Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Introducere in materia casatoriei si a divortului


Introducere in materia casatoriei si a divortului




Introducere in materia casatoriei si a divortulUI

De la aparitia vietii si pana in Evul Mediu, societatea umana de pe teritoriul tarii noastre, se caracterizeaza printr-o dezvoltare foarte lenta, incepand de la inexistenta familiei si casatoriei, deci de la raporturi sexuale nereglementate si mergand pana la comunitatea monogama.

In perioada de inexistenta a familiei, care a durat de la aparitia primelor fiinte umane si pana la homo sapiens, nu se poate pune problema desfacerii casatoriei pentru ca aceasta nu exista. Abia ulterior, cand au inceput sa fie reglementate raporturile sociale, a inceput sa se incheie casatorii, mai intai pe grupuri, apoi pe perechi si in cele din urma individuale.

In Evul Mediu, in imensa majoritate a cazurilor, incheierea casatoriei a ramas ceea ce a fost la inceput adica o chestiune care nu se hotara de cel in cauza, ci de familia acestuia.




De-a lungul mai multor perioade istorice, sentimentele si afectiunea nu au avut un rol important in incheierea unei casatorii, decat in cazuri izolate si deci nesemnificate.

In aceste perioade, nu dorinta individului determinata de sentimentele si afectiunea sa, hotara care anume este sotia cea mai potrivita ci, mai interesul comunitatii, al familiei, iar mai tarziu chiar interesul statului (familiile monarhice).

Dupa epoca matriarhala, paralel cu procesul istoric de evolutie a familiei, a avut loc o continua degradare a situatiei femeii si a rolului ei in societate, ajungandu-se cu timpul la o situatie deosebita care pentru femeie constituie o crima care atrage dupa sine grave consecinte legale si sociale, la barbati este considerat ca ceva onorabil, sau in cel mai rau caz, ca o neinsemnata pata morala, ceea ce a dus, in multe cazuri, la destramarea familiei.

In ceea ce priveste organizarea interna a societatii dacice, viata cotidiana a populatiei si rolul familiei, cunostintele noastre sunt foarte reduse, putandu-se face numai unele presupuneri in legatura cu evolutia raporturilor familiale.

Procesul de trecere treptata de la obstea gentilica bazata pe legaturi de sange intre membri ce au aceiasi stramosi si aceiasi descendenta, la obstea teritoriala in care legaturile dintre membri sunt determinate de stapanirea in comun a pamantului, a dus la generalizarea sistemului casatoriei monogame.

In cadrul obstilor teritoriale, aceasta situatie va dura din perioada anterioara cuceririi romane si pana la cristalizarea si consolidarea relatiilor de productie feudale.

Desi izvoarele sunt sarace si de altfel in totalitatea lor, nu mentioneaza, este evident ca s-au pastrat inca multa vreme ramasite ale unor practici mai vechi cum sunt de exemplu cele privind ceremonialul casatorie[1], La traci, fetele se bucurau de cea mai mare libertate pana la maritis.

Aparitia monogamiei la daci, este legata de concentrarea unor bogatii tot mai mari in mana barbatului, precum si de necesitatea ca aceste avutii sa fie transmise prin mostenire. De aceea, monogamia femeii, nu a impiedicat deloc poligamia fatisa sau ascunsa a barbatului.

Abia acum, dupa aparitia monogamiei apare si problema divortului caruia au trebuit sa i se gaseasca solutii dandu-i-se reglementari diferite, incepand de la o libertate totala si mergand pana la interzicerea desfacerii unei casatorii contractate.

Reglementarea divortului nu a fost niciodata unitara, ci a depins de formele concrete de organizare a familiei, de conditiile materiale ale societatii, de regimul proprietatii si, in ultima analiza, de conceptiile morale si religioase ale grupului respectiv.

Pentru perioada stapanirii romane de pe teritoriul tarii noastre, s-au aplicat normele juridice valabile intregului imperiu, care reglementau si casatorie si divortul. Romanii, admiteau in situatii multiple divortul care era insasi existenta casatoriei, el putand fi pronuntat fie ca urmare a consimtamantului mutual dintre soti, fie in urma repudierii de catre unul dintre soti, indiferent de sex[3].

Totusi, legislatia romana a fost destul de amanuntita, in cazul divortului, cu privire la bunurile ce urmau sa revina fiecaruia dintre soti, dupa pronuntarea divortului[4]

Dupa retragerea stapanirii romane, evolutia populatiei autohtone daco-­romane in cadrul procesului de formare a poporului roman este putin cunoscuta din izvoare scrise. Din aceasta cauza, nu cunoastem prea multe lucruri despre schimbarile care ar fi putut sa intervina din familia monogama. Foarte probabil este faptul ca s-a revenit la forma nereglementata a relatiilor matrimoniale, anterioara venirii romanilor in care rolul femeii era mult diminuat.

Raspandirea crestinismului a jucat un rol deosebit de important deoarece prin reglementarea raporturilor matrimoniale, a impus o mare stabilitate casatoriei si a pus piedici desfacerii acesteia.

Noul Testament cuprinde mai multe referiri care afirma principiul unitatii si dogmatizate de o serie intreaga de teologii[5],

Dupa ce biserica - institutie oficiala in stat - a capatat o pondere mai mare in viata publica, au inceput sa se contureze deosebiri in privinta aptitudinii bisericii fata de desfacerea casatoriei. Astfel, biserica romano-catolica, nu admitea divortul. Dogma crestin-ortodoxa, cristalizeaza si apoi aplicata de lumea bizantina de unde s-a raspandit in tot sud-estul Europei si apoi in Europa rasariteana, admite divortul intr-o serie de cazuri. La fel si biserica protestanta, biserica ortodoxa invocand unele referiri din Noul Testament, admite posibilitatea divortului.

Odata cu trecerea la Evul Mediu, populatia de pe teritoriul tarii noastre, a cunoscut schimbari importante care au afectat si viata de familie. In general s-a produs o crestere a rolului sotiei in casa, ea avand o autonomie mai mare in gospodarie si un rol tot mai insemnat in educarea copiilor. Dar trebuie totusi sa observam ca in cadrul familiei taranesti, femeia continua sa aiba restrictii.

In Evul Mediu romanesc, ca si mai tarziu, casatoria era considerata necesara. Vorbind despre profilul spiritual al poporului roman, N. Iorga scotea in relief, pe buna dreptate, tendinta acestuia spre o casa statornica, spunand ca cei necasatoriti, dupa toate probabilitatile cazuri extrem de rare, in afara celor intrati in randurile clerului monahal, sau in cazul unor robi, aveau in ochii societatii, o pozitie inferioara[7].

Pentru aceasta perioada, insuficienta izvoarelor istorice si juridice, face ca reglementarea divortului si a casatoriei pe ansamblu, la intregul popor roman, sa fie greu de urmarit.

Obiceiul pamantului (jus valahicus) care a reglementat timp de mai multe veacuri relatiile dintre oameni, mai ales in ceea ce priveste problemele de drept civil, este putin cunoscut si controversat[8].

Nici pana acum nu este lamurita suficient problema circulatiei si mai ales a aplicarii legislatiei bizantine pe teritoriul Tarii Romanesti si a Moldovei, dupa formarea lor ca state feudale. Un singur lucru este clar si anume, faptul ca legiuiri proprii in tarile romane au fost redactate abia in secolul al XVII – lea dar si acestea cuprind o serie de norme de influenta straina si este probabil ca ele se aplicau mai ales clasei dominante.

De asemenea dintre documentele bisericii, care aveau un rol esential in reglementarea problemelor de desfacere a casatoriei, s-au pastrat foarte putine, mai ales pentru perioada de destramare a feudalismului. Cu rare exceptii, acte publice prin care se reglementa divortul, nu exista pana la Cartile de desparteala din secolul al XVIII-lea .

P. Negulescu este de parere, pe buna dreptate, ca in Evul Mediu, in general poporul roman a considerat legatura casatoriei ca fiind indisolubila.

Spre deosebire de antichitate, consimtamantul mutual si repudierea nu mai erau posibile, divortul putandu-se pronunta numai in cazuri foarte bine definite. Trebuie observat ca dupa datele pe care le avem, Evul Mediul romanesc, nu au existat ca in apusul Europei casatorii care sa fi fost facute de catre taranii aserviti din vointa stapanului, asa cum s-a intamplat in epoca moderna la presiunea mosierilor sau arendasilor[9].

Reglementarea situatiei juridice a femeii in dreptul civil feudal, purta amprenta spiritului bisericii, care avea largi atributii in acest domeniu.

Cat priveste viata matrimoniala in timpul Evului Mediu si desfacerea casatoriei, trebuie sa deosebim mai multe aspecte in functie de apartenenta sociala la clasa stapanita sau la cea dominanta. In afara de putine documente interne, unele relatari ale calatorilor straini, nu permit sa dam unele exemple de desfacerea casatoriei, fara insa a se putea arata procedura si fara a se putea trage concluzii privind frecventa fenomenului.

Se pare ca in caz de adulter, cel vinovat era pedepsit cu moartea. Astfel, in Tara Romaneasca, in 1612, o sotie necredincioasa trebuia condamnata la moarte ea fiind iertata numai dupa multe interventii si cu aprobarea expresa a sotului[10].

Prin documentele interne din secolul al XVII - lea, nu putem trage concluzii precise in legatura cu desfacerea casatoriei, dar constatam ca atunci cand cineva avea relatii extraconjugale si era surprins in flagrant delict, trebuia sa plateasca o mare despagubire care echivala uneori cu mosia sa. Aceleasi documente, ne semnaleaza cazuri de bigamie sau biandrie care erau pedepsite de obicei cu moartea in Tara Romaneasca, in Moldova pedepsele fiind mai usoare.

Din alte documente se constata si existenta unui fenomen extrem de rar intalnit si anume traiul in comun fara contractarea unei casatorii, adica fara cununie in fata preotului. Asemenea situatii care erau condamnate de biserica intampinau si opozitia autoritatilor centrale precum si dezaprobarea opiniei publice.

Documentele amintite mai sus, se refera la clasa stapanitoare, nefiindu-ne cunoscute reglementarile existente in cazul taranimii libere sau aservite.

Dimitrie Cantemir in lucrarea sa Descrierea Moldovei (capitolul Despre ceremoniile de logodna si de nunta a moldovenilor arata ca o casatorie se desface in mod automat atunci cand se constata ca mireasa a gresit inaintea casatoriei. Procedura era urmatoarea :

Iar daca fata si-a patat cinstea gresindu-se cu altul, a doua zi mirele isi cheama rudele si le spunea ca si-a gasit mireasa necurata. Acestia pregatesc o caruta foarte proasta, cu hamurile rupte iar cand vin parintii ii inhama pe ei in locul vitelor si-i silesc sa si-o duca acasa ca pe o femeie stricata

Procedura, arata Cantemir, era stabilita dupa legile si obiceiurile tarii „nerespectarea ei atragand dupa sine interventia si pedepsirea de catre un judecator”.

In aceste situatii, mirele isi recupera cheltuielile facute cu ocazia casatoriei, intreaga zestre trecand in stapanirea acestuia.

Referindu-se la aceasta desfacere imediata a casatoriei., Dimitrie Cantemir arata deosebirea de tratament, in functie de pozitia sociala, acest obicei fiind aplicat in cazul taranilor, pe cand in cazul boierilor „daca afla ca fiica lor n-a fost gasita fata, sau repara castitatea fetei marindu-i dota cu mai multe sate ori cu mai multi bani, sau daca ginerele sa se potoleasca nicicum, o iau acasa si acestuia ii dau libertatea sa-si ia alta nevasta

Vorbind despre familiile domnitoare, N. Iorga ne spune ca „nu cunoastem nici un caz de repudiere a unei doamne de vreunul din voievozii Moldovei sau Tarii Romanesti[11].

Pentru Evul Mediu, in legatura cu casatoria si divortul la romani, gasim o serie de stiri in relatarile de calatorie sau rapoartele unor straini care au trecut pe teritoriul tarii noastre, dar interpretarea acestor date este foarte dificila deoarece nu cunoastem in ce masura ei au cunoscut indeaproape realitatile tarii si diferitele medii sociale. Fiind in majoritatea lor occidentali, care dezaprobau divortul ei faceau comparatii defavorabile pentru romani, in raport cu situatia din tarile lor.

Ioan de Tarrecremente, in secolul al XV – lea, combatand unele teorii ale „Misitilor ajunsi in Moldova”, ii condamna pe moldoveni pentru ca ei desfac casatoriile caci zic ca potrivit cu evangheliile, toate pot fi desfacute

Tot despre situatia din Moldova secolului al XVI - lea gasim o relatare mai amanuntita in lucrarea Viata lui Iaccob Despot Domnul Moldovei scrisa de umanistul german Johan Sommer care a trait aproape un an in Moldova, participand direct la evenimentele ultimeii perioade a domniei lui Iaccob Despot Heraclitul, fiind chiar profesor la Scoala Domneasca de la Cotnari.

In privinta casatoriei, Sommer arata situatia existenta in Moldova, precum si masurile luate in acest sens de Despot Voda (1561 — 1563). El relateaza ca la moldoveni, obiceiul este de nerespectare sau chiar de incalcare repetata a credintei in casatorie, caci se inradacinase la ei obiceiul pe care-l tin si astazi ca un fel de lege, ca daca sotia a fost ocarata sau a fost lovita usor ca sa aiba voie sloboda, ca si cum ar fi o injurie grava — o trece in alta casatorie, sau daca poate sa plateasca sotul o treime de galbeni de aur prin care sa faca dovada ca a iesit de sub puterea lui

Se constata astfel o practica existenta nu numai la populatia romaneasca ci si la cea germana sau maghiara care locuiau in tara noastra.

Biograful lui Despot Voda, nota chiar contractarea de catre unii barbati a trei sau patru casatorii succesive spunand ca existenta copiilor nu reprezinta un impediment in divort nici pentru barbati nici pentru femei. Ne prezinta chiar si un exemplu cu un targovet din Trotus, care atat el cat si prima sa sotie, erau la a patra casatorie.

Despot Voda, a incercat o inlaturare a moravurilor prin impiedicarea divortului, fiind sprijinit in aceasta directie si de clericii romano-catolici. In unele cazuri au avut loc executii, dar in anumite situatii de fapt, s-au dat si carti de despartenie.

Din interpretarea textului se pare ca actiunea lui Despot Voda a vizat mai ales clasa dominanta: „A bagat cea mai mare spaima printre boierii romani care isi ingaduisera cea mai neingaduita libertate in aceasta privinta si erau foarte tulburati de faptul ca jurase (Despot), sa nu mai rabde nicidecum sa se petreaca in tara sa, aceasta luare de bataie de joc a casatoriilor si fiecare se temea ca ceea ce se vede ca se face impotriva celorlalti, se va intorcea si impotriva sa, din care cauza se prea poate ca acest lucru sa fi adus acelor suflete barbare un imbold puternic ca sa ia mai iute hotararea de al parasii

Renuntarea moldovenilor la divort, de care amintea Sommer, nu corespunde realitatii fenomenului fiind consemnat in continuare.

Calatorul Antonoi Posseviereo a alcatuit in anul 1584 un raport catre curtea papala in legatura cu situatia din cele trei tari romane. Aducand o serie de invinuiri romanilor cat si preotilor lor, Posseviereo nota: Aceasta autoritate ce o aroga toti ereticii de asemenea in cauzele nepatrimoniale si dau dispense pentru toate gradele de rudenie In legatura cu frecventa si usurinta divortului consemna : Ei despart pe una din parti de cealalta pentru suma de 10 forinti pentru cea mai mica galceava sau cearta si fiind in viata amandoua partile ele incheie casatorii cu altii .

In cursul secolului al XVIII-lea in timpul regimului fanariot frecventa divorturilor se pare ca a crescut dupa cum rezulta din insemnarile calatorului englez Chishull, precum si ale consulului englez la Bucuresti, W. Wilkinson.

In secolul al XVIII-lea, cererile de divort se inmultisera si in cadrul legislatiei scrise care se aplica reprezentantilor clasei stapanitoare. Astfel, consulul aminteste marea afluenta de la Mitropolie pentru solicitarea unor carti de despartenie

Cat priveste reglementarea casatoriei si a desfacerii ei in Evul Mediu, in afara de unele cazuri speciale privindu-i pe boieri, trebuie avute in vedere doua situatii distincte : pozitia si rolul femeii in societatea medievala romaneasca, pe de o parte si a numitului obicei al pamantului pe de alta parte.

Cu privire la pozitia si rolul femeii in societatea romaneasca medievala, parerile sunt foarte diferite. Astfel unii cercetatori, pe baza istoriei comparative a sud-estului Europei, afirma ca si la romani, la fel ca slavii din sud si ca majoritatea popoarelor europene, in cadrul familiei, dupa casatorie, femeia avea o pozitie inferioara neputandu-se bucura de bunurile ei, avand o incapacitate juridica si in acest fel neavand posibilitatea de desfacere a unei casatorii.

Alti istorici, printre care si N. Iorga sustin ca mai ales in mediul rural, in cadrul unei organizatii patriarhale femeia se bucura de o mare consideratie avand atat in viata sociala, cat si pe plan juridic aceleasi drepturi cu barbatii[13]. In acest sens si Radu Vulcanescu in „Etnologia juridica', considera ca rolul insemnat al femeii in societate rezulta si din aceea ca in lumea satelor, pedepsele pentru adulter erau extrem de rare, deci astfel de cazuri, aveau un caracter accidental.

Din acest punct de vedere in lumea rurala, pe baza traditiei folclorice, a obiceiurilor este cunoscuta numai insemnarea unor abuzuri sexuale inainte de casatorie. Este foarte probabil inca din secolul al XV-lea unele modalitati de reglementare a raporturilor din lumea rurala se faceau pe baza unor combinari a legislatiei bizantine, a celei sud-slave si a traditiilor romanesti.

In acest mod erau pedepsite in special delicte sexuale14. Desi aceasta legislatie era defavorabila femeii, totusi ea pune o serie de oprelisti in calea invinuirilor sotiei care, daca totusi era invinuita, trebuia sa se retraga la o manastire pana cand organele judiciare cercetau si hotarau in legatura cu invinuirea[15].

Parerile cercetatorilor sunt impartite si in legatura cu obiceiul pamantului. Astfel, C. Giurescu afirma ca: „in Tara Romaneasca, Moldova si in Transilvania in desfasurarea cotidiana, pe toata intinderea pamantului locuit de romani aveau aceeasi putere in principal legile nescrise 'legea tarii' obiceiul pamantului,” care insemnau o practica multi seculara a vietii sociale axata in jurul satului, asezare economico-sociala unde s-au creat si s-au aplicat astfel de norme juridice .

„Obiceiul pamantului”, cuprinde o multime de elemente de drept cutumiar, in principal cu privire la agricultura, la pastori, dar si cu privire la viata satului ca o comunitate umana. In cadrul acestui sistem a fost reglementata si problema divortului, care cel putin ca notiune era necunoscuta de populatia de rand care se ocupa cu pastoritul si agricultura. La aceasta a contribuit si faptul caci, casatoria nu era hotarata de catre cei in cauza, ci de catre parinti sau rudele lor apropiate si ca atare, desfacerea acesteia constituia o ofensa pentru ambele parti implicate si atragea dupa sine condamnari si razbunare.

In afara de aceasta trebuie sa avem in vedere conceptia populara potrivit careia, un act care a primit consacrarea religioasa nu mai poate fi schimbat in nici un fel.

Divortul era impiedicat mai ales in lumea pastorala si de faptul ca el atragea dezmostenirea culpabilului, iar in privinta fetelor si o vendeta din partea rudelor. Cazurile de alungare din casa, de repudiere, sunt foarte rar intalnite deoarece casatoria era considerata ca un moment extrem de important in viata oamenilor, iar in lumea rurala, divortul nu era pronuntat de nici o instanta judecatoreasca locala sau superioara. Relatiile conjugale se bazau pe buna intelegere iar in cel mai rau caz pe neaducerea lor in fata comunitatii.

Simplitatea reglementarilor juridice legate de divort, decurge din faptul ca in societatea rurala astfel de cazuri constituiau exceptii. Solutia cea mai frecventa era, plecarea in lume a uneia din parti, atunci cand traiul in comun nu mai putea fi continuat. In astfel de situatii nu se mai apela la biserica si recasatoria se putea face in alte localitati fara a fi necesara sa se cunoasca biografia anterioara a celui care plecase de acasa. Aceasta fuga se datora si rolului opiniei publice care considera drept „rusine si pacat' o asemenea situatie.

Etnografia care a inregistrat astfel de cazuri de plecare de acasa, ne arata ca din acest punct de vedere, mai deosebit era situatia barbatului. Sunt mentionate situatii cand in cazuri exceptionale, mai ales din cauza viciului betiei la sot biserica acorda totusi posibilitatea de divort, putandu-se contracta o noua casatorie dupa o perioada de sapte ani.

Folclorul, reflectand condamnarea de catre popor a desfacerii casatoriei, arata ca aceasta se realizeaza foarte greu „De maritat e lesne dar ii anevoie a te dezmarita”[17].

In poezia populara, este condamnata lasarea de catre una din parti a celui care a avut o casnicie comuna.

M-ai iubit si m-ai lasat

Cape un dobitoc la gard

Atitudinea negativa a poporului fata de desfacerea casatoriei, rezulta si din pozitia acestuia fata de rarele cazuri de recasatorie. De obicei, recasatoria avea un regim in afara legii, fiind rau primita si criticata. In acest sens, prezentam urmatoarele exemple:

Femeia de-al doilea

E ca mancarea neincalzita

sau

Nici o poama nu-i amara

Ca poama de-a doua oara

Deci, din informatiile destul de sarace pe care le detinem, ca sistemul popular in privinta casatoriei nu este nici amanuntit, nici riguros, datorita in special, faptului ca in Evul Mediu, familia taraneasca prezenta o mare trainicie.

Paralel cu consolidarea statelor feudale romanesti justitia feudala sa capete o importanta din ce in ce mai mare. Aparatul central de guvernare, in frunte cu domnul, a cautat sa reglementeze, in primul rand, in favoarea boierimii, toate chestiunile de ordin privat si public care apareau in viata sociala.

Apar acum, alaturi de forme de drept pecuniar izvorate din practica judiciara a veacurilor trecute, tot mai multe legi scrise care cu timpul au devenit din ce in ce mai numeroase.

Cat priveste vechiul drept romanesc, problema inceputurilor scrise si a circulatiei lor, este deosebit de controversata, si inca neelucidata pe deplin. Un singur lucru este cert si anume, recunoasterea unanima a influentei deosebite pe care a exercitat-o dreptul bizantin scris, in toata regiunea sud-est europeana, deci si la romani[20]. In acest sens Al. Elian arata ca, inca de la inceputurile lor, cele doua state feudale romanesti de la sud si rasarit de Carpati, au fost influentate pe plan spiritual, dar si institutional, precum si in formele de organizare statala de catre lumea bizantina[21]. Fenomenul ca atare nu este singular si nici surprinzator. Bizantul fusese timp de peste o mie de ani un factor de civilizatie, ce influentase in toate domeniile pe toti vecinii sai mai apropiati sau mai indepartati si mai ales pe slavii din sud. Structura economica si institutiile statelor slave au fost organizate dupa modelul bizantin, continuand insa sa existe si ramasite din perioada anterioara stabilirii slavilor in Peninsula Balcanica sau create fara influenta din afara





Principalele legiuiri bizantine, incepand cu legislatia imparatului Justinian si pana la Codul lui Hermenopulos si alte legiuiri din secolul al XIX-lea, au circulat in intreaga lume slava[23].

Alaturi de legiuirile bizantine care emana de la autoritatea imperiala, cum ar fi novelele imparatului Justinian sau ale imparatului Leon al Vl-lea filosoful, au circulat si alte legiuiri, precum si legea rurala care reglementa raporturile din cadrul obstilor satesti, sau preluate din mediul bisericesc[24]

In practica judiciara, ceea ce caracterizeaza mai ales lumea bizantino-ortodoxa, este faptul ca normele de drept stabilite de autoritatea imperiala, deci de administratie, au trebuit sa fie insusite si de catre biserica, care le-a combinat si sistematizat de mai multe ori. Sub aceasta forma prescurtata, ele au fost traduse de timpuriu (sec. al X-lea) in limba slava, circuland astfel in timpul primului si celui de-al doilea tarat bulgar, in statul sarbesc al nomazilor, in vremea lui Stefan Cel rusan si in perioadele urmatoare. Acestea sunt numite pravile slave.

Totusi in legatura cu receptarea, prelucrarea si circularea legiuirilor scrise la slavii de sud ca si la romani, se impun cateva precizari si anume faptul ca popoarele si statele mentionate mai sus, nu au preluat in intregime dreptul bizantin civil, penal sau economic, factorul intern fiind determinat in evolutia lor.

In acest cadru, reglementarea normelor juridice de orice fel, tinde sa corespunda necesitatilor organice ale societatilor respective. Aparatul de stat in curs de consolidare, si-a insusit doar acele norme de drept care contribuiau la intarirea autoritatii domnesti ce reprezenta boierimea. Prin aceasta se urmarea asigurarea ordinii sociale, domnul avand obligatii de protectie si aparare fata de supusi, de a mentine pacea interna, prevenind razbunarile si pedepsind incalcarile in acest fel. In toate legiuirile medievale romanesti, ca o categorie aparte si de mare amploare, erau normele care stabileau comportamentul membrilor societatii precum si sanctiunile pentru infractiunile impotriva moralei publice[25].

Aceste aspecte juridice si-au gasit, pe baza normelor de drept roman a contributiei unor juristi de seama, a unei traditii juridice multi seculare, o reglementare judicioasa si corespunzatoare in dreptul bizantin. In acest mod se explica si prelucrarea lor de cele mai multe ori neschimbate, in legiuirile slave si romanesti.

Un rol deosebit de important, in cadrul societatii l-a avut biserica, care participand la toate actele de seama din viata oamenilor, si-a extins forta jurisdictiei sale in toate domeniile vietii sociale, cautand sa monopolizeze, alaturi de teologie, filosofia si jurisprudenta.

Odata cu cristalizarea si consolidarea relatiilor feudale jurisdictia si-a extins tot mai mult influenta pe baza asa-numitelor nomocanoane prelucrate si intarite in totul cursul Evului Mediu, in toate regiunile locuite de romani. Dintre acestea, cele mai importante au fost cele alcatuite de Manuil Malaxos si Matei Vlastares. Nomocanoanele bizantine, care cuprind un amestec de drept canonic, civil (in privinta stabilirii spitelor de rudenie) si penal (privind pedepsele ucigasilor si furturilor), au fost traduse se pare, odata cu cartile de slujba in limba slava bisericeasca[26]

In contrast cu particularitatile normelor de drept cutumiar, pravilele bisericesti contineau norme uniforme pentru toate regiunile tarii, ele fiind intocmite din ordinul conducerii supreme a bisericii.

Domnitorii romani, in actiunea lor de centralizare a puterii de stat, au gasit in pravilele existente, mijlocul juridic de influentare a comportamentului supusilor intr-un sens nou, uniform, total schimbat fata de obiceiurile care erau diferite de la o regiune la alta a tarii[27]

Biserica din Tarile Romane, fiind pusa sub autoritatea spirituala a patriarhiei din Bizant, a receptionat in consecinta si literatura juridica cu caracter canonic si aceasta, din necesitatea pastrarii si asigurarii unei unitati de reglementare si nu datorita unui spirit de imitatie.

Deci, influenta bizantina care s-a exercitat in tarile romane in domeniul organizarii de stat si religios se afla si la baza primelor inceputuri ale legiuirilor scrise. Cat priveste forma acestora, influenta bizantina s-a prezentat pe toate cele trei planuri in haina limbii slave, limba oficiala a cancelariei domnesti, a culturii religioase, limba in care au fost scrise primele pravile. Ulterior, necesitatea aplicarii practice a normelor de drept scris a impus introducerea limbii romane in cancelariile domnesti precum si scrierea pravilelor in limba romana, mai devreme decat in viata de stat si biserica[28].

Datorita considerentelor expuse si avand in vedere limba slavona a cancelariei domnesti, nomocanoanelor slave de origine bizantina au avut o circulatie oficiala alaturi de manuscrise aduse de la sud de Dunare, mai ales dupa cucerirea Peninsulei Balcanice de catre turci. Fiind copiate in tarile romane din porunca domneasca, aceste nomocanoane apar inca din secolul al XV-lea, cel mai vechi fiind nomocanonul lui Matei Vlastares, aflat intr-un manuscris intocmit in Moldova in anul 1495.

In afara de acesta, in aceeasi perioada au mai circulat in tarile romane, nomocanonul lui Malaxos si Pravila Sfintilor Apostoli. Unele din aceste nomocanoane, in cursul secolului al XVI-lea, partial sau in intregime, au inceput sa fie traduse in romaneste, pastrandu-se in unele copii, inca din vremea Diaconului Coresi.

O parte din aceste traduceri au fost folosite in redactarea legiuirilor tiparite in secolul al XVII-lea cum ar fi de exemplu cele folosite in Pravila de la Govora[29]. Aceste pravile, cuprind in primul rand, chestiuni de ordin bisericesc precum si pedepsirea pacatosilor si ereticilor, reglementarea rudeniei si casatoriei, moral individuala. Se pare ca in secolul al XVI-lea alaturi de aplicarea normelor dreptului scris se mai pastrau inca norme ale dreptului cutumiar, care conferea o libertate extrem de mare judecatorului. Tocmai de aceea s-a impus cu necesitate aplicarea unor norme scrise, valabile pentru intreaga societate, pentru aceasta perioada, trebuie sa tinem cont si de faptul ca raporturile juridice din cadrul obstei satesti, sunt reglementate prin legi cu caracter cutumiar sau legea tarii. Nomocanoanele cuprind prevederi de drept civil, penal, precum si reguli de procedura.

In ceea ce priveste familia, prevederile sunt numeroase fara insa a se observa o unitate a normelor sau o sistematizare in cadrul unei legislatii, care sa cuprinda toate aspectele dreptului familiei.

Prevederile fundamentale in privinta casatoriei si a desfacerii acesteia au fost reluate in legiuirile ulterioare din secolele XVII-XVIII. Divortul era reglementat mai amanuntit, el fiind la dispozitia ambilor soti. Ca motive de divort puteau fi invocate adulterul, moralitatea, erezia, furtul din biserici etc.

E foarte probabil ca in perioada circulatiei acestor legiuiri in forma manuscrisa, reglementarile sa fi actionat mai ales in randurile clasei dominante deoarece in randul maselor populare continua sa se aplice dreptul cutumiar si popular ceea ce facea ca practic divortul sa fie intalnit extrem de rar si in cazuri exceptionale. Aceasta situatie era comuna atat in Tara Romaneasca cat si Moldova si se presupune ca aceeasi situatie era intalnita si in cadrul comunitatilor romanesti din Transilvania, atat in privinta continutului reglementarii juridice cat si jurisprudentei, ceea ce dovedeste ca unitatea de conceptie ce caracterizeaza vechiul drept cutumiar nu a fost dispusa cu prilejul elaborarii primelor legiuiri scrise, ci ea s-a mentinut in acest domeniu peste granitele politice ale statelor feudale romanesti .

Constituirea dreptului scris a inceput in Moldova prin a avea la baza izvoare bizantine si prin a raspunde deopotriva cerintelor societatii si necesitatilor domniei. Prima pravila oficiala a Moldovei a fost tiparita in anul 1646 la tipografia bisericii Trei Ierarhi sub titulatura „Cartea Romaneasca de Invatatura de la pravilele imparatesti si de la alte gandite cu zis si cu toate cheltuiala lui Vasile Voievodul si domnul Tarii Moldovei”[31].

Initiatorul publicarii ei a fost Vasile Lupu care in calitatea sa de domn si exponent al claselor stapanitoare, avea nevoie de o legiuire cuprinzatoare de masuri juridice unitare pentru a pastra ordinea de stat. Manuscrisul acestei legiuiri nu ni s-a pastrat in original, pravila tiparita fiind un infolio care cuprindea la inceput 17 foi numerotate, apoi 186 foi de text numerotate.

Intocmirea Cartii Romanesti de Invatatura nu a reprezentat o simpla traducere dupa texte grecesti si latinesti, ci si alegerea materialelor si ordonarea lor in asa fel incat lucrarea sa se prezinte unitar.

Pravila incepe cu o culegere de reguli aplicabile taranilor - leges coloniae - care cuprinde 11 capitole denumite pricini, fiecare pricina cuprinzand mai multe zicale. Urmeaza apoi pravile imparatesti care contin cinci pricini si care solutioneaza furtisagurile.

In acelasi titlu, sunt cuprinse un numar de 78 de capitole denumite glove care mentioneaza alte infractiuni de ordin penal. Cartea mai cuprinde si o serie intreaga de dispozitii de drept civil si de dreptul familiei.

In urma studiilor si cercetarilor efectuate, se poate afirma ca aceasta importanta legiuire are mai multe surse bizantine: legiuirea rurala, fragmente din Eclaga, bazilicalele, codul lui Hermanopulos, parte din ele prelucrate si sistematizate de Farinacci, precum si o influenta juridica slava. In afara acestor influente, remarcam pentru prima data in legiuirile scrise romanesti, prezenta unor elemente de drept comunitar.

Legiuirea cuprinde multe referiri privind situatia familiei precum si probleme ale divortului, care apare sub denumirea de „imparteala a casatoriilor”. Reglementarea divorturilor este facuta in cadrul unor preocupari mai generale de reglementare a casatoriei precum si grija de asanare a moravurilor publice, urmarindu-se in special impiedicarea adulterului.

„Cartea Romaneasca de Invatatura”, expresie a unui drept care prevede totodata si reglementarea chestiunilor materiale pendinte, arata situatia bunurilor, a domeniilor cu care sotii participau la casatorie.

Cauzele in urma carora „gandetul” (judecatorul) putea pronunta desfacerea casatoriei erau multiple putandu-se datora ambelor parti. Spiritul general al acestor legaturi, ca si a altora asemanatoare este profund influentat de biserica, una din cauzele principale ale divortului fiind erezia. In acest sens glova XX arata ca „pentru ereziile barbatului poate muierea sa nu-si desparta barbatul numai cu biserica ci si cu ea singura fara de voia nimanui, poate sa se desparta de dansul si mai vartos de a o fi ispitit”. Asadar, initiativa divortului o poate avea femeia si chiar mai mult, procedura ca atare era extrem de simpla, fara a mai fi nevoie sa se apeleze la biserica sau la vreo instanta judecatoreasca. Exista atunci si o inconvenienta in sensul ca se asimileaza procedura de divort in cauze in care se invoca erezia cu cauzele in care se invoca adulterul, deoarece legiuirea spune: „nu se poate socoti din doua lucruri unul carelea va fi mai rau, erasul sau preacurvia”. In caz de erezie se prevede chiar pentru cel care nu este eretic, posibilitatea de a se recasatori: „Obrazul cel crestinesc poate sa se impreuna cu alt obraz crestin si nunta dintai sa se dezlege”.

Este interesant faptul ca in toate cazurile prezentate mai sus, se reglementeaza doar situatia in care sotul este eretic, fara a se pune si problema unor intentii de erezie din partea femeii.

In toate aceste situatii, atributiile instantelor judecatoresti se fac simtite doar daca intervine situatia realizarii unei noi casatorii.

Mai multe cauze de divort puteau fi invocate din cauza purtarii necorespunzatoare a sotilor. Intre acestea, prima asupra careia se insista este adulterul caruia i s-a consacrat un capitol special in care se arata: casarii se vor imparti de femeile sale pentru preacurvie si cum este data barbatului sa-si lase muierea cand o va facand preacurvie, asa este dat si muierii sa-si lase barbatul.

In alt paragraf se arata ca: preacurvia de-ar fi pe fata, de ar fi pe ascuns, pentru care va goni barbatul de muierea dencasa sau si muierea de va fugi singura de buna voie ei, pe acestia de-a pururea pravilai sminteste si nu-i lasa sa se impreune iarasi sa locuiasca intr-un loc”,aplicandu-se „aceste gresale ce am zis care-le impart pe barbat de femeie ieste preacurvie”.

O a treia cauza principala de divort este considerata sodomia, careia i se consacra un intreg capitol, in care se precizeaza: impartea-sa femeia de barbat sadomie . sau muierea lui de va face sodomie . ce inca si femeia lui de se impreuna trupeste cu alta femeie”

Legiuirea mentioneaza si unele cauze secundare de desfacere a casatoriei cum ar fi neintretinerea sotiei sau nehranirea ei: „nu o tine cum se cadenu-i da bucate sa-i fie de ajuns sau nu-i face haine”. Purtarea sotului in afara casatoriei, cu exceptia crizei si adulterului, nu constituia motiv de divort. Sotia era datoare pentru vina barbatului „sa umble dupa dansa oriunde ar merge”.

Nici o fapta condamnabila a sotului, chiar si fuga din fata instantei judecatoresti sau de la executarea pedepsei, nu ofereau sotiei motive de divort: „cand va fugi barbatul dintr-un oras sau sat pentru vreo greseala mare ce va fi facut acolo  atunci muierea este datoare sa mearga dupa dansu sa se afle la nevoia lui”.

Avand in vedere realitatile din Moldova de la mijlocul secolului al XVII-lea, in legiuire apare o curiozitate greu de explicat: „cand va da barbatul bani in armata si inca si mai vartos cand va primi cu camata atunci muierea lui nicicum sa nu aiba sa se desparta de dansul”.

Probabil ca atunci intalnim prin filiera bizantina, grija bisericii de a inlatura efectele cametei intrucat ii revenea sotiei datoria de a influenta sotul sa renunte la astfel de practici, condamnate de biserica.

Legiuirea, cuprinzand si elemente de drept obisnuielnic, lua in considerare si cazul parasirii domiciliului de catre sotie si neintelegerea acesteia cu familia sotului: „impartisava muierea de barbat nu numai pentru vrajmasia lui ci mai vartos pentru vrajmasia parintilor si a rudelor barbatului, cand se vor cumpani sa-i faca nevoie si sa o vatame intru ceva”, referindu-se la reducerea in vechea casa a sotiei care si-a parasit domiciliul.

Raspunzand unor necesitati interne, inca din anul 1640 fusese tiparita traducerea unui nomocanon sub titulatura „Pravila” (de la Govora),care s-a dovedit a fi unilaterala si de aceea mai multi juristi sub indrumarea mitropolitului Tarii Romanesti - Stefan si se pare, chiar a domnului, au strans materiale pentru intocmirea unei legiuiri complete, multilaterale. Noua legiuire, a fost tiparita in anul 1652 intr-un exemplar in-folio cuprinzand 25 de foi numerotate si 796 pagini numerotate sub titlul „interpretarea legii care are toata judecata arhiereasca si imparateasca de toate vinile preotesti si mirenesti”. In prefata se arata cuprinsul legiuirii „Pravila Sfintilor Apostoli”, hotararile sinoadelor, scrierile unor parinti ai bisericilor. In continuare Udriste Nasturel a incheiat cateva versuri mitropolitului Stefan.

In predoslavie, mitropolitul Stefan face un scurt istoric al modului de redactare in vremurile mai vechi a normelor juridice fie in cadrul bisericii, fie de catre autoritatile imperiale bizantine. El arata ca vechile legiuiri stateau ascunse si ca ele trebuiau cunoscute „ca fie de folosul tuturor deobste, ca o gradina plina de flori mirositoare ale roiului sa ca un viestariu deobste biserici”[33].

„Indreptarea legii” se compune din doua parti distincte.

Prima parte cuprinde o serie de prevederi privind regimul agrar, norme de drept civil si penal, reglementari in ceea ce priveste ierarhia si chiar unele probleme de teologie. In partea a doua, sunt cuprinse o serie de nomocanoane ale parintilor bisericii, ale sinoadelor egumenice si regionale: Nicea Constantinopol, Calcedon etc.

Problemele privind divortul, sunt cuprinse in prima parte care reglementeaza probleme de drept civil, procesuale si contraventionale, uneori adaugandu-li-se texte justificative din gandirea bisericeasca. In partea a doua sunt atinse doar tangential astfel de probleme, utilitatea lor fiind destul de mica.

Relatiile asemanatoare ale vietii social istorice existente in cele doua tari romane, au determinat reglementarile privind cauzele divortului, procedura judecatoreasca si efectele acesteia, prevazute in „Indreptarea legii” si in „ Cartea de invatatura”, sa fie asemanatoare. De mentionat este faptul ca opera legislativa facuta sub obladuirea domnului Tarii Romanesti, prezinta o mai mare claritate de expunere. O diversificare mai mare de solutii propuse si chiar incercari de argumentare morala sau religioasa a acestora.

Legiuirea „Indreptarea legii' prevede urmatoarele cauze de desfacere a casatoriei:

-Avand in vedere caracterul profund bisericesc, divortul este admis in caz de erezie : „cand se va desparti barbatul de femeie sau muierea de barbat, pentru erest, de va fi unul dintre ei eretic”. Textul, reprezinta o prelucrare neschimbata din „Cartea Romaneasca de invatatura”, diferenta fiind numai din punct de vedere stilistic sau de formulare. In canonul 72 al Sfantului Lazar se pomeneste ca : „de va lua barbatul pravoslavnic muiere eretica sau muierea pravoslavnica barbat eretic atunce sa se desparta

- Casatoria se desfacea si in cazul calugaririi uneia din parti, aceasta fiind sanctionata cu nulitatea, conform hotararilor conciliului din Trullo din 680. In lumina textelor invocate glava 219 arata ca : „slobozeste-se, adica desparte-se barbatul de muierea sa, sau muierea de barbatul ei cand va sa se faca calugar sau calugarita, si fara de voia unul a altuia si fara de nici o judecata, pentru ca grea cale merge. Pentru ca zice pravila, lege, ca: poruncim sa fie volnic a se face calugar si a se desparti de nunta oricare va vrea, au barbatul au muierea si sa n-aiba nici o aparare pentru ca la mai bine merge, adica intru petrecania si viata ce e tocmeala ingerilor. Insa asa, adevarat intai sa ia chipul acela ce se va sa se faca calugar, de acia atunce sa fie volnic celalalt sa se marite sau sa se insoare, sau barbatul sau muierea si car-le de intr-amandoi va ramane intru cinul mirenilor acela ca sa va face calugar ce va fi in dreptate partea de mosie care vrea sa mosteneasca dupa moartea lui, ori barbat, ori muiere, pentru ca si acela ca un mort se socoteste. Apare deci, si in aceasta situatie pozitia privilegiata pe care biserica o acorda celor care intrau in randurile clerului, care puteau solicita divortul, fara a avea motive temeinice.

-In caz de adulter, legiuitorul a pornit de la imposibilitatea vietii morale a preotilor si se ia in consideratie numai cazul sotiei adultere. Pastrarea calitatii de preot in acest caz, era posibila numai in urma unui divort, care nu dadea dreptul contractarii unei alte casatorii. In legatura cu aceasta situatie, in „Indreptarea legii' intalnim cea mai veche consemnare a necesitatii intocmirii unei „carti de despartire” care trebuie sa consfinteasca conditiile de pronuntare a divortului.

In ceea ce priveste pe laici, „Indreptarea legii” prevede aceleasi dispozitii ca si „Cartea de invatatura”. Astfel, glova 179 din „Indreptarea legii', reproduce cu mici exceptii dispozitiile glovei XVII din „Cartea de invatatura”. Mentionam insa ca legiuirea munteana aduce unele completari fata de legiuirea din Moldova, precizand modalitatile procedurale pentru dovedirea adulterului, punandu-se accent deosebit pe marturii. E reluata astfel dispozitia din novelele imparatului Leon al  Vl-lea filosoful, conform caruia trebuiau aduse cinci marturii sub prestare de juramant.

- In acelasi capitol se mentioneaza o serie de alte cauze de divort ca : vizite ale sotiei la straini neinsotite de rude, vizita la vecini neinsotita, participarea la distractii, la mese, alergari de cai etc, fara voia sau participarea sotului In caz de adulter, sunt reglementate si chestiunile materiale in legatura cu zestrea, darurile de dinainte de casatorie, bunurile dobandite in timpul casatoriei etc, si sunt asemanatoare cu cele din „Cartea de invatatura”.

- Practicile sexuale nefiresti sunt reglementate si condamnate intocmai ca in Cartea Romaneasca de Invatatura.

- Sodomia nu constituie o cauza de divort, daca sotia se facea vinovata de
adulter, casatoria ramanand in acest caz in vigoare La fel ca si in alte
cazuri, in sprijinul prevederilor legii, legiuitorul invoca texte juridice mai
vechi sau cazuri din viata bisericii. Astfel este invocata legiuirea slava
cunoscuta sub denumirea de „Pravila veche de la Ohrida”: „barbatul de se va afla cu muierea lui afara de fire, care lucrau este afara de firea
omeneasca, acela sa se desparta din trupul bagoslovicul neam al crestinilor, ca o amestecare rea si lucru rusinat, sa se desparta de dansul muierea fara de cuvantul nimanui

Tratamentul necorespunzator aplicat sotiei de catre sot, este mentionat in numeroase cazuri :in „Indreptarea legii” si in „Cartea Romaneasca de Invatatura”. Astfel, mentioneaza: purtarea vrajmasesca a barbatului, cum si in ce fel sa se arate vrajmasia, cum si in ce chip poate barbatul sa-si bata muierea, cand va trebui sa fie oameni de credinta si inca sa faca zapis muierii lui, cum sa nu o vatame, pentru cate feluri de lucruri poate sa-si goneasca sotia din casa fara stirea judecatorului, cand este sotia datoare sa umble dupa barbat. Toate aceste prevederi, sunt identice cu cele din Cartea Romaneasca de Invatatura.

In „ Indreptarea legii' este prezentata mai clar decat in „Cartea de invatatura”, nulitatea casatoriei in caz de rudenie, mentionandu-se in plus si sanctiunile. Legiuitorul, in intentia sa de a impiedica cununia intre rude, mentioneaza ca: fraul la cal, asa iaste si pravila la noi crestinii ce trebuie sa o pazim bine, sa facem cum graieste si cum porunceste

Intalnim restrictii privind casatoria, sanctionate cu anularea acesteia si in cazul unei inrudiri sufletesti: „cumetri din cauza de botez” etc.

In „Indreptarea legii”, dupa cum s-a mai mentionat, stratificarea sociala apare evidenta si are repercursiuni si in dreptul familiei. Intalnim interdictia casatoriei intre persoane cu conditii sociale diferite : „robul nu va lua pre stapana sa, adica pe muierea stapanu-su dupa moartea sa, nici argatul macar de va vrea si muierea”.

Nici ispravnicul sau fiu-sau nu va putea sa ia pre saraca, pana nu se slobozi ispravnicia”. O pozitie inferioara o aveau si artistii „nici lautariu care le zice cu vioara si lauta pre la targuri si pre la munte nu poate sa ia fata de om bun sau boieriu

Legiuitorul in ideea intaririi familiei considerata celula de baza a societatii, aflata sub obladuirea divinitatii, desi admite divortul in cazurile analizate, intreaga procedura apare ca o situatie de exceptie, desfacerea casatoriei fiind condamnata de opinia publica: „impreunarile cu porunca lui Dumnezeu se face, si poruncim sa nu se desparta fara vina sau pentru ca sa ia darure, sau pentru alta dobanda sau mita. Iara cel ce se va face vinovatoriu sa desparta nunta ceea ce e prin lege fara cuvant de vina acela se chiama antihrist pentru ca Hristos si Dumnezeul nostru porunceste noua sa lasam pe tatal nostru si pre mama noastra si sa ne impreunam cu muierile ca sa fim cu dansele un trup. Si au pus lege singur Domnul ca omul sa nu fie puternic a desparti pre barbatul si pre muierea fara de vina

Legiuirea sanctioneaza cu nulitatea cea de-a patra casatorie: „a patra insurare se desparte fara de nici o socoteala pentru ca e afara de lege, acea nunta nu se schimba, ci viata porceasca, adica cum se tavaleste porcul in tina si se intina si se impute asisderea si acea a patra insurare ce se insoara omu”[34].

Efectele divortului erau identice in ambele legiuiri: desfacerea casatoriei. In unele cazuri, se aplicau si pedepse complimentare sotului gasit vinovat, astfel: femeia vinovata de adulter, era inchisa intr-o manastire si daca in doi ani sotul nu-si reia sotia, va ramane toata viata la manastire; cand barbatul se face vinovat de adulter, el trebuie sa inapoieze fostei sotii, intreaga ei zestre si darurile de dinainte de nunta. Dreptul de a contracta o noua casatorie, era fixat de regula la un an in cazul mortii sotului: „muierea vaduva de se va impreuna cu vreun barbat trupeste. zestrele toate si le vor lua ispravnicii care au lasat barbatul sa fie socotitor casei iar dupa ce-i va trece anul, atunci de va face si preacurvie nu-si va pierde zestrele ci isi va pierde numai darurile si hainele toate catu-i va fi facut barbatul si aceste unelte si bucate ce vor fi, nu se vor da ispravnicilor barbatului ci se vor lua da pre seama dumneaei”[35].

Dispozitiile cuprinse in „Cartea Romaneasca de Invatatura” si in „Indreptarea Legii', s-au aplicat in Moldova si in Tara Romaneasca pana la prima parte a domniilor fanariote. Ele reglementeaza mai ales relatiile din randul clasei dominante si ale targovetilor, in lumea rurala continuand sa se aplice dreptul obisnuielnic.

Dezvoltarea fortelor de productie, intensificarea schimburilor comerciale si aparitia relatiilor capitaliste de productie, au determinat la jumatatea secolului al XVIII-lea, schimbari importante in viata social-politica a tarilor romane.

Dupa pacea de la Kuciuc-Kainargi, are loc un proces de dezvoltare, atat in gospodaria boiereasca, cat si in comert.

Regimul dominatiei otomane incepe sa fie reglementat tot mai mult prin norme de catre Poarta care vor duce in mod treptat la spargerea monopolului turcesc asupra comertului tarilor romane[36].

Justitia isi pastreaza si in aceasta perioada caracterul de aparatoare a boierimii, servind intereselor acesteia, constituind un instrument insemnat in mainile domnilor fanarioti in acumularea de venituri tot mai mari.

Pana la reformele lui Constantin Marvrocordat, nu sunt de semnalat modificari importante in sistemul judiciar, in cele doua tari circuland, in afara de cele doua legiuiri de la jumatatea secolului al XVII-lea, si o serie de legiuiri grecesti si bizantine precum si dreptul obisnuielnic.

Dupa 1740, apare necesitatea elaborarii unei noi legislatii care sa reglementeze obligatiile producatorilor fata de stapani si relatiile dintre locuitorii tarii si grecii veniti o data cu domnii fanarioti. Asa se explica raspandirea numeroaselor legiuiri grecesti, unele din ele fiind traduse si in romaneste. „Jurisconsultii greci vazand ca-i greu sa inlature cu totul obiceiurile pamantului, au inceput sa prelucreze elementele juridice din dreptul bizantin alaturandu-le de tulpina dreptului cutumiar roman”[37].

Se considera ca in timpul regimului turco-fanariot au circulat urmatoarele categorii de legiuiri: nomocanonice; codificari de legiuiri bizantine, amestecate cu „obiceiul pamantului”[38].



In toate acestea divortul era riguros reglementat, aplicarea lor fiind demonstrata de numeroasele carti de desparteala” date de autoritatile bisericesti[39].

In a doua parte a domniilor fanariote, a inceput redactarea unor noi legiuiri sub indrumarea unora dintre domnii fanarioti precum: Constantin Ipsilanti, Scarlat Calimah, Ion Caragea.Culegerile de legi publicate in Tara Romaneasca si Moldova in ultimele decenii ale stapanirii fanariote reflecta evolutia societatii romanesti in aceasta perioada.

Legiuirile publicate in aceasta perioada, cuprind norme de drept feudal de inspiratie bizantina alaturi de care se impun tot mai mult norme ale dreptului burghez.

Prima dintre legiuirile publicate, a fost „Pravilniceasca Condica”, tiparita in 1780 din initiativa domnului Alexandru Ipsilanti, in limbile romana si greaca.

In hirosoave anterioare anului 1780, domnitorul spunea despre legiuire: „am facut o pravila care dupa ce vom si tiparit-o”[40].

Aceasta pravila se ocupa in special de problema organizarii instantelor judecatoresti si a administratiei si de aspecte legate de mostenitori, vanzari etc., si nu se face nici o referire la desfacerea casatoriei, ceea ce ne duce la concluzia ca aceasta continua sa se afle in competenta instantelor bisericesti care folosesc legiuirea din timpul lui Matei Basarab.

Se impun a fi facute doua observatii. Capitolul „Pentru barbat si muierea lui” stabileste principiul raspunderii personale a sotului sau a sotiei pentru datorii, impunandu-se si principiul masculinitatii, mergandu-se de altfel pe linia influentei legislatiei bizantine[41].

In primii ani ai secolului al XIX-lea, se simtea necesitatea intocmirii unor coduri de legi care sa cuprinda atat norme de drept penal cat si norme de drept civil si de dreptul familiei.

Sarcina intocmirii unui cod penal si civil si-a asumat-o, in anul 1804, Toma Carra, care nu s-a terminat insa. Cativa ani mai tarziu juristul cu o temeinica pregatire de specialitate - Andronache Donici - a intocmit un manual care a fost intrebuintat in practica intocmai ca o legiuire.

Manualul lui Donici aparut in 1814 sub denumirea „Adunare din pravilele imparatesti sau o legiuire cuprinzatoare foarte in scurt din cele mai intrebuincioase pravile alcatuite cu mare legiuire spre intelegere si stiinta tuturor”[42], cuprinde mai ales probleme de drept civil. In manualul sau, A. Donici se refera pe larg la problema divortului indicand urmatoarele izvoare de drept din care s-a inspirat: nevoile imparatului Justinian si ale imparatului Leon al Vl-lea filosoful.

Dupa parerea lui Donici, cauzele de divort trebuie cautate in atitudinea partilor in familie si societate. In lucrare se contureaza o noua conceptie inspirata de relatiile noi burgheze, in sensul ca nu se face referire la erezie, ca una din cauzele de divort, singurul motiv legat de viata religioasa fiind calugarirea: „Cand o parte va vrea sa se spaseasca lasand acela ale lumii”.

In general, cauzele de divort sunt asemanatoare cu cele din legiuirile mai vechi si anume:

- bigamia si interdictia religioasa;

- nefecioria;

- adulterul.

Aici Donici introduce un element nou, facand deosebire intre adulterul femeii caz in care casatoria se desfacea automat (adulterul trebuia dovedit) si adulterul dovedit al sotului, cand desfacerea casatoriei se pronunta numai la cererea expresa a sotiei.

„Cand barbatul va tine tiitoare si va dovedi de multe ori curvind cu dansele si nu se va parasi, poate femeia sa ciara despartenie, insa mai intai, stapanirea va randui cuviincioasele porunci spre indrumare si parasirea acestora asemenea fapte”. Deci,in conceptia lui Donici, pentru prima data se observa atribuirea unei autoritati civile, a raspunderii pentru impiedicarea adulterului de catre sot decurgand de aici faptul ca divortul se poate pronunta numai dupa aplicarea unor masuri de catre aceasta autoritate[43].

Impotenta si nebunia, constituie si aici cauze de divort.In caz de nebunie, divortul se pronunta numai dupa ce timp de mai multi ani, cealalta parte s-ar fi straduit sa se vindece. Nu se pomeneste nimic despre tratamentul necorespunzator al sotului fata de sotie. Sotia poate cere insa divortul in cazul invinuirii nedovedite de adulter.

Constituia motiv de divort: „cand femeia fara voia barbatului va merge si va benchetui cu altii, maind noaptea la casa straina, si fara voia barbatului, pe la privelisti si jocuri parasind casa si acestea facandu-le impotriva vointei barbatului”

Conditia de rod.

Delictul politic „cand o parte sau alta se va ispiti vrasmasind stapanirii”[44].

In manual, apare pentru prima data ideea ca divortul sa poata fi obtinut prin intelegerea ambelor parti: „cererea si.primirea despre amandoua partile”[45]

Nu sunt prevazute modalitatile procedurale de obtinere a divortului, indicandu-se doar ca aceasta trebuie cerut prin bisericescul pastoriu.

Si la Donici intalnim grija fata de familie si mentionarea casatoriei: „fiind intre barbat si femeie mare neunire si mare galceava si avand una din amandoua partile in destul cuvant de a se plange, pentru raspandirea lucrurilor, betia, desfranarea, vrasmasia, traiul rau si altele si de nu va voi intru nici un chip a trai impreuna, sa se randuiasca mai intai la duhovnicescul pastoriu ca sa le faca duhovniceasca povatuire si indrumare cu toata sarguinta, spre impacatuirea si bun traiul ca si cand nici intr-un chip nu se va putea atunci si stapanirea va da porunci si ingrosiri partilor ce-i vinovata si cand se va vedea ca nu se poate uni, sa se deosebeasca trupeste un an de zile, luandu-se din mainile barbatului zestre si toate ale femeii ca sa stea la alta pana si intru aceasta vreme barbatul va purta grija femeii si de vor fi copii se vor lasa sa stea la partea ce nevinovata carora partea vinovata le va purta de grija., dupa trecerea anului, vor fi indatorati iarasi prin porunca, sa se uneasca inchezalindu-si partea cea vinovata ca sa nu urmeze traiul rau de mai inainte si cand o parte nici decum nu se va primi si se va vedea o ura vecinica atunci se va urma despartenia si partea cea vinovata va randui ceale ce randuieste pravila”.

Asadar, pentru mentinerea casatoriei trebuie sa intervina biserica, cat si organele administrative. Efectele divortului sunt separate in ceea ce priveste raspunderea personala si impartirea averii in functie de vina partilor. Daca sotul era vinovat acesta reda sotiei intreaga zestre a acesteia adusa la contractarea casatoriei si drept despagubire primea o treime din averea sotului in cazul in care din casatorie nu au rezultat copii. In caz contrar, femeia se bucura de un drept uzufruct, bunurile apartinand de drept copiilor. Grija pentru copii revenea autoritatilor.

In cazul in care sotia era vinovata, zestrea precum si darurile facute inaintea casatoriei reveneau de drept sotului, cu conditia sa nu fi existat alte dispozitii cu caracter contractual asupra averii. In cazul existentei unor copii rezultati in cadrul casatoriei, sotul se bucura numai de dreptul de uzufruct.

In legatura cu efectele materiale ale divortului, Donici este inconsecvent neprecizandu-si parerea in legatura cu pierderea bunurilor de catre cei vinovati de imoralitate:

„Pravilele nu numai atat cele vechi cat si cele din urma imparatesti, insemneaza nu numai cu pedepse pe cei ce se vor dovedi prea cuvini ci si cu pierderea de avere”.

Efectele divortului asupra partilor sunt numai partial mentionate. Astfel sotia vinovata nu are voie sa se casatoreasca numai dupa cinci ani, cu exceptia cazurilor cand se face vinovata de adulter sau s-a facut vinovata de parasirea fara motive a domiciliului, cand ea era inchisa la manastire pe toata viata, se mentioneaza ca sotul are dreptul sa se casatoreasca.

Donici pune pentru prima data problema separarii puterii judecatoresti de puterea administrativa[46].

Aplicarea prevederilor cuprinse in „Manualul juridic” al lui Donici, s-a facut pentru putina vreme pana in anul 1817 cand in Moldova a aparut „Codul lui Calimah”, tradus din greceste in romaneste abia in 1833. Totusi se considera de catre unii autori ca Manualul lui Donici a fost folosit pana in anul 1865. Dupa anul 1812, a fost si in Basarabia. [47]

Elaborarea si promulgarea Codului lui Calimah si a legiuirii Caragea, corespundeau noilor relatii istorice din Moldova si Tara Romaneasca de la inceputul secolului al XlX-lea. Varietatea normelor juridice, precum si lipsa unei reglementari multilateralele puteau sa apara in practica, au facut necesara elaborarea unei noi legislatii, fenomen de altfel general european. In Moldova, Domnul Scarlat Alexandru Calimah (1812-1818), inca de la urcarea pe tron si-a propus sa elaboreze legi noi pentru asigurarea ordinii stabile: „sa fie Moldovei si pre bine si folos si in viitor sa nu mai arate nimanui facand nelegiuiri, adica sa duca un trai cu rele moravuri si faptuiri”.

Codul a fost elaborat de o comisie numeroasa care s-a inspirat din legiuiri bizantine si grecesti, precum si din obiceiul pamantului. In general „Codul Calimah”, cu unele revizuiri, a ramas in vigoare pana in anul 1865, iar unele prevederi au fost aplicate si ulterior.

Legiuitorul se ocupa de institutia casatoriei in prima parte a codului. In capitolul al doilea este data pentru prima data in legislatia romaneasca definitia juridica a casatoriei:

„Legaturile familiei se alcatuiesc prin casatoreasca tocmeala, prin care doua persoane, parte barbateasca si parte femeiasca arata cum cu un chip vadit lor vointa si hotarare, de a vietui intr-o legiuita insotire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu si cu cinste, intr-o tovarasie nedespartita, de a naste prunci si ai creste, a se ajuta intre ei dupa putinta la toate intamplarile” (art.63)[48].Articolul 105 din cod prevede ca „ambele parti sunt deopotriva spre implinirea casatoresti datorii, spre credinta si spre cuviincioasa purtare a uneia catre alta”. Se subliniaza de asemenea, forta legaturilor matrimoniale:

„Insotiti de vor fi si insusi de sinesi stapani si in desavarsita varsta nu pot desface de la sinesi legatura casatoriei” (art.108).

Legiuitorul reglementeaza divortul atat in ceea ce priveste vina sotului cat si vina sotiei. Sotia, daca avea cunostinta de actiuni ale sotului impotriva stapanirii si nu le dezvaluia, se putea pronunta desfacerea casatoriei.

In aceeasi situatie se afla si sotul care complota (art.121 si 122).

Cauzele de divort din vina sotiei erau numeroase, dar adulterul era considerat ca o cauza grava pentru ca era potrivnic modalitatii publice. Sotia nu avea dreptul sa paraseasca domiciliul decat in cazuri bine stabilite. De asemenea sunt bine stipulate o serie de interdictii privind comportarea ei in societate, incalcarea lor fiind considerata vinovatie. Condamnarile penale criminalicesti, atat pentru sot cat si pentru sotie, duce la desfacerea casatoriei. O alta cauza de divort era considerata betia fiecareia din parti si atentarea sau intentia de atentare la viata vreunuia din parti.

In majoritatea cazurilor, vinile erau aceleasi atat pentru sot, cat si pentru sotie. Din vina sotiei, casatoria se putea desface si in cazul provocarii avortului si pruncuciderii. Parasirea sotiei datorita altei femei si neintoarcerea la domiciliu conjugal, precum si impingerea la adulter, duc la desfacerea casatoriei. Invinuirea nedreapta de adulter a sotiei, ii conferea dreptul acesteia sa solicite divortul (art.l21-122)

Alte cazuri de divort sunt prevazute in paragrafele care reglementeaza problema averii si despagubirilor. Astfel, lipsa de relatii sexuale duce la desfacerea casatoriei:

„Daca barbatul sau femeia nu se va putea implini casatoreasca datorie pana la trei ani, socotindu-se din ziua intamplatei la dansul sau la dansa nenuntita”.

Alte cazuri de divort sunt: calugarirea ambilor soti sau al unuia din ei, nebunia timp de peste cinci ani a sotului sau trei ani a sotiei, lipsa de acasa peste cinci ani a unuia din soti, pierderea virginitatii inainte de casatorie, procrearea unui copil din afara casatoriei.

Potrivit codului actiunea de divort se punea in miscare in urma inaintarii de catre partea nevinovata a unei plangeri. Cauza era cercetata de tribunalul ecleziastic: „duhovnicesc dicasterie” (art. 110-111), de la locul „Unde insotiti au statornicit a lor locuinta” (art.113). Dupa cercetare, dicasteria inainta rezultatul arhiersului care avea sarcina de a da hotarare definitiva in conformitate cu prevederile legii si ale canoanelor bisericesti (art.114)[49]. Hotararea definitiva era cuprinsa intr-o carte de despartenie (art.89) si era comunicata autoritatilor civile care trebuiau sa vegheze la aplicarea ei. Invinuirile trebuiau intotdeauna temeinic dovedite (art.115).

Codul face mentiunea ca divorturile facute din buna invoiala intre parti, fara cauzele mentionate si fara hotarare judecatoreasca si carte de despartenie sunt sanctionate prin inchiderea ambilor soti intr-o manastire (art.136)[50]

Efectele divortului nu erau reglementate in amanunt. Femeia adultera, in cazul in care nu era iertata de sot in decurs de doi ani (timp in care se afla in manastire), era calugarita pe viata (art.124, 125). Din prevederile art.89, deducem ca partea nevinovata se poate recasatori. Art.129, prevede expres ca sotia nevinovata are dreptul sa se recasatoreasca dupa un an de la desfacerea casatoriei si in alte cazuri (art.128) dupa cinci ani.

Sotia adultera pierdea intreaga avere in favoarea sotului cand avea copii, a rudelor si mai ales a bisericii cand nu avea copii. Cand desfacerea casatoriei se pronunta din vina sotului, sotia primea zestrea si darul de nunta. Daca sotul se facuse vinovat de adulter, sau daca o invinuise pe nedrept de adulter pe sotie, aceasta primea pe langa zestrea sa si darul de nunta si o treime din averea sotului (art.132). In cazul in care se dovedea ca sotia se facea vinovata de desfacerea casatoriei pierdea intreaga avere in favoarea sotului (art.125). Copiii rezultati din casatorie erau dati partii care se dovedise nevinovata (art.133-134)

In cazul cand copiii ramaneau la mama, tatal era obligat sa contribuie la cheltuielile pentru hrana si crestere (art.133). Legea prevedea ca daca desfacerea casatoriei are loc din vina ambelor parti nu li se aplica sanctiuni. Exista si prevederea ca divortul sa se pronunte fara nici un fel de despagubire a vreunuia din parti.

Codul Calimah ramane in vigoare pana in anul 1865.

In materie de casatorie si divort, Codului Calimah i s-a adus o singura modificare de forma sa originala. Modificarea se refera la: „casatoriile dintre ortodocsi si catolici nu sunt nici autorizate si nici recunoscute”[51].

Editorii Codului Calimah publica si unele aspecte de jurisprudenta din anii 1865 si 1869.

In privinta casatoriei si divortului, conform articolului 63, 105, 106 si 161 lit.I din Codul Civil, se prevede ca intemeierea legaturii matrimoniale cat si a raporturilor dintre soti inauntru casatoriei, numai pe principii de moralitate si afectie iar barbatului socotit capul familiei i se impune obligatia de a se ingriji de cele trebuincioase sotiei intre care se cuprind si indatoririle de a o cauta in caz de boala, prin art.110, se ingradesc orice nazuinte la interese materiale in raporturile unui sot fata de celalalt. Art.123 din Codul Calimah dispune ca sotii despartiti sa se poata impaca si aceasta impacare are efectul de a face ca sotii sa fie considerati juridic ca si cum nu au fost niciodata despartiti. Impacaciunea, desi nu este prevazuta in mod expres in cod, trebuie sa se faca iarasi „ceea ce inseamna o noua casatorie, care dupa lege din momentul impacaciunii trebuia efectuata de autoritatea bisericeasca si ar fi avut caracter retroactiv”[52]

Legiuirea Caragea a fost supusa dupa intocmire sfatului de obste si, la 22 iunie 1818, a fost trimisa la tiparit, iar prin hrisovul domnesc din 9 august 1818 s-a hotarat ca pravila sa intre in vigoare incepand cu data de 15 septembrie 1818. Ea a ramas in vigoare ca lege civila a Tarii Romanesti pana la 1 decembrie 1865 cand, in conformitate cu art.1912 din C. civ. se prevedea expres „abrogarea legiuirii Caragea, cu toate modificarile si prevederile ei, insa numai in tot ce nu este conform cu regulile prescrise in noua lege civila[53].

Legiuirea Caragea se ocupa de institutia casatoriei in partea a doua, capitolul 16. Ca si Codul Calimah, si aici se definitia casatoriei care iaste tocmeala unirii barbatului cu femeia spre a face copii . Cazurile expuse de nulitate prevazute de legiuiri sunt:

este intre slobod si rob;

este intre un crestin si cei de alta lege (art.2, cap.16).

Legiuitorul nu delimiteaza varsta de la care se poate contracta casatoria ci, „nevarstnicii fara voia parintilor lor sau a epitropii fara voia lor sa nu-i casatoreasca (art.3). „Varstnici avand parinti, cu blagoslovenia lor sa se insoare. Iar cand parintii lor nu se vor indupleca si dupa al treilea lor rugaciune atunci sa se arate neprimirea lor in stapanire” (art.4).

In legiuirea Caragea, observam o sistematizare mai buna decat legiuirile anterioare, in ceea ce priveste cazurile de desfacere a casatoriei. Acestea sunt:

- cand se va face impotriva legii;

- cand barbatul din slabiciune nu-si va indeplini datoria casatoriei sale timp de 3 ani;

- cand femeia dintr-un inceput are pricini impotrivitoare spre impreunare ce nu se pot tamadui;

- cand barbatul va dovedi cum ca nevasta lui au cugetat rau impotriva
vietii, sau muierea cum ca barbatul i-au cugetat rau, atunci de trebuinta
este de a se desparti;

- cand barbatul sau nevasta vor sa se calugareasca, sunt slobozi a se
desparti;

- cand barbatul va dovedi ca muierea lui n-a fost fecioara, este slobod a se desparti;

- cand barbatul va dovedi ca muierea lui e curva, este slobod se desparta;

- cand barbatul are o sadnica in casa lui sau ca o tine pe cheltuiala de fata
aiurea, este sloboda nevasta sa-l desparta ;

- cand barbatul negutatoreste cinstea nevestii este sloboda sa-l desparta;

- cand nu vorbeste unul cu altul si nu se vor invoi pana la trei ani.

Dupa cum se observa, motivele de divort sunt foarte asemanatoare cu cele prezentate in Codul Calimah si Manualul lui Donici.

In legatura cu efectele desfacerii casatoriei mentionam ca in caz de adulter, femeia era inchisa pe viata intr-o manastire, daca timp de doi ani barbatul nu vine sa-si reia sotia (art.125). Cand femeia se facea vinovata de atentat la viata barbatului, atunci ea pierdea jumatate din zestre, care este luata de sot daca nu au copii, iar ca pedeapsa complimentara, aceasta era trimisa doi ani la manastire. Barbatul care avea aceiasi vina, era obligat sa inapoieze intreaga zestre sotiei, precum si o suma de bani dupa care era inchis la manastire pe timp de doi ani (art.42).

Ca o situatie speciala se prevede ca daca zestrea a fost data de un strain sau de catre tata si cand sotia nu ar fi avut varsta legiuita, atunci femeia, chiar vinovata fiind, nu pierde zestrea (art.5)[55].

In capitolul XVI, este stipulata situatia copiilor rezultati in timpul casatoriei, dupa ce aceasta va fi desfacuta: fetele vor fi incredintate intotdeauna mamei, baietii ce vor fi mici vor fi lasati la mama, iar de vor fi mari se vor incredinta tatalui. Tatal, avea obligatia sa ingrijeasca de hrana copiilor el trebuind sa plateasca in acest scop o pensie alimentara mamei. Cand tatal nu avea mijloacele materiale necesare, iar mama ar avea aceste mijloace, atunci mama era datoare sa contribuie la intretinerea copiilor ramasi la sot, in masura veniturilor ei.

Codul Caragea, a ramas in vigoare cu mici modificari pana la aparitia Codului civil din timpul domniei lui Al.I. Cuza.

In anul 1851, a fost editata „Pravila bisericeasca” care cuprinde in capitolul IV, urmatoarele motive de divort (asemanatoare cu cele din codurile Calimah si Caragea):

- cand muierea sau barbatul va preacurvi facand fatis preacurvie;

- cand isi va goni barbatul femeia, sau nu o va hrani;

- cand barbatul va da pre muiere sa faca preacurvie;

- cand unul ameninta viata prin arma sau otrava, alt mijloc;

- de va defaima pe muiere inaintea Judecatii si nu o va putea cu marturii vrednice de credinta sa dea pe fata curvia ei.

Paragrafele VIII si IX, se ocupa de probele care trebuie aduse si urmarile desfacerii casatoriei.

In concluzie, putem arata ca „Pravila bisericeasca”, preia aproape intocmai prevederile in materia casatoriei si desfacerea acesteia, din legiuirile anterioare.

Codul Civil din 1864 reglementeaza toate aspectele juridice din materia civila, intre care un rol important il ocupa problema casatoriei: incheierea casatoriei pe baza de acte laice, in fata instantelor laice, raporturile multilaterale intre soti in timpul casatoriei, incetare si desfacerea casatoriei, problema copiilor, stabilindu-se si procedura respectiva.

Codul Civil, reglementeaza obligativitatea oficierii casatoriei sub sanctiunea nulitatii, in fata ofiterului starii civile, atat la resedinta oficiala cat si la biserica. Este instituita si logodna care putea dura un an de zile Rudele apropiate nu trebuiau sa intervina la incheierea casatoriei, in acest caz fiind necesara o hotarare judecatoreasca speciala pentru incheiere casatoriei. Un capitol intreg se refera la situatiile in care rudele se puteau opune casatoriei, precum si situatiile si procedura instantei judecatoresti in fiecare caz in parte. „In cazul in care partea care cere anularea casatoriei avea un interes material, pecuniar, casatoria nu putea fi anulata

Incalcarea de catre ofiterul starii civile a tuturor prevederilor legii privind actele necesare incheierii unei casatorii aducea dupa sine anularea ei de catre instantele judecatoresti Era anulata de drept, casatoria care nu se incheia in fata ofiterului de stare civila

Varsta minima stabilita de lege pentru contractarea casatoriei, este stabilita la 18 ani pentru barbat si 15 ani pentru femeie. In unele cazuri socotite grave, numai domnul putea acorda dispensa de varsta. Casatoria nu se putea incheia daca nu exista consimtamantul expres a celor doua parti. „Nu este ertatu a trece in a doua casatorie fara ca cea dintai sa fie desfacuta Cu toate ca se stabileste o limita minima pentru incheierea casatoriei in mod expres, totusi legiuitorul a tinut sa precizeze ca baietii care nu au 25 ani si fetele care nu au implinit 21 ani, la contractarea casatoriei aveau nevoie de consimtamantul parintilor. Daca unul din parinti era in imposibilitatea de a-si manifesta vointa era suficient consimtamantul celuilalt parinte. Daca ambii parinti erau decedati, atunci consimtamantul trebuia dat de bunicii dinspre tata iar in lipsa acestora, de bunicii din partea mamei.



Mai mult formal, consimtamantul era necesar si pentru cei care au ajuns la varsta prevazuta in art.131. In cazul in care nu se primea raspuns, sau daca acesta era negativ, dupa o luna, cererea se repeta de doua ori, apoi casatoria putea fi incheiata indiferent de rezultatul cererii.

Considerand familia ca fiind celula de baza a societatii, legiuitorul a prevazut atat obligatiile care izvorasc din casatorie cat si dreptul si obligatiile ambilor soti in timpul casatoriei. Acelasi spirit modern, il intalnim si in reglementarea extrem de amanuntita a motivelor procedurii divortului si efectele desfacerii casatoriei si contractarii unei noi casatorii.

Legiuitorul arata ca „casatoria se putea desface prin moartea unuia din soti, prin desparteala legala pronuntata, caz in care in fata instantei puteau fi invocate urmatoarele motive:

- adulterul oricarei dintre parti;

- condamnarea penala (munca silnica) sau exil;

- consimtamantul mutual ca rezultat al imposibilitatii coabitarii demonstrat prin probe cerute de lege;

- tratament necorespunzator: amenintarea vietii, insulte, excese etc.

Observam ca ultimul caz, este preluat din legiuirea Caragea. Ca reguli de procedura se mentioneaza ca actiunea de divort nu poate fi intentata decat la tribunalul civil al judetului in care sotii isi au domiciliul[56]. Cererea va fi adresata presedintelui de tribunal, de catre sotul care cere despartirea si care trebuie sa prezinte in scris, motivele actiunii sale. Instanta judecatoreasca va fixa termenul in care ambii soti se vor infatisa in fata instantei, dupa ce persoana in contra careia se cere desfacerea casatoriei va fi instiintata.

Instanta judecatoreasca, va fixa in prealabil un termen in care persoana parata se va infatisa in persoana spre a i se aduce la cunostinta cererea de divort Persoana parata nu se poate infatisa prin procura

Dupa primirea si admiterea cererii de despartire, tribunalul va hotara daca cererea poate fi judecata sau o va respinge Martorii vor fi instiintati in scris de catre tribunal Rudele partilor sunt considerate a putea depune marturie intr-un proces de divort. Marturiile martorilor se vor primi de tribunal in sedinte secrete, de fata fiind procurorul Partile prin sine sau prin avocat pot pune intrebari si pot interpela pe martori

In cazuri de purtare necorespunzatoare a sotului, condamnare la munca silnica si altele, codul instituie o procedura de urgenta.

Reclamantul poate face apel impotriva sentintei la cel putin trei luni din ziua comunicarii hotararii

In timpul judecarii procesului de divort, legiuitorul a prevazut ca, copii sa ramana in grija barbatului, iar femeia poate parasi domiciliul barbatului, in caz ca i se va plati o pensie alimentara

O situatie aparte se intalneste in cazul in care actiunea de divort se intenteaza prin consimtamantul mutual al ambelor parti, actiunea judecatoreasca nepunandu-se in miscare atunci cand:

- barbatul are mai putin de 25 de ani;

- sa fi trecut cel putin 2 ani de la casatorie;

- de la casatorie au trecut 20 de ani, sau femeia are varsta peste 45 ani;

- sotii se vor prezenta impreuna si in persoana in fata instantei;

- in caz de adulter, aceasta nu se poate casatori cu complicele sau;

- tribunalul poate fixa o pensie de intretinere in favoarea sotului pagubit care nu va depasi o treime din avere;

- in caz de divort prin consimtamant mutual, jumatate din averea sotului si jumatate din averea sotiei va fi considerata ca apartinand copiilor, care intra in posesia deplina la majorat[57].

In esenta, prevederile Codului din 1865, in ceea ce priveste aspectele juridice ale familiei, au ramas in vigoare cu mici modificari pana in 1954, ele fiind inlocuite definitiv prin adoptarea la 1 februarie 1954, a Codului familiei.



Ion, Amza - Casatoria si Divortul in vechiul drept romanesc. Editura Sylvi, Bucuresti, 2001

Vulcanescu, R. - Etnologie juridica, Bucuresti, 1970

Negulescu, P. - Studii de istoria dreptului roman, Bucuresti, 1911

Tomulescu, C. - Dreptul privat roman, Bucuresti, 1973

Ionescu, M., Q. - Le divorce dans l Eglise Ortodox,Paris,1925

Ion, Amza - op. cit.

Iorga, N. - Sfaturi pe intuneric, vol.I, Bucuresti

Giurascu, C. -Tara Romaneasca in sec.XIV-XV, Bucuresti, 1973

Negulescu, P. op. cit.

Costache, V., Panaitescu, P., Cazacu,A. - Viata feudala in Tara Romaneasca si Moldova (XIV-XVIII)

Iorga, N. - Istoria romanilor in chipuri si icoane

Ioan de Tarrecremente - Calatori straini despre Tarile Romane, vol.I.

Fotino, G. - Pagini din istoria dreptului romanesc, Bucuresti, 1947.

Vulcanescu, R. - Etnologe juridica, Bucuresti, 1970

Grant, G. - Loi de jugement, Bucuresti, 1970

Giurescu, C. - op. cit.

*** - Ghicitori si proverbe, Bucuresti, 1958

*** - Flori alese din literatura populara, vol.I., Bucuresti, 1962

*** - Ghicitori si proverbe, Bucuresti, 1958

Georgescu, V. - Bizance et les institutions romanes jusqu a la sec. du XXV secle, in Congress International des etudes Byzantines, Bucuresti, 1971

Elian, Al. - Les relatios Byzantino - Roumaine, Bucuresti, 1958, vol.II

Grant, G. - Le droit countuniel des slaves de sud. Surses et interpretations, in Association internationale d Etudes sud-est European, X, 1972

Peres, I. - Curs de drept bizantin partea I-a,izvoarele bizantine, Vaslui, 1908

Ionescu, T., Georgescu, V. - Unite et diversite des formes de al reception du droit bizantien Orient, in RESEE., vol.III,1964

Costachel, V., Panaitescu, P., Cazacu, A. - Viata feudala in Tara Romaneasca si Moldova, Bucuresti, 1957

Panaitescu, P.P. - Contributii la istoria culturii romanesti, Bucuresti, 1971

Manole Neagoe, Basaras, N. - Bucuresti, 1971

Cernea, E. - Curs de istoria statului si dreptului romanesc, Bucuresti, 1965

Peretz, I. - Pravila de la Govora, Bucuresti, 191l

Cernea, E. - op. cit.

***- Cartea Romaneasca de Invatatura, Bucuresti, 1961

***- Cartea Romaneasca de Invatatura, Bucuresti, 1961

* * * - Indreptarea Legii, 1652, Bucuresti, 1962

*** indreptarea

Spulber, C. - Indreptarea Legii, Bucuresti

***-Istoria Romaniei, vol.III, Bucuresti, 1964

***- Cartea Romaneasca de Invatatura, Bucuresti, 1961

***- Cartea Romaneasca de Invatatura, Bucuresti, 1961

Tinculescu, I. - Cartile de despartenie

***-Pravilniceasca Condica, 1780

Peretez, I. - Privilegiul masculinitatii in Pravilniceasca condica si in legiuirea Caragea

***-Manualul juridic al lui Donici

Fotino, G. - Pagini din istoria dreptului romanesc

idem42

Negulescu, P. - Studii de istoria dreptului roman

***-Manualul juridic al lui Donici

Berechet, St. - Legatura dintre dreptul bizantin, vol.I., Vaslui, 1937

***-Codul Calimah, Bucuresti,1958

ibidem 45, p. 190

ibidem 45, p. 212

ibidem 45, p. 866-873

ibidem 45, p. 905

***-Legiuirea Caragea

idem 50, p. 185

.***-Legiuirea Caragea

* * *-Codul Civil, cartea I

* * *-Codul Civil, cartea I







Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate