Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» TERITORIUL DE STAT IN DREPTUL INTERNATIONAL


TERITORIUL DE STAT IN DREPTUL INTERNATIONAL




TERITORIUL DE STAT IN DREPTUL INTERNATIONAL

1. NATURA JURIDICA A TERITORIULUI DE STAT

Teritoriul de stat este spatiul geografic alcatuit din supra­fete terestre, acvatice si marine, din solul, subsolul si spatiul aerian asupra caruia statul isi exercita suveranitatea sa deplina. si exclusiva. Teritoriul de stat reprezinta una din premisele materiale naturale care conditioneaza existenta statului. Teri­toriul defineste limitele spatiale ale existentei si organizarii statale suverane constituind astfel o notiune politico-juridica.




1.1. Componenta teritoriului de stat

Teritoriul se compune din: spatiul terestru, spatiul acvatic si spatiul aerian.

1.1.1. Spatiul terestru

Aceasta cuprinde partea uscata (sol si subsol) si poate fi formata, dintr-o singura intindere terestra sau din mai multe insule despartite de ape maritime, care formeaza un stat arhi­pelag (de exemplu, Indonezia, Filipine).

Spatiul acvatic

Acesta este reprezentat de apele interioare (nationale) si marea Ieritoriala. La randul lor, apele interioare cuprind: cusuri de apa (fluvii, riuri, canale); lacuri, mari care se afla, in. Intregime pe teritoriul aceluiasi stat, precum si apele maritime interioare. In ce priveste cursurile de apa, in afara celor situate in intregime pe teritoriul unui stat, exista si cursuri de apa care formeaza frontiera de stat intre doua sau mai multe state (denu­mite si continue) si cursuri care traverseaza teritoriile a doua, sau mai multe state (denumite si succesive).

Apele interioare facand parte din teritoriul statului sunt supuse suveranitatii sale, ceea ce inseamna ca statul exercita, asupra acestora jurisdictia sa deplina, avand dreptul de a re­glementa, prin legi interne navigatia, exploatarea hidroener­getica si a resurselor naturale, masurile de protectie a mediului inconjurator, de protectie impotriva inundatiilor etc. Cat pri­veste apele de frontiera, fiecare stat exercita drepturile sale su­verane numai asupra sectorului de apa caxe se afla pe terito­riul sau, problemele care se pun in legatura cu navigatia, cu exploatarea si utilizarea resurselor acestora fiind, de obicei,, reglementate prin acorduri incheiate intre statele riverane .

Apele maritime interioare cuprind: apa. portului, rada sa , golfurile si baile interioare, precum si apele maritime situate intre tarm si limita interioara a marii teritoriale (in cazurile in care linia de baza a acestora nu coincide cu linia tarmului).

1.1.2.1. Apele porturilor

Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare pana la linia care uneste instalatiile permanente tacand parte integranta din sistemul portuar si care inainteaza cel mai mult spre larg. Apele portuare fiind supuse suveranitatii sta­tului riveran, acesta stabileste regulile de intrare si iesire a navelor straine, conditiile privind accesul, stationarea st activi­tatea acestora in apa portului si, de asemenea, poate institui anumite restrictii. Statul riveran are dreptul sa permita sau sa interzica accesul navelor straine in porturile sale si sa stabi­leasca porturile deschise pentru navele straine.

.A)STATUTUL NAVELOR DE RAZBOI

in scopul asigurarii securitatii statului riveran, intrarea, navelor de razboi straine in porturile sale se poate efectua numai pe baza unei autorizatii prealabile din partea acelui stat(care poate impune anumite restrictii, atat in legatura cu numa­rul navelor, cat si cu durata stationarii lor in apele sale por­tuare), ori a unei notificari prealabile . In caz de forta majora, (furtuni, avarii etc.) navele de razboi pot intra intr-un port strain fara autorizatie. In ultimii ani, o .serie de state, intre care si Romania au interzis, prin legi interne, accesul in marea teritoriala, in apele maritime interioare si in porturi a oricarei nave care are la bord arme nucleare, chimice oii alte arme de distrugere in masa.

Nava de razboi care se afla in mod legal intr-un port strain se bucura de imunitate de jurisdictie penala si civila, neputand fi sechestrata, confiscata sau rechizitionata. De acelasi regim beneficiaza si navele de stat afectate unor scopuri necomerciale. Daca nava incalca legile si reglementarile statului riveran si nu tine seama de avertismentul dat de a se conforma acestora, va fi somata sa paraseasca imediat apele portuare sau marea teritoriala, iar in cazul in care interesele statului riveran sunt prejudiciate, aceasta atrage raspunderea statului de pavilion8.

B) STATUTUL NAVELOR COMERCIALE

In apele portuare, nava comerciala este supusa unei duble jurisdictii - a statului de pavilion si a statului riveran.

Jurisdictia penala a statului de pavilion se aplica faptelor pe care le comit intre ei membrii echipajului, ca si faptelor care privesc disciplina interna a navei. Jurisdictia penala a sta­tului riveran se aplica cand infractiunea a fost comisa:

a) la bordul navei de catre sau impotriva unei persoane care nu apartine echipajului;

b) pe uscat, de membrii echipajului si a avut ca rezultat tulburarea ordinii publice a statului riveran;

c) atunci cand, de.si fapta a fost savarsita la bordul navei, capita­nul acesteia solicita sprijinul autoritatilor locale. Daca problema este altfel reglementata prin tratatele incheiate de statele in cauza, vor avea prevalenta prevederilor acelor tratate.

Jurisdictia civila a statului riveran se exercita pentru asigurarea executarii obligatiilor contractate de nava respectiva in timp ce se afla in apele maritime interioare sau in marea teritoriala, precum si pentru alte pretentii rezultand din eveni­mente de navigatie care au avut ca urmare avarii asupra navei ori incarcaturii, ca si pentru despagubiri si taxe .

In astfel de imprejurari, nava poate fi retinuta sau seche­strata, impotriva acesteia putandu-se lua masuri de executare silita.

1.1.2.2. Marea teritoriala

Marea teritoriala cuprinde fasia de mare adiacenta tarmu­lui, avand o latime de 12 mile marine, masurata de la liniile de baza, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul tarmului sau, dupa caz, liniile drepte care unesc punc­tele cele mai avansate ale tarmului. In practica statelor, lati­mea marii teritoriale a inregistrat valori intre 3-200 mile marine. Conventia din 1982 privind dreptul marii stabileste latimea marii teritoriale la 12 mile marine, limita pe care o consacra si Legea romana 17/1990 in art. 1.

Statul riveran exercita in marea sa teritoriala, asupra solu-lului si subsolului acesteia toate drepturile decurgand din suveranitate, cum sunt dreptul de explorare si exploatare a tuturor resurselor naturale (intre care pescuitul), reglementarea navigatiei, aplicarea masurilor de securitate, de protectie a mediului, de control vamal si sanitar etc.

legislatia sa interna, cu prevederile conventiilor internationale la care este parte si tinand seama de principiile si normele dreptului international. Navele straine afectate unor scopuri comerciale sau necomerciale pot intra in si naviga prin marea teritoriala a statului riveran in exercitarea dreptului de trecere inofensiva , navele de razboi fiind de regula supuse regimului autorizarii sau notificarii preala­bile.

1.1.3. Spatiul aerian

Spatiul aerian reprezinta coloana de aer care se afla dea­supra solului si domeniului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale si maritime, iar vertical se intinde pana la limita inferioara a spatiului extraat-mosferic, considerata ca ar putea fi situata la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului marii.

3. FLUVIILE INTERNATIONALE

3.1. Regimul juridic al fluviilor internationale

Fluviile internationale sunt apele curgatoare care tra­verseaza sau separa teritoriile a doua sau mai multe state si sunt navigabile pana la varsarea lor in mare sau ocean. Con­gresul de la Viena (1815) a stabilit pentru prima oara anumite principii ale regimului de navigatie pe fluviile internationale europene, precum si notiunea de fluviu international. Confe­rinta de la Berlin (1885) a instituit libertatea de navigatie pe fluviile Congo si Kiger, iar in America statele riverare prin legi interne au proclamat libertatea de navigatie pe fluviul Amazon.

