Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Efectele actului juridic civil


Efectele actului juridic civil




Efectele actului juridic civil

Bibliografie selectiva C.A. Diaconu, Principiul inopozabilitatii contractelor fata de terti. Notiunea de tert, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, p. 57-106; I. Deleanu, Partile si tertii. Relativitatea si opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2002, p. 21-167; P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic. Repere pentru o noua teorie generala a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2003, p. 270-327; Gh. Beleiu, Teoria impreviziunii – rebus sic stantibus – in dreptul civil, II, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 34-36; I. Albu A. Man, Utilitatea terminologiei latine cu referire speciala la adagiile pacta sunt servanda si rebus sic stantibus, Dreptul nr. 2/1996, p. 20-27; G. Anton, Teoria impreviziunii in dreptul roman si in dreptul comparat, Dreptul nr. 7/2000, p. 24-37; E. Chelaru, Forta obligatorie a contractului, teoria impreviziunii si competenta in materie a instantelor judecatoresti, Dreptul nr. 9/2003, p. 45.




Notiune. Efectele actului juridic civil constau, dupa caz, in crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile si, implicit, a drepturilor si obligatiilor care alcatuiesc continutul acestor raporturi.

In prezentul paragraf ne vom referi la aspectele juridice comune ale efectelor actelor juridice civile.

Exista trei mari principii care guverneaza efectele actului juridic civil, si anume: principiul fortei obligatorii a actului juridic, principiul irevocabilitatii actului juridic si principiul relativitatii efectelor actului juridic civil. Altfel spus, actul juridic civil se caracterizeaza prin obligativitate, irevocabilitate si relativitate.

Principiul fortei obligatorii a actului juridic. Continutul principiului fortei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda) este stabilit prin dispozitia art. 969 alin. (1) C.civ. potrivit caruia „Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante”.

Potrivit acestui text, actul juridic civil se impune respectului partilor intocmai cum li se impune legea, bineinteles, in masura in care actul juridic este legal facut, adica intruneste conditiile de valabilitate prevazute de lege si nu incalca ordinea publica, dispozitiile imperative ale legii sau bunele moravuri. Subliniem insa ca formularea intrebuintata de legiuitor ( „are putere de lege”) trebuie luata ca o metafora, deoarece „legea partilor” nu se identifica cu legea edictata de puterea legiuitoare.

Mai mult chiar, actul juridic se impune chiar si instantei de judecata care, in caz de litigiu intre parti, trebuie sa respecte actul juridic si sa impuna partilor respectarea lui. Acest principiu este fundamental, deoarece fara el viata juridica ar fi imposibila; el reprezinta nu numai un principiu de drept, dar si unul de morala. In adevar, el consacra respectarea cuvantului dat (o zicala juridica spune: boii se leaga de coarne, oamenii se leaga prin cuvinte).

Exceptii de la principiul fortei obligatorii. Unele imprejurari – straine de vointa partilor – sunt de natura a afecta acest principiu, antrenand fie restran-gerea, fie extinderea fortei obligatorii a actului juridic. Astfel, in ce priveste restrangerea fortei obligatorii:

incetarea actului juridic se produce indiferent de vointa partilor atunci cand dispare unul din elementele constitutive ale actului;

Exemplu: moartea uneia din parti duce la incetarea contractului de mandat; moartea sau punerea sub interdictie a debitorului duce la incetarea contractelor intuitu personae; pieirea fortuita a lucrului la care se refera contractul conduce la incetarea contractului de locatiune sau inchiriere etc.

De alta parte, largirea fortei obligatorii a actului juridic poate avea loc in urmatoarele situatii:

prorogarea (sau prelungirea) prin lege a unor contracte, face sa se extinda efectele actului dincolo de limita in timp stabilita de parti [exemplu: contractele de inchiriere a locuintelor in baza art. 1 din Legea nr. 17/1994, a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 si art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 49/1999]; prorogarea opereaza pentru cinci ani.

suspendarea efectelor unui act juridic cu executare succesiva se produce datorita interventiei unui caz fortuit sau de forta majora;

modificarea unor efecte ale actului juridic s-ar putea impune partilor prin hotarare judecatoreasca, prin aplicarea teoriei impreviziunii potrivit careia actele juridice se considera a fi incheiate – daca sunt acte cu executare succesiva – sub conditia implicita a mentinerii situatiei generale existente la data incheierii lor (clauza rebus sic stantibus). Astfel, daca situatia generala se modifica imprevizibil, stricand echilibrul firesc al valorii prestatiilor reciproce ale partilor, ele ar fi indreptatite sa ceara instantei restabilirea acestui echilibru. Altfel o parte a contractului – in cursul executarii – sufera o paguba ca urmare a dezechilibrului de valoare ivit, in raport cu prestatia celeilalte; am fi deci in prezenta unei leziuni a posteriori.

Exemplu: P inchiriaza lui G camere frigorifice, obligandu-se sa achite el pretul energiei electrice. Dupa un timp pretul energiei electrice creste atat de mult incat el este mai mare decat chiria. Sau, intr-un alt exemplu, V printr-o promisiune unilaterala de vanzare se obliga fata de C sa-i vanda un teren la un pret fix de 20 de milioane de lei. In conventia partilor acest angajament urmeaza sa fie valabil 5 ani. In ziua implinirii acestui termen terenul in cauza valoreaza 40 de milioane; evident, la aceasta data V este pagubit daca primeste de la C doar 20 de milioane de lei.

Rebus sic stantibus (cat timp lucrurile vor ramane neschimbate). In termeni de dictionar aceasta formula – izvorata din dreptul canonic – desemneaza clauza subinteleasa intr-un contract sinalagmatic cu executare succesiva potrivit careia obligatiile asumate de parti sunt conditionate de mentinerea imprejurarilor pe care ele le-au avut in vedere la incheierea contractului; ea sta la temelia teoriei impreviziunii, teorie care nu era impartasita in comunism, iar actualmente jurisprudenta noastra inca mai este ezitanta. Teoria impreviziunii se opune nominalismului monetar care este conceptia Codului civil.

Nominalismul monetar semnifica ca identitatea de nume a unei monede prezuma in mod irefragabil identitatea valorii sale intrinseci, in puterea de cumparare de-a lungul timpului. El este consacrat de Codul civil, in art. 1578: „Obligatia ce rezulta dintr-un imprumut in bani este intotdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract. Intamplandu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor, inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile aflatoare in curs in momentul platii”.

Dimpotriva, principiul valorismului (realismului) admite deprecierea monetara atunci cand valoarea intrinseca a monedei a fost alterata, depreciata.

Dar nu de putine ori partile contractante in hotararea lor de a incheia un contract sunt animate de o evaluare a anumitor imprejurari care ulterior se dovedesc a fi neveridice; datorita unui eveniment imprevizibil, situatia avuta initial in vedere se dezvolta contrar asteptarilor lor.

Daca insa situatiile pe care partile au contat la incheierea contractului constituie insasi baza sau fundamentul acestuia, iar acestea s-au modificat in mod imprevizibil si executarea obligatiei pentru una din parti a devenit mai dificila si excesiv de oneroasa, apare normal o readaptare a contractului la noile conditii economice. Mai concret: atunci cand partile nu ajung la o renegociere, judecatorul va putea dispune o revizuire a contractului sau chiar rezilierea sau rezolutiunea sa. In favoarea acestei teze pledeaza notiunile de echitate si justitie comutativa care cer ca un contract, odata incheiat, in timp sa nu devina un mijloc de injustitie la indemana uneia dintre parti. Dar clauza rebus sic stantibus trebuie primita numai in mod exceptional, cum ar fi cazul „catastrofelor sociale”, bunaoara inflatia galopanta.

In masura in care legiuitorul ramane pasiv, consideram ca reazemul legal al teoriei impreviziunii trebuie sa fie – asa cum corect a procedat Curtea Suprema – art. 970 C.civ. potrivit caruia „Conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres cuprins in ele, dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiunii dupa natura sa” (a se vedea C.S.J., sectia comerciala, decizia nr. 21/1994, Dreptul nr. 12/1994, p. 58). O alta motivare ar putea fi principiul repararii integrale a prejudiciului. Desigur, fiecare din partile actului, pe cat posibil, trebuie sa ia astfel de masuri incat in viitor efectele negative sa nu se realizeze; de pilda, introducerea in contract a unor clauze de impreviziune care, in opinia noastra, sunt perfect admisibile (in sens contrar, C.S.J., sectia comerciala, decizia nr. 591/1994, B.J. 1994, p. 244).

Relativ recent legiuitorul a consacrat legislativ (in diferite materii) teoria impreviziunii; astfel, art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor si drepturile conexe, Ordonanta Guvernului nr. 42/1997 privind navigatia civila sau Ordonanta Guvernului nr. 5/2001 potrivit careia judecatorul are puterea – in cadrul procedurii somatiei de plata – sa actualizeze in raport cu rata inflatiei atat creantele, cat si dobanzile ori art. 3712 alin. (3) C.proc.civ. care ii permite executorului judecatoresc sa actualizeze valoarea obligatiilor stabilite in bani etc. In orice caz, credem ca o interventie legislativa in aceasta materie, cu valoare de principiu (cladita pe echitate si buna-credinta) ar fi binevenita, cu atat mai mult cu cat alte legislatii contin asemenea prevederi; bunaoara, Codul civil francez prin modificarile survenite in 1971 si 1987, Codul civil german (BGB) prin art. 242, Codul civil italian prin art. 1467, Codul civil elvetian prin art. 2, dreptul englez prin introducerea notiunii de frustration (pentru unele detalii de drept comparat privind teoria impreviziunii, M.E. Burzo, Efecte ale devalorizarii monetare in raporturile juridice civile patrimoniale, Teza de doctorat, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1998, p. 66-95).

Pentru sustinerea acestei opinii mai putem adauga ca in zilele noastre deprecierea monetara este o realitate; ca art. 1578 C.civ. si omologul sau francez, art. 1895 (redactate in 1864 si respectiv 1804), sunt „imbatranite” si de aceea ele nu trebuie interpretate ad literam. Dimpotriva, aceste texte trebuie interpretate in raport cu realitatile actuale. Tocmai acest lucru l-a facut legiuitorul nostru, care prin legile promulgate a renuntat partial la regula nominalismului. De alta parte, nominalismul este favorabil debitorilor, nu creditorilor; si oricum creditorii trebuie sa se puna la adapost si de riscul de insolvabilitate al debitorilor, afara de riscul „caderii monedei”. In prezent nominalismul nu mai ofera suficienta protectie creditorilor. Desigur, clauza de indexare nu trebuie confundata cu clauza de revizuire, care atunci cand este inserata in contracte (pentru cazul schimbarii circumstantelor economice) adoptarea ei presupune intotdeauna o renegociere a contractului (s.n.).

Principiul irevocabilitatii actului juridic. Acest principiu este consacrat de alin. (2) al art. 969 C.civ. care, referindu-se la conventii – dispune ca „ele se pot revoca numai prin consimtamant mutual sau din cauze autorizate de lege”, de unde rezulta per a contrario ca actul juridic nu poate fi revocat prin vointa unilaterala a uneia din partile care l-a incheiat; vom arata ca irevocabilitatea este aplicabila si actelor unilaterale.

Principiul irevocabilitatii actului juridic decurge in mod firesc, ca o consecinta, din principiul fortei obligatorii a actului juridic. Este adevarat ca legea nu consacra expres acest principiu, lasand ca el sa fie dedus pe cale de interpretare din dispozitia care permite revocarea conventiilor numai prin consimtamant mutual; dar existenta principiului rezulta indubitabil si din imprejurarea ca legea prevede expres cazurile, de exceptie, in care un act juridic poate totusi sa fie revocat. Totusi, unii autori, nu fara argumente, contesta existenta de sine statatoare a acestui principiu (Fr. Deak, op. cit., p. 105).

Exceptiile de la principiul irevocabilitatii prevazute expres de lege sunt urmatoarele:

a) In cazul contractelor si a celorlalte acte bilaterale:

donatiile intre soti sunt esentialmente revocabile [art. 937 alin. (1) C.civ.]; pentru a impiedica eludarea acestei prevederi printr-o eventuala donatie deghi-zata in forma unui act de vanzare care nu ar putea fi revocat, legiuitorul a prevazut in art. 1308 alin. (1) C.civ., regula interdictiei vanzarilor intre soti;

contractele de locatiune incheiate pe durata nedeterminata pot fi revocate prin vointa unilaterala a oricareia dintre parti (art. 1436 C.civ.

contractele de inchiriere a locuintelor pot fi revocate unilateral numai de catre chirias;

contractul de mandat (art. 1552 pct. 1 si 2 C.civ.) poate fi oricand revocat de oricare dintre parti (dar cu efecte numai pentru viitor);

contractul de depozit poate fi revocat de catre deponent (cu efecte tot numai pentru viitor, art. 1616 C.civ.





denuntarea contractului de asigurare (art. 21 din Legea nr. 136/1995); denuntarea contractului de voluntariat (art. 17 din Legea nr. 195/2001)

contractele incheiate in afara spatiilor comerciale – in conditiile Ordonantei Guvernului nr. 106/1999 – pot fi denuntate unilateral de catre consumator in termen de 7 zile lucratoare si fara a fi necesara invocarea vreunui motiv; evident cu returnarea produselor la comerciant in termenele stabilite.

Aceasta reglementare are ca scop protejarea consumatorului impotriva pericolelor care pot sa rezulte din desfacerea directa a produselor sau din prestarea directa a unor servicii. De pilda, contractele incheiate in timpul unor deplasari organizate de comerciant in afara spatiilor sale comerciale, a unor vizite ale comerciantului sau ale reprezentantilor sai la domiciliul unui consumator, la locul de munca al consumatorului, in alte locuri publice, cu conditia ca valoarea minima ce urmeaza a fi achitata de consumator sa fie de cel putin 500.000 de lei.

Denuntarea unilaterala a contractului de catre consumator este motivata de faptul ca el este luat prin surprindere (de multe ori in fata usii, in mijloacele de transport in comun, in zona drumurilor publice etc.) si in acest fel ia o decizie pripita uneori pentru produse sau servicii de care nici nu are nevoie. Exista apoi persoane „mai slabe” cu o experienta mai redusa in incheierea afacerilor si care fiind surprinse (uneori chiar acostate), pot fi influentate sa incheie contractul propus, desi nu au deliberat indeajuns; in acest fel ele pot fi prejudiciate.

In spiritul noii reglementari contractul trebuie sa fie incheiat in forma scrisa. Dreptul consumatorului la denuntarea contractului nu poate fi anulat de nicio clauza contractuala sau intelegere intre parti, aceasta fiind considerata nula de drept (art. 17), ceea ce inseamna ca nici chiar o autentificare notariala nu face contractul irevocabil, desi o asemenea exceptie ar fi putut fi formulata in lege; de asemenea, dreptul consumatorului de a denunta unilateral contractul la distanta, in termen de 10 zile lucratoare, fara penalitati si fara invocarea unui motiv (art. 7 din Ordonanta nr. 130/2000). In ambele cazuri este vorba despre un drept potestativ.

contractul de societate civila poate inceta prin vointa unuia dintre asociati (art. 1523 pct. 5 C.civ.) cu respectarea anumitor conditii, daca societatea a fost infiintata pe durata nedeterminata (art. 1527 C.civ.), si numai prin hotarare judecatoreasca, cand exista „juste motive”, daca societatea a fost infiintata pe durata determinata (art. 1529 C.civ.); mentionam ca si unele forme de societate comerciala pot fi facute sa inceteze prin vointa unuia dintre asociati, in anumite conditii si cu respectarea anumitor formalitati (Legea nr. 31/1990)

Partile contractante pot sa includa in chiar contractul pe care il incheie o clauza care sa permita revocarea unilaterala a contractului, in cazurile si in conditiile stabilite de ele.

Exemplu: intr-o promisiune de vanzare-cumparare (antecontract) se poate stipula o arvuna cu functie de clauza de dezicere, in sensul ca oricare dintre promitenti poate sa se razgandeasca si sa desfiinteze antecontractul, pierzand in acest caz arvuna platita sau trebuind sa restituie indoit arvuna primita.

De regula, revocarea actului juridic bilateral – atunci cand este permisa –opereaza ca o rezolutiune, desfiintand contractul cu efect retroactiv; in cazul contractelor cu executare succesiva in timp (mandat, inchiriere, depozit, societate etc.) revocarea opereaza insa numai pentru viitor (ex nunc).

b) In cazul actelor juridice unilaterale, acestea pot fi revocate de catre partea prin a carei vointa s-au incheiat, numai in cazurile expres prevazute de lege, si anume:

testamentul este un act unilateral de vointa esentialmente revocabil (art. 802 C.civ.

– actul unilateral de vointa prin care un succesibil renunta la mostenire poate fi revocat numai inlauntrul termenului de acceptare (6 luni potrivit art. 700 C.civ.) si numai daca intre timp mostenirea nu a fost acceptata de un alt erede (art. 701 C.civ.

revocarea consimtamantului exprimat de o persoana pentru a i se preleva organe, tesuturi sau celule, potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii.

Exista insa si acte juridice unilaterale care sunt esentialmente irevocabile (actul prin care se recunoaste filiatia, actul de acceptare a mostenirii etc.), dupa cum exista si acte unilaterale care sunt irevocabile numai un anumit timp stabilit de lege sau de vointa partii (oferta de a contracta, oferta publica de recompensa etc.).

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil. Acest principiu este consacrat de textul art. 973 C.civ. astfel: „Conventiile nu au efect decat intre partile contractante”. Regula este cunoscuta si dreptului roman, fiind exprimata in adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse potest.

Aplicabil oricaror acte juridice principiul relativitatii inseamna ca dintr-un act juridic nu se pot naste drepturi si obligatii decat in favoarea si, respectiv, sarcina partilor care au incheiat actul, deoarece nimeni nu poate fi obligat decat prin vointa sa; actul juridic nu produce efecte fata de tertele persoane.

Nota bene. Aceasta eficacitate limitata nu trebuie inteleasa intr-un mod absolut. In adevar, daca actul juridic nu poate sa supuna tertii efectelor lui, nu este mai putin adevarat ca aceste efecte trebuie recunoscute de ei ca un fapt social care le este opozabil. Bunaoara, atunci cand o persoana vinde un bun, tertii nu pot tagadui aceasta vanzare, respectiv ca acel bun a ramas in proprietatea vanzatorului si nu s-a transmis cumparatorului.

Notiunile de: parti, terti, avanzi-cauza. Aceste notiuni denumesc cele trei categorii in care pot fi impartiti subiectii de drept in raport cu un anumit act juridic. Astfel:

– sunt parti persoanele care au incheiat (fie personal, fie prin reprezentant) actul juridic; de asemenea, cei care au dobandit aceasta calitate pe parcursul desfasurarii ori executarii actului;

– sunt terti (penitus extranei) persoanele straine de actul juridic, care nu au participat nici personal, nici prin reprezentant la incheierea lui; ei mai sunt denumiti „cei de-ai treilea”. Evident, tertii nu au calitate nici de avanzi-cauza, ei fiind cu totul straini de actul juridic;

– sunt avanzi-cauza (habentes causam, ayants cause) toti cei care nu au participat la incheierea actului juridic, dar, totusi, datorita unor legaturi juridice pe care le au cu partile, dobandesc drepturi de la o persoana; ei dobandesc drepturi si obligatii de la autorul lor.

Nota bene. Autorul (in sensul analizat) este persoana care transmite un drept altei persoane.

Astfel, in teoria clasica sunt avanzi-cauza:

a) Succesorii universali si succesorii cu titlu universal sunt persoanele care succed la intreg patrimoniul autorului lor sau la o cota-parte din acesta.

Succesorii universali sunt persoanele care dobandesc de la autorul lor intreg patrimoniul, adica o universalitate. De exemplu: mostenitorul legal unic, legatarul universal si persoana juridica in cazul comasarii.

Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care dobandesc de la autorul lor o fractiune dintr-un patrimoniu. De exemplu: mostenitorii legali si legatarii cu titlu universal si persoana juridica in cazul divizarii.

Succesorii universali si succesorii cu titlu universal constituie o singura categorie de avanzi-cauza, pentru ca intre ei nu exista o deosebire calitativa, ci numai cantitativa. Desi nu au participat la incheierea actului, ei iau locul partii pe care o mostenesc, dobandind astfel calitatea de titulari ai drepturilor si obligatiilor acesteia ca parte in actul juridic. Acesti succesori devin astfel parti ale actului juridic cu privire la toate drepturile si obligatiile autorului lor (activ si pasiv), cu exceptia celor strict personale care se sting la decesul titularului;

b) Succesorii cu titlu particular sunt cei care dobandesc de la autorul lor numai anumite drepturi sau bunuri determinate (de exemplu, cumparatorul unui bun, donatarul, legatarul cu titlu particular). Acesti succesori sunt avanzi-cauza fata de actele juridice facute de autorul lor numai daca sunt intrunite urmatoarele conditii:

– daca actul respectiv a dat nastere unor drepturi si obligatii strans legate de bunul dobandit de succesor;

Exemplu: cel care mosteneste o casa trebuie sa respecte contractul prin care autorul sau inchiriase casa unei terte persoane; el trebuie sa plateasca primele de asigurare a casei neplatite de autorul sau. Sau atunci cand proprietarul isi inchiriaza apartamentul pe care ulterior il vinde, cumparatorul, desi nu a participat la contractul de inchiriere, trebuie sa-l respecte.

– daca actul respectiv are data certa anterioara dobandirii bunului;

– daca s-au indeplinit conditiile de publicitate cerute de lege.

Exemplu: cesiunea de creanta trebuie sa fie notificata debitorului spre a-i fi opozabila.

Daca sunt indeplinite aceste conditii, succesorul cu titlu particular are calitatea de avand-cauza si trebuie sa respecte drepturile si obligatiile izvorate din actul juridic incheiat de autorul sau; in caz contrar el ramane tert fata de acest act care nu-i este opozabil (G. Boroi, op. cit., p. 214).

Faptul ca dobanditorul cu titlu particular este tinut de actele juridice facute anterior dobandirii de catre cel de la care se dobandeste se explica si prin ideea ca acest succesor nu putea sa dobandeasca mai multe drepturi decat avea insusi transmitatorul bunului. Desigur, pentru actele incheiate ulterior transferului succesorul cu titlu particular are un drept propriu; asadar, pentru actele posterioare el devine un tert;

c) Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garantie reala, ci doar un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor. Acesti creditori nu au de obicei decat o chitanta scrisa de mana debitorului, ceea ce explica denumirea lor care vine de la grecescul kheir (mana) si graphier (scris, scriitura). Ei sunt avanzi-cauza deoarece sufera consecintele juridice patrimoniale provenite din actele incheiate de debitorul lor; patrimoniul debitorului se poate mari sau micsora.

Gajul general este reglementat de art. 1718 C.civ. care stabileste ca: „Oricine este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile si imobile, prezente si viitoare”.

Intr-adevar, neavand o garantie reala (gaj sau ipoteca) acesti creditori nu au un drept de urmarire asupra unui anumit bun al debitorului; asa fiind, debitorul este liber sa dispuna cum vrea de toate bunurile sale. Dar instrainarea de catre debitor a unor bunuri face sa se micsoreze sau chiar sa dispara obiectul dreptului de gaj general al creditorului chirografar, putand duce la imposibilitatea realizarii creantei in cazul in care debitorul devine insolvabil. Oricum insa atata vreme cat ei prin actele incheiate de debitorul lor nu devin debitori sau creditori este greu de a-i califica avanzi-cauza.

Exemplu: X il imprumuta pe Y cu suma de 20.000 de lei, fara insa a se asigura printr-un gaj sau ipoteca; asa fiind, X este in raport cu Y creditor chirografar. Pana la implinirea termenului – care a fost stabilit la un an – Y face o donatie de 10.000 de lei lui Z, dar primeste o mostenire in valoare de 40.000 de lei. Se observa usor ca prin primul act, gajul general al lui X, s-a micsorat cu 10.000, iar prin al doilea s-a marit cu 40.000. Asadar, fluctuatiile (diminuari sau sporiri) din patrimoniul debitorului Y influenteaza realizarea creantei creditorului chirografar X.

Cat timp debitorul ramane solvabil, actele sale patrimoniale sunt opozabile creditorilor chirografari, care nu le pot ataca (fara insa ca acesti creditori sa devina parti in aceste acte ori sa devina in temeiul lor titulari de drepturi sau de obligatii, asa cum pot deveni succesorii).




Calitatea de avanzi-cauza a creditorilor chirografari inceteaza in momentul in care debitorul lor incheie acte juridice patrimoniale (cu alte persoane) in frauda intereselor creditorilor; adica incheie acte prin care debitorul isi provoaca sau isi agraveaza starea de insolvabilitate, periclitand posibilitatea realizarii silite a creantelor acestor creditori; fata de aceste acte creditorii devin terti si sunt indreptatiti sa le atace prin actiunea revocatorie (sau pauliana) reglementata de art. 975 C.civ., bunaoara, atunci cand debitorul isi doneaza bunurile anume pentru ca creditorul chirografar sa nu-si poata satisface creanta sa. De aceea, in opinia noastra, ei constituie o categorie sui generis.

Actiunea pauliana (sau revocatorie) este actiunea civila prin care creditorul cere instantei de judecata anularea actelor juridice incheiate de debitor in frauda drepturilor sale; practic aceasta actiune este indreptata atat impotriva debitorului, cat si a tertului care a beneficiat de pe urma acestor acte (a se vedea si C.A. Bucuresti, sectia a IV-a civila, decizia nr. 3854/2000, Culegere de practica 2000, p. 34-35).

De retinut ca uneori tertii pot deveni avanzi-cauza, dupa cum si avanzii-cauza pot deveni terti in raport cu un anumit act juridic. Astfel – in afara de creditorii chirografari, si succesorii universali sau cu titlu universal – daca sunt mostenitori rezervatari – devin terti fata de actele prin care autorul lor si-a instrainat cu titlu gratuit bunuri a caror valoare depaseste cotitatea disponibila, aducand astfel atingere rezervei lor succesorale. In acest caz, mostenitorii rezervatari sunt indreptatiti prin lege sa ceara si sa obtina in justitie reducerea donatiilor sau legatelor respective in masura necesara reintregirii rezervei.

Tot astfel este posibila si situatia inversa: un tert oarecare fata de actul juridic prin care vanzatorul isi instraineaza un bun cumparatorului sub conditie suspensiva devine avand-cauza daca la moartea vanzatorului se constata ca tertul respectiv a fost instituit prin testament ca legatar universal sau cu titlu universal al vanzatorului sau ca legatar cu titlu particular al bunului respectiv.

O precizare necesara. Doctrina mai noua a repus in discutie (a cata oara?) notiunile de parti, terti si avanzi-cauza, clatinand conditia juridica a acestora atribuita de teoria clasica.

Bunaoara, se spune tot mai des (in doctrina franceza, dar si cea romana) ca notiunile de parti si terti sunt variabile, echivoce si eterogene. De alta parte, ca avanzii-cauza cu titlu particular sunt considerati terti si tot astfel creditorii chirografari (I. Deleanu, op. cit., p. 40-41 cu bogatul aparat bibliografic). S-a mai sustinut, intr-o alta opinie, ca, dimpotriva, creditorii chirografari sunt singurii avanzi-cauza; altfel spus, categoria avanzilor-cauza nu-i cuprinde decat pe chirografari, iar celelalte persoane considerate de doctrina clasica avanzi nu sunt decat terti sau parti survenite (P. Vasilescu, op. cit., p. 130-131 impreuna cu amplele repere doctrinare).

In opozitie cu creditorii chirografari sunt:

creditorii ipotecari, a caror creanta este garantata printr-un drept real accesoriu imobiliar (ipoteca);

creditorii gajisti, a caror creanta este garantata printr-un drept real accesoriu mobiliar (gaj);

creditorii privilegiati, a caror creanta este garantata printr-un privilegiu. Privilegiul presupune un drept izvorat din lege, in virtutea caruia creditorul isi poate satisface creanta sa cu prioritate fata de creantele altor creditori ai aceluiasi debitor (a se vedea, St. Rauschi, op. cit., p. 52).

Opozabilitate si inopozabilitate; corelatia lor cu efectele. Prin opozabilitate intelegem calitatea unui act juridic de a produce efecte fata de partile raportului juridic respectiv, precum si de a se impune respectului tertelor persoane. Orice act juridic este opozabil intre partile fata de care produce efectele juridice in vederea carora a fost incheiat sau efectele prevazute de lege. Actul juridic nu produce insa efecte juridice fata de tertele persoane, dar situatia juridica careia actul juridic i-a dat nastere este opozabila tertilor, in sensul ca ea se impune respectului tertelor persoane; ele nu pot sa ignore sau sa conteste efectele ce decurg din act.

Exemplu: actul juridic al casatoriei produce efecte intre parti, intre soti care dobandesc astfel o noua stare civila si o serie de drepturi si obligatii prevazute de lege, dar noua lor stare civila se impune respectului tuturor. Tot astfel, printr-un contract de vanzare-cumparare se nasc drepturi si obligatii numai intre parti, dar faptul ca de acum cumparatorul este noul proprietar al bunului vandut este opozabil tuturor, in sensul ca toata lumea trebuie sa respecte dreptul real de proprietate al noului titular.

Trebuie intotdeauna sa distingem intre efectele actului juridic si situatia juridica generata de actul juridic. Astfel, in mod paradoxal se vorbeste atat despre principiul inopozabilitatii fata de terti, cat si despre principiul opozabilitatii fata de terti. Numai ca in cazul primului principiu enuntat se au in vedere efectele actului juridic, in timp ce in cazul celui de-al doilea avem in vedere obligatia tertilor de a respecta situatia juridica rezultata din actul incheiat de parti.

Opozabilitatea este conditionata uneori prin lege de indeplinirea anumitor formalitati de publicitate pentru ca tertii sa poata lua cunostinta de situatia juridica creata prin actul juridic; numai daca s-au indeplinit aceste formalitati o parte poate invoca actul juridic contra tertului care ar invoca, de pilda, un drept asupra bunului imobil cumparat, tertul neputand fi tinut sa respecte o situatie juridica despre care nu avea cum sa aiba cunostinta. Deci conditia sine qua non a opozabilitatii actului fata de terti este cunoasterea de catre acestia a obiectului opozabilitatii (I. Deleanu, Opozabilitatea, consideratii generale, Dreptul nr. 7/2001, p. 93). De pilda, art. 25 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul si publicitatea imobiliara statueaza: „Inscrierile in cartea funciara devin opozabile fata de terti la data inregistrarii cererii”.

Nota bene. Obiectul opozabilitatii poate fi alcatuit din acte juridice, fapte juridice, drepturi, obligatii, situatii juridice.

In concluzie, in raporturile dintre parti opozabilitatea implica efectele juridice ale actului; in raporturile cu tertii opozabilitatea nu implica efectele, deoarece fata de terti actul juridic nu da nastere la drepturi si obligatii determinate, ci doar la obligatia generala de a respecta situatiile juridice create prin actul respectiv. Deci notiunea de opozabilitate se foloseste atat in relatiile dintre parti, cat si in relatia dintre partile actului si terti.

Transmisiunea si stingerea drepturilor subiective civile. Cand o persoana transmite un drept acest drept dispare din patrimoniul sau pentru a intra in patrimoniul unei alte persoane. Asadar, dreptul transmis nu este stins, deoarece il vom gasi neschimbat in patrimoniul avandului-cauza. Transmisiunea poate fi, asa cum am aratat, universala, cu titlu universal si cu titlu particular.

Materia transmisiunilor drepturilor este dominata de principiul conservarii drepturilor care se exprima prin formulele: nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nimeni nu poate transfera altuia mai multe drepturi decat are el insusi) sau nemo dat quad non habet (nimeni nu da ceea ce nu are). Absenta dreptului se va regasi mereu pe scara instrainarilor.

Stingerea unui drept presupune ca el nu mai exista, ca el a disparut pentru toti subiectii. Stingerea drepturilor civile poate avea loc prin vointa titularului sau independent de vointa acestuia. Bunaoara, proprietarul unui bun mobil poate stinge dreptul sau asupra bunului daca il abandoneaza; bunul respectiv (res derelicta) va intra in categoria res nullius. Sau stingerea unui drept de creanta prin vointa debitorului are loc intotdeauna prin executarea obligatiei (a face o plata), iar in alte cazuri prin vointa creditorului care este de acord cu o remitere de datorie; dar stingerea dreptului poate avea loc si prin vointa comuna a creditorului si debitorului daca ei au stipulat ca la implinirea unui eveniment oarecare dreptul se va stinge (chiar retroactiv in cazul conditiei rezolutorii).

Stingerea dreptului in afara vointei titularului. Ea poate avea loc, in cazul drepturilor reale, prin disparitia obiectului asupra caruia ele poarta; sau in cazul decesului credirentierului se va stinge renta viagera. Drepturile viagere nu se transmit – conform regulii general admise – mostenitorilor, constituind din acest punct de vedere o exceptie.

In alte situatii neglijenta exercitarii pe termen lung a drepturilor atrage pentru titular imposibilitatea de a-l valorifica pe calea executarii silite; este prescriptia extinctiva. Anticipand putin, retinem ca nu dreptul subiectiv este stins, ci numai dreptul la actiune in sens material, ca urmare a neexercitarii lui in termenul prevazut de lege.

Dar nu toate drepturile se sting prin nefolosire. Asa de pilda, drepturile personalitatii, dreptul de proprietate etc. Este adevarat, in ce priveste acesta din urma, ca daca un tert pe timpul neglijentei proprietarului s-ar pune in posesie, ar putea dobandi bunul prin prescriptie achizitiva (uzucapiune). Dar fara o atare interventie, proprietarul, oricare ar fi perioada in care el a ramas inactiv, nu pierde dreptul sau.

Exceptiile de la principiul relativitatii actului juridic civil. Legea reglementeaza cateva situatii in care principiul relativitatii actului juridic civil nu se aplica, in sensul ca actul juridic produce unele efecte si fata de alte persoane decat cele care l-au incheiat. Principalele exceptii sunt:

a) Stipulatia pentru altul este actul prin care o persoana, numita promitent, se obliga fata de o alta persoana, numita stipulant, sa execute o anumita prestatie in folosul unei terte persoane, numita beneficiar, care nu participa la incheierea actului. Asadar, din actul incheiat intre stipulant si promitent se naste un drept in favoarea beneficiarului care devine astfel creditor al promitentului, indreptatit sa-i pretinda executarea prestatiei la care acesta s-a obligat prin actul incheiat cu stipulantul (pentru amanunte, a se vedea A.P. Zeuleanu, Despre contractul in favoarea tertilor, Studiu de drept civil roman si drept comparat, 1930).

b) Actiunile directe, adica posibilitatea acordata uneori de lege unei terte persoane de a exercita anumite drepturi direct impotriva uneia din partile contractante. Astfel de actiuni directe sunt reglementate de Codul civil in doua cazuri, si anume:

– potrivit art. 1488 C.civ., in materia contractului de antrepriza, lucratorii angajati de antreprenor pot cere plata drepturilor lor direct de la clientul pentru care se executa lucrarea, in masura in care acesta este dator antreprenorului;

– potrivit art. 1542 C.civ., in materia contractului de mandat, mandantul poate sa intenteze actiune direct impotriva tertei persoane pe care mandatarul si-a substituit-o in indeplinirea mandatului sau.

In ambele cazuri, dreptul la actiune al tertului impotriva uneia dintre parti, respectiv dreptul la actiune a uneia din parti impotriva unei terte persoane, izvoraste direct din lege, iar nu din vointa partilor (asa cum se intampla in cazul stipulatiei pentru altul).

Aceste actiuni directe nu trebuie confundate cu actiunea oblica reglementata de art. 974 C.civ., deoarece in cazul actiunii oblice creditorul nu exercita propriul sau drept, ci dreptul debitorului sau impotriva unui debitor al acestuia, reintregind astfel integritatea patrimoniului debitorului sau care ii serveste (lui si celorlalti creditori) drept gaj general pentru realizarea creantei sale.

Actiunea oblica este actiunea civila prin care creditorul chirografar exercita in numele debitorului sau drepturile si actiunile patrimoniale neexercitate de acesta. Aceasta actiune se intemeiaza pe dreptul de gaj general al creditorului.

c) Contractul colectiv de munca incheiat potrivit Legii nr. 53/2003 intre patroni si salariati, contract prin care se stabilesc, in limitele prevazute de lege, clauze privind conditiile de munca, salarizarea si alte drepturi si obligatii ce decurg din raporturile de munca (art. 239): „Prevederile contractului colectiv de munca produc efecte pentru toti salariatii, indiferent de data angajarii sau de afilierea lor la o organizatie sindicala”; cu alte cuvinte, desi contractul este incheiat cu reprezentantii salariatilor existenti la data incheierii lui, el produce efecte si fata de tertii care vor dobandi in viitor calitatea de angajati, desi ei nu au participat la incheierea contractului si nici nu au fost reprezentati, de catre sindicat sau de angajatii alesi, la incheierea contractului cu patronul. Asadar, noii angajati au drepturile si sunt tinuti de obligatiile consfintite prin contractul colectiv de munca, desi sunt terti fata de acest act.

„Exceptiile aparente” la principiul relativitatii sunt situatiile in care un act juridic produce efecte fata de anumite persoane care nu au participat la incheierea actului, fara ca aceasta eficacitate sa contravina principiului relativitatii efectelor actului juridic civil. Astfel:

a) Avanzii-cauza. Actul juridic civil produce efecte fata de acestia pentru ca ei iau locul partilor in raportul juridic respectiv;

b) Promisiunea pentru altul (a nu se confunda cu stipulatia pentru altul). Ea este conventia prin care promitentul se obliga sa convinga pe alta persoana sa incheie un act (conventia de porte-fort) sau se obliga a-l convinge pe altul sa ratifice un act, incheiat in numele lui fara nicio putere de a-l reprezenta; in aceasta situatie nu se produc efecte fata de terte persoane. Aceasta pentru ca singur promitentul devine debitor al obligatiei de a face demersurile necesare spre a-l convinge pe tert sa incheie sau sa ratifice un act; cata vreme tertul nu se lasa convins, el nu are nicio obligatie, singurul obligat si raspunzator fiind promitentul; daca tertul se lasa convins si incheie sau ratifica actul, el va deveni debitor si creditor in temeiul acestui act pe care el insusi l-a incheiat ca parte, iar nu in temeiul promisiunii fata de care el ramane tert;

c) Simulatia este operatiunea juridica ce consta in incheierea unui act juridic aparent (menit sa dea impresia crearii unei situatii juridice diferite de cea reala) si incheierea concomitenta a unui alt act juridic secret care precizeaza adevaratele raporturi juridice pe care partile inteleg sa le stabileasca in realitate. Uneori, datorita caracterului secret al actului real, simulatia este privita cu suspiciune, mai ales de nejuristi. Se crede, gresit desigur, ca prin crearea unei aparente se amagesc tertii si, deci, exista intentia de a prejudicia interesele altuia. Aceasta credinta este adevarata doar in cazul simulatiei ilicite.

Simulatia poate imbraca una din urmatoarele forme:

fictivitatea, cand se incheie un act aparent a carui existenta este negata total de actul secret;



Exemplu: un debitor isi „vinde” fictiv un bun de valoare spre a-l sustrage exercitarii dreptului de gaj general al creditorului sau, convenind concomitent cu cumparatorul – prin actul secret – ca actul de vanzare-cumparare nu are nicio valoare si ca, in realitate el, vanzatorul, pastreaza proprietatea bunului. Iata cum actul secret anuleaza actul public, aparent.

deghizarea, cand se incheie un act aparent a carui natura sau ale carui clauze sunt diferite de natura sau de continutul actului secret si real dorit de parti;

Exemplu: o donatie reala este deghizata in forma unui contract de vanzare- cumparare, pentru a evita fie o incapacitate de a da sau a primi cu titlu gratuit, fie posibilitatea reductiunii liberalitatii, fie obligatia de raport etc. (F. Baias, Simulatia. Studiu de doctrina si jurisprudenta, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2003, p. 97-129). Alt exemplu: in practica s-a decis ca in cazul in care printr-un contract incheiat in forma autentica se instraineaza o constructie in schimbul intretinerii, iar prin actul secret se stabileste ca pretul este partial in bani si partial sub forma intretinerii, urmeaza a se avea in vedere clauzele acestui din urma act, deoarece el exprima vointa reala a partilor (art. 1175 C.civ.); a se vedea, Al. Bacaci, O. Ungureanu, nota la sentinta civila nr. 636 din 19 februarie 1982 a Jud. Sibiu, R.R.D. nr. 5/1983, p. 61-6

interpunerea de persoane, cand se incheie actul aparent cu o anumita persoana, stabilindu-se prin actul secret ca in realitate o alta persoana este parte in act (pentru detalii, G. Chivu, Simulatia in teoria si practica dreptului civil, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2002, p. 20-35);

Exemplu: vrand sa donez un bun sotiei, dar sa eludez dispozitia potrivit careia donatiile intre soti sunt intotdeauna revocabile, inchei contractul de donatie aparent cu tatal sau fratele sotiei; dar inchei si un act secret din care sa rezulte ca nu tatal sau fratele, ci sotia este in realitate beneficiara donatiei. Asadar, prin actul aparent donatia se face catre o persoana capabila sa primeasca (donatarul fictiv), dar prin actul secret se stabileste ca de efectele donatiei va profita sotia.

Potrivit art. 1175 C.civ. „actul secret care modifica un act public (aparent sau ostensibil), nu poate avea putere decat intre partile contractante si succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect in contra altor persoane”. Este unanim admis ca daca actul secret nu poate avea efect in contra altor persoane, acestea (tertii) pot invoca in favoarea lor actul secret, daca pot face dovada simulatiei, situatie in care actul real va produce efecte juridice si fata de ei. Nu este insa vorba de o adevarata exceptie de la principiul relativitatii efectelor actului juridic civil, ci de una aparenta. Pe de o parte, efectele invocate de tertele persoane nu izvorasc pentru ele direct din actul juridic, ci din lege; pe de alta parte, din actul secret nu se nasc in favoarea tertului care il invoca drepturi si obligatii, ci doar situatii juridice care se impun respectului tuturor (pentru alte detalii, inclusiv pentru efecte, actiunea in declararea simulatiei, proba simulatiei, a se vedea, C. Statescu, C. Barsan, op. cit., p. 83-91).

Uneori legea interzice simulatia, sanctionand-o cu nulitatea. Prin Legea nr. 343/2006 pentru modificarea si completarea Legii nr. privind Codul fiscal s-a stabilit ca este nula vanzarea prin care partile se inteleg, printr-un act secret, sa se plateasca un pret mai mare decat cel care se declara in actul autentic; aceeasi sanctiune va opera si in cazul contractelor de inchiriere daca partile au convenit printr-un act secret sa se plateasca o chirie mai mare decat cea care s-a declarat in actul autentic inregistrat la circumscriptia financiara. Alte cazuri de simulatie ilicita: zadarnicirea unei executari silite prin crearea unei stari aparente dar false de insolvabilitate a debitorului prin instrainari fictive, prin instrainari succesive, prin interpunerea de persoane; simulatia folosita pentru obtinerea unor facilitati fiscale (bunaoara, rambursarea ilegala a taxei pe valoarea adaugata) etc. Vom mai retine ca in majoritatea actelor simulate exista intentia de a prejudicia interesele altora, fiind deci ilicite; simulatia, in aceasta ipostaza, constituie unul din mijloacele cele mai rafinate de fraudare.

d) Reprezentarea este si ea o exceptie, doar aparenta, de la principiul relativitatii, caci in realitate „tertul” reprezentat devine el insusi, prin procedeul reprezentarii, parte in actul juridic incheiat de reprezentant.

Prin reprezentare intelegem procedeul tehnico-juridic prin care o persoana, numita reprezentant, incheie un act juridic in numele si in contul altei persoane, numita reprezentat, in asa fel incat efectele actului se produc direct in persoana celui reprezentat.

Procedeul reprezentarii este larg utilizat atat de legiuitor, cat si de parti. Astfel, in domeniul persoanelor fizice, legea reglementeaza reprezentarea obligatorie a persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu (de catre parinte sau tutore) si posibilitatea reprezentarii conventionale a persoanelor capabile (de catre un mandatar); in domeniul persoanelor juridice, organele acestora deleaga de cele mai multe ori persoanele care sa incheie in numele lor diferite acte juridice, fie prin chiar contractul de munca, fie prin contracte de mandat.

Clasificare. In functie de criteriul izvorului puterii de a reprezenta distingem reprezentarea legala de cea conventionala; in functie de criteriul intinderii puterii de reprezentare distingem reprezentarea generala (totala) de cea speciala (partiala).

A. Reprezentarea legala isi are izvorul direct in lege si este specifica domeniului persoanelor fizice incapabile. Astfel, minorul pana la varsta de 14 ani, este reprezentat potrivit legii de catre parintii sai sau, in lipsa, de catre un tutore; tot astfel, majorul pus sub interdictie judecatoreasca este reprezentat la incheierea oricaror acte juridice de catre tutorele numit potrivit legii. Reprezentantul legal este imputernicit sa faca orice acte juridice in numele incapabilului pe care il reprezinta, dar pentru incheierea anumitor acte de dispozitie el are nevoie de incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare.

B. Reprezentarea conventionala isi are izvorul intr-un contract (de mandat) incheiat intre reprezentat (mandant) si reprezentant (mandatar), deci in vointa partilor care determina si limitele puterii de reprezentare, putand oferi mandatarului fie o imputernicire speciala, de a incheia numai un anumit sau anumite acte juridice, fie o imputernicire generala de a incheia orice acte juridice in numele mandantului.

Potrivit celui de-al doilea criteriu de reprezentare – intinderea puterii de reprezentare – distingem:

A. Reprezentarea generala care imputerniceste pe reprezentant sa incheie orice acte juridice si cu privire la orice bunuri ale reprezentatului (asa cum este cazul reprezentarii legale si al mandatului general);

B. Reprezentarea speciala care imputerniceste pe reprezentant sa incheie numai anumite acte sau numai acte referitoare la anumite bunuri ale reprezentatului (mandatul special).

Conditiile reprezentarii sunt, asadar:

a) Existenta unei imputerniciri de a reprezenta, izvorata fie din lege (in cazul reprezentarii incapabililor), fie din vointa partilor (in cazul contractului de mandat).

In legatura cu aceasta conditie se ivesc unele probleme in urmatoarele situatii:

contractul cu sine insusi, cand o parte a actului juridic este in acelasi timp si reprezentant al celeilalte parti;

Exemplu: X este imputernicit sa vanda un lucru al lui Y, dar tot X il si cumpara, aparand astfel in contractul pe care il incheie atat ca reprezentant al vanzatorului, cat si ca in calitate de cumparator; de asemenea, cand una si aceeasi persoana apare in act atat ca reprezentant al unei parti, cat si ca reprezentant al celeilalte – dubla reprezentare.

In practica judiciara s-a considerat, cel mai adesea, ca un contract cu sine insusi nu poate fi valabil, putandu-se presupune ca reprezentantul va sacrifica interesele celui pe care-l reprezinta in favoarea intereselor proprii. Daca insa prin contractul de mandat s-au stabilit suficiente detalii ale continutului actului juridic ce urmeaza a fi incheiat de mandatar pentru mandant asa incat mandatarul sa nu aiba posibilitatea de a negocia si decide in defavoarea celui pe care il reprezinta, contractul poate fi valabil (la fel ca in cazul in care singura imputernicire a mandatarului ar fi aceea de a semna actul negociat si intocmit in intregime prin vointa mandantului);

- reprezentarea aparenta, cand actul juridic s-a incheiat dupa ce mandantul a revocat imputernicirea, dar fara ca revocarea sa fi fost notificata tertului cu care mandatarul incheie actul, situatie in care – tertul fiind de buna-credinta – se considera ca actul va produce efecte direct in persoana mandantului (art. 1558 C.civ.

depasirea limitelor mandatului, cand mandatarul incheie un act care depaseste limitele imputernicirii sale, situatie in care actul produce efecte fata de mandant numai daca el il ratifica, in caz contrar actul fiindu-i inopozabil [art. 1546 alin. (2) C.civ.

b) A doua conditie a reprezentarii este existenta vointei de a reprezenta (sau a intentiei de a reprezenta), conditie ce consta in cunoasterea si acceptarea de catre persoanele care incheie actul a faptului ca actul se incheie prin reprezentare si ca, deci, va produce efecte direct in persoana reprezentatului. Daca reprezentantul nu aduce la cunostinta cocontractantului calitatea sa de reprezentant, efectele actului se vor produce in persoana sa, iar nu in persoana reprezentatului. Este problema asa numitului mandat fara reprezentare realizat prin contractul de consignatie, contractul de comision si contractul de expeditie in care contractul cu tertul se incheie in numele reprezentantului (consignatar, comisionar, expeditor) care singur apare ca parte fata de tert si singur ramane obligat sa transmita celui pe care il reprezinta in secret, ceea ce i se cuvine in temeiul contractului de consignatie, comision sau expeditie.

c) A treia conditie a reprezentarii este exprimarea vointei valabile, libere si neviciate a reprezentantului la incheierea actului. Aceasta presupune deplina capacitate de exercitiu a reprezentantului si lipsa oricarui viciu de consimtamant.

Efectele reprezentarii. Principalul efect al reprezentarii consta in faptul ca actul juridic incheiat de reprezentant produce efecte direct in persoana celui reprezentat, care devine el insusi parte in raportul juridic stabilit cu tertul cocontractant.

Asa fiind, fata de cel reprezentat actul juridic incheiat prin reprezentare produce efecte juridice depline, ca si cum ar fi fost incheiat de el insusi.

Tot astfel, fata de cel cu care se incheie actul juridic, acesta produce efectele sale depline, el fiind parte in raportul juridic stabilit cu cel reprezentat.

In schimb, fata de reprezentant actul juridic nu produce, in principiu, niciun efect, deoarece reprezentantul nu este si nu devine parte in raportul juridic (incheiat cu cocontractantul in numele si pe seama reprezentatului). In sarcina reprezentantului se pot naste obligatii personale fie fata de cel reprezentat (in baza mandatului de reprezentare), fie fata de cocontractant sau fata de amandoi (in caz de reprezentare frauduloasa sau de depasire a limitelor imputernicirii).

Incetarea reprezentarii intervine in urmatoarele imprejurari:

a) Reprezentarea legala inceteaza:

– prin incetarea incapacitatii celui reprezentat ori prin moartea acestuia;

– prin moartea sau punerea sub interdictie a reprezentantului (parinte sau tutore);

b) Reprezentarea conventionala inceteaza:

– prin denuntarea mandatului de catre mandant sau de catre mandatar;

– prin moartea sau punerea sub interdictie a mandantului sau a mandatarului.

In principiu, incetarea reprezentarii produce efecte numai de la data cand cel interesat a luat la cunostinta de imprejurarea care a determinat incetarea ei (pentru detalii, a se vedea: M. Banciu, Reprezentarea in actele juridice civile, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995; C. Murzea, E. Poenaru, Reprezentarea in dreptul privat, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007).

Reprezentarea frauduloasa. Exista reprezentare frauduloasa atunci cand reprezentantul cu intentie si in intelegere cu tertul cocontractant, incheie actul juridic in frauda intereselor celui reprezentat. In literatura juridica se considera ca actul juridic astfel incheiat este lovit de nulitate; el nu poate produce efecte impotriva celui reprezentat. In cazul reprezentarii legale, art. 141 alin. (2) C.fam. prevede raspunderea tutorelui pentru pagubele cauzate din culpa sa incapabilului pe care il reprezinta (raspundere civila delictuala), iar in cazul reprezentarii conventionale mandatarul raspunde in temeiul contractului de mandat (art. 1539-1544 C.civ.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate