Tainuirea

Tainuirea

170. Notiune si caracterizare. Infractiunea de tainuire - prevazuta inart. 221 C. pen. - este fapta aceluia care, in scopul de a realiza un folos material, dobandeste, primeste sau contribuie la transformarea ori valorificarea unui bun provenit dintr-o fapta prevazuta de legea penala.[1]

171. Structura infractiunii de tainuire. Tainuirea pericliteaza relatiile sociale patrimoniale prin aceea ca asigura, in conditiile prevazute de textul de lege, clandestinitatea faptelor prevazute de legea penala ce aduc atingere patrimoniului.

Incriminarea protejeaza, in subsidiar, relatiile sociale privitoare la infaptuirea justitiei.

Codul penal de la 1936 cuprindea aceasta fapta printre infractiunile contra justitiei. Socotim ca acest punct de vedere este corect. Ocrotirea relatiilor patrimoniale se face aici prin intermediul asigurarii bunului mers al justitiei in cauzele privind infractiunile patrimoniale. Tainuirea are un caracter subsecvent, ea savarsindu-se totdeauna dupa ce fapta principala s-a comis, deci intr-un moment cand, pe prim plan, apare justitia care incearca sa restabileasca echilibrul raportului social patrimonial perturbat.

Pentru infractiunea de tainuire, situatia premisa consta intr-o fapta prevazuta de legea penala din care provine bunul tainuit. Ambele fapte se afla intr-o relatie de corelativitate, denumita in literatura juridica si "conexiune de corelatie"[2] pe care o intalnim si in cazul altor infractiuni (favorizarea infractorului, nedenuntarea unor infractiuni). Aceasta inseamna ca intre fapta principala (din care provine bunul) si fapta subsecventa, secundara (tainuirea) exista o legatura obiectiva care nu atinge cu nimic caracterul autonom al tainuirii. Legatura obiectiva consta in aceea ca existenta faptei secundare nu este de conceput fara prealabila savarsire a faptei principale. Totdeauna fapta principala va precede tainuirea.

Ceea ce va accentua consistenta acestei legaturi obiective este si faptul ca obiectul material al celor doua fapte, principala si subsecventa, este comun. Dincolo de aceasta insa, tainuirea isi pastreaza caracterul de infractiune independenta care se comite numai dupa ce fapta principala s-a consumat. Ca atare, nu putem retine ca circumstanta cu relevanta juridica pentru tainuire imprejurari ce apartin, in realitate, faptei principale. Spre exemplu, fapta principala a fost savarsita de un minor, circumstanta care nu va atrage pentru tainuitor aplicarea dispozitiei cuprinsa inart. 75 lit. c) C. pen.[3] Formele infractiunii principale nu se transmit automat tainuirii, aceasta avandu-si propriile forme, dependente numai de particularitatile obiective si subiective ale savarsirii ei. In sfarsit, urmarea infractiunii (inclusiv existenta pagubei si cuantumul ei) se apreciaza prin raportare numai la activitatea propriu-zisa a tainuitorului. Actele de clementa care nu se refera la tainuire, ci numai la faptele principale, nu sunt aplicabile si tainuirii datorita caracterului ei de infractiune autonoma.

Datorita aceleiasi autonomii, tainuitorul va raspunde penal chiar daca aceasta raspundere nu este incidenta in cazul autorului (sau participantilor) faptei principale. Spre exemplu, autorul faptei principale este un minor sub 14 ani. Tainuirea exista chiar daca, in ceea ce priveste fapta principala, sunt aplicabile dispozitiile art. 10 alin. 1 lit. b1), c), g), h) Cod procedura penala. Referitor la lit. b¹) a acestui text, constatam ca daca in ceea ce priveste fapta principala se stabileste lipsa ei de pericol social, aceasta nu inseamna ca, instantaneu, si tainuirea va fi lipsita de aceasta trasatura esentiala. Periculozitatea sociala a tainuirii, fapta penala autonoma, se apreciaza prin aplicarea criteriilor generice din art. 181 C. pen., la personalitatea tainuitorului si la circumstantele specifice in care s-a savarsit fapta sa. In ceea ce priveste art. 10 alin. 1 lit. e) Cod procedura penala, tainuirea poate subzista chiar daca autorul faptei principale este necunoscut. Este suficient ca bunul tainuit provine dintr-o fapta prevazuta de legea penala. De asemenea, tainuirea va subzista daca, in ceea ce priveste fapta principala, s-a facut aplicabilitatea art. 10 alin. 1 lit. d) Cod procedura penala, in sensul ca nu exista, spre exemplu, vinovatie. De asemenea, chiar daca pentru autorul faptei principale exista o cauza care inlatura caracterul penal al faptei sale, aceasta nu se va rasfrange automat si asupra tainuitorului pentru a face evitabila raspunderea sa penala. (Spre exemplu, autorul faptei principale este iresponsabil).

Latura obiectiva. Fapta se savarseste in modalitati normative cu caracter alternativ.

Primirea, reprezinta o detentie precara a bunului. Spre exemplu, bunul este primit in gaj, depozit, etc. In cazul acestei modalitati caracterul ei esential il constituie acceptarea temporara a bunului in sfera de stapanire patrimoniala a autorului.

Dobandirea, inseamna luarea in stapanire cu caracter definitiv a bunului. Autorul se comporta fata de bun ca un veritabil proprietar. Este cazul cumpararii bunului, primirii lui in dar etc.

Transformarea bunului semnifica modificarea sa astfel incat sa-si piarda cel putin aspectul exterior care il putea face usor de recunoscut de catre partea vatamata (ex.: vopsire, demontare etc.).

Inlesnirea valorificarii bunului consta in ajutorul efectiv care se da ca bunul sa fie instrainat in schimbul obtinerii unui avantaj material (vanzare, recrutare a cumparatorilor s. a.).

Tainuirea vizeaza deci un spectru mai larg de actiuni decat simpla ascundere, aceasta fapta savarsindu-se chiar daca autorul nu s-a preocupat de existenta clandestinitatii ei.

Bunul poate fi adus la tainuitor nu numai de catre autorul faptei principale, ci si de catre un participant la aceasta fapta (instigator sau complice), ori chiar de catre o persoana de buna-credinta. Este suficient ca reala provenienta a bunului este cunoscuta tainuitorului.

Ascunderea bunului poate constitui tainuire atunci cand in schimbul ei se urmareste obtinerea unui folos material (va reprezenta o primire).

Urmarea imediata a faptei este, de regula, o stare de pericol pentru relatiile sociale patrimoniale perturbate prin savarsirea faptei principale, in sensul ca apare, datorita activitatii tainuitorului, pericolul pierderii definitive a bunului, precum si ingreunarea efectuarii justitiei in acea cauza. Rezultatul infractiunii poate consta si intr-o paguba (transformarea sau degradarea bunului, distrugerea sau aducerea sa in stare de neintrebuintare datorita, spre exemplu, conditiilor necorespunzatoare in care a fost tinut de tainuitor).

Tainuitorul nu raspunde solidar cu autorul faptei principale pentru paguba care a fost creata de acesta din urma prin fapta sa. El va fi tinut sa despagubeasca partea civila numai pentru paguba creata prin insusi faptul tainuirii. In acest sens, lamurirea datelor privitoare la raportul de cauzalitate are o mare importanta, deoarece paguba ce s-ar imputa tainuitorului trebuie sa provina nemijlocit din elementul material al faptei sale.

Latura subiectiva. Tainuirea are ca forma de vinovatie numai intentia (directa sau indirecta).

Intre tainuitor si autorul faptei principale nu exista vreo intelegere, intervenita inainte sau in timpul acesteia, cu privire la ulterioara tainuire. O intelegere de acest gen ar schimba calificarea faptei in complicitate.

Tainuitorul trebuie sa stie ca bunul provine dintr-o fapta prevazuta de legea penala. Aceasta cunoastere este certa, deoarece numai o astfel de intelegerese poate corobora cu intentia. Stiinta faptuitorului despre provenienta bunului se probeaza distinct de catre organul judiciar.[5]

Intentia este calificata prin scopul ei. Acesta din urma consta in orientarea faptuitorului inspre obtinerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos de natura exclusiv materiala. Acest scop nu este necesar sa se realizeze.[6] Dovada existentei scopului prevazut de lege se face, de asemenea, aparte, cu exceptia situatiilor in care o asemenea dovada ar rezulta din insusi elementul material al faptei (spre exemplu, cumpararea unui bun cu un pret evident inferior valorii lui reale).

172. Formele infractiunii. Consumarea presupune savarsirea oricarei ipostaze normative in scopul prevazut de lege.

Fapta poate avea forma continuata. Datorita caracterului ei autonom, tainuirea poate avea forma continuata chiar daca bunurile provin din fapte penale savarsite de autori diferiti, dar rezolutia infractionala a tainuitorului este, desigur, unica.[7]

173. Sanctiuni. Tainuirea se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 7 ani.

Pedeapsa aplicata de catre instanta nu poate fi mai mare decat maximul special prevazut de lege pentru fapta din care provine bunul. Aceasta inseamna, insa, ca tainuitorul poate fi sanctionat cu o pedeapsa mai mare decat aceea care se aplica autorului infractiunii principale, atunci cand aceasta este posibila.

Tainuirea savarsita de sot sau de o ruda apropriata nu are relevanta penala. Dispozitia are valabilitate chiar daca autorul faptei din care provine bunul nu este sot sau ruda apropiata cu tainuitorul, dar, daca acesta din urma ar fi denuntat fapta principala, s-ar fi ajuns la condamnarea sotului sau rudei apropiate care au fost in raport cu fapta principala: participanti, nedenuntatori, favorizatori sau tainuitori ai acesteia.[8]