La Conferinta de la Barcelona din 1921 au fost elaborate o conventie si un statut privind regimul cailor navigabile de interes international.

Din reglementarile adoptate decurg urmatoarele reguli:

a)    fiecare stat este suveran asupra portiunii din aceste fluvii care se afla pe teritoriul sau, fie ca este vorba de fluviile care traverseaza teritoriul, fie de cele care formeaza frontiera
fluviala:

b)   in privinta navigatiei se aplica principiul libertatii na­vigatiei;

c)    in virtutea suveranitatii, numai statele riverane, prin acordul lor, reglementeaza navigatia pe fluviile internationale fara vreun amestec din partea altor state;

d)   in timp de pace, navele comerciale ale tuturor tarilor - in conformitate cu reglementarile conventionale - se bucura de deplina libertate de navigatie, pe fluviile internationale, fara nici tiu fel de discriminare; navele militare, cele vamale si de politie ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile interna­tionale, iar cele ale statelor riverane pot naviga numai in sectoarele lor, pentru sectoarele altor state, fiind necesara auto­rizarea; 

e)    statele riverane au obligatia de a mentine fluviul in stare de navigatie, au dreptul de a percepe taxe in cuantumul necesar efectuarii lucrarilor de intretinere si amenajare, supravegherea, politia fluviala, controlul vamal si sanitar se exercita de statul suveran riveran;

f)    in principiu, pentru fluviile internationale, se formeaza «omisii internationale alcatuite din reprezentantii tarilor ri­verane pentru coordonarea activitatii acestor tari in vederea
asigurarii libertatii de navigatie, sau si a utilizarii acestor ape in alte scopuri decat navigatia, producerea de energie elec­trica, pescuit (exemplu: Comisia Dunarii, Binului, a fluviilor
INiger si Congo etc).

3.2. Regimul juridic al Dunarii

Regimul de navigatie al Dunarii - fluviu navigabil pe o lungime de 2 588 km - este reglementat, in prezent, prin Conventia de la Belgrad din 18 august 1948, incheiata de catre statele riverane si intrata la 11 mai 1949 in vigoare.

In Conventie s-au statuat urmatoarele principii:

a) Navigatia pe Dunare este libera pentru cetatenii, na­vele comerciale si marfurile tuturor statelor in conditii de ega­litate, regimul extinzandu-se numai asupra portiunii naviga­bile a Dunarii (de la Ulm la mare, cu iesire la mare, prin bratul Sulina).

b) Navele de razboi ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai pe portiunea de fluviu cuprinsa in granitele proprii, iar in afara acestora, numai pe baza de intelegere intre statele interesate. Navelor de razboi ale statelor neriverane le este interzisa navigatia pe acest fluviu.

c) Stabilirea regulilor de navigatie pe Dunare, precum si supravegherea fluviala, sanitara si politieneasca, ca si efectuarea lucrarilor hidrotehnice necesare mentinerii Dunarii in stare de navigatie intra in competenta statelor riverane.

In vederea aplicarii conventiei, a coordonarii activitatii privind navigatia pe Dunare, ca si alte activitati, s-a infiintat Comisia Dunarii, alcatuita din reprezentantii statelor rive­rane, cate unul din fiecare stat. Sediul Comisiei este la Bu­dapesta.

Utilizarea apelor Dunarii in alte scopuri decat navigatia este reglementata prin acorduri incheiate intre statele rive­rane, cum este, de exemplu, acordul din 1963 dintre Eomania si Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic si de navigatie ,.Portile de Fier I'' si cel din 1976 pentru „Portile de Fier II'. In ce priveste combaterea poluarii a fost adoptata la Bucu­resti in 1985 „Declaratia statelor dunarene in materie de gos­podarire si protectie a apelor fluviului contra poluarii'. In 1993, s-a semnat o conventie in domeniu, pe care Eomania urmeaza a o ratifica.

Incepand din anul 1970 Comisia de Drept International a Adunarii Generale a ONU lucreaza la elaborarea unor re­glementari privind „Utilizarea cursurilor de apa internatio­nale in alte scopuri decat navigatia'. Se are in vedere folosirea acestor ape pentru producerea energiei electrice, la irigatii, in alte scopuri economice si comerciale.

3.3. Canalul Dunare-Marea Neagra

Canalul Dunare-Marea Neagra este un curs de apa na­vigabil situat in intregime pe teritoriul Eomaniei si, ca atare, se afla sub suveranitatea si jurisdictia exclusiva a statului roman.

Pe Canal se instituie dreptul de navigatie pentru navele de transport de marfuri si calatori ale tuturor statelor, in con­ditiile stabilite de legislatia tarii noastre.

Navele romanesti si straine, la trecerea prin canal sunt obligate sa respecte regulile de navigatie, de supraveghere fluviala sanitara si vamala, de folosire a bazinelor si insta­latiilor portuare de prevenire si combatere a poluarii, precum si celelalte reguli de intretinere a canalului. Pentru trecerea navelor prin canal si pentru serviciile prestate se percep taxe.

In zona de sud a portului maritim Constanta-Sud pot fi inchiriate unor persoane fizice sau juridice straine, pentru ac­tivitati portuare: dane, platforme, magazii, utilaje si insta­latii.

4. CANALELE MARITIME INTERNATIONALE

Canalele maritime sunt cai artificiale, constituite in scopul de a spori posibilitatile de comunicatie intre zone maritime oceanice. Canalele situate pe teritoriul unui singur stat. au acelasi regim ca si ansamblul teritoriului. In cazul in care na­vigatia prin canal este de interes local, aceasta este reglemen­tata de statul riveran. Cand insa navigatia pe un canal este de interes mondial, acel canal poate fi supus, cat priveste na­vigatia, unui regim international stabilit prin tratate, regim ce se caracterizeaza prin libertatea de navigatie pentru vasele tuturor statelor, fara discriminare, cu respectarea suvera­nitatii teritoriale a statului riveran. Un asemenea regim au: Canalul de Suez, Canalul Panama si Canalul Kiel.

4.1. Canalul de Suez

Construit in sec. al XlX-lea, pe teritoriul Egiptului, face-trecerea din Marea Mediterana in Marea Rosie Si Oceanul Indian. Regimul sau juridic a fost stabilit prin Conventia de-la Constantinopol din 1888. Pana in 1956, proprietatea si ad­ministrarea canalului au apartinut Companiei Universale. In 1956 guvernul egiptean a nationalizat canalul, restabilindu-si suveranitatea asupra lui si asumandu-si obligatia de a res­pecta libertatea de navigatie conform Conventiei multilate­rale de la Constantinopol din 1888.

Potrivit acestei Conventii, Canalul este deschis navelor comerciale si militare ale tuturor statelor, pe baza de egali­tate, atat in timp de pace cat si de razboi. Zona canalului este neutralizata, neputand fi transformata in teatru de razboi si nici supusa blocadei si, de asemenea, este demilitarizata, fiind interzisa construirea de fortificatii permanente.

4.2. Canalul Panama

Construit la sfarsitul sec. al XlX-lea, face legatura dintre Oceanul Atlantic si Pacific, regimul sau de navigatie fiind stabilit prin conventii bilaterale Incheiate intre Anglia si SUA, in 1901, intre SUA si Panama in 1903. Tratatul din 1903, in­cheiat pe 99 de ani, prevedea cedarea unei zone de o mile de fiecare parte a canalului, sub jurisdictia SUA. Navigatia era libera prin Canal pentru navele tuturor statelor, in timp de pace si de razboi, in conditiile neutralizarii si demilitarizarii „zonei canalului'. SUA au incalcat aceasta obligatie, transfor­mand „zona' intr-o baza militara americana.

Lupta poporului panamez pentru restituirea catre statul Panama a teritoriului concesionat SUA si negocierile incepute inca din 1964, au dus, in 1977 , la incheierea unui nou Tratat, intrat in vigoare in 1979. Xoul Tratat prevede suveranitatea Republicii Panama asupra Canalului, garantand totodata S.U.A. drepturi speciale in zona, ca de exemplu-„reglementarea tranzi­tului, amenajarea Canalului, raspunderea primordiala pentru apararea militara a Canalului' etc. Cat priveste conducerea si administrarea Canalului, tratatul prevede ca acesta sa ramana sub administratie mixta panameza-americana pana in decembrie 1999, cand va expira valabilitatea tratatului din 1977 si cand statul panamez va dobandi in exclusivitate suveranitatea asupra Canalului.

4.3. Canalul Kiel

Acesta uneste Marea bordului cu Marea Baltica, fiind situat pe teritoriul german. Tratatul de la Yersailles din 1918 a sta­bilit un regim de libera navigatie pe acest Canal. In 1936, Ger­mania a denuntat tratatul, emitand u» regulament pentru uti­lizarea Canalului care limita libertatea de navigatie numai la navele comerciale straine. Dupa 1945, in lipsa unei reglementari conventionale, Canalul are un regim de libera navigatie pentru navele tutui or statelor pe baza de egalitate.

REGIMUL JURIDIC AL MARII TERITORIALE





2.1. Natura juridica a marii teritoriale

Marea teritoriala, delimitandu-se de apele maritime inte­rioare prin linia sa de baza, face parte integranta din teritoriul de stat, fiind supusa - impreuna cu resursele sale - suverani­tatii nationale a statului riveran, iar regimul sau juridic este sta­bilit prin legislatia interna a statului riveran, tinandu-se seama si de prevederile dreptului international. Asupra marii terito­riale statul riveran exercita toate drepturile ce decurg din suvera­nitatea sa, in ce priveste apele, solul si subsolul, coloana de aer de deasupra, drepturi ce consta in: pescuit, navigatie, suprave­gherea si controlul, jurisdictia, protectia mediului, etc. avand si obligatiile corcspunzatoare.

Pescuitul, exploatarea resurselor minerale, revin, in exclu­sivitate, statului riveran. Acesta poate insa incheia acorduri cu alte state, prin care sa stabileasca modul si conditiile de pes­cuit in marea sa teritoriala pentru alte state cu sau fara clauza reciprocitatii. In acest scop, pot fi create si societati mixte.

Statul riveran are dreptul de a reglementa, in conformitate cu dreptul international, exercitarea de catre navele comerciale ale altor state a dreptului de trecere inofensiva. Cat priveste navele straine, statul riveran determina, prin legea sa si in conformitate cu acordurile la care este parte conditiile de intrare si navigatie in marea fa teritoriala, activitatile interzise in aceasta zona, sanctiunile pentru incalcarea acestor interdictii, statul putand, de asemenea, sa stabileasca zone maritime de securitate interzise intrarii navelor straine de orice fel sau numai unora dintre acestea. De exemplu, o serie de state (intre care si Romania), au interzis accesul in marea teritoriala, in apele maritime interioare, oricarei nave care are la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere in masa oii care transporta arme sau munitie.

2.2. Dreptul de trecere inofensiva

Dreptul de trecere inofensiva este recunoscut navelor comerciale ale tuturor statelor, constituind - in conditiile actuale - un principiu general al dreptului marii. Trecerea inofensiva a navelor straine prin marea teritoriala este reglementata prin legi interne, tinandu-se seama de normele dreptului interna­tional 7. In aceasta privinta. Conventia din 1982 reprezinta un progres, prevazand reglementari mai detaliate si clare (art. 14-23), in comparatie cu Conventia din 1958.

Conform art. 18-19 din Conventie (1982), termenul pasaj este aplicabil navelor straine care intra in marea teritoriala sau traverseaza marea teritoriala spre porturile si instalatiile mari­time ale statului riveran, spre apele interioare, porturile si instalatiile acestora sau dinspre acestea spre marea libera, precum si apelor aflate in trecere spre porturile altor state. Trecerea trebuie sa fie neintrerupta si rapida; oprirea sau anco­rarea sunt interzise, exceptandu-se cazurile impuse de nevoile navigatiei sau ca urmare a unui caz de forta majora sau avarie, pentru salvarea persoanelor sau pentru ajutorarea navelor si aeronavelor in primejdie.

Trecerea este inofensiva atat timp cat nu aduce stingere pacii, ordini publice sau securitatii statului riveran. Se considera ca trecerea nu mai este inofensiva daca nava straina desfasoara in marea teritoriala una din urmatoarele activitati, prevazute in art. S al Conventiei: a) ameninta cu forta sau foloseste forta impotriva suveranitatii, integritatii teritoriale sau independen­tei politice a statului riveran, sau in orice alt mod contrar dreptului international: b) efectueaza exercitii sau manevre cu arme de orice fel; c) culege informatii care pot sa aduca prejudicii apararii sau securitatii statului riveran; d) desfa­soara propaganda care prejudiciaza interesele apararii sau ale securitatii; e) decolarea de pe nave sau imbarcarea pe nave a oricaror aparate de zbor; f) lansarea, debarcarea sau imbarcarea de tehnica militara, scafandri, submarine, orice alte instalatii in masura sa execute cercetari subacvatice; g) imbarcarea sau debarcarea de marfuri, bani sau persoane cu incalcarea regle­mentarilor statului riveran; li) savarseste acte de poluare grava, desfasoara activitati de pescuit, de cercetare, sau orice alte activitati care nu au o legatura directa cu navigatia.

2.3. Jurisdictia statului riveran

Jurisdictia statului riveran in marea sa teritoriala rezulta din suveranitatea sa asupra acestei zone. Totodata, stalul de pavilion isi exercita jurisdictia sa asupra navelor sale, indiferent de locul in care s-ar afla acestea. Rezulta, asadar, ca in marea teritoriala, navele sunt supuse unei duble jurisdictii: a statului riveran si a sfatului de pavilion. Totusi, ea regula generala, se aplica jurisdictia statului riveran, iar cea a statului de pavilion actioneaza mai mult ca o regula de curtoazie internationala. De asemenea, si in marea teritoriala se face distinctie intre nave comerciale si nave militare.

Pentru navele comerciale in trecere prin marea teritoriala,. jurisdictia penala a stalului riveran se exercita la bordul acestora prin acte de arestare sau de instructie cu privire la infractiunile comise la bord in timpul pasajului atunci cand: a) consecintele infractiunii se extind asupra statului riveran; b) a fost incal­cata linistea publica a tarii sau ordinea in marea teritoriala;, c) exercitarea jurisdictiei este ceruta de capitanul navei (ori de un agent diplomatic sau consular al statului de pavilioni; d) pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante. Pe timpul cat se afla. In marea teritoriala a unui stat, nava comerciala straina. se bucura de protectia legilor acestuia, revenindu-i obligatia respectarii lor.

2.4. Latimea marii teritoriale

Dupa cum am vazut, incepand cu sec. XVIII s-au formulat o serie de criterii pentru delimitarea marii teritoriale fata de marea libera•: ,,bataia tunului', ,,linia orizontului', regula celor 3 mile marine. Ulterior, Conferinta de la Haga (1930) nu reu­seste un acord in stabilirea acestei limite, problema ramanand nesolutionata si de catre cele doua conferinte de la Geneva (1958 si respectiv 1901). Statele au procedat la delimitarea acestei zone marine prin legi interne, stabilind limite ne uniforme, intre 3 si 200 de mile.

Lucrarile pregatitoare pentru cea de a 3-a Conferinta ONU asupra dreptului marii au creat un climat favorabil pentru instituirea regulei celor 12 mile, iar conventia din 1982 con­sacra aceasta regula, prevazand dreptul fiecarui stat riveran de a stabili latimea marii sale teritoriale de 12 mile masurate de la liniile de baza determinate in conformitate cu conventia.

Limita interioara de la care se masoara latimea marii teri­toriale difera in raport de configuratia tarmului: in cazul unui tarm lin, fara crestaturi adanci, aceasta limita e formata, de linia de baza normala de-a lungul tarmului, iar cand tarmul prezinta crestaturi adanci in uscat (de exemplu, fiorduri, ca in cazul Norvegiei* sau a unor insule de-a lungul coastei, limita interioara este constituita din liniile de baza drepte care unesc punctele cele mai indepartate in larg, legate insa efectiv de uscat si urineaza configuratia generala a taunului. In situatia unui litoral la o mare cu flux si reflux, limita interioara este linia celui mai mare reflux.

3. ZONE MARITIME ASUPRA CARORA STATELE AU DREPTURI SUVERANE

3.1. Platoul continental

Ca institutie a dreptului international al mai ii, platoul continental a fost consacrat pentru prima oara in Conventia din 1958 si reafirmat, cu unele dezvoltari in Conventia din 1982 (art. 76 - 85).

Din punct de vedere geologic, platoul continental reprezin­ta prelungirea tarmului statului riveran intr-o paftta usor inclinata, iar in unele cazuri, abrupta sub apele marilor si oceanelor pana la marginea continentala, unde acestea au adancimi de 150 -200 m, dincolo de care incepe panta conti­nentala si marile adancimi. Sub aspect juridic, platoul continen­tal reprezinta fundul marilor si oceanelor si subsolul acestuia, dincolo de limita exterioara a marii teritoriale in larg, pana la o distanta, de regula, de 200 mile, masurate de la linia de baza de la care se masoara latimea marii teritoriale.

Asupra platoului continental, statul are si exercita nu suveranitate, ci drepturi suverane; acesta nu face parte din teritoriul national, ci repreinta o prelungire naturala a acestui teritoriu.

Regula generala pentru delimitarea platoului o reprezinta distanta de 200 de mile, celalalt criteriu care functioneaza in cazuri speciale, combinand distanta cu adancimea creeaza posi­bilitatea extinderii platoului continental in detrimentul zonei iuternationale si deci a intereselor celorlalte state .si indeosebi a celor anclavate (lipsite de iesire la mare).

Pentru delimitarea intre state, Conventia din 1982 a renun­tat la linia echidistanta, consacrata in Conventia din 1958, .stipuland ca delimitarea platoului intre state cu tarmuri limi­trofe sau fata in fata se face prin acord intre statele interesate pe baza dreptului international si are in vedere ajungerea la solutii echitabile 8.

Drepturile suverane ale statului riveran, asupra platoului au ca obiectiv explorarea si exploatarea resurselor naturale ale acestuia si indeosebi petrol, gaze naturale. In acest scop, statul riveran are dreptul sa construiasca statii si instalatii fixe sau semifixe de tipul platformelor de foraj, insule artificiale, conducte etc.; dreptul de a stabili o zona de securitate de 500 m in jurul insta­latiilor, avand totodata obligatia de a nu impiedica libera navigatie pe caile de comunicatie general recunoscute ca atare. Drepturile statului riveran sunt exclusive, in sensul ca statele neriverane nu pot desfasura activitati pe platoul continental al altui stat decat pe baza de acord sau autorizatie a statului riveran. Statele neriverane isi mentin dreptul de a instala cabluri si conducte submarine pe platoul continental al statelor riverane.

3.2. Zona contigua

Zona contigua reprezinta fasia de mare adiacenta marii teritoriale, care se intinde spre largul marii pana la distanta de 24 mile, masurata de la liniile de baza ale marii teritoriale, in aceasta zona, statul riveran exercita jurisdictia si controlul, avand o serie de drepturi speciale, constand in drepturi de control vamal, fiscal, sanitar si al trecerii frontierei de stat; el are dreptul de a preveni si reprima in zona infractiunile comise pe teritoriul sau ori in marea sa teritoriala, exercitand in acest scop dreptul de urmarire impotriva navei respective.

3.3. Zona economica exclusiva

In vederea protejarii resurselor piscicole si a altor interese economice, o serie de state riverane, in perioada 1970-1980 au stabilit zone speciale, zone exclusive de pescuit, de jurisdictie sau chiar de mare teritoriala pana la 200 de mile, ori intre 15 si 100 de mile marine, conceptul si institutia zonei economice exclusive dobandind astfel semnificatia cutumei.

In plan conventional, ea a fost consacrata pentru prima oara de Conventia din 19S2 (art. 55 - 75). Zona economica exclusiva se intinde spre lardul marii pe o distanta de 200 mile marine de la liniile de baza de la care se masoara latimea marii teri­toriale.

Natura juridica a acestei zone se defineste prin drepturile suverane, exclusive ale statului riveran de explorare, exploatare, cercetare stiintifica si conservare a resurselor naturale biologice si ne biologice, precum si de protectia mediului marin. Zona economica nu face parte din teritoriul statului riveran. Zona este supusa jurisdictiei acestuia si drepturilor sale suverane economice, si reprezinta si aspecte de mare libera constand in: libertatea de navigatie, de survol si de asezare a cablurilor si conductelor submarine. Deci, zona economica exclusiva are un regim juridic mixt.

4.1. Marea libera

Potrivit Conventiei din 1958, care a codificat in mare parte regulile cutumiare, marea libera era definita ca acea „parte a marii' care nu apartine marii teritoriale sau apelor interioare ale unui stat, deci ca zona marina situata in afara suveranitatii nationale, fiind deschisa tuturor natiunilor. Tot­odata, conventia preciza ca nici un stat nu poate sa pretinda in mod legitim supunerea unei parti oarecare din marea libera suveranitatii sale. Statele riverane si cele neriverane pot exer­cita in marea libera, mai ales, urmatoarele libertati: a) navi­gatia; b) pescuitul; c) punerea de cabluri si conducte petroliere si conducte submarine; d) libertatea de survol.

Conventia din 1982 a reconsiderat o serie de aspecte juridice privind marea libera, cum sunt cele referitoare la: delimitarea zonei, precizarea libertatilor (dar si a obligatiilor) si protectia mediului. Astfel, conform acestei conventii, regimul de mare libera se aplica apelor marilor si oceanelor situate in sfera zonei economice exclusive, a marii teritoriale, a apelor interioare si a apelor arhrpelagice ale statelor. Teritoriile submarine aflate sub apele marii libere constituie ,,zona internationala,'.

Regiul juridic al marii linere este guvernat de principiul libertatii marilor, potrivit caruia aceasta este deschisa tuturor statelor, si nici un stat nu poate in mod valid sa pretinda suve­ranitate asupra vreunei parti a marii libere.

In exercitarea libertatii de navigatie in marea libera, sta­telor le revin si o serie de obligatii:

- de a preveni si pedepsi transportul de sclavi pe navele aflate sul) pavilionul lor (orice sclav refugiat je o nava este socotit a fi liber);

- de a coopera pentru reprimarea pirateriei in marea libera sau in orice alt loc situat in afara jurisdictiei unui stat. In vederea reprimarii pirateriei, orice stat poate sa sechestreze o nava sau aeronava pirat ori, o nava capturata ea urmare a unor acte de piraterie si care se afla in posesia piratilor, sa ares­teze persoanele si sa sechestreze bunurile de la bord;

- de a coopera pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante si substante psihotrope in marea libera;

- de a coopera pentru reprimarea traficului ilicit de stupe­fiante si substante psihotrope in marca libera;

- de a coopera pentru reprimarea emisiunilor neautorizate de radio si televiziune difuzate de pe marea libera. Navele de razboi au dreptul de a opri si vizita in mare libera navele straine, cele proprii ca si cclele fara nationalitate, cu exceptia celor care beneficiaza de imunitate de jurisdictie, daca exista temeiuri serioase ca astfel de nave ar desfasura una dintre activitatile interzise mentionate.

In legatura cu asigurarea securitatii navigatiei maritime, statele au obligatia de a lua toate masurile si de a colabora in in acest scop, in conformitate cu conventiile in materie si pentru prevenirea abordajelor pe mare si acordarea de ajutor persoa­nelor, echipajelor si navelor aflate in pericol.

In marea libera, exploatarea resurselor biologice se face in conformitate cu principiul libertatii de pescuit pentru toate statele si in conditii care sa asigure conservarea si gestiunea acestor resurse si in general diversitatea biologica a marii.

5. REGIMUL DE NAVIGATIE IN STRAMTORILE INTERNATIONALE

Prin Conventia din 1982 s-a stabilit un regim juridic general privitor la stramtorile importante pentru navigatia mondiala, cu exceptia celor de interes regional ori care sunt supuse unor reglementori internationale speciale.

Prin stramtorile care leaga o parte a marii libere sau o zona economica exclusiva cu o alta parte a marii libere ori o zona economica exclusiva se recunoaste navelor si aeronavelor straine un drept de pasaj in tranzit. Libertatea de navigatie realizandu-.se printr-un tranzit continu si rapid, navele straine sunt obligate sa se abtina de la orice activitati care reclama autorizatia prealabila a statelor riverane sau sunt interzise de acestea (cercetare, pescuit). Statele riverane au obligatia sa asigure dreptul de pasaj in tranzit in conditii de securitate.

Prin stramtorile care leaga marea teritoriala a unui stat cu o parte a marii libere sau a zonei economice exclusive a unui alt stat se recunoaste navelor straine un drept de trecere inofensiva in conditii similare eu dreptul de tiecere prin marea teritoriala.

Regimuri speciale de navigatie internationala sunt stabi­lite, prin tratate, pentru stramtorile: Gibraltar si Magellan, stramtorile daneze (Sund, Keltul Mic si Beltul Marc) si stram­torile Marii Negre - Bosfor si Dardanele.

5.1. Regimul juridic al stramtorilor Marii Negre

Stramtorile au fost inchise navigatiei de catre Turcia, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lca. Incepand cu Tratatul de la Kuciuk - Rainargi din 1774, urmat de Tratatul de la Londra din 1841, de Conventia de la Lausarme (1923) s-au stabilit reglementari, considerandu-se un regim juridic de libera trecere pentru navele tutui or statelor in timp de pace si de razboi si demilitarizarea stramtorilor.

In prezent, regimul juridic al acestor stiaintori este sta­bilit prin Conventia de la Montreux din 1936, care prevede principiul libertatii de trecere a navelor comerciale in timp de pace si de razboi, daca Turcia nu este parte beligeranta. Turcia are dreptul de control sanitar asupra navelor si de a percepe taxe. In timp de razboi, daca Turcia este parte belige­ranta, este interzisa trecerea navelor comerciale ale statelor inamice Turciei; pentru cele neutre trecerea este libera cu con­ditia de a nu ajuta inamicul. Pentru navele militare conventia are dispozitii restrictive referitoare la trecerea navelor statelor neriverane in raport cu ale riveranilor. De exemplu, navele militare ale riveranilor au nevoie de un preaviz de 8 zile, iar ale neriveranelor de 15 zile; sunt restrictii cu privire la timpul de stationare, la tonaj. Evolutia si dezvoltarea unor noi tipuri de nave militare si de armate ale acestora, neprevazute in Conventia din 1936 a dat nastere la diferende in legatura cu dreptul de trecere prin stramtorile Marii Negre.

6 PROTECTIA MEDIULUI MARIN

Protectia acestui mediu se realizeaza in baza legilor interne si a conventiilor internationale pentru zonele de sub jurisdic­tia nationala si prin conventii internationale regionale sau,si cu caracter multilateral general pentru zonele internationale. Astfel, incepand cu Conventia de la Londra din 1954 (modificata in 1962 si 1969) privind combaterea poluarii marii cu hidrocar­buri, continuand cu conventiile de la Bruxelles din 1969, privind raspunderea si interventia in caz de accident, cu cea din 1971, referitoare la stabilirea unui fond international de compensare, s-au stabilit reguli si principii care au constituit baza unor reglementari ulterioare.

In acest sens, in 1971 s-a incheiat Conventia plivind pro­tectia impotriva poluarii cu materiale radioactive, in 197 2 - Conventia relativa la prevenirea poluarii marine prin scufun­darea (dumping) deseurilor de pe nave si aeronave sau insta­latii marine. De asemenea, s-au incheiat conventiile regionale privind protectia mediului marin referitoare la Marea Baltica (1974), Mediterana (197 6), Pacificul de Sud (1986) etc.

In acest context, subliniem semnificatia deosebita a Con­ventiei privind protectia Marii Negre impotriva poluarii, sem­nata la Bucuresti, 12 aprilie 1992, cooventie care are ca obiec­tiv combaterea poluarii cu substante periculoase, a diferitelor surse de pe uscat, de pe nave, din activitati ce se desfasoara, pe platoul continental.

Subliniem si faptul ca prin Conventia privind dreptul marii din 1982 s-au stabilit prevederi de aplicabilitate generala, vizand toate formele si tipurile de poluare si toate zonele marilor si oceanelor. S-a creat, astfel, un cadru adecvat si cuprinzator pentru protectia si conservarea mediului marin in toate com­ponentele sale.




Supravegherea si controlul respectarii prevederilor con­ventiilor revin statului riveran in zonele de sub jurisdictia sa, in zonele internationale, in principal statului de pavilion. In baza unor conventii s-au creat si organisme internationale spe­ciale (comisii internationale sau regionale) avand o serie de functii in acest domeniu.

Cu toate acestea construirea si punerea in circulatie a unor supertancuri petioliere cu o capacitate de mii si chiar sute de mii de tone au pus de multe ori in pericol mediul marin.

Asemenea pericole grave pentru fauna si flora marina au produs, de pilda, in 1967 naufragiul navei „Torry Canyon', sub pavilion liberian asupra coastelor franceza si engleza ale Oceanului Atlantic,; in 1978 - naufragiul, in aproprierea coastelor franceze, a navei petroliere „Amoco Codiz' sub pavilion liberian, apartinand unei companii americane; in 1989 - nau­fragiul, in apropiere de Alaska, a petrolierului american „Exxon Valdez', iar in 1993, naufragiul pe coastele Scotiei a petrolie­rului „Braer', sub pavilion liberian .

Sant realitati care indeamna atat la masuri sporite de siguranta a tancurilor petroliere si de securitate a navigatiei, cat si masuri de raspundere, precum si actiuni prompte in colaborarea statelor implicate pentru inlaturarea consecintelor unor astfel de catastrofe ecologice.

1.1. Caracteristicile diplomatiei

a) Diplomatia este o categorie de activitate politico-juridica al carei obiect il constituie desfasurarea relatiilor pe care un stat le are cu alte state, sau in cadrul unei organizatii internationale.

Stabilirea si mentinerea relatiilor dintre state au impus aparitia unei anumite activitati, desfasurate de organele care reprezinta statul in relatiile internationale, activitatea ce poarta denumirea de diplomatie.

b) Diplomatia, ca activitate, privind relatiile dintre state se realizeaza prin folosirea unor mijloace proprii, cum ar fi:

  • reprezentarea permanenta a statelor
  • tratativele
  • corespondenta diplomatica
  • participarea la conferintele internationale
  • participarea la activitatea organizatiilor internationale.

Conceptul de diplomatie este echivalent cu cel de dialog; diplomatia, ca metoda, este opusa razboiului si in general poli­ticii de forta.

c) Diplomatia constituie o categorie dialectica, dinamica. Esenta diplomatiei este flexibilitatea, cautarea de solutii reci­proc acceptabile.

1.2. Definirea diplomatiei

Diplomatia a fost prezentata in literatura de specialitate fie ca o stiinta, fie ca o arta.

Ca stiinta, diplomatia ar avea ca obiect studierea relatiilor juridice si politice ale diverselor state, precum si a intereselor care le genereaza.

Ca arta, diplomatia ar avea ca obiect administrarea aface­rilor internationale si ar implica aptitudinea de a ordona si a conduce negocierile politice.

In acceptia sa generala, diplomatia reprezinta calea de mentinere a unor relatii pasnice, de cooperare si de intelegere intre toate statele, cu respectarea personalitatii fiecaruia. In cazul unor neintelegeri, diplomatia este chemata sa contribuie nemijlocit la idextificarea cailor prin care sa se restabileasca increderea intre state, stingandu-se un anumit diferend si eli-minandu-se sau atenuandu-se cauzele care l-au determinat. Diplomatia nu elaboreaza politica unui stat, care este un atribut al statului ci, ea este un instrument, o tehnica in slujba acestei politici. Diplomatia este o activitate de stat, realizata de anu­mite organe special create in acest sens.

Potrivit acestor considerente, definim diplomatia ca activi­tatea unor organe ale statului, de stabilire, mentinere si dezvol­tare de relatii cu alte state, aparand drepturile si interesele lui in exterior, pentru realizarea scopurilor urmarite de politica externa.

2.1. Organele statale interne cu activitate diplomatica ale Romaniei

in Romania, activitatea de fundamentare, de realizare a politicii externe este exercitata de anumite organe. Aceste organe sunt:

a) Parlamentul Romaniei, prin cele doua camere: Aduna­rea Deputatilor si Senatului;

b) Presedintele Romaniei, ale carei atributii in domeniul politicii externe sunt:

- incheie tratate internationale in numele Romaniei, negociate de Guvern si le spune spre ratificare Parlamentului, in termen de 60 de zile;

- la propunerea Guvernului, acrediteaza si recheama reprezentantii diplomatici ai Romaniei si aproba infiintarea, desfiintarea sau schimbarea misiunilor diplomatice.

c)    Guvernul - ca organ al administratiei de stat exercita conducerea generala in domeniul relatiilor cu alte state si ia masuri pentru incheierea acordurilor internationale;

d)   Primiil-minirtru - executa atributiile de reprezentare, invita si primeste reprezentantii altor state, incheie, in numele statutului, acorduri internationale;

e)    Ministerul Afacerilor Externe - constituie organul exe­cutiv cu atributii de a organiza si desfasura direct relatiile ex­terne ale statutului. Atributii:

- aduce la indeplinirea sarcinilor, pentru infaptuirea liniei generale a politicii externe.

- apara in strainatate drepturile si interesele statului roman, al cetatenilor romani si ale persoanelor juridice ro­mane;

- duce tratative si participa la tratative in vederea in­ cheierii de tratate internationale, negociaza si incheie acorduri de colaborare; organizeaza, indruma si controleaza misiunile
diplomatice si oficiile consulare.

f) Ministerul Comertului - este organul prin intermediul caruia se infaptuiesc relatiile economice cu alte state, avand urmatoarele atributii:

- initierea de actiuni care sa largeasca continuu relatiile economice externe ale statului;

- negocierea si incheierea de acorduri si conventii comer­ciale si de cooperare economica internationala;

- asigura indrumarea si coordonarea generala a activitatii de comert exterior si cooperare economica.

Romania intretine relatii diplomatice cu un numar de 171 de state.

2.2. Organele externe pentru relatiile internationale

Alaturi de organele interne ale statului, care prin activita­tea lor asigura stabilirea si dezvoltarea relatiilor externe, sunt create si organe care isi desfasoara activitatea in afara hotarelor tarii, in exterior. Statul in virtutea suveranitatii sale poate, pe baza de reciprocitate si consimtamantul, sa stabileasca relatii diplomatice cu alte state si sa creeze misiuni diplomatice si con­sulare pe teritoriul acestora.

Dreptul statelor, de a trimite misiuni diplomatice, precum si de a primi astfel de misiuni este numit drept de legatie. Acest drept de legatie poate fi activ constand in trimiterea de misiuni diplomatice si pasiv cand se refera la primirea unor astfel de misiuni.

Dezvoltarea relatiilor dintre state si a legaturilor multila­terale dintre ele au determinat in decursul anilor crearea din partea unui stat, pe baza de reciprocitate, pe teritoriul altui stat a unor organe cu activitate permanenta, care sa asigure apararea intereselor statului si ale cetatenilor sai precum si amplificarea continua a relatiilor politice, economice si de alta natura.

Acestea pot fi grupate in:

- misiuni (reprezentante) diplomatice;

- oficii consulare.

2.2.1. Misiunile diplomatice

Misiunile diplomatice sunt organe ale statului care asigura desfasurarea adecvata a relatiilor dintre ele (relatiile diplomatice) Si care aduc la indeplinire in tara unde sunt acreditate scopurile politicii externe a statului trimitator.

Misiunile diplomatice se impart in principal, in doua mari categorii:

misiuni permanente, care reprezinta, cu caracter de continuitate statul acreditant in statul acreditat;

misiuni cu caracter temporar.

Misiunile permanente se impart in doua categorii:

misiuni de tip clasic (ambasada, legatie, in functie de rangul acestora);

misiuni de tip nou (misiunile permanente ale statelor pe langa organizatiile internationale si misiunile organizatiilor internationale pe langa state).

Misiunile cu caracter temporar, denumite misiuni speciale. pot avea ca obiect:

negocieri politice sau pentru incheierea unui tratat, in probleme economice si altele;

participarea la actiuni cu caracter ceremonial;

marcarea unui eveniment;

cu caracter de eticheta (in legatura cu schimbari in con­ducerea unui stat);

delegati la conferinte, reuniuni si organizatii interna­tionale;

misiuni in scopul de a intari relatiile de prietenie dintre cele doua state, misiuni de bunavointa, indeplinite de sefi de state, de guverne, ministri, reprezentand un gest de curtuazie, putand fi folosite pentru tratative in problemele dintre cele doua state.

trimisi itineranti ai unui sef de stat si unui guvern sau oiganizatii internationale imputerniciti temporar pentru a participa la solutionarea unor anumite probleme internatio­nale.

observatori, reprezentanti ai unor state sau organizatii internationale sau la sesiuni sau conferinte ale unor organiza­ tii internationale, fara a avea drept de vot si de semnare a docu­mentelor ce se adopta, dar putand participa de obicei la discutii.

2.2.1.1. Ambasadele

Ambasadele sunt misiunile diplomatice clasice cele mai importante cu cel mai inalt grad de reprezentare a unui stat. In fruntea lor se afla un ambasador.

Tot din categoria misiunilor diplomatice clasice face parte si legatia. Legatia este o misiune diplomatica permanenta de rang inferior ambasadei. In fruntea ei se afla un ministru pleni­potentiar sau ministru rezident.

Misiunea diplomatica permanenta are o structura com­plexa. Organizarea ei interna este de competenta statului acre-ditant (trimitator). In principiu, in structura misiunii diplomatice permanente distingem urmatoarele compartimente func­tionale:

a) cancelaria (sectia principala a misiunii);

b) biroul eco­nomic si comercial;

c) biroul atasatului militar;

d) biroul ata­satului cultural;

e) biroul de presa;

f) cancelaria consulara.



Cadrul juridic international care stabileste modul in care isi desfasoara activitatea misiunile diplomatice, functiile si fina­litatea acestora este Conventia de la Viena din 1901.

In art. 3 al Conventiei de la Viena sunt statuate principalele functii (atributii) ale misiunii diplomatice. Astfel, misiunea diplomatica are urmatoarele functii:

- reprezinta statul acreditant pe langa statul acreditai1;

- ocroteste in statul acreditar interesele statului acredi­tant si ale cetatenilor sai, in limitele admise de dreptul interna­tional;

- poarta tratative cu guvernul statului acreditar,

- se informeaza prin toate mijloacele legale de conditiile .si evenimentele din statul acreditar si coimunica acestea statu­lui sau;

- promoveaza relatii de prietenie si dezvolta cooperarea economica, culturala si stiintifica intre statul acreditant si cel acreditar;

- in afara de acestea reprezentantele diplomatice pot in­ deplini si functii consulare.

Misiunea diplomatica permanenta are si obligatii fata de statul acreditar. Printre aceste obligatii enumeram:

- respectarea suveranitatii statului acreditar;

- neamestecul misiunii diplomatice in treburile interne .ale statului acreditar si respectarea de catre aceasta a legilor statului respectiv;

- obligatia de a nu folosi localurile misiunii intr-un mod incompatibil cu functiile misiunii.

Toate problemele pe care misiunea diplomatica le are de tratat cu statul acreditar sau cu persoanele aflate sub juiis-dictia acestuia, trebuie sa fie discutate prin intermediul Mini­sterului Afacerilor Externe al statului ereditar care desfasoara o activitate de mediere intre misiunea diplomatica si statul acreditar, sau un alt minister convenit.

Conventia de la Viena fixeaza si pentru statul acreditar o serie de obligatii fata de misiunea diplomatica:

- trebuie sa acorde inlesniri misiunii diplomatice in vederea realizarii functiilor sale;

- sa faciliteze misiunii diplomatice achizitionarea localuri­ lor necesare;

- sa asigure membrilor misiunii circulatia pe teritoriul sau cu exceptia zonelor declarate interzise;

- sa asigure misiunii posibilitatea de a comunica liber cu statul «sau.

RASPUNDEREA STATELOR IN DREPTUL INTERNATIONAL

1 NOTIUNI GENERALE SI DELIMITARI

in dreptul international contemporan, raspunderea state­lor, precum si (in raport de specificul lor) a altor subiecte de drept international (organizatii internationale, natiuni care lupta pentru independenta lor) intervine in doua situatii dis­tincte, dand nastere la doua tipuri de raspundere.

a)    raspunderea pentru fapte sau acte ilicite din punct de vedere international (incalcarea normelor dreptului internatio­nal conventional sau cutumiar);

b)    raspunderea pentru consecinte prejudiciabile rezultand din activitatile care nu sunt interzise de dreptul international (activitati licite per se).

Evident ca pe primul plan se situeaza raspunderea state­lor care in calitate de subiecte principale ale dreptului internatio­nal au capacitatea deplina de a intra in raporturi de drept inter­national in timp ce alte subiecte actioneaza in anumite limite. Ca atare, se impune o analiza detaliata a raspunderii statelor, pentru celelalte subiecte problema fiind examinata in capitolele respective.

Doctrina se ocupa pe larg de aceasta materie, iar jurispru-denta internationala ofera o serie de cazuri in care s-a stabilit raspunderea internationala in sarcina unor state. Totusi, drep­tul international nu dispune de un instrument juridic general eaie sa instituie un cadru juridic adecvat de reglementare a raspunderii internationale a statelor.

Codificarea principiilor privind raspunderea internationala a statelor a fost inscrisa pe agenda Comisiei de Drept International1 inca din 1949, dar lucrarile au inceput mult mai tarziu, adica in 1961, si de fapt dupa anul 1973. Lucrarile Comisiei, au relevat necesitatea examinarii si codificarii -separate a celor doua tipuri de raspundere si, ca atare, din 1978 Comisia a inceput examinarea separata a temei referitoare la raspunderea pentru prejudicii rezultand din activitati care nu sunt interzise de dreptul international.

2. FUNDAMENTUL RASPUNDERII STATELOR PENTRU FAPTE ILICITE DIN PUNCT DE VEDERE INTERNATIONAL

Dreptul international consacra ca principiul general ras­punderea statelor pentru acte sau fapte ilicite, rezultat al unor actiuni sau abstentiuni. Actul sau faptul ilicit din punct de vedere international creeaza noi raporturi internationale. Asemenea raporturi sunt bilaterale daca s-a incalcat o obligatie cu caracter bilateral si, in principiu, urmeaza regulile de ras­pundere prevazute in tratatul respectiv. Daca insa incalcarea priveste anumite obligatii internationale cu efecte de gravitate deosebita pentru societatea internationala ca acele privind pacea si securitatea internationala, interzicerea sclaviei, a discriminarii, raporturile create privesc toate celelalte state, intrucat obligatiile respective sunt obligatii erga omnes, fata de care fiecare stat are im interes legal si in consecinta il poate invoca 2. Prin urmaie, sursa raspunderii statelor in dreptul inter­national este faptul sau actul ilicit din punct de vedere inter­national. Orice act sau fapt ilicit din punct de vedere internatio­nal al unui stat, atrage raspunderea sa internationala (art. 1 din proiectul de articole al Comisiei de Drept International).

2.1. Conditiile necesare pentru existenta unui fapt ilicit

Comisia de Drept International a retinut in proiectul de articole privind raspunderea statelor, doua conditii:

a)    o conditie de ordin subiectiv constand intr-o comportare manifestata printr-o actiune sau omisiune, care potrivit dreptu­lui international ii tste imputabila statului. Raspunderea statului poate interveni atat din desfasurarea unor activitati (actiune) cat si din neluarea unor masuri de catre statul in cauza (omi­siune).

b)    cea de a doua conditie este de ordin obiectiv si consta in incalcarea une; obligatii internationale a statului printr-o com­portare care ii este imputabila.

In afara acestor doua conditii care sunt larg recunoscute, o parte a doctrinei si a practicii juridice afirma necesitatea pre­zentei a altor trei conditii pentru existenta unui fapt ilicit si anume: culpa, prejudiciul (dauna) si legatura cauzata.

1.2. Concepte si principii

Dezvoltarea procesului normativ international in vederea crearii unui cadru juridic adecvat problemelor de cooperare a statelor pentru protectia diferitilor factori de mediu implica interferente serioase asupra suveranitatii nationale, ca si asu­pra dezvoltarii econoirice a statelor. Nu mai putin insa, efectele periculoase transfrextiere (de exemplu, in cazul cursurilor de apa internationale, a atmosferei), ca si amenintarea globala crescanda au condus la adoptarea unor reglementari si solutii internationale si regionale consacrate in tratate si conventii precum si la crearea unor organisme internationale in materie, cum sunt Programul Natiunilor Unite pentru Mediul inconju­rator (PNUE), ca organism cu functii executive, iar in plan neguvernamental Uniunea Internationala pentru Conservarea Naturii (UICN). La nivel regional preocuparea intense ale co­munitatilor europene pentru protectia mediului, inclusiv amen­darea in 1987 a Tratatului de la Roma pentru a introduce pro­blematica mediului, si mai ales masurilor de armonizarea legis­latiei si standardelor de mediu in cadrul Comunitatii au dus la cristalizarea unor noi concepte si principii ca si la crearea Agen­tiei pentru Protectia Mediului a Comunitatilor Europene.

Anumite concepte si principii au aparut in jurisprudenta internationala si in doctrina cu peste trei decenii, inaintea De­claratiei din 1972. Acestea se refereau insa la un factor sau altul nu ca parte componenta a mediului, ci a teritoriului de stat, asa cum, de altfel, poluarea a inceput sa fie combatuta, in cadrul unor tratate, inca din cea de a doua jumatate a secolului al XlX-lea, dar nu se urmarea o combatere a poluarii per .se, ci numai in masura in care apa poluata devenea nociva pentru viata piscicola. Se poate astfel mentiona hotararea Tribunalu­lui arbitrai canadiano-american din 1941 privind cazul Trail Smelter 2. In aceasta hotarare se arata ca, potrivit principiilor dreptului international, precum si a legilor SUA, nici un stat nu are dreptul sa foloseasca sau sa permita utilizarea teritoriu­lui sau in asa fel incat sa se produca pagube in sau pe teritoriul unui alt stat, ori proprietatii sau cetatenilor sai, atunci cand situatia prezinta, consecinte serioase, iar pagubele sunt stabi­lite prin dovezi clare si convingatoare.

Fata de o asemenea situatie, prin hotararea tribunalului, Statelor Unite le-au fost acordate despagubiri, iar cat priveste activitatea topitoriei s-a impus Canadei sa intreprinda masurile necesare pentru ca aceasta sa inceteze a mai produce efecte nocive, peste limitele admisibile, pe teritoriul SUA.

Curtea Internationala de Justitie, in speta privind canalul Corfu (1949), confruntata cu problema minelor in apele marii teritoriele care au pus in primejdie navigatia, a facut referire la anumite principii general recunoscute, care afirma obligatia fie­carui stat de a nu permite, in cunostinta de cauza, ca teritoriul sau sa fie folosit pentru comiterea unor fapte contrare dreptu­rilor altor state.

In asemenea spete, ca si in altele de acest fel, s-a invocat maxima latina sic utere to ut alienvin noii laedas (foloseste ceea ce iti apartine in asa fel incat sa nu produca daune altuia), teoria „abuzului de drept', precum si alte principii ca temei pentru limitarea dreptului statului de a folosi propriul teritoriu, in asa fel incat printr-o astfel de folosire sa nu se produca efecte daunatoare pe teritoriul altui stat.

In legatura cu producerea unor efecte daunatoare ori chiar a unor daune transfrontiere au fost afirmate si principiile gene­rale ale dreptului indeosebi, principiul integritatii teritoriale (in speta privind experientele nucleare efectuate de Franta in Pacific, adusa de Australia si Noua Zeelanda in fata Curtii In­ternationale de Justitie (1973), speta care, prin incetarea de catre Franta a experientelor nucleare, a ramas fara obiect). Cat priveste folosirea cursurilor de apa internationale, s-a in­vocat si principiul bunei vecinatati.

Asadar, in doctrina si jurisprudenta internationala, astfel de concepte si principii au fost invocate ca temei pentru obli­gatia statului de a preveni, reduce sau evita daunele transfron­tiere.

Avand in vedere importanta si actualitatea problemei gene­rale a activitatilor licite ale unui stat care pot insa provoca daune transfrontiere, Comisia de Drept International a inceput, din 1978, lucrarile de codificare in materie. Lucrarile Comisiei s-au concretizat in proiectul de articole privind „Raspunderea internationala pentru consecinte prejudiciabile decurgand din activitati care nu sunt interzise de dreptul international', pro­iect care in forma din 1990 cuprindea 36 de articole.

Proiectul Comisiei contine prevederi referitoare la activitati, care desfasurate pe teritoriul sub jurisdictia sau controlul unui stat, sunt de natura a cauza sau a crea un risc apreciabil de producere a unor daune transfrontiere pe intregul proces al desfasurarii lor normale; la datoria statelor de a lua masurile necesare pentru a preveni sau reduce un astfel de risc, de a re­para sau compensa daunele.

2. OBLIGATII ALE STATELOR IN DOMENIUL PROTECTIEI MEDIULUI

2.1. Obligatii cu caracter general

In dreptul international al mediului, una dintre obligatiile cu caracter general se refera la angajamentul statelor de a pre­veni si reduce peiicolul, riscul care implica un grad sporit de periculozitate precum si la angajamentul de a preveni si reduce poluarea. Pe aceasta linie, partile se obliga sa ia „masurile necesare'' si sa foloseasca „mijloace adecvate' in legatura cu activitatile care pot avea efecte nocive fata de mediul inconju­rator al acestui stat. In acest fel, statele dau expresie - intr-o anumita masura - interesului comun, in ceea ce priveste pro­tectia mediului.

Spre a inlatura unele posibile exagerari in a determina sfera „masurilor necesare' ori a „mijloacelor adecvate” si, pe cale de consecinta, de a transforma obligatia de prevenire intr-o obligatie de compensare s-a emis opinia ca obligatia de preve­nire ar trebui inteleasa ca limitandu-se la acele „masuri de control al poluarii care, fata de circumstantele cazului dat, in mod rezonabil puteau fi avute in vedere pentru adoptare”.

Tratatele care au intervenit in probleme de mediu contin reguli care definesc mai precis concret drepturile, dar mai ales obligatiile statelor parti.

Un alt domeniu in care cooperarea statelor se desfasoara in baza unor tratate il reprezinta protectia cursurilor de apa internationale. In aceasta privinta, practica releva urmatoarele caracteristici: a) nu exista un tratat general ale carei prevederi sa se aplice oricarui curs de apa, ci statele s-au orientat spre reglementari specifice fiecarui caz in parte, aplicabile pentru un anumit curs de apa la care sunt riverane: b) in majoritatea cazurilor prevederile de protectie a calitatii apelor sunt cu­prinse in tratate care au ca obiect amenajarea si utilizarea hidroeconomica a apelor , fie in acordurile de pescuit, cele de frontiera ori cu privire la regimul general al acestora; conventii speciale de combatere a poluarii sunt mai putin prezente .

In baza unor astfel de conventii, statele riverane sunt de acord: a) sa-si coordoneze actiunile in vederea luarii unor masuri necesare pentru a preveni schimbarea echilibrului ecologic; b) de a controla prezenta substantelor vatamatoare in cursul de apai si de a proteja si conserva mediul acvatic (Acordul din 1975 dintre Uruguay si Argentina privind regimul fluviului Uruguay); c) sa intreprinda masurile necesare pentru a proteja apele de frontiera impotriva poluarii cu acizi sau reziduri (Tratatul din 1958 dintre URSS si Afganistan privind regimul frontierei soviet o-afganistane; d) sa ia masurile necesare pen­tru protejarea apei raurilor si afluentilor sai impotriva poluarii (Conventia din 1956 privind canalizarea fluviului Moselle, in­cheiata intre Germania, Franta si Luxemburg).

Obligatii cu caracter general sunt cuprinse si in conventii care au ca obiect protectia unor ecosisteme. Astfel, Conventia asupra zonelor umede, de importanta internationala, in special ca habitat al pasarilor acvatice (Eamsar, 1971) prevede an­gajamentul partilor contractante de a favoriza conservarea zonelor umede si pasarilor acvatice, creand rezervatii naturale in zonele umede, angajamentul de a incuraja cercetarea si schimbul de date si publicatii referitoare la zonele umede, la flora si fauna lor (art. 4 din conventie).

O alta categorie de conventie sunt cele care au ca obiect o serie de resurse naturale ale mediului. Acestea inscriu intr-o formula cuprinzatoare obligatia cu caracter general, potrivit careia partile se angajeaza sa adopte masurile necesare pentru a se asigura conservarea, dezvoltarea si utilizarea sustinuta a solului, apelor, atmosferei, a florei si faunei (Conventia africana privind conservarea naturii si a resurselor naturale, 1968).

3. RASPUNDEREA SI COMPENSAREA

in baza Declaratiei de la Stoekholm statele s-au angajat sa, dezvolte in continuare dreptul international privind raspun­derea si compensarea pentru daunele transfrontiere produse mediului. Totusi, pana in prezent, principiile raspunderii si compensarii nu si-au gasit o reglementare adecvata in conven­tiile internationale 14. Mai mult chiar, unele dintre conventiile in materie (de exemplu, Conventia cu privire la poluarea trans-frontiera, inclusiv protocoalele, precum si cea referitoare la stratul de ozon) exclud din sfera lor de aplicare principiile ras­punderii si compensarii daunelor.

Evident, ca in domeniul protectiei mediului, raspunderea este considerata ca o solutie secundara in raport cu masurile de prevenire si reducere a efectelor negative asupra mediului, in legatura cu raspunderea, in dreptul international se pune si problema daca raspunderea statului va fi obiectiva, indiferent de culpa, raspundere care a aparut in legatura cu activitatile cu grad de pericol marit si la originea ei s-a individualizat ca raspundere limitata.

Nu exista nici un fel de indoiala ca atunci cand un stat a incalcat o regula de drept international printr-o activitate cauzatoare de daune transfrolitiere, acesta poarta raspunderea si este obligat sa repare dauna. Controversata este problema daca raspunderea trebuie atribuita statului si pentru acte licite, adica pentru consecintele prejudiciabile ale faptelor care nu sunt in­terzise de dreptul international.

In literatura de specialitate, se invoca faptul ca, insuccesul statelor afectate de a pretinde raspunderea guvernului sovie­tic pentru dezastrul de la Cernobil, sau a celui elvetian pentru incendiul de la „Sandoz” (1986), constituie dovezi ca raspun­derea obiectiva, chiar in accidente implicand .substante peri­culoase, nu este acceptata cu usurinta.

In legatura cu raspunderea obiectiva (strict liability) Co­misia de Drept International s-a orientat spre o solutie mai fle­xibila in sensul ca raspunderea obiectiva s-ar impune pentru toate daunele transfrontiere grave, dar se lasa statelor intere­sate putinta de a decide asupra reparatiei, in fiecare caz con­cret, pe baza echitatii si echilibrului de interese.

O alta problema care se pune in legatura cu principiile cla­sice ale raspunderii statului pentru o fapta licita din punct de vedere al dreptului international se refera la faptul daca stan­dardele de secui itate stabilite, pentru anumite activitati de catre o organizatie internationala, cum ar fi cele pentru activi­tatile nucleare, ar putea constitui temei pentru raspundere.

Potrivit unor opinii, asemenea standarde ar putea fi invo­cate, dar nu ca reguli de drept, ci in calitate de criteriu al unei conduite diligente de care trebuie sa dea dovada toate statele in privinta activitatilor de natura a crea un risc grav producator de daune transfrontiere.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate