turiilor conventionale, el apara primatul conditiei umane fata de oricare alta consideratie exterioara. in anul 1871, in fata ruinelor palatului Tuileries, incendiat de comunarzi, face aceasta observatie misterioasa: "Daca s-ar fi inteles Educatia sentimentala, nimic din r*toate acestea nu s-ar fi intimplat' ; si, in partea a treia a romanului, scris intre anii 1867 si 1869, iese din rezerva sa de narator pentru a opune zilelor nebunesti din iunie 1848 aventurile, mediocre dar autentice, ale lui Fre'deric si Rosanette. Mediocritatea - mai tirziu chiar idiotenia, din Bouvard et Pecuchet - este punctul final al experientei sale literare, care se incheie punind in evidenta acumularea sufocanta a "ideilor primite'. . .juj

Baudelaire cauta o iesire din spleen-ul orasului contemporan intorcindu-se spre trecut, prin memoria individuala, dar si spre viitor, prin mecanismul, inca fragil, al visului. in Visul parizian (1861), deriva este atit de accentuata, incit ea pare sa capteze, dincolo de obisnuitele imagini exotice de mina a doua, imprumutate de la Delacroix, un fragment din viitor :

"Ce plin e somnul de miracol! Dintr-un capriciu-original Gonisem din acel spectacol Iregularul vegetal,

Si-acum vedeam, plin de mindrie, Cum in tabloul meu incape O molcoma monotonie De marmura, metal si ape'2. (Mies van der Rohe ?)

in marele poem dedicat lui Maxime Du Camp, in anul 1861, calatoria devine simbolul - purtator de numeroase semnificatii subiective si obiective - fugii din prezent spre o destinatie nedescrisa si indescriptibila si nu mai putin constringatoare : "Ca prin necunos-cuturi ceva nou sa gasim! '3.

in editia din anul 1861 autorul a dorit ca ultimul cuvint sa fie tiparit cu litere cursive, devenind astfel programul scriitorilor si pictorilor care abandoneaza eclectismul oficial (Manet debuteaza chiar la Salonul din anul 1861, iar Salon des Refusees se tine in anul 1866); in generatia urmatoare, acelasi termen inspira miscarile de avangarda pentru reinnoirea arhitecturii si a artelor aplicate - Art nouveau, Jugendstil, Liberty - care promoveaza, dupa anul 1890, un nou stil si o relatie diferita, incarcata de emotie, de la individ la individ, intre creator si spectator.

Citiva artisti de la sfirsitul secolului (Horta, Van de Velde, Olbrich, Hoffmann, Voysey, Mackintosh) vor sa transforme imediat, pe bucati, cadrul urban si domestic, acceptind, in acest scop, o insertie imediata si uneori intempestiva in mecanismele sale de formare ; in Belgia, Olanda, Scotia, Catalonia, Austria apar scolile regionale care innoiesc repertoriul figurativ european si ajung uneori sa intervina cu succes in planificarea urbana (Wagner la Viena, Berlage la Amsterdam). Altii insa, precum Cezanne si Matisse, abandoneaza orice responsabilitate in amenajarea oraselor, se inchid

in atelierele lor, demontind, treptat, aparatul formal pe care se bazeaza gestiunea orasului si construind premisele unei transformari mai radicale, pe termen lung.

Paralel cu aceste cercetari, pe care cautarea noului le impinge spre viitor, isi asteapta rindul alte proiecte, legate de prezent si bazate pe o apropiere stiintifica de problemele urbane. Din contra­dictiile realitatii apar o serie de critici partiale, dar exacte si mai ales cuantificabile, care, la inceput, n-au ca obiect decit corectarea imperfectiunilor orasului postliberal, dar sfirsesc prin a defini un mod diferit de proiectare si de gestiune.

Presiunea rentei determina cresterea valorii locuintelor dincolo de cerere, alungind din oras clasele mai nevoiase, desi ele sint necesare pentru functionarea acestuia; determina cresterea densitatii si congestionarea oraselor, sarace in spatii destinate serviciilor publice; impinge spre periferie industria si marile intreprinderi si le indepar­teaza tot mai mult de centru, o data cu deplasarea limitelor orasului, in ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, atunci cind "urbanistica' j se constituie ca disciplina specifica, apar propunerile de reforma, pentru a corecta aceste inconveniente: programe de locuinte populare, subventionate de puterea publica; "orasul-gradina', inundat de verdeata ; "orasul-industrial', realizat pentru ca industria sa poata coabita alaturi de alte functiuni urbane.

in primele doua decenii ale secolului XX aceste doua experiente se intilnesc. Astfel:

cercetarea artistica inghite, prin accelerarea ei, intreg reper­toriul de forme acumulate in trecut si ajunge la un "zid alb' (Kandinsky), disponibil pentru o creatie complet noua4; experimentarea concreta, largind domeniul interventiilor publice, facultative si experimentale - cartiere de constructii subventionate, orase-gradina - demonstreaza ca asumarea urbanizarii de catre colectivitate poate constitui o cale alter­nativa pentru dezvoltarea orasului si o cheie pentru reconstructia, in sens modern, a echilibrului dintre optiunea individuala si cea colectiva. Administratia si promotorii nu-si mai repartizeaza responsabilitatile in spatiu, ci in timp; administratia achizitioneaza terenuri supuse transformarii, le sistematizeaza si cedeaza antreprenorilor publici si privati loturile de construit, pe baza echilibrului economic. Devine

posibila proiectarea unei amenajari complexe, fara obstacolul limitelor de proprietate si a cladirilor izolate, fara presiunea rentei funciare; astfel se deschide calea pentru o noua proiec­tare, unde cultura artistica, eliberata, in sfirsit, de apasarea trecutului, este gata sa se inscrie.

Arta si urbanismul converg astfel spre acelasi rezultat: pe de-o parte, reintroducerea creatiei artistice la diferite niveluri ale ame­najarii urbane, pe de alta parte, transformarea planificarii intr-o combinatie rationala de interese publice si private, compatibile intre ele, in cadrul regulilor pietei si ale competitiei economice. Miza este o noua organizare a orasului, luindu-se in consideratie ansamblul functiunilor sale de cadru fizic in care viata omului isi poate dobindi intreaga sa valoare. Artistii neoplasticieni - Van Doesburg, Mondrian -si-au dat seama, cu luciditate, ca cercetarea artistica trebuie sa patrunda in viata; si nu e o intimplare ca unul dintre ei, Cor van Eesteren, devine, in anul 1928, responsabilul primei mari experiente de planificare moderna, planul director al Amsterdamului, aprobat in anul 1934. Mondrian se exprima astfel:

"Mediul, ca si viata, par incomplete, in starea lor imperfecta si in necesitatea lor redusa. Astfel, arta devine un refugiu : aici se cauta frumusetea si armonia care lipsesc sau se urmaresc in zadar in viata si in lume. Frumusetea si armonia au devenit un ideal inaccesibil: transpuse in arta, ele sint alungate din viata [1922]'5. "in viitor, realizarea echilibrului plastic al realitatii perceptibile a mediului va inlocui opera de arta. Atunci nu vom mai avea nevoie de pictura si de sculptura, pentru ca vom trai intr-o arta realizata. Arta este doar un surogat atit timp cit frumusetea vietii este insuficienta. Ea va disparea pe masura ce viata va cistiga in echilibru [1942]'.

Miscarea care s-a numit "arhitectura moderna' a stiut sa profite cu multa oportunitate de momentul in care se deschideau si se eliberau numeroase cai: epuizarea cercetarii picturii postcubiste, dorinta de o noua integrare a valorilor, dupa primul razboi mondial, , marile programe de reconstructie de dupa razboi, inceputul, unei , intelegeri stiintifice a comportamentelor individuale si colective. . Aceasta tentativa este comprimata intr-o perioada foarte scurta de t timp - intre relansarea economica din anul 1924 si criza din anul 1929 -, dar imprima culturii europene o dezvoltare durabila : arhi­tecti de diferite orientari invata sa lucreze impreuna in Bauhausul lui i

Gropius (intre anii 1919 si 1928) si, din acest creuzet, ies cele mai extraordinare experiente aparute, de secole, in Europa: Mies Van der Rohe, Le Corbusier, Aalto.

Acesta este climaxul culturii artistice europene, care rupe, in acelasi timp, legatura cu traditia acestui continent si ofera o baza conceptuala utilizabila in intreaga lume, pentru modernizarea tututor celorlalte traditii. in urmatorul paragraf vom examina consecintele lui in mediul european, dar, in acelasi timp, trebuie considerat in sensul sau cel mai larg, care schimba modul de a gindi si de a transforma orasul.

Pentru a sparge constringerile teoriei si practicii postliberale, trebuie facuta fabula rasa si scapa, o data pentru totdeauna, de sub greutatea apasatoare a formelor conventionale mostenite din trecut. Traditia istorica europeana, redusa la niste esantioane de stiluri, devenise de fapt inutilizabila, la fel ca "ideile primite' flaubertiene. O data depasit acest obstacol, artistii nascuti in ultimele doua decenii ale secolului al XlX-lea pot da friu liber exploziei inventive din anii '20, dar si unei nokperceptii a trecutului, bazata pe detasarea critica, deschisa fara limite spre intreaga gama de experiente umane. Con­tinuitatea subiectiva a aventurii europene lasa loc intelegerii obiective a ansamblului interventiilor umane asupra peisajului. Este vorba de

regasirea unei apropieri responsabile, progresive, asumata in mod colectiv, a decorului urban si, in acest sens, de evitarea oricarui "modernism' tendentios si artificial.

Rolul orasului, ca sistem peisagistic opus restului teritoriului, devine, in mod necesar, problematic: cadrul noii proiectari urbane este intregul mediu geografic, iar in acest cadru orasul isi gaseste o

noua definitie.

Sint enuntate functiunile orasului: locuirea, munca, cultivarea trupului si a sufletului, circulatia (Le Corbusier) si se definesc caracteristicile lor in opozitie cu orasul postliberal. Locuinta, unde se petrece cea mai mare parte a zilei, devine elementul principal al orasului, dar ea este inseparabila de serviciile care formeaza "pre­lungirea' ei (fig. 73); activitatile productive determina trei mari tipuri de aglomerari: orasul risipit in teritoriu, orasul industrial linear si orasul comercial circular (fig. 74); activitatile recreative primesc numeroase spatii libere, dar nu este suficient sa fie con­centrate in anumite zone, ci trebuie sa formeze un spatiu unic, unde toate celelalte elemente sint distribuite in mod liber (parcul din secolul al XlX-lea prefigureaza noul oras, care nu este decit un mare parc, echipat pentru toate necesitatile vietii urbane); circulatia trebuie sa fie repartizata in functie de necesitatea diferitelor mijloace de transport, iar strada-coridor trebuie sa fie inlocuita cu un sistem de trasee separate pentru pietoni, biciclete, vehicule lente si vehicule-rapide, trasate in spatiul continuu al orasului-parc. 

Construirea orasului reincepe de la elementele minime ale dife*4 ritelor functiuni, prin asocieri succesive, susceptibile de solutii tipice si repetabile. in ceea ce priveste resedinta, elementul functional minim nu este cladirea - casa izolata sau imobilul -, ci locuinta; tocmai pornind de la locuinta, se demonteaza formele traditionale de organizare si se studiaza altele, raspunzind unei game intregi de exigente, vechi si noi. Primele tentative din acest domeniu au fost deseori utopice si aproximative; dar fara acest demers, nu s-ar fi putut aborda in mod serios proiectarea orasului modern, recu­noasterea multitudinii nevoilor de sintetizare, dar si bogatia traditiilor locale care trebuie salvate de la schematizarea stilurilor.

Aceasta metodologie nu constituie o ultima orientare stilistica care se suprapune tehnicii de constructie, ci trebuie sa unifice aceste tehnici astfel incit sa rezolve in mod riguros nu numai problemele sectoriale, ci si pe cele de ansamblu. "Arta si tehnica sint

indivizibile', spune din nou Mondrian sau, mai degraba, trebuie sa redevina, asa cum se intimpla cu doua secole in urma. in momentul in care stiinta si tehnologia europeana devin o referinta obligatorie in intreaga lume, abordarea stiintifica a proiectarii urbane este modalitatea de a distinge, in modelele urbane europene, contributiile generale, valabile in toate cazurile, si cele particulare, tendentioase; aceasta pentru a recupera si revaloriza, in sens modern, traditiile locale din orice parte a lumii.

Reinnoirea oraselor europene in ultimii cincizeci de ani

Dezvoltarii culturale, cu valentele sale universale si sistematice care sint astazi usor de recunoscut, i se contrapune una dintre cele mai tulburate si precare istorii. in Europa schimbarea se produce dupa primul razboi mondial si tocmai spaima de aceasta experienta a

ajutat cultura europeana sa iasa din ea insasi si sa priveasca in mod critic spre trecut; conditiile propice au aparut in timpul reconstruc­tiei materiale si morale din deceniul urmator. incepind din anul 1929, criza economica si apoi cel de-al doilea razboi mondial au pus capat majoritatii experientelor de planificare urbana pe termen lung si au impus altele, dictate de starea de urgenta. in perioada de dupa al doilea razboi mondial, impartirea Europei in doua blocuri restringe - in Est, dar intr-o oarecare masura si in Vest - limitele discutiei si experimentarii. Schimbarile din anul 1989, oricare ar fi consecintele lor, sparg acest cadru si invita la trasarea unui cadru unitar de probleme si de oportunitati, in care se vor inscrie experien­tele europene din a doua jumatate a acestui secol.

Planificarea urbana este un proces care depinde de numeroase conditii - culturale, institutionale, economice - care pot fi armo­nizate cu efort si cu multa greutate. De aceea ideile din perioada interbelica au produs mai ales constructii izolate, exemplare, care figureaza in cartile de arhitectura (amintim numai principalele opere realizate in anul 1929: vila Savoye la Poissy, vila Tugendhat la Brno, Columbushaus la Berlin, sanatoriul din Paimio, uzina Van Nelle la Rotterdam, casa lui Narkomfil din Moscova); alte ansambluri sau cartiere sint construite din initiativa publica in Olanda si in Republica de la Weimar, promovate de Oud la Rotterdam, de May la Frankfurt si de Martin Wagner la Berlin; dar singurul proiect de sistematizare a unui mare oras este planul director al Amsterdamului, elaborat intre anii 1928-1934, sub directia lui Van Eesteren, si realizat punct cu punct in cursul urmatorilor treizeci de ani, in pofida intreruperii dintre anii 1940-1945, din timpul ocupatiei ger­mane, utilizind practica seculara a asanarii preventive a terenurilor, care facuse deja posibil planul din anul 1609 si realizarea lui, pe parcursul secolului al XVII-lea (fig. 75).

La Amsterdam se recunoaste, pentru prima oara, eterogenitatea dintre noua periferie - inventata in mod liber prin intermediul montarii unor minime elemente functionale - si orasul semicircular baroc, cu toate extinderile de pina la sfirsitul anilor '20; se renunta la "haussmannizarea' orasului vechi cu scopul de a unifica cele doua parti, iar acesta este pastrat in forma originara. Unificarea lor este realizata prin amenajarile peisagistice externe, care patrund in oras, separind zonele vechi de cele noi. Parcurile traditionale capata un nou rol structural sau devin chiar piese esentiale ale organismului

urban: lacul Sloterplas, in jurul caruia se intind noile cartiere occidentale; padurea de 900 de hectare, realizata ex-novo, intr-o zona nisipoasa din sudul orasului.

In Anglia, contactul dintre traditia locala (Ruskin, Howard, Geddes) si cultura continentala pune in miscare, spre sfirsitul ani­lor '30, cel mai complex experiment european de planificare urbana si teritoriala care priveste orasul cel mai populat si cel mai refractar la interventiile coordonate, Londra. Raportul Barlow (1937-1940) critica repartizarea populatiei engleze in teritoriu si hotaraste, in anul 1938, sa intrerupa dezvoltarea periferica a capitalei, inconjurind-o cu fisie de pamint inca neocupat, green belt. Planul director al

Londrei este dezbatut in timpul celui de-al doilea razboi mondial; in anul 1944 este aprobat proiectul lui Abercrombie si Forshaw, care prevede reorganizarea zonei interioare a green belt, prin reducerea populatiei si crearea, in contrapartida, a unor orase noi, din initiativa publica, dincolo de aceasta centura (fig. 76). in anul 1946 este lansat programul national new towns, opt in jurul Londrei si sase in alte regiuni ale tarii; obtinerea primelor rezultate concrete genereaza o dezbatere si revizuiri succesive ale experientelor in curs (fig. 77). in anii '50 si '60 sint fundate alte new towns; dimensiunea lor -

prevazuta initial la 50 000 de locuitori - creste la 100 000 si, intr-un caz (Milton Keynes), la 250 000 locuitori. Development corpom-tions, create in mod expres de stat, trebuie sa conceapa planuri de urbanism, sa achizitioneze, sa amenajeze si sa revinda terenuri; astfel, mai multe milioane de persoane au fost instalate fara a fi cheltuiti banii publici si chiar realizindu-se un mic beneficiu, dupa cum se arata in cartea lui Osborn si Whittick, aparuta in anul 1963 ; pentru a impaca dorinta traditionala de a trai in natura si obtinerea unui efect urban, care sa dea autonomie si insufletire centrelor noilor aglomerari, s-au folosit resursele cele mai rafinate ale culturii arhitecturale engleze6.

Neimplicata in razboi, Suedia realizeaza in anii '40 si '50 planuri de extindere de o mare acuratete, pentru Stockholm si pentru alte orase, cu o atentie speciala acordata varietatii constructiilor si inca­drarii lor in peisaj ; aceste exemple sint apreciate si imitate in alte tari europene unde incepe reconstructia, dupa razboi.

Orase noi Parcuri nationale

Zone cu peisaje

exceptionale

Parcuri cu paduri

Drumuri ,, , Limitele regiunilor supuse planificarii economice kilometri

in Franta, reconstructia debuteaza intr-un cadru institutional si cultural inapoiat; comenzile facute lui Le Corbusier pentru Marsilia, lui Perret pentru Le Havre si Amiens sint exceptii nesemnificative. Abia in timpul celei de-a cincea Republici s-a recurs, pe scara larga,

la urbanismul public. Zonele de urbanizare prioritara (ZUP), instituite in anul 1958, sint importante prin dimensiunile lor - pina la 100 000 de locuitori -, dar conventionale in ceea ce priveste tipologiile si rezultatele ambientale; urmatoarele villes nouvelles, proiectate intre anii 1965 si 1970 - cinci in jurul Parisului, patru linga Lille, Rouen, Lyon si Marsilia - apartin, in schimb, unui plan national de sistematizare a zonei pariziene (fig. 79), in contrapondere cu metropolele de echilibru: Lille-Roubaix-Turcoing, Nancy-Metz, Strasbourg, Lyon-St. Etienne, Marsilia, Toulouse, Bordeaux, Nantes. Noile asezari, de dimensiuni foarte mari (300 000 - 400 000 de locuitori), trebuie sa satisfaca exigentele exprimate acum in materie de forma si de mediu ambiant, carora li se vor da raspunsuri foarte inegale. Estimarile de crestere a populatiei facute in anii '60 - 14 000 000 de locuitori in zona pariziana si 75 000 000 de locuitori in intreaga Franta, pentru anul 2000 - au fost revizuite in deceniul urmator, iar obiectivul reorganizarii 1-a inlocuit treptat pe cel al cresterii canti­tative.

Germania trebuie sa-si reconstruiasca un patrimoniu urban dis­trus in mare masura de cel de-al doilea razboi mondial; aceasta reconstructie debuteaza in surdina, fara planuri ambitioase, intr-un cadru legal evoluat, dar nu innoit. Rezultatele durabile ale acestei faze sint reprezentate de centrele multor orase mari si medii, unde efortul incapatinat de a reface monumentele distruse nu se extinde si

asupra contextului, adesea banalizat de o cladire neingrijita. Abia dupa anul 1960 apar planuri mai indraznete, la nivelul landurilor sau al unei zone omogene, cum este planul Ruhr, elaborat in anul 1966. Datorita dezvoltarii economice, prima faza a reconstructiei devine desueta si ia nastere o transformare ulterioara a oraselor mai importante - Frankfurt, Hamburg, Miinchen - prin proiecte de arhitectura izolate. Reteaua foarte densa de orase existente, unde nici unul nu atinge dimensiuni necontrolate - Berlinul ramine totusi divizat si izolat - nu accepta crearea de noi orase, ci doar extinderea unor orase secundare, uneori in proportii considerabile: Wolfsburg, Duisburg. in Berlinul Occidental se lanseaza, in anul 1984, un amblu program de sistematizare urbana care respecta reteaua stra­zilor din secolele XIX si XX: dar, dupa anul 1989, dupa caderea Zidului, se impune o problema mai dificila si anume integrarea celor doua orase, care va obliga autoritatile sa faca transformari

curajoase de ansamblu.

in Olanda se continua planificarea urbana la nivel inalt si se intaresc controalele la scara teritoriala: sistematizarea estuarelor i fluviilor, asanarea zonei Zuiderzee, planul de ansamblu al marilor ; orase care formeaza un arc de cerc intre Amsterdam si Rotterdam - ; numit Randstad - pentru a evita sudarea lor si pentru a pastra un spatiu liber median. in tarile scandinave, in Elvetia, in Austria, in absenta problemelor grave, se ajunge la mentinerea unui echilibru acceptabil intre oras si teritoriu.

Italia si Spania rateaza, in schimb, trecerea la sistematizatea teritoriala. Regimurile dictatoriale impiedica modernizarea legilor urbanistice simultan cu restul Europei, iar interesele cristalizate confirma aceasta situatie chiar si dupa revenirea democratiei, in anul 1945, respectiv 1975. Astfel, numeroasele constructii recente au fost facute, aproape in intregime, pe suprafete private ; in jurul oraselor vechi, se dezvolta periferii imense, deformate de specula; planurile urbanistice municipale nu sint corectate de nici o politica de ansamblu. Aceasta situatie permite, desigur, realizarea citorva cladiri de buna calitate, dar nu si unor medii urbane satisfacatoare, in ultimii ani, cind cea mai mare parte a transformarilor a avut loc, s-a incercat corectarea peisajelor masacrate din anumite orase, cu ingeniozitate si uneori cu succes ; amintim programele de renovare din Barcelona si din unele orase italiene de marime medie: Bologna, Modena, Brescia.

in tarile din estul Europei, nationalizarea pamintului n-a servit la ameliorarea imaginii orasului, dimpotriva, i-a distrus caracterul fundamental, suprimind dialectica dintre deciziile generale si cele particulare. Proprietatea publica asupra spatiilor, fara confruntarea cu initiativele private concurente, deschide calea optiunilor arbitrare, nemotivate si insignifiante : marile sistematizari colective iesite din imaginatia arhitectilor, fara sa aiba de infruntat presiunea traficului si a comertului, se degradeaza rapid si nu pot rezista trecerii timpului.

Efortul de a rationaliza planificarea publica - care este important mai ales in Polonia - nu impiedica multiplicarea greselilor de parcurs si nu suplineste invechirea instrumentelor tehnice. Acum cind a

cazut cortina politica a acestor experiente, apar rezultatele lor dezastruoase : pagube considerabile ale mediului, periferii gigantice formate din blocuri cu multe etaje care se prabusesc literalmente in bucati si care par imposibil de reparat, spatiile publice care trebuie restaurate si distrugerea intregii vieti autonome a oraselor mari si mici. in Cehoslovacia, crutata de razboi, frapeaza supravietuirea -voita sau fortuita - a unor orasele istorice perfect conservate (Cesky Krumlov, Hradec Kralove, Kutna Hora), chiar daca cu pretul inacceptabilelor sacrificii economice si sociale, care nu se mai pot perpetua in viitor.

Acest cadru eterogen, cu defectele si calitatile sale, pare astazi pe cale de a se stabiliza; este o diferenta fata de restul lumii, in continua dezvoltare si schimbare. Populatia nu mai creste, patri­moniul imobiliar se dezvolta mai lent, constructiile industriale se modernizeaza fara sa se extinda ori se dezmembreaza; transfor­marile interne, chiar atunci cind sint dificile si pline de constringeri, mai ales in Est, sint, in definitiv, o misiune care trebuie incheiata. Noile transformari economice, sociale si politice se produc in domenii care au o incidenta directa mai mica asupra mediului fizic si lasa sa se intrevada exigenta unei organizari echilibrate a cadrului de viata, unde ameliorarea calitativa, pina acum imposibil de obtinut prin viteza si prin amploarea schimbarilor, sa fie, in sfirsit, posibila.

in aceasta perspectiva, caracterul istoric al asezarilor capata o mai mare importanta. Ca dovada, ceea ce ramine din orasele pre-industriale are o valoare superioara adaugirilor ulterioare ; nu este decit o mica parte a intregului patrimoniu construit, dar este important pentru ca sustine tot restul, ca simbol de identificare a locurilor, ca punct de referinta al imaginatiei colective sau ca receptacul al "bunurilor culturale', monumente, tablouri, statui oferite utilizarii colective. Periferiile sustin uneori cu demnitate comparatia, dar adesea ele sint mult mai proaste, mai putin ospitaliere, mai depri­mante, in loc sa adaptam vechile nuclee la extinderile moderne, ca acum un secol, sintem convinsi ca trebuie sa le modificam pe acestea din urma, pentru a le indrepta distorsiunile si a atenua contrastul dintre acestea si centrele istorice.

Protejarea vechilor cartiere, care au devenit centre ale oraselor moderne - "centre istorice', cum sint numite - in numeroase tari este resimtita demult ca o necesitate. Consiliul Europei lucreaza

inca din anul 1972 asupra orientarilor menite sa sensibilizeze guvernele nationale pe aceasta tema; in aceasta privinta, trebuie semnalate eforturile constante ale presedintelui Comitetului Monumentelor si Sirurilor, Alfred Schmidt. Contributiile teoretice si experimentale vin din Italia, care pastreaza centrele istorice cele mai ilustre si mai putin alterate de era industriala, dar amenintate de dezvoltarea dezordonata din a doua jumatate a secolului XX, deja mentionata.

Noile teze, care apar in anii '70 si '80, sint:

Recunoasterea oricarui centru istoric ca un organism fizic care trebuie protejat si restaurat in intregul sau: pentru aceasta este necesara extinderea metodelor riguroase de restau­rare elaborate pentru "monumente' si asupra cladirilor "comune', luindu-se drept criterii nu clasificarile subiective, ci diferentele obiective de functiune si de constructie.

Aprofundarea naturii particulare a "bunului' care trebuie conservat, care nu este doar un obiect neinsufletit pe care il vizitam, ca operele de arta dintr-un muzeu ori monumentele dintr-un oras traditional, ci un decor locuit, inzestrat cu o calitate care lipseste orasului contemporan, ceruta, mai nou, de aceasta etapa istorica: stabilitatea raportului dintre populatie si habitat, adica reconcilierea dintre om si mediul sau ambiant.

Aceste doua reflectii repun in cauza aspectele generale ale trans­formarilor in curs. Protejarea unor situri speciale - deja prezenta in cele mai bune planuri de orase, engleze si italiene, din anii '50, introdusa in planul general din Olanda, in anul 1961, in Polonia, in anul 1962, in Franta prin legea Malraux din anul 1962, care instituie zonele protejate - nu este suficienta pentru a stavili valul de con­structii care le distruge : dezvoltarea periferiilor determina cresterea pretului zonei centrale, unde se cer activitati din ce in ce mai rentabile, chiar cu pretul expulzarii locuitorilor si obiceiurile tradi­tionale ; acestia sporesc si mai mult dezvoltarea periferiilor, a caror presiune asupra centrului creste, alimentind acest fenomen. Pentru a intrerupe aceasta logica a neadaptarii perpetue si pentru a stabiliza zonele deja construite se cere o interventie publica, cum a fost in noile asezari planificate, care sa ofere, in noua directie, o serie de avantaje publice si private. Pluralitatea initiativelor este cu atit mai

necesara in acest domeniu, pentru a salva caracterul compozit inerent istoriei orasului care trebuie conservat.

Obiectivul cel mai ambitios este recunoasterea "normalitatii' zonelor speciale - centrele istorice odinioara in echilibru cu mediul rural inconjurator - si izolarea, in schimb, a numeroaselor anor­malitati din noile periferii, pentru a le asimila, in timp, prin actiuni adecvate de recuperare. Valorile pastrate in centrele istorice nu trebuie sa fie doar protejate, ci introduse intr-un circuit al utilizarii, altul decit cel obisnuit, adica apartinind vietii cotidiene si nu divertis­mentului si recrearii, care, intr-un viitor mai indepartat, poate fi reluat, in linii generale, dupa profetia lui Mondrian din anul 1931 : "frumusetea transpusa in viata: aceasta poate fi mai mult sau mai putin posibil in viitor'.

Experientele conduse de aceasta idee sint, pe moment, spo­radice : unele programe municipale - in Italia, Bologna, intre anii 1969-1980, Brescia, intre anii 1975-1990 ; in Germania, Bamberg; in Olanda, Amsterdam, Rotterdam, Delft; in Anglia, York, Chester - si multe altele, conduse de asociatii private ; dar ele devin tot mai numeroase sub presiunea unei opinii publice tot mai sensibila la noile motivatii. Legatura lor cu traditia specifica oraselor europene este evidenta, dar ele fac apel, in cadrul unei culturi arhitecturale reinnoite, si la contributiile altor culturi. Prin opera cercetatorilor italieni, francezi, englezi si localnici se incearca experiente analoage in lumea islamica, sudamericana, indiana, japoneza, unde recu­perarea este intirziata si distrugerile sint mai mari. in discutie este cadrul de viata al familiei umane, nu al unei singure parti, care, in ziua de astazi, nu mai poate fi considerata a fi independenta.

O meditatie asupra viitorului

Acum cind se desavirseste integrarea economica a tarilor din Europa Occidentala si cind se deschid noi relatii cu tarile din Est, care mai este rolul oraselor? Ce solicitari, ce obstacole, ce probleme apar in acest domeniu ?

1) Orasele reprezinta si, intr-o oarecare masura, prelungesc procesele de lunga durata care stau la originea istoriei europene si care se masoara in multe secole. Ele prezinta si pastreaza mai

degraba valorile autonomiilor locale nascute la sfirsitul Evului Mediu, decit pe acelea ale nationalitatilor afirmate in ultimele cinci secole. Chiar si orasele care sint mai demult sau mai de curind capitalele unui stat ramin, inainte de toate, capitalele unei provincii sau ale unui district si intretin un raport ambiguu de identificare si de antagonism cu puterea nationala. Parisul si Londra, care s-au dezvoltat de-a lungul vremii ca centre ale unor state de prima importanta, beneficiaza de o superioritate indiscutabila in Franta si in Anglia si ramin niste metropole mondiale; eforturile lor de reechilibrare cu restul tarii au fost relativ reusite, aratind ca statura unui mare oras poate fi controlata prin masuri adecvate. Berlinul, a treia metropola, care ajunge mai tirziu in competitie cu primele doua, a fost retrogradat prin divizarea Germaniei si recuperarea lui apartine viitorului. Madridul - ales drept capitala de Filip al II-lea, in anul 1561 - Roma si Bruxelles - promovate in acest rol in anul 1830, respectiv 1870 - sint contrabalansate, in mod eficient, de alte orase spaniole, italiene si belgiene de aceeasi importanta. in Olanda functiunile nationale sint repartizate intre mai multe orase ale Ranstadului. Orasele hanseatice Hamburg, Bremen si Liibeck au un statut echivalent cu landurile din Republica Federala a Germaniei. Fostele capitale habsburgice, Praga si Viena, au fost reduse la scara unor capitale de tari mici. Sediile noilor organizatii nationale -Geneva, Viena, Strasbourg, Bruxelles- concureaza, de acum, cu capitalele statelor traditionale. in Rusia, confruntarea dintre cele doua capitale istorice, Moscova si Sankt Petersburg, nu s-a stins inca. Doar in unele tari periferice - Grecia, Romania, Bulgaria, Portugalia - capitala striveste sub greutatea sa orasele secundare, asa cum se intimpla si in afara Europei.

Pretutindeni orasele se identifica cu administratiile locale, care prelungesc functiunile comunitatilor autonome medievale, avind, uneori aceleasi frontiere. Acest rol are avantaje si dezavantaje: ofera un cimp politic restrins si profund resimtit, care ii apropie pe cetateni de alesii lor; impiedica functionarea structurilor intermediare indispensabile planificarii urbane moderne care in anumite tari, precum Italia, nici macar nu exista. Organizarea ecleziastica se modeleaza si acum dupa comunitatile locale, cele doua autoritati, religioasa si civila, aflindu-se fata in fata in orice localitate, cit de mica, manifestind pluralitatea referintelor asociative, proprie tra­ditiei europene.

2) Orasele europene formeaza o retea densa pe un teritoriu relativ restrins : este urma lasata de "lumea plina' care a pornit, in secolul al XVII-lea, la cucerirea intregii lumi. in era industriala, atunci cind orasele au crescut fara masura, raportul lor cu teritoriul a intrat in criza, acesta raminind o referinta pretioasa si rivnita, pe care refor­matori ca Ruskin, Morris, Geddes il regretau si pe care urbanistii incercau, intr-un fel, sa-1 reintroduca in oras, sub forma parcurilor

publice.

Acest raport este de acum obiectul unei evaluari diferite, pentru ca atit mediul agricol, cit si cel natural se afla in pericol. in alte parti, vaste spatii naturale, abia atinse de mina omului, ramin mai importante decit orasele, compensind astfel defectele acestora; pretutindeni in Europa este evident faptul ca restabilirea echilibrului ambiental nu mai este incredintat naturii, ci muncii omului si, in aceasta perspectiva, orasele isi recapata importanta: de aici poate incepe reconstructia mediului in ansamblu, iar in centrele istorice care au supravietuit - mai mult decit la tara - se regaseste modelul unui mediu echilibrat, impacat, pe masura omului. Orasele aparent mai dense - Venetia, Bologna, Bruges, Praga - sint in realitate universuri de cladiri, de gradini, de oglinzi de apa strins inlantuite intre ele, cu deschideri directe si optimiste spre spatiile libere, protejate, din imediata lor vecinatate.

Orasul reprezinta laboratorul reconstructiei ambientale si, in acelasi timp, garantia ca aceasta actiune este realizabila, pentru ca ea a reusit intr-un trecut inca apropiat si pentru ca ea functioneaza inca, in parte.

3) Izolarea bunurilor culturale in sfera protejata a muzeului si a conservarii - separarea de frumusetea vietii, intuita de pictorii neoplastici - devine cu atit mai amenintatoare cu cit mijloacele de comunicare in masa largesc sfera conservarii si amplifica pasivitatea beneficiarilor sai.

Orasul european preindustrial, cu permeabilitatea dintre spatiile publice si private, prin intermediul fatadelor, este instrumentul unei distribuiri si utilizari diferite a acestor bunuri. Se folosesc imaginile acumulate intr-un lung interval de timp, cind se locuieste, se munceste, se circula. in scurgerea vietii cotidiene, contemplarea frumusetii e introdusa ca o alinare, nu doar ca o preocupare specifica timpului liber.

Astazi, aceasta functiune este din ce in ce mai mult inlocuita de mijloacele de comunicare moderne, care nu depind de spatiu sau de timp. Imaginile operelor de arta, de sculptura, de arhitectura, ca si spectacolele vizuale si acustice sint disponibile tuturor, prin carti, reviste, suplimente ale cotidianelor, ecranele televizoarelor, discuri, casete, intr-o forma care anuleaza raportul direct si restringe auto­nomia de opinie. Se aude ca un tablou impresionist a fost cumparat de un colectionar japonez pentru o suma ce depaseste orice bun simt si nu se mai stie unde 1-a pus, probabil intr-un seif la banca.

Orasul - in masura in care functioneaza - ramine o alternativa reala la aceste mecanisme si o demonstratie a insuficientei lor. Pe masura ce interesul pentru imaginile reproduse descreste, lumea se napusteste in salile de expozitii pentru a vedea operele originale; calatoreste, pentru a le vedea in locurile lor de origine; invata sa le aprecieze mai bine daca le percepe in timpul traiectoriei vietii si a muncii zilnice, alternindu-le cu gindurile lor obisnuite; stabileste o diferenta intre a locui, a lucra, a se plimba intr-un mediu agreabil sau degradat; percepe mediul de viata ca pe o opera concreta de arta, unde se poate intra si trai, iar operele izolate ca pe ele­mente constitutive ale unui ambient, nu doar ca pe niste imagini ratacitoare.

Pe alte continente, unde orasele sint mai departate unele de altele si mai putin legate de amintirea trecutului, functiunea mass-media a devenit exclusiva si lasa sa se intrevada necesitatea umanizarii cadru­lui urban, dincolo de limitele traditionale de spatiu si de timp, care va fi probabil problema centrala a lumii de miine. in Europa, constelatia densa a marilor si micilor orase, desi maltratata si, in parte, depasita de realitatea sociala si politica indica inca o pretuire responsabila si activa a patrimoniului cultural, localizat in spatiu; ajuta sa se tina sub control enorma crestere a difuzarii culturale si functioneaza ca o referinta stabila printre valurile sale efemere. in competitia dintre cele doua moduri de folosire a bunurilor culturale, administratia oraselor si inteligenta planificatorilor sai pot juca un rol important.

4) Conceptia aristotelica a unui mediu integrat si perfectibil, pentru deplina satisfacere a exigentelor umane, a redevenit actuala in lumea de astazi. Aceasta misiune a putut fi atribuita, pe buna

dreptate, orasului deschis din Grecia clasica, care cuprinde populatia din interiorul si din afara zidurilor, intr-un cadru fizic dominat de marile arhitecturi publice autosuficiente. Traditia europeana este diversa: orasele se nasc ca entitati inchise (Weber7), unde exigenta autonomiei, care predomina asupra egalitatii interne si disponibilitatii fata de lumea exterioara, corespunde unui decor compozit, imperfect, nascut din echilibrul impulsurilor antagonice. Acestei traditii i se datoreaza splendidele realizari de la Venetia, Siena, Bruges, Niirnberg si din alte zeci de mii de orase mari si mici, atit de diferite chiar atunci cind sint apropiate unele de altele, dar si inchistarile orasenesti, conflictele interne, fragilitatea institutio­nala si sociala. Calitatea spatiilor urbane se bazeaza pe un echilibru instabil intre spontaneitate si regularitate, pe o combinatie intre controlul public si initiativa privata, care se poate dovedi corecta sau gresita, stimulanta sau paralizanta.

Renta funciara urbana - altfel spus profitul specific legat de ocuparea locurilor care nu sint intersanj abile - isi face simtita inca de la inceput influenta asupra compozitiei peisajului urban, o data cu abolirea dominatiei despotice a puterii statale si structura incinte­lor inchise, caracteristice oraselor islamice si orientale. in orasele comerciale ale Europei medievale si baroce - Genova, Florenta, Anvers, Amsterdam - speculatia funciara nu a fost suprimata, ci inclusa in niste limite prestabilite, astfel incit diversitatea creata de concurenta a fost folosita, aproape intotdeauna, cu succes, pentru a imbogati, fara a-1 denatura, modelul uniform al proiectului public. Extinderea Amsterdamului de-a lungul celor trei canale semicir­culare desenate de Staets in anul 1607 se poate alatura cartierului lui Jordaan, unde planul constituie rezultatul mecanic al unei parcelari speculative, care nu a facut obiectul unei gindiri de ansamblu.

Acum un secol si jumatate, in anul 1858, atunci cind prefectul Haussmann a pierdut confruntarea cu Baroche, presedintele Consiliului de Stat, dupa cum am relatat in capitolul al Vl-lea, aceste limite au fost depasite. Iesirea din aceasta infruntare a fost platita cu un pret enorm, in termenii dezechilibrului economic si spatial si, de atunci, speculatia funciara conditioneaza intr-o masura inacceptabila transfor­marea oraselor; remediul nu poate fi gestiunea colectiva permanenta a intregului teren urban, care este straina traditiei europene si care s-a dovedit oneroasa in tarile socialiste din Est. in confruntarea

dintre interesele publice si cele private trebuie gasita masura exacta: este o «problema de gradare, similara multor altora care apartin traditiei noastre autentice.

Noua combinatie dintre interesele publice si private propusa in primele decenii ale secolului XX, nu in spatiu, ci in timp, vizeaza exact interventia initiativei publice in momentul in care tesutul urban se transforma, lasind curs liber, inainte si dupa, jocului intereselor private: este cea mai buna apropiere gasita pina acum, pentru a restabili, in noul context social si institutional, echilibrul dintre cele doua sfere, propriu istoriei europene si pentru a putea juca din nou cartea inventiei calitative in diferite domenii ale proiectarii. Nu preponderenta optiunilor publice sau private este in cauza, ci punerea lor potrivita in joc, intr-un proces care trebuie sa fie, deopotriva, coordonat si spontan.

intr-o perspectiva mondiala, cele trei modele de planificare urbana elaborate in Europa dupa Evul Mediu - modelul geometric al noilor asezari realizate incepind din secolul al XVI-lea si cele doua tipuri de modernizare a oraselor existente, introduse in a doua jumatate a secolului al XlX-lea si in prima treime a secolului XX -coexista in orice parte a lumii, primul model fiind preponderent acolo unde prima ocupare a solului era mai putin densa, in timp ce celelalte doua privesc mai ales transformarea zonelor mai dense. in Statele Unite, de exemplu, situatia amintita a fost evitata; conflictele lumii industrializate sint atenuate de multitudinea optiunilor deschise pe un spatiu foarte vast si de importanta zonelor rezervate celor mai variate utililizari publice. Dintr-un punct de vedere mai general, aceste modele au in comun obiectivul coexistentei diferitelor niveluri de planificare si integrarii, intr-un proiect de ansamblu rational, incredintat administratiei publice, a unui mare numar de optiuni antagoniste. Peisajul urban cel mai neobisnuit din lumea actuala, cel din Manhattan, este produsul competitiei dintre o infinitate de opere foarte diferit realizate in cea de-a treia dimensiune, pornind de la o grila cadastrala uniforma, stabilita in anul 1811; este ultimul si cel mai senzational rezultat al cercetarii imperfecte, care este chintesenta traditiei urbane europene si care, pe un plan general, pare inseparabil de ideea de democratie. Pentru a urma ideea aristotelica a orasului pentru om, poate fi parcursa doar calea medierii deschise, pro­gresive, perfectibile si nedesavirsite. ;<

in acelasi timp, trebuie sa recunoastem istoricitatea si noutatea acestei sarcini. in special in Europa, unde exista o mostenire atit de apasatoare de vechi scenarii urbane, degeaba se doreste reproducerea metodelor si formelor unui trecut din care am iesit de foarte multa vreme. Integritatea ambientului umanizat - oras si teritoriu - nu poate fi garantat prin traditie, ci este incredintata aventurii gindirii critice, care trebuie sa compare si sa corecteze aceste optiuni. Dezbaterea de astazi priveste cele doua metode de urbanizare ima­ginate dupa sfirsitul vechiului regim si se continua si in prezent, fara sa i se precizeze iesirea.

Tot de aceasta dezbatere depinde conservarea vechiului patrimo­niu, care depaseste motivatiile noastre prezente si implica generatiile viitoare, probabil mai capabile decit noi sa il inteleaga si sa-1 utilizeze. Pentru restaurarea operelor de arta si instalarea lor intr-un muzeu este suficienta pastrarea obiectelor neinsufletite, dar pentru conservarea oraselor este nevoie de restabilirea echilibrului de inte­rese si de optiuni, care fac sa convietuiasca decorul material si corpul social.

Destinul Venetiei, inca in suspans, este emblematic. Caracterul exceptional al mediului in care a fost construita - pe apa in loc de pamint si fara automobile - a fost suficient sa creeze dificultati de functionare care ar fi putut fi usor depasite prin tehnologia moderna; dar care, dimpotriva, ramin si se agraveaza, pentru ca interesele speculative exterioare, care se servesc de decadenta ei, sint mai puternice decit interesele conjugate ale populatiei orasului si ale culturii mondiale. Nu lipsesc nici banii, nici mijloacele, dar un loc atit de ilustru, in mijlocul Europei civilizate, nu va putea fi, poate, salvat ca un oras viu si va deveni un loc neinsufletit, integrat in circuitul timpului liber, turismului, "culturii' intre ghilimele.

Aceasta chestiune nu priveste numai Europa, ci intreaga lume moderna. in cartea Noul stat industrial, din anul 1967, Galbraith se intreaba care sint cauzele incapacitatii societatii noastre de a crea un cadru fizic armonios si sugereaza trei motive: primatul producti­vitatii, ordinea incredintata dimensiunii verticale a actiunii si absenta din dimensiunea orizontala a mediului inconjurator si natura colec­tiva, nu individuala, a deciziilor privind mediul natural. Existenta dezechilibrelor din orase demonstreaza ca ceva nu merge in lumea de astazi. Dar orasele europene care nu sint sau nu sint inca in

intregime distruse dovedesc faptul ca este posibila crearea unui peisaj armonios si redarea mai putin himerica a utopiei de a conferi societatii noastre o fizionomie mai buna - sau, cel putin, nu mai rea - decit realitatea actuala.



loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Clasici si moderni
O ISTORIE COMENTATÃ A MISCÃRII LEGIONARE, 1927-1999
Texte istorice referitoare la continuturile din programa pentru Lucrarea scrisa semestriala
Masacrul de la Paris, de sf. Bartolomeu
Descoperitori de noi spatii si culturi (secolele XV-XIX)
MAREA UNIRE DE LA 1 DECEMBRIE 1918
DRUMETII PRIN MUNTII PIND - GRECIA
ORGANIZAREA SOCIALA A AGRICULTURII IN EGIPTUL FARAONIC IN TIMPUL VECHIULUI REGAT(2650-2150 i.Hr)
Studiu De Caz - ISTORIOGRAFIA ROMANA
Istoria Razboaielor Punice



loading...