Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place.ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism




Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Arta cultura


Index » hobby » Arta cultura
» La leggenda di una voce di aldo de gioia


La leggenda di una voce di aldo de gioia




LA LEGGENDA DI UNA VOCE di Aldo De Gioia

Enrico s-a nascut la Napoli in 25 februarie 1853, din Marcellino si Anna Baldini, din Piedimonte d’Alite in provincia Caserta. Component al unei familii numeroase, copilul a crescut in populatul cartier Sangiovanniello agli Ottocalli locuind in casa cu numarul 7. A trait intr-o situatie grea economica, deoarece tatal, muncitor in atelierul mecanic Meuricoffre, abia reusea sa traiasca de azi pe maine.

Totusi, in acea dificila perioada, a scos in evidenta capacitatile sale vocale, devenind un copil uimitor. Carusiello a intrat in corul parohiei la insistentele unei prietene de familie, o anume Rosa Baretti, care l-a prezentat parohului.




Ca urmare, schimband domiciliul, a ajuns sa cante in Biserica Sant’Anna alle Paludi, cu preotul Giuseppe Bronzetti, care l-a dorit solist in ”Messa” de Mercadante si solist in farsa muzicala : ”Talharii in gradina lui Don Raffaele”. Spre jumatatea anilor Optzeci, abia adolescent, a parasit scoala, incepand sa se afirme printre cantaretii ambulanti , in acelasi timp lucrand si in uzina metalurgica a lui Salvatore de Luca.

Pe acest drum si-ar fi orientat cu siguranta viitorul, daca nu ar fi intalnit-o pe domnisoara Amalia Gato, care, entuziasmata de vocea lui,

l-a prezentat pianistului Schiraldi si maestrului De Lutto.

Dupa unele lectii, a inceput sa cante in Biserica San Severino si Sossio, sub conducerea maestrului Amitrano, pentru a trece dupa aceea la maestrul Sarnataro si la Caffé dei Mannesi, unde se producea alternativ cu elemente neprevazute, cum erau unii cantareti ambulanti ca Ciccillo zis ”o tintore” (vopsitorul), Luigi, ”o furnacellaro”, (caramidarul ?) si Totonno , ”’o nas’ ’e cane”, (nas de caine).

A fost angajat apoi la beraria ”Monaco” si la ”Strasburgo” din Piata Municipio, impreuna cu unii protagonisti ai Café-Chantant-ului: Federico Alvin, Concetta Bizzarro, pianistul Avitabile si Gerardo l’Olandese, cunoscut mai bine sub numele de ”Infirmierul”, pentru ca lucra la Spitalul Ascalesi.

A fost tocmai ”Olandezul” cel care la dus sa cante la ”Gambrinus”, la ”Caffé Vacca”, si la ”Baile publice” pe rotunda edificiului balnear ”Risorgimento” (Renasterea), unde, interpretand canzone napoletane, si-a deschis drumul spre teatru.

Aici l-a intalnit pe baritonul Missiano, care l-a prezentat maestrului Guglielmo Vergine, care i-a predat lectii gratuit, stabilind insa ca in cazul cand va fi angajat, Caruso ii va rezerva 25 % , din castigurile primilor cinci ani de cariera.

In aceeasi perioada insa, Enricuccio a trebuit sa suporte o grea lovitura: i-a murit mama, iar tatal sau s-a recasatorit cu Maria Castaldi. Din fericire, noua venita s-a aratat afectuoasa in asa masura ca tanarul s-a atasat de ea, rasplatind-o cu aceeiasi dragoste si primind din partea ei noua seva si incurajarea spre lumea spectacolului.

In anul 1894 a fost chemat sub arme la Rieti, dar prin interesarea plutonierului Magliati, dupa numai 45 de zile de militarie, a facut schimb cu fratele sau Giovanni, pentru ca sa poata sa-si continue studiul de canto. Insfarsit, in 1895, a debutat la Teatro Nuovo din Napoli, intr-o opera de Domenico Morelli :Amicul Francesco”. (in alta varianta biografica apare ca Francesco Morelli iar majorul, Negliatti .N.trad.)

In 28 martie al aceluiasi an, a intrat pe scena in Faust”la Cimarosa din Caserta, caruia i-au urmat: ”Cavaleria rusticana” de Mascagni, ”Camoens” de Musone, si ”Rigoletto” de Verdi, care l-au vazut ca protagonist indiscutabil la Teatrele Mercadante si Bellini din Napoli.

Acelasi lucru s-a intamplat si in Egipt, la ”Esbekien Gardner” din Cairo, si in Teatrul ”Expozitiei” din Alexandria. In aceasta perrioada a adaugat la repertoriul sau multe canzone si romante.

In 1897 a triumfat la Marsala, Trapani si Palermo, cu La Gioconda” de Ponchielli, in timp ce la Salerno, invatamintele maestrului Vincenzo Lombardi, i-au ingaduit sa infrunte partiturile: ”I Puritani” de Vincenzo Bellini si ”Pagliaccio” de Ruggiero Leoncavallo.

Dupa aceste spectacole, Ferdinando De Lucia, care era cel mai important tenor din Napoli in acel moment, s-a bucurat indelung cu Enrico, felicitandu-l, iar acesta, purtat pe aripile succesului, s-a indreptat spre Livorno, pentru a interpretaLa Traviata” si ” La Bohème”. Aici l-a cunoscut pe Puccini, si dupa catva timp pe Ada Giachetti, destinata sa devina marea dragoste a intregii sale vieti, printre pasiuni, tradari, bune indemnuri si doi copii.

Devenit acum mai popular, a fost angajat prin vointa editorului Sonzogno, la Lirico din Milano, pentru spectacolele cu Navarrese” de Massenet si ”L’Arlesiana”de Cilea. In 1898 a fost randul operei Hedda” de Fernand Le Born, ”Mefistofele” deBoito, ”Saffo” de Massenet si ”Fedora” de Giordano, care a fost interpretata inafara de Italia, in Franta si Rusia.

La 12 iulie 1898 s-a nascut Rodolfo, primul fiu daruit de Ada Giachetti. Intre timp, remuneratiile, crescute in ’99, au ajuns la cifra de douasprezece mii de lire pe luna in timpul spectacolelor tinute la Buenos-Aires; acelasi lucru verificandu-se si la Costanzi din Roma cu Iris” de Mascagni, si apoi la Moscova si Petersburg , unde a cantat ”Aida” de Verdi, ”Maria di Rohan” de Donizetti, ”Invierea lui Lazar” de Perosi si ”Stabat Mater” de Rossini.

La Scala din Milano a debutat cu Boema” de Puccini, dirijata de Toscanini, cu care a avut o violenta altercatie. In consecinta, opera a fost primita cu raceala, dar din fericire succesul a venit la reluari si a fost extraordinar Incurajat de toate acestea, s-a decis sa debuteze la San Carlo in 30 decembrie 1901.

Opera aleasa a fost L’Elisir d’amore”, de Donizetti, cu o remuneratie de trei mii de lire pe spectacol. Enrico revenea in orasul sau pentru a obtine succesul cel mai mare. Se spune ca, cu cateva ore inainte de a canta, ar fi urcat pe partea cea mai inalta din Napoli, in special la San Martino, ca sa revada fantana pe care in primii ani a forjat-o cu mainile sale, pe cand lucra in atelierul lui De Luca.

Era fericit si stia ca publicul il iubeste! Dar la San Carlo, lucrurile au mers cu totul altfel: apoteoza s-a transformat in dezastru, pana ce a ajuns o deradere pentru marele tenor. In ziua urmatoare ziaristul Saverio Procida a scris in cotidianul local Il Pungolo” (baston cu varf ascutit de metal ) ca tenorul Caruso, a cantat ”Elisir d’amore”cu voce de bariton.! Enrico s-a simtit jignit si a jurat ca va pleca pentru totdeauna din Napoli. . De unde, pentru a da valoare deciziei sale, a executat faimoasa cantona:”Addio mia bella Napoli

Dar contractul, anterior stipulat, prevedea si unele spectacole cu Manon” de Massenet. Caruso a trebuit sa anuleze decizia sa, ba chiar a profitat, pentru a-si lua revansa. A facut chiar valva pentru a obtine in acelasi timp angajamente la Covent Garden din Londra in Principatul Monaco si la Metropolitan din New-York.

A plecat fara regrete, iar in 1904 cand a voit sa cumpere o casa in Italia, a ales Siena, in apropiere de Lastra, in Toscana, unde a restaurat ”Villa Bellosguardo”.

Intre 1902 –1905 s-a produs la Scala, la Casinó din Montercarlo, la Liric din Milano, cu ”Adriana Lecouvreur”, si la Metropolitan din New-York, pentru premiera cu ”Hughenotii”.

In septembrie 1904, Ada Giachetti i-a daruit al doilea fiu: Enrico-junior.

In anul 1906, a scapat cu mult noroc din teribilul cutremur care a devastat San Francisco. In curand, Enrico a rupt legaturile cu fosta sotie si a intreprins un lung turneu in Anglia, Ungaria, Austria, Germania. A starnit apoi admiratia la Metropolitan

interpretand pentru prima data Trubadurul”, dar, in 1909 a trebuit sa strabata un drum pana in Italia, pentru a fi operat de profesorul Della Vedova, pentru o laringita hipertrofica. Cand a reluat cantul, a organizat o serie de concerte in Irlanda de Nord, dupa care a reaparut la Metropolitan, pentru a interpreta ”Fanciulla del Vest” abia scrisa de Puccini.

Imens a fost si succesul care i-a suras la Paris, Milano si Hamburg. Au urmat spectacole cu Tosca, Paiate, Lodoletta, de Mascagni, Profetul, de Meyerbeer, precum si Forta Destinului de Verdi.

A cantat pentru inca alti unsprezece ani, chiar daca uneori era constrans sa-si acorde o mai lunga odihna pentru neplacerile din gat, care adeseori il chinuiau. Tinea oriunde concerte si spectacole de opera, preferand totusi obisnuitele etape: Buenos Aires, Orasul Mexico si Canada. Dar popularitate sa a explodat cel mai mult la New-York, unde a devenit legendar Nenumaratele si uimitoarele consensuri, l-au decretat cel mai mare tenor din toate timpurile. Fiecare opera care se punea in scena, devenea succesul sau personal: de la Tosca la Boema de la Arlesiana la Somnambula, de la Carmen la Lucretia Borgia, si la Gioconda, de la Aida, la Trubadurul si la Faust!

Soprane, baritoni si basi, faceau concurs pentru a fi distribuiti alaturi de el. Printre primadone alternau regine ale scenei ca :Nellie Melba, Gemma Bellincioni, Lina Cavalieri, si Frances Alda, in timp ce Titta Ruffo, era marele bariton preferat. Inafara scenei, Enricuccio se impunea si in saloane cu cantonete napolitane , in special cu ”Torna a Surriento” si ”I’ te vurria vasá”.

Muzicieni si poeti compuneau cantone pe care le expediau in flux continuu, incepand cu Paolo Tosti Chiar si D’Annunzio s-a lansat in aceasta ”imbulzeala” scriind ”A Vucchella”, care a plecat de la Gambrinus din Napoli, culegandu-si triumful in America. Enricuccio canta mereu. La repertoriul sau a adaugat o alta frumoasa cantoneta :”Core ‘ngrato”, compusa de doi napoletani emigranti: Cardillo si Cuordiferro. Impresarul Metropolitanului, Gatti Casazzi, dandu-se mare fan Caruso, l-a atras in randurile acestora chiar pe Teodor Roosvelt.

Succesele nu se mai socoteau, si Carusiello a inceput sa acorde si lectii de bel-canto, dovada ca a scris pretiosul manual intitulat How to sing” (Cum sa canti)!

Simtea o mare nostalgie dupa Napoli si nu a uitat niciodata saracia sa de odinioara. Obisnuia sa se identifice cu Rodolfo din Boema, pe care il simtea un personaj de aceeasi natura cu a sa.

A ramas modest dar intransigent in privinta muncii. In acest domeniu era sever atat cu sine cat si cu altii. A cantat toate cantonetele napoletane care se nasteau, un mare repertoriu in care a inserat debutantii E.A.Mario, Tagliaferri, Giuseppe Capaldo, din care trebuie amintit celebrul motiv:”Comme facette mammetta. .

Invata textele din opere si canzone, copiind de mai multe ori versurile pe un caiet, pentru a le imprima bine si a le fixa in memorie. Printre altele, reusea sa prinda cu usurinta orice tonalitate.

La 25 ianuarie 1916, in timpul unui spectacol cu ”Boema”, la Filadelfia, survenind o neasteptata ragusala a vocii basului André Perello de Segurola, Caruso a reusit sa-l substiutuie cantand romanta ”Vecchia zimarra”,

Dar drumul sau, totusi, era intunecat de neintelegeri sentimentale. S-a salvat cantand cantonele care il tineau legat de Napoli si de familia sa, mai ales acum cand isi pierduse tatal. Spre norocul lui renascu iubirea: o alta femeie, Dorothy Benjamin, cuceri inima lui. S-au casatorit in 1918 si in anul urmator au avut o fetita frumoasa pe care au numit-o Gloria.

In luna mai 1920 a cantat in Cuba pentru zece mii de dolari un spectacol. Se simtea realizat, scria vechilor prieteni, reamintea vremurile indepartate, multumea tuturor pentru ajutorul pe care i-l dadusera. Isi amintea de cantaretii ambulanti, de Café-Chantant, de maestrul Vergine, de predicile lui Don Bronzetti in oratoriul bisericutei sale.

S-ar fi intors acasa, dar nu pentru a canta. De-acum jurase acest lucru, dar avea nevoie de atata odihna. De catva timp nu se mai simtea bine, in special dupa ultimele spectacole cu ”Elixirul dragostei” si ”Ebreea”,.cu care inchisese stagiunea din 1920. In tot cazul, tinuse cateva concerte chiar la Sorrento, la care invitase prietenii cei mai dragi.

Intr-una din zilele frumoase, in timp ce era la bordul navei ”President Wilson”, a vazut golful Napoli. Era in iunie 1921, avea 48 de ani. Ajuns la chei, a izbucnit in plans, apoi s-a lasat condus la Sorrento.

A coborat la Hotel Vittoria. Un rau urat il distrugea, si fixase o intalnire cu un medic. Lucrurile nu mergeau prea bine. Stabilitatea sa a durat doar cateva zile. In dimineata aceea cantase. Vocea era mereu aceeasi: limpede si suava. Putini intimi il ascultasera in acea camera a hotelului Victoria si ramasesera extaziati., dar pentru medic era totul clar: mai avea putine zile de viata.

Pleca spre Napoli in seara de 1 august, oprindu-se la Hotel Vesuvio. La primele lumini ale zorilor, ii spuse sotiei sale:

--”Dorothy, du-ma la soare. Vreau sa vad orasul meu.! Privirea scruta departe, poate cauta zona de la Sangiovanello, printre acele strazi nereguloate care l-au vazut nascandu-se. Poate auzea vocea sa de copil cand canta in micul cor al bisericii, acea voce care acum era pe punctual sa intre in legenda. La Hotelul Vesuvio a fost vizitat de profesorii: Cardarelli, Chiarolanza si Moscati. Trebuia sa fie dus imediat la Roma pentru o alta consultatie, dar moartea l-a surprins pe neasteptate.

Din relatarea Profesorului Dr. Raffaele Chiarolanza, cel care a fost printre medicii care au incercat cu disperare sa-l salveze, aflam urmatoarele:

--”Cand la orele zece seara, in jurul patului muribundului, ne-am reunit, pentru prima data, profesorii Moscati, Cardarelli si eu, a aparut evidenta erxtrema gravitate a raului. Bolnavul prezenta semnele unei peritonite septice, cu septicemie.

O tulburare continua, anxietate respiratorie, un puls foarte frecvent (peste 140 de pulsatii pe minut), dureri, la presiune, in tot spatiul abdominal, ocluzie completa, chiar si la gazele intestinale, incapacitatea de a suporta orice fel de lichid, intelegand si apa, totodata o sete arzatoare, transpiratie in risipa, absenta urinei, cautate chiar cu sonda, trasaturile fetei cazute si palide, ochii infundati si, incercanati.

Tot aspectul acestui rau, indica, cu semne foarte clare, ca un proces infectios generalizat, mergea, dezvoltandu-se, spre un deznodamant precipitat. A doua zi la orele sapte, deja faptul se putea spune ca era decis. Dupa cateva ore, marele cantaret se stingea.

In timp ce in America mitul sau crestea, la Napoli, dupa moartea sa, se vorbea despre el, tot mai putin. Doar ”carusianii” ii mai tineau sus numele. In 1973, la Teatrul San Carlo, s-a organizat un concert operistic in onoarea sa. Printre participanti, tenorul Mario del Monaco l-a amintit pe ”Maestru”.

Deasemenea in 1976, lui Caruso i s-a ridicat un bust in piata Ottocalli, in apropiere de casa in care s-a nascut. Putin lucru insa, pentru ca in America se nastea ”The Enrico Caruso Museum of America” prin preocuparea lui Aldo Mancusi. Si tocmai cu ocazia venirii in Italia a lui Mancusi, in 1997, in mintea neobositului Aldo De Gioia s-a nascut idea de a aranja un Museu la Napoli, dedicat in intregime mareluii tenor, acelasi Aldo De Gioia, urmand sa-i fie director.

Din idée naste idée, si Aldo De Gioia, (istoric napoletan, printre cei mai mari experti in traditiile teatrale si vocale din orasul sau), dupa cel dedicat lui Caruso, urma sa organizeze si un ”Muzeu al Cantonei Napoletane ”, care, in mod paradoxal, exista in schimb (auziti, auziti!!) in Japonia, la Tokio!!!

Si un alt paradox, acest muzeu (primul in Italia, inaugurat in anul 2004), nu s-a nascut in Campania, ci in Basilicata, tocmai in micuta si surazatoarea comuna Calvello..Aplauze pentru Primar, pentru Consiliul Comunal, si pentru cetatenii acestei micute dar admirabile si incantatoare localitati, care s-au aratat cu totii, in mod deosebit, sensibili la realizarea unui asemenea proiect.

Din ”Zibaldone Napoletano”(Caiet de insemnari) de Aldo De Gioia, (riproduzione concessa a ”Cronologia”).

Bonci rivalul:

In anul 1899, laTeatrul de Opera din Buenos Aires, Caruso incasa 12.000 de lire pe luna, echivalentul a 27 milioane actuali, dar un alt tenor italian, care canta la Politeama Argentino din acelasi oras, lua 40.000 de lire, mai mult sau mai putin de 155 de milioane de astazi. Acest tenor se numea Alessandro Bonci, care era doar cu trei ani mai in varsta decat Caruso, dar ca activitate teatrala, adevarata si exacta, avea mai putin cu doi ani decat acesta, debutand in 1896.

Rivalitatea dintre cei doi tenori nu s-a nascut in aceasta stagiune ci cativa ani mai tarziu, la New-York, si acolo a ramas limitata in ceea ce priveste manifestarile exterioare. In Italia totusi, iubitorii ”tenorismului” s-au divizat in doua mari tabere si fara prea mult zgomot, au militat, care pentru Caruso, care pentru Bonci.

De altfel Caruso era departe, in America, si doar discurile vorbeau, sau mai curand, cantau pentru el, Bonci cu toate ca activitatea sa internationala a fost intensa, era mai accesibil, melomanii cei mai rafinati trecand, aproape toti, de partea sa.

Alessandro Bonci: (Cesena in 18 octombrie 1870—Viserba 1940), s-a nascut intr-o familie modesta si saraca, la fel ca si Caruso, si de copil a fost ucenic cismar.Suportand multe privatiuni, a studiat la Conservatorul din Pesaro, cu Felice Cohen si din 1892 pana in 1895, a fost ”prim tenor” la Capella basilicii din Loreto.

A debutat in 1896 la Regio din Parma, in rolul Fenton din ”Falstaff” de Verdi in 20 ianuarie 1896, pe urma a putut fi ascultat in ”Faust” cantat cu mare succes la Dal Verme din Milano. In 1897 a produs senzatie la Carlo Felice din Genova in spectacolul ”Puritani”urmat de ”Somnambula” si cu aceste doua opere, foarte curand a debutat la Scala! Extrem de emotionat in prima seara, nu a convins pe deplin, astfel ca a fost inlocuit cu Francesco Marconi. Acesta, la randul sau, a convins si mai putin, astfel ca l-au rechemat pe Bonci care, de data aceasta, s-a afirmat peremptoriu.

Aparitia sa la rampa, a coincis cu perioada in care unii din tenorii cei mai populari ai generatiei precedente, incepeau sa decada: Masini, Marconi, Stagno. .

Cu ”Puritani” si ”Somnambula” alaturi de ”Mignon”,”Rigoletto” ”Don Juan”, ”Manon”de Massenet si ”Boema”, a efectuat un vertiginos ocol al lumii: Varsovia 1897, Petersburg, Madrid si Barcelona in 1898, Lisabona, Napoli, Roma, si Buenos-Aires in 1899, Berlin si Londra, 1900. Pana in toamna lui 1906, Bonci a continuat sa dea spectacole in cele mai mari teatre italiene:(Scala fiind exclusa), ca si la Covent Garden, la Real din Madrid, la Sao Carlos din Lisabona, la Praga si la Berlin. La operele sale preferate: (”Puritani”, ”Somnambula”,”Rigoletto”, ”Don Giovanni”,”Boema”,”Manon”), avea sa adauge ”Favorita” si ”Elixirul dragostei”) iar in stagiunea 1905-1906, la Sao Joan di Oporto, avea sa execute in mod exceptional opera ”Cavaleria rusticana”.

Ziua de 3 decembrie 1906, a coincis cu un eveniment exceptional, Bonci a cantat pentru prima data la New-York, dar nu la Metropolitan ci intr-un periculos teatru concurent: Manhattan.

Aici a debutat cu ”Somnambula”, continuand cu ”Puritani”,”Marta”, ”Rigoletto”,”Traviata”,”Elixirul”,”Fra Diavolo”,”Don Juan”. Succesul de care s-a bucurat mai ales in Somnambula, Puritani si Don Juan, a fost atat de uimitor, incat se punea la indoiala popularitatea lui Caruso tocmai in puternica si constanta sa feuda.

Alarmat, Metropolitanul a ”rapit” teatrului rival elementul de mare evidenta, si in stagiunea 1907-08, l-a prezentat publicului pe Bonci in ”Rigoletto”,”Barbierul din Siviglia”,”Don Juan”. Si de data aceasta succesul a fost enorm, si putin dupa, cu acelasi succes, Bonci a aparut in ”Barbierul din Siviglia”,”Pescuitorii de perle”,”Faust” si ”Rigoletto”, intr-un alt teatru in care Caruso era al casei si anume: la Covent Garden,

S-a reintors la New-York in 1908-09 si in 1909-10, mereu aclamat de public, insa dupa stagiunea 1909-10, in care a obtinut cel mai mare succes si chiar in una din operele predilecte ale lui Caruso, ”Faust”, raporturile sale cu Metropolitanul au incetat, pentru ratiuni care nu au fost niciodata divulgate.

Bonci a continuat sa cante in Italia, la Buenos-Aires, la Madrid, si in 1913, a cantat la Regio din Parma, in opera ”Bal Mascat”, care de atunci a inlocuit, ca un ”cal de bataie” ”Puritani”.

In 1915, a reaparut la Teatrul Dal Verme din Milano chiar cu ”Bal Mascat”, iar in 1916 si 1917, a revenit la Scala, obtinand consensul unanim, la inceput in ”Boema” si ”Manon”, apoi in ”Elixirul dragostei” si in ”Lucretia Borgia”. In vara lui 1918 a dus la bun sfarsit o stranie stagiune la Teatrul Colon din Buenos-Aires, sustinand rolurile de tenor comprimar: Beppe din Paiate, Remendado din Carmen, Caius din Falstaff, Laerte din Mignon.



In mod evident, era in declin, dar totusi, in aparitia sa din ”Bal mascat” din 1919, la Teatrul Liric din Milano si la San Carlo din Napoli, a fost supra sarbatorit.

Tot cu Bal Mascat” a mai trecut oceanul la Chicago, si la Lexington Teatre, din New-York. in 1920 si 1921. In 1923 a executat Messa di Requiem de Verdi, la Costanzi din Roma, si la putin timp dupa aceea, s-a retras din activitatea scenica.

Bonci a fost contrapus lui Caruso ca un continuator a traditiei tenorilor ”di grazia” –romantici. Foarte atent la normele tehnice, grijuliu sa nu compromita extensia si ductilitatea vocii prin ingrosarea centrului, rezervat si temator de operele ”tinerei scoli italiene”, ignorand practic toate marile exponente, exceptie facand cu Boema de Puccini, si cateva sporadice spectacole de Tosca, impecabile ca agilitate si inflorituri, Bonci etala un canto care, dupa un recenzor de la ”Cronici muzicale”, avea in ”Rigoletto” dulceata lui Masini, gratia lui Gayarre, eficacitatea lui Stagno si se apleca in opera ”Somnambula” la cele mai tineresti modulatii, parerea se refera la spectacolele romane din primavara lui 1901.

Avea un timbru clar, cristalin, si in special in ”Puritani” emitea acute extreme pana la Re bemol 4, foarte stralucitoare si cu multa usurinta. Maestru in diminuarea sunetelor (filaje), si in frazarea nuantata, il depasea prin acestea in mod cert pe Caruso, cat si in folosirea unei mezza-voce care mai ales in arii ca ”Una furtiva lacrima” din ”Elixirul dragostei” sau ”A te o cara” din ”Puritani”, era o incantare.

-”Dintre toti cantaretii care mi-a fost dat sa-i ascult, scria Gino Monaldi in ”Cantareti celebri”, nici unul nu m-a facut sa incerc in ”A te o cara” senzatia de delicatete si caldura, emanata din acel nu stiu ce, care ca o catifea, acoperea cu un val foarte usor si diafan, argintul pur al vocii sale, si deasemenea, eleganta rafinata a modularii si a intonatiei, de-a dreptul impecabile”.

In repertoriul sau mai tipic, Bonci a avut si accente extatice si patimase, in acelasi timp, si a fost retinut ca un cantaret foarte elegant si de mare stil. Apropierea lui Bonci de opera Bal Mascat” a reprezentat incununarea carierei sale. Motivul preponderent al popularitatii sale in aceasta opera, a fost faimoasa ”risata” (rasul) din ”E scherzo od e folia” interpolata in scena cu Ulrica, cu usoare lovituri de glota, care simulau un raset ironic. Aceasta ”gaselnita” aprobata de Verdi intr-o scrisoare din 1898 –a frapat intr-o maniera, astazi, de neconceput, fantezia publicului din acea vreme.

Caruso a fost protagonist al mai multor filme, Bonci a turnat unul singur, anume, versiunea cinematografica a operei ”Bal Mascat” in 1908, cu un comentariu muzical fonografic.

In ceea ce priveste discurile, nu a avut norocul lui Caruso. A inregistrat si el multe, dar cu Case care n-au stiut sa reproduca in mod convenabil vocea sa. Timbrul sau pretios si cristalin, a fost redat foarte aproximativ, percepandu-se un oarecare tremolo, dar mai cu seama interpretul aparand indiferent, detasat si chiar capricios.

( In aceste discuri, vocea lui Bonci pierde o mare parte din calitatea si lirismul ei, acea dulceata paradisiaca a sunetelor, fruct nu numai al insusirilor naturale, dar si a unei emisiuni lejere si inspirate, obtinuta dupa multi ani de studiu neobosit. )

Acele celebre mezza-voce sunt cu totul altceva decat in realitate. Reiese in schimb, pe prim plan, o excelenta tehnica, dar de exemplu, De Lucia, pe cat mai abuziv fata de Bonci in executiile muzicale, (desi nici Bonci nu este de admirat sub acest aspect), denota ca in privinta varietatii accentului si frazarii, este o personalitate mult mai rara.

Anselmi, Garbin, Constantino

Printre tenorii italieni care au inregistrat discuri in cei dintai ani ai secolului XX, suprematia lui Caruso este indiscutabila; despre altii, iese in evidenta doar De Lucia si Giuseppe Anselmi (Nicolessi-Catania 16 nov. 1876—Zoagli-Genova 27 mai 1929). ( La inceput violonist, s-a dedicat ulterior cantului, fiind incurajat de Editorul Giulio Ricordi, ca atare, perfectionandu-se cu Mancinelli).

Tenor intr-o companie de opereta deja la 16 ani, a debutat la Athena in 1896, in opera ”Cavaleria rusticana” cand avea 20 de ani. In 1898, a cantat Barbierul la Petrasso si pana in 1900, a cantat in Grecia, la Cairo si Alexandria din Egipt, In toamna acelui an, s-a prezentat la Politeama Genoveza, cu ”Lucia din Lammermoor” si ”Rigoletto”, unde a cunoscut primul sau mare succes, care i-a dat aripi spre o cariera stralucita.

In stagiunea 1900-1901, a fost angajat la San Carlo din Napoli, unde a cantat ”Le Maschere” (Mastile) de Mascagni, (Florindo) ”Somnambula” ”Cavaleria rusticana” si ”Rigoletto” Dupa o evolutie la Massimo din Palermo, a ajuns la Covent Garden, la Sao Carlos din Lisabona (1901-02).

Sicilian fiind, revine cu placere la Teatro Massimi din Palermo (in 1902”Tosca”,”Manon”) la San Carlo (1902-03 si 1903-04,”Adriana Lecouvreur”si ”Tosca”, ca si specatcolele de la Scala din 1904, (”Rigoletto”) si din 1907 (”Cavaleria rusticana”),

Restul carierei lui Anselmi s-a desfasurat in strainatate, cu o neta prevalenta in trei tari: RUSIA (Odesa, Petersburg, Moscova), unde a cantat aproape toti anii din 1902 pana in 1913; ARGENTINA Teatru de Opera si Colon din Buenos-Aires, foarte des din 1902 la 1913; SPANIA, sau mai precis Real din Madrid, al carui public a fost idolul de necontestat din stagiunea 1907-08 si in cea din 1913-14.

Repertoriul lui Anselmi se intinde de la ”Barbierul din Siviglia” la ”Fedora” si de la ”Don Pasquale” la” Paiate”,subliniind astfel ”variata” personalitate a acestui tenor, care stia sa fie arhaic si actualizat, mofturos si vibrant.

Vocea lui nu era prea puternica, in schimb era foarte timbrata, clara, placuta, flexibila, bine stapanita si cat se poate de insinuanta in nuantele de piano si filaje. Avea o dictiune perfecta ca a multor cantareti sicilieni, si mai ales capacitatea de frazare, cu elocventa si abandon, chiar daca avea unele pretiozitati care glisau spre dulcegarii.

Dar stralucirea si parfumul tineresc al timbrului, cat si aspectul sau (era foarte frumos), declamatia foarte eleganta, au facut din el un ”amorez”, de rara seductie in roluri ca: Romeo, Dex Grieux din Manon de Massenet, Werther, Contele Almaviva, Ducele de Mantua din Rigoletto.

”Gazeta Teatrelor” se referea la un spectacol in Varsovia din stagiunea 1903-04, cu ”Rigoletto”, in care aria ”La donna e mobile”, a fost reluata de sase ori.

Discurile lui Anselmi, desi uneori dezvaluie un zel limitat, si cateva sunete mai putin calibrate, ( punctul slab era deobicei Sol 3), dau destul de des un cadru hotarator, fie al timbrului, fie al unui mod de frazare ciudat si pasional. Iar recitativul si aria ”Quando le sere al placido”din ”Luiza Miller”, in ciuda neglijarii masurilor initiale, izoleaza intr-un fel de ghetou pe toti tenorii care au inregistrat pe urma aceasta pagina, fiind, probabil, exceptati doar doi: Aureliano Pertile si Cesare Valetti.

Preferat de publicul din Buenos-Aires si adorat de cel madrilen, --in special de cel feminin—cum, probabil, nu au fost nici Tamberlick, Masini, Gayarre sau Stagno, Giuseppe Anselmi a cantat pentru ultima data la Teatrul Real in 1916, si rechemat sub arme in cursul primului razboi mondial, si-a incheiat, practic, in acel an cariera.

In testamentul sau, a lasat in dar orasului Madrid inima sa, care, intr-adevar, este conservata in Muzeul anexa al Teatrului Real. Dupa retragerea de pe scena, a deschis la Zoagli o scoala de canto foarte apreciat, mai ales de straini.

A fost un tenor ”Di Grazia” cu o admirabila si rafinata tehnica de cant, exceland in repertoriul puccinian cat si in cel francez. A excelat in Werther, Manon, Mignon, Pescuitorii de perle, Romeo si Julietta, dar a interpretat si opere de Verdi, Mascagni si Franchetti. Si el, ca sa confirme o regula pe care o incriminam, a trait doar 53 de ani.

Mai putin celebru, dar foarte admirat de Giuseppe Anselmi, a fost tenorul: Edoardo Garbin (Padova 1867—Brescia 1943), care totusi trebuie amintit pentru o deosebita activitate pe care a dezvoltat-o.

Dupa ce a debutat in 1891 la Comunale din Vicenza, cu ”Forta destinului” si a fost ascultat la putin timp dupa aceea la San Carlo din Napoli in ”Rigoletto”, in 1893 a ajuns la Scala in primul Fenton din ”Falstaff”. A aparut apoi, pana in 1918, in toate teatrele importante italiene, si frecvent la Barcelona, Lisabona si Buenos Aires, intre 1899 si 1914. Din punct de vedere tehnic, Garbin a fost un tenor de scoala veche. Timbrul lui era putin vag si nu lipsit de ”vibrato” sau ”tremolo”, dar sunetele din zona centrala erau tinute sub control iar cavitatile superioare de rezonanta, exploatate la maximum, permiteau emiterea unor acute stralucitoare.

Pe langa aceasta stia sa se foloseasca de mezza-voce, chiar daca in modulatii si in nuante nu era nici un Bonci, nici un De Lucia, nici un Anselmi, si aceasta a contribuit sa faca din el unul din prototipurile asa zisului ”tenor liric”specialist in ”Manon Lescaut” de Puccini, ”Boema”,”Tosca”,”Fedora”,”Adriana Lecouvreur”, (executata in 1905 si la Sarah Bernhardt din Paris), si in ”Zaza” de Leoncavallo, (Milius , prima executie la Liric din Milano in 1900.

Garbin era de origine foarte modesta, dar a fost admirat, inafara de cantul sau convingator, pentru dezinvoltura si eleganta cu care purta in scena personaje din patura burgheza si aristocratica. Pentru aceasta a fost comparatr cu actorul de proza Luigi Carini, celebru in rolurile de ”prim actor tanar”

Un alt tenor de stil vechi, nu numai pentru tehnica emisiunii ca Garbin, ci si pentru virtuozitate si repertoriu, a fost: Florencio Constantino (Bilbao 1869—Cittá del Mexico 1920), care a debutat la Solis De Montevideo in 1892, iar in stagiunea 1896- 97, s-a prezentat la Concordia din Cremona ca bariton, dar a fost protestat.

A reaparut in Italia ca tenor in 1898—99, cantand in teatre mai mici dar obtinand bune succese. In 1899-1900, a debutat la Real din Madrid cu, ”Mefistofele”,”Gioconda” si ”Rigoletto”, incepand o cariera internationala, care l-a condus, printre altele, la Petersburg si Moscova din 1901 pana in 1905, la Boston, Chicago, San Francisco din 1906 in 19011, si de mai multe ori la Buenos-Aires, Rio de Janeiro si Santiago.

S-a retras in 1915, si a trait ultimele zile intr-un azil de saraci.

Viata dezordonata, si firea superficiala excentrica si certareata, l-au impiedicat pe Constantino sa atinga exceptionalele perspective pe care alcatuirea sa vocala ar fi meritat-o. Cand in 1901 la Ermitage din Moscova a interpretat ”Faust”, ”Mignon”, si ”Puritani”, mezza-vocea sa, a fost comparata cu cea a lui Masini. Dar nu era vorba numai despre aceasta.! Constantino se bucura de un timbru ”pastos” si dulce, dar si plin, sonor si barbatesc, de o mare extensie, si o admirabila suplete.

Discurile sale (1905-08), nu spun mult despre interpret, nereproducand cu fidelitate timbrul sau , dar unul din ele (”Salve dimora” din Faust), face sa se auda un Do 4 prins in voce plina si apoi diminuat gradat, pana la pianissimo.

In cursul carierei sale, orientata cu precadere pe repertoriul italian, Constantino a avut succes in ”Boema”, si in ”Tosca”, iar la Boston in 1910, a fost Dick Johnson in prima executie locala cu ”Fanciulla del West”. A cantat de obicei opere de matrice verista, dar a preferat si operele ”Barbierul din Siviglia” ale carei agilitati le scotea bine la capat, ”Lucia de Lammermoor”,”Hughenotii”,”Gioconda”, ”Rigoletto” si ”Aida”.

Un tenor complet deci, dar si expresia acelor limite care au dat nastere la acel motto Bête comme un tenor”. ( Ca tenor, mi-e rusine sa-l mai traduc odata” N.trad.)!.

Mc Cormack si Zenatello:

Inafaa de fratia de arme italo-spaniola, repertoriul italian putea conta la inceputul sec.XX, pe un mare tenor irlandez:

John McCormack: (Athlone 1884—Dublin 1945). Care si-a inceput cariera in 1902 in patrie. In 1905 a venit sa studieze in Italia, debutand in 1906 la Savona, sub numele de Giovanni Folli, in Amicul Fritz”.

In 1909 a executat ”Traviata” si ”Rigoletto” la San Carlo, iar in anul urmator a fost Tonio din ”Fiica Regimentului” la Regio di Parma, dar deja din 1907 era cunoscut la Covent Garden, (”Cavaleria rusticana”,”Don Giovanni”,”Rigoletto”), unde apoi a revenit continuu pana in 1914, cantand de preferinta”Somnambula”,”Barbierul din Siviglia”, ”Don Giovanni”,”Lucia”,”Rigoletto”,”Lakme”.

In stagiunea 1909-10, a debutat la Manhattan din New-York, cu ”Traviata” si alte opere din cele mai potrivite lui, la care a mai adaugat ”Paiate” si ”Boema”.

In 1910-11, a trecut la Metropolitan, si pana in 1919, a cantat in marile teatre din Statele Unite. In 1913, avea sa execute ”Boema” la Opera din Paris, iar in 1921 si 1922, lua parte la stagiunile teatrului Casino din Montecarlo. In acelasi timp a preferat sa se dedice concertelor, din care ultimul a fost tinut la Londra in 1938.

McCormack a fost foarte popular in tarile de limba engleza, unde a fost considerat al doilea dupa Caruso. De altfel el a fost un admirator si prieten al acestuia, si in unele din multele discuri pe care le-a inregistrat, ( mai semnificative fiind cele dupa anul 1917), se baga de seama imitarea accentului si a scandarii tenorului italian.

McCormack a trecut insa scutit de pierderi prin flacarile ”carusismului”.

Era un tenor cu o voce foarte clara, dulce, gratioasa, maestru in diminuari si pianissime, pe care le executa chiar si in registrul acut. Vocalizá cu exactitate si fluiditate, avea acute nu prea puternice, dar foarte timbrate, un control al respiratiei, care ii permitea, deasemenea, un ”legato” splendid, si o linie vocala ireprosabila.

In piesele de opera cantate in italiana, dictiunea era clara, dar se observau unele emisii nazale iar interpretul este adeseori mai de graba ponderat si exact. Ca atare, eleganta circumspecta si sensibilitatea stilistica, au facut din McCormack nu numai cel mai bun Don Octavio din epoca sa, dar si un executant de muzica sacra si de camera, de prima mana.

Iubea printre altele folclorul irlandez si nu dispretuia cantonetele simple. Cantand in engleza, devenea un interpret bizar si patimas, al scandarii curate si peremptorii = (care nu poate fi tagaduit). A fost totusi un actor stanjenit probabil si de statura sa uriasa. Pentru executiile muzicii sacre si pentru ofertele generoase fata de clerul irlandez, a primit de la Papa Pius XI, in 1924, titlul de ”Conte palatin”.

Giovanni Zenatello Verona 1866—New-York 1949), s-a distins printre tenorii de forta, dar a debutat initial ca bariton la Sociale din Belluno, in anul 1891, dar in anul urmator a debutat ca tenor la Teatro Fondo din Napoli, intruchipand pe Canio din ”Paiate”.

Ascensiunea sa a fost foarte rapida. Dupa ce a cantat in 1901-02 la Sao Carlos din Lisabona si la Massimo din Palermo, in decembrie 1902 Zenatello a debutat la Scala cu ”Damnatiunea lui Faust” si ”Bal Mascat”.

In seara primei reprezentatii a acestei opere, tumultul spectatorilor care cereau, cu insistenta, un ”biss” tenorului, l-au determinat pe Toscanini, chiar atunci, sa paraseasca teatrul, lasand bagheta altui dirijor. Tot la Scala, Zenatello a fost Vasili in premiera cu ”Siberia” de Giordano, (1903) si Pinkerton din ”Madame Butterfly” (1904), rol reluat de el cateva luni mai tarziu la Grande din Brescia, intr-o executie care a semnat afirmarea operei dupa primirea ostila de la Scala,

Revenit la Scala in stagiunea 1906-07, a cantat in Carmen, Gioconda si Aid,, Radames interpretat la Teatrul de Opera din Buenos Aires, deja din 1903, a devenit unul din personajele sale cele mai bune, fie in revenirile sale la Buenos-Aires, (pana in 1910), fie in aparitiile la Covent Garden, foarte frecvente intre 1905 si 1909.

Renumit in Bal Mascat, Carmen, Paiate, Manon Lescaut, si Tosca,

Zenatello a debutat la Manhattan din New-York in 1907, si a revenit pana in 1910, printre altele, cantand pentru prima data ”Otello”, in 1909.

Inafara de aceasta din 1908 pana in 1916 a fost in mod continuu prezent si la Boston sau la Chicago. In aceasta perioada a cantat mai rar in Italia, dar in vara anului 1913 a fost prezent la stagiunea inaugurala la Arena din Verona, in Radames din ”Aida”.

Cu acest spectacol, datorat initiativei sale, Zenatello a inceput noua sa activitatea impresariala, gestionand apoi timp de mai multi ani, in intervalul dintre cele doua razboaie mondiale, stagiunile Arenei.

A continuat totusi sa cante (aproape exclusiv,”Carmen, Aida, Otello si Paiate”) aparand in 1918-19 la Real din Madrid, si la Liceo din Barcelona. In 1922 la Arenele din Verona, in 1924 la Stadio Hohenwarte din Viena, in 1925 la Moscova, in 1926 la Covent Garden, (unele parti din Otello cantate cu aceasta ocazie au fost inregistrate pe disc), si in 1928, la Filadelfia.

In timbrul plin si sombrat al lui Zenatello, a fost mereu posibil sa se intrezareasca originile baritonale (si chiar unele inflexiuni carusiene), dar asta nu a prejudiciat deloc nici frumusetea centrului, nici uluitoarea calitate a acutelor, dotate cu o rezonanta exceptionala pana in Si 3.

Frazarea ampla si viguroasa si avantul inaripat in registrul acut,

i-au asigurat mari succese in Statele Unite, mai ales pentru ca actorul, la inceput mai stangaci, s-a distins pe urma prin eficacitatea recitarii.

Nu au lipsit, totusi, unele obiceiuri de amprenta verista, --indiciu al unei vulgaritati care sta sa contamineze chiar si pe cantaretii mai dotati—care s-au accentuat in a doua parte a carierei.

Partile din Otello, inregistrate la Londra in 1926, desi erau laudate de critica engleza, denota, odata cu declinul vocal, si carente de gust, comune de altfel, la aproape toti protagonistii operelor lui Verdi care s-au succedat incepand cu anul 1920, pana aproape in zilele noastre.

O anumita rarefiere a tenorilor de forta care frazau cu elocinta si stil, chiar daca se limtau sa cante numai puternic, a fost tipica scolii vocale italiene de la inceputul secolului XX.

Ermogene Imleghi Bascaran: ( navarez, chiar daca s-a nascut la San Juan di Portorico, in 1870), este inca un tenor pe care Spania l-a trimis in ajutor, si care a devenit celebru prin ceea ce ”galeriei” ii placea sa numeasca: ”sventolo”(burduf de facut vant), nu s-a deosebit prea mult fata de cantaretii de acel tip.

Acest tenor care in arta se numea Antonio Paoli si care a studiat si in Italia, a electrizat Teatrul Dal Verme din Milano si Malibran din Venetia, cu ”Trubadurul” tinand timp de cincisprezece secunde un Si natural ucigator, in cabaleta ”pira”.

S-au reliefat totusi si unele inegalitati in emisie, falsete si mai cu seama mezza-voce sau ceva asemanator. Paoli, care intre 1905 si 1912 a cantat in cele mai bune teatre spaniole si italiene, s-a specializat in unele din operele cele mai specifice ale, atleticii grele tenorale ca ”Otello” si ”Samson si Dalila”. Puterea sa era de un efect neindoielnic, si uneori se combina cu fraze declamatorii infierbantate. Dar nu a fost niciodata un cantaret care sa duca la capat si sa aprofundeze un rol.

Foarte popular in teatrele din America Latina, unde a fost asiduu intre 1906 si 1916, a rezervat teatrelor italiene (Costanzi din Roma, Massimo din Palermo, Liric din Milano si altele), ultima parte a carierei sale, incheiate in 1921- A murit in orasul natal, San Juan di Portorico, in anul 1946.

Wagner al Italienilor:

Inafara de Lohengrin, tenorii italieni si spanioli au evitat mereu operele lui Wagner, considerate, nu fara motiv, contrastante cu maniera vocala a repertoriului lor obisnuit. La un inalt nivel au fost totusi la inceputul secolului XX, doua exceptii: Francisco Viñas si Giuseppe Borgatti.

Francisco Viñas: (Barcelona 1863—Moya 1933) A debutat in 1888 la Liceo din Barcelona cu ”Lohengrin”, opera pe care apoi a introdus-o la Scala (1889 si 1891), la Regio din Torino (1890), la San Carlo 1893 si 1896), la Covent Garden (1893si 1895), la Metropolitan 18093-94), la Real din Madrid (1895), la Costanzi din Roma (1897-98).



In aceasta perioada si-a marit repertoriul cu :Tannhäuser”, ”Mefistofele”, ”Africana”, ”Aida”, ”Carmen”.

Vocea sa intensa, sonora, placuta si extinsa, pare sa fi fost una din cele mai frumoase ale timpului si pentru spontaneitatea emisiei. Ca si Valkero, Viñas avea o particularitate de timbru care amintea de Gayarre (in special in mezza-voce), acest lucru fiind relevat si la Scala in spectacolele, fie din 1889, fie din 1891.

Cand insa, tot la Scala, a alternat cu Valero in ”Cavaleria rusticana” (1891), a fost considerat inferior conationalului sau, nu fara temei, din moment ce adeseori se retine in Italia, ca fiind un interpret ponderat si corect, dar prea putin suplu.

Intre 1900 si 1908, a obtinut succese la Madrid, Barcelona, Lisabona si la San Carlo din Napoli ”piatra grea” italiana. Dar, la Scala de exemplu, in 1904, a cazut la examenul cu ”Germania de Franchetti, si nu a mai fost angajat. Devenise faimos, vocea era mereu splendida, dar interpretul nu se schimbase

In 1908 la Lisabona, Viñas si-a adaugat la repertoriu ”Tristan”, pe care apoi l-a cantat adeseori la Barcelona si la Madrid, pana la sfarsitul carierei sale din anul 1916.

In ultimii ani, a cantat si Parsifal”, dar a ramas mereu un tenor Wagnerian anormal. ”Lohengrin”,”Tannhäuser” si ”Tristan “, au fost alese de el ca personaje in care frumoasa linie vocala si miscarea redusa, adumbreau unele aspecte mistice, suplinind astfel in parte, lipsa tensiunii si actiunii scenice a interpretului.

Giuseppe Borgatti: (Cento 1871—Reno, Varese 1950), A fost un caz mai diferit, dar ca si Viñas, era de origine foarte umila. A studiat la Conservatorul din Bologna si in 1892, a debutat cu Faust” la Castelfranco Veneto.

A avut un debut dificil si cu toate ca, intre 1893 si 1895, se afirmase la Pagliano din Florenta cu ”Manon Lescaut” iar la Real din Madrid cu ”Lohengrin” si ”Gioconda”, in martie 1896 era liber de contract.

Chemat pe neasteptate la Scala pentru a interpreta ”Andrea Chenier”in premiera cu opera lui Giordano, a repurtat un exceptional succes, fiind confirmat imediat, dupa reluarea la Argentina din Roma, la San Carlo si in 1897, la aceeasi Scala.

A aparut la Teatrul de Opera din Buenos-Aires, in 1898, in (”Lohengrin”, ”Lucia de Lammermoor”, ”Mefistofele”,”Manon Lescaut” si ”Boema”), fiind ascultat si in ”Maestri Cantareti”. In 1899 si 1900, s-a afirmat in mod splendin la Costanzi din Roma in Iris” fiind apoi Loris din ”Fedora” si Cavaradosi din ”Tosca”. Deja in decembrie 1899, la Scala, Borgatti a fost protagonist al primei executii pentru Italia a operei Siegfried”. In 1900-01, a fost in schimb Tristan si tot la Scala in 1903-04, Loge din ”Aurul Rinului”.

Incepand din 1905, in spectacolele din strainatate (Madrid 1906, Buenos-Aires 1908, Barcelona 1910), Borgatti s-a dedicat exclusiv lui Wagner. Ca Tristan a fost primit cu mare caldura, dupa Scala, la San Carlo si la Comunale din Bologna, in 1907, alte succese obtinand cu Siegfried. In 1914 a executat ”Parsifal” la Scala si la Bologna, dar suferind de un glaucom, care in 1923 i-a adus o orbire totala, in 1915, a trebuit sa se retraga.

Borgatti si-a inceput cariera cu o voce, careia, dupa primele succese, critica i-a laudat timbrul cristalin, cald, sonor, cat si flexibilitatea. A impresionat, de fapt, dulceata cu care interpreta:”Giunto sul passo estremo” din ”Mefistofele”, ”Come un bel dí, di maggio” din ”Andrea Chenier” sau Serenada lui Jor din ”Iris”.

Dar in ”Andrea Chenier”,”Fedora” si ”Iris”, Borgatti a pus la punct si o frazare concisa si muscatoare, contrapusa unor maniere dulcege ale unor tenori anteriori (in special De Lucia) Prin aceasta mai curand, l-a anticipat pe Caruso. Conversiunea sa spre Wagner, data fiind epoca, a fost considerata ca o oferta votiva la adevarata arta, si exaltata fara enfaza. ”Wagnerienii si-au gasit Sfantul Pavel al lor” spunea D’Annunzio.

Asupra spontaneitatii conversiunii, este totusi permis sa avansam unele dubii. Putinele discuri pe care le-a inregistrat in 1905, si in special ”Adio alla vita” a lui Cavaradosi ,demonstreaza o evidenta dezordine tehnica, cu o emisiune greoaie, ”deschisa” si o voce deja cu probleme pe un La acut.

Cu siguranta Borgatti, temperament instinctiv, nelinistit, ciudat, nu era tipul care sa se angajeze prea mult in sala de imprimari in anii in care gramofoinul era considerat putin mai mult decat o jucarie. Dar ramane suspiciunea ca in primii ani ai secolului XX, ar fi devenit deja un tenor ”scurt” si astfel repertoriul wagnerian reprezenta pentru el –ca apoi pentru altii—singura solutie.Ca totusi in Tristan si inca mai mult in Siegfried, a excelat, e inafara oricarui dubiu.

Cu un fizic robust, foarte muzical, un frazator de exceptie in cantul epic, dotat cu un registru central sclipitor, Borgatti a fost cel mai mare tenor wagnerian italian si ca actor. Trebuie apoi precizat ca in 1928, la 57 de ani, a inregistrat pentru Columbia o pagina din Lohengrin si una din Walkyria. Procedeul de inregistrare electrica ajunsese deja sa redea o voce inca sigura, rotunda si plina.

Francezii:

François Gautier: cunoscut ca Paul Franz (Paris 1976—1950), considerat cel mai bun tenor wagnerian francez, a fost stabil la Opera inParis din 1909,(a debutat cu Lohengrin) pana in 1938. Deja in 1909 a infruntat Tannhäuser impreuna cu alte opere de o vocalitate dificila ca,”Samson si Dalila” si Sigurd” de Reyer. In Samson a aparut la Scala in 1910.

Intre 1911 si 1914, a interpretat la Opera ”Maestri Cantareti”, ”Tristan” si”Parsifal”. Vocea calda si puternica, accentuarea scandata, frazarea viguroasa, sensibilitatea stilistica si muzicala, si o recitare corespunzatoare au fost calitatile sale cele mai evidente.

In prima parte a carierei a avut in repertoriu si opere ca: Hughenotii”, (pe care a cantat-o la Covent Garden in 1914), (”Faust”,”Romeo si Julietta”,”Hérodiade” si ”Cidul”)Mai tarziu devine interpretul preferat al unor compozitori ca: D’Indy, Roussel, Rabaud, intr-un anumit mod vrand sa renasca ”tragedia lirica”.

Augustarello Affre: (Saint Chinian 1858—Cagnes-sur-Mer1921) de tipar mai arhaic, a debutat la Opera in 1890 cu ”Lucia de Lammermoor” si a fost confirmat pana in 1910, inafara de trei ani petrecuti la Grand Théatre din Lion, Affre avea o voce puternica, extinsa si atat de stralucitoare in acut, incat a fost supranumit ”Tamagno francez”.

Avea in repertoriu ”Faust” si Romeo si Julietta”, dar operele in care s-a distins mai mult, ca ultim epigon al lui Duprez, au fost:”Wilhelm Tell”,”Hughenotii, ”Profetul”Africana”,”Ebreea”. A cantat inca la Covebt Garden (1909) si la San Francisco (1911). Franz si Affre au avut o cariera internationala limitata. Mai cunoscut inafara Frantei a fost:

Edmond Clément: (Paris 1867—Nissa 1928). A debutat in 1889 la Opera Comica in ”Mireille” de Gounod. In timpul lungii permanente la Opera Comica –pana in 1909, cu frecvente reveniri in intre 1911 si 1916, -- Clement a executat opere de Saint-Saëns , de Hahn, si Erlanger, si a cantat ”Carmen”,”Manon” si ”Werther”. A fost deasemenea Don Ottavio si Tamino si a participat la premiera de ”Falstaff” in limba franceza, (1894) si la cea de ”Madame Butterfly” (1906.

A aparut frecvent la Teatrul Casino din Montecarlo, unde in 1907 a fost Armand din premiera ”Thérèse” de Massenet, si la Théatre de la Monnaie din Bruxelles (1902-09), A imbratisat si tipul traditional al tenorului de ”Opera Comica”, cu importante interpretari din :”Dame blanche” si ”Fra’ Diavolo”.Cea de a doua, impreuna cu ”Manon” si ”Werther” au fost executate de el in stagiunea de debut de la Metropolitan din (1909-10), unde s-a reintors in 1910-11, in timp ce in 1911-12, a aparut la Auditorium din Chicago.

A avut o voce mangaitoare si intinsa, cu un timbru clar. Frazator rafinat, capabil de diminuari si de pianissime fascinante, exprima, ca nimeni altul, sentimentala eleganta a tenorilor de gratie francezi, fiind, deasemenea si un actor excelent.

Lucien Muratore: (Marsilia 1876 –Paris 1954), Pe planul recitarii, considerat cel mai faimos tenor francez de la inceputul secolului XX, poate si datorita faptului ca a fost la inceput actor de proza.

A debutat in 1902, cu prima executie a operei ”Carmélite” de Reynoldo Hahn, (Regele), la Opera Comica. Aici a cantat pana in 1924: Carmen, Mignon, Traviata si Romeo si Julietta, intorcandu-se in anul 1931 ca Ulisse din ”Penelopa” de Fauré. Intre timp, a fost adeseori, intre 1905 si 1913, la Opera, unde a debutat in ”Armida” de Gluck, (Renaud), cantand in acelasi timp ”Faust”Aida”,”Salomeea” de Richard Strauss, (Herodes), si ”Siberia” de Giordano.

La Opera a mai participat la doua premiere de Massenet Ariane” (Teseu) in 1906, si ”Bachus” (protagonist) in 1909. Tot de Massenet a executat ”Roma” (Lentulus), fie in premiera de la Montecarlo, fie in reluarea care a avut loc imediat dupa aceea, la Opera in 1912.

Mai trebuie amintit ca, in 1909, tot la Opera, a fost primul Prinzivalle din ”Monna Vanna” de Fevrier. Acest personaj i-a adus mari satisfactii, nu numai la Paris, dar si la Auditorium din Chicago, unde a fost angajat din 1913-14, pana in 1921-22, si la Colon din Buenos-Aires (1920).

Muratore a avut o voce care, fara sa fie prea frumoasa, era barbateasca, expresiva, penetranta, si intinsa. Cult si studios, a fost un actor cu foarte multe resurse si cu un aspect placut, dar mai ales foarte scrupulus in alegerea costumelor si in modul de a se machia.

Cu foarte mare talent facea sa coincida gestul scenic cu o fraza in care cunostea in profunzime arta de a da sens si relief cuvantului cantat, si ca putea sa se foloseasca fie de ingenioase nuantari, ((a ramas faimoasa ”aria florii” din Carmen cantata de el), fie de avanturi care izbucnesc ca in ultimul act din ”Dejanire” de Saint Saäns (Hercule , Montecarlo si Opera din Paris 1911).

In 1913, la Chicago, s-a casatorit cu ”femeia cea mai frumoasa din lume” si anume, Lina Cavalieri, dar de care a divortat curand. Cu ea a turnat doua filme Trandafirul din Granata” si ”Manon Lescaut.

Germanii:

Printre tenorii de scoala germana, s-au afirmat mai ales doi, la Viena. Ei au fost: Erik Schmedes : de origine danez, (Gjentofte 1866—Viena 1931). A inceput ca bariton la Wiesbaden Nürnberg si Dresda, (1891-97). A debutat ca tenor (Siegfried) la Hofoper din Viena, in 1898, unde a ramas pana in 1924, cantand, printre altele,”Fidelio” ”Freischutz”,”Carmen”,”Otello”,”Paiate”,”Tosca”,”Tiefland”de

D’Albert, ”Elektra” de Strauss , ”Salomea”.Personajele sale cele mai importante au fost Siegfried, Tristan si Parsifal, pe care le-a prezentat si la Festspielhaus din Bayreuth intre 1899 si 1906.

Statura foarte inalta si aspectul nordic i-au servit fizicul de ”heldentenor”tot asa cum timbrul baritonal, si volumul mare, au venit in ajutorul vocii.. A fost ca atare un sustinator convins al acelui sprechgesang”(canto vorbit), de obarsie byreuthiana, care a facut cantul sau mereu dur si greoi.

Totusi scandarea taioasa a declamatiei era uneori electrizanta. Doar numai atunci cand in stagiunea 1908-09, Schmedes a fost ascultat la Metropolitan nu a placut. Publicul din New-York era obisnuit cu Wagner ”cantat” de Jean De Retszke. La Viena, in schimb, Schmedes a putut chiar sa rivalizeze cu Slezak, considerat si astazi de multi ca cel mai mare tenor de limba germana din secolul XX.

Leo Slezak : era nascut la Schomberg in Moravia in 1873. Fiul unui morar, a fost dat de copil ca ucenic fierar. La 23 de ani a debutat la Brno in ”Lohengrin; a cantat apoi , fara sa convinga prea mult, la Berlin si la Bratislava, dar in 1901, atunci cand a debutat la Hofoper din Viena, a devenit imediat celebru. La Viena a aparut pana in 1912 si apoi inca din 1917 pana in 1937. Avea o voce clara, stralucitoare, sonora, foarte mladioasa si cu un ambitus mare.

In discurile inregistrate intre 1901 si 1912, (urmatoarele il arata deteriorat), Slezak se serveste in mod magistral de mezza-voce, (si in anumite ocazii de falset).Frazá cu nuante delicioase, urca impecabil in acute si etaland aceste insusiri intr-un repertoriu care cuprindea:

”Don Giovanni”,”Cosi fan tutte”,”Flautul Fermecat” ”Hughenotii” Ebrea”, ”Tannhäuser”,”Faust”,”Aida”.

In 1905 a fost ascultat la Scala in ”Tannhäuser” dar cantand in italiana, a fost pus in dificultate. Patru ani mai tarziu, a aparut la Covent Garden in ”Otello”, (cantat in italiana) si repetat la Chatelet din Paris, si de mai multe ori la Metropolitan, din stagiunea 1909-1910 la cea din 1912-13. Otello a fost deasemenea si personajul cu care Slezak a debutat la New-York, lasand stupefiat publicul prin statura sa gigantica, dar fiind aplaudat si pentru frazarea si recitarea sa.

Tot la Metropolitan a repurtat si alte succese in ”Tannhauser”, ”Maestrii Cantareti” si ”Dama de Pica” de Ceaicovsky.

Intre 1910 si 1913, totusi a dast semne de declin. Era in mod substantial un tenor liric, iar specializarea in Otello nu putea sa nu aiba repercursiuni negative asupra vocii . Declinul a impietat asupra prospetimii timbrului, dar mai ales asupra usurintei si fermitatii acutelor, care au devenit aspre si nesigure. In schimb, nu au fost implicate pianissimele si mezza-voce, ramase inca admirabile intr-un lied de Schubert, inregistrat in anul 1928.

In anii Treizeci, Slezak devine actor de cinema, aratandu-se un artist degajat si placut. Era un om spiritual, care a lasat carti de amintiri vesele si utile cu intamplari din scena, umoristice. A fost celebra replica sa in finalul din Lohengrin, cand spune A che ora parte il prossimo cigno”?! pronuntat cu voce tare intr-o seara la Viena, cand corabia lui

Lohengrin, printr-o greseala a masinistilor, se indepartase inainte de momentul prevazut. A murit la Rottach Egern in Bavaria in anul1946.

In 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, tenorul cel mai drag publicului din Berlin, a hotarat sa paraseasca Königliche Oper, pentru a se transfera in Statele Unite. Cazul a produs senzatie, provocand fara intarziere interventia imparatului Wilhelm al II-lea, dar zadarnic! Cantaretul s-a tinut tare si a plecat. Tenorul acesta era: Karl Jörn : nascut la Riga in 1893, din parinti germani.

In 1896 a debutat la Freiburg cu Marta”, trecand apoi la Zürich ,(1898-99), Hamburg (1899-1902), si, insfarsit, la Königliche Oper din Berlin.

Aici Jörn s-a specializat in repertoriul italian si francez: ”Postillon de Lonjumeau”,”Faust””Hughenotii”,”Carmen”,”Manon”,”Rigoletto”,

”Traviata”,”Paiate”, Cavaleria rusticana”,”Boema A cantat deasemenea:Olandezul zburator”,”Maestri Cantareti”(opera cantata si

la Covent Garden 1906-08), ca si”Lohengrin”,”Tannhauser”,”Walkyria

si Parsifal”.

Din 1908-09 pana in 1911-12, era angajat la Metropolitan din New-York, ca tenor wagnerian. Nu a avut prea mare succes in ”Mireasa vanduta” de Smetana, opera sa favorita.

In 1914, reintors in Statele Unite, --unde a primit cetatenia dupa doi ani--, a parcurs toate obligatiile teatrale, incurand retragandu-se, pentru a se dedica ocupatiei sale preferate, aceea de ”inventator”. A conceput , printre altele, o masina care ar fi trebui sa descopere existenta zacamintelor minerale, dar care nu a functionat, secand o buna parte din avera lui Jörn, care a deschis atunci o scoala de canto.

Desi a cantat opere ca ”Tannhäuser”,”Walkyria” si ”Parsifal”, iar mai tarziu, intr-o fugara reintrare in unele teatre din Statele Unite , ”Tristan si Isolda”, (1928-30), Jörn era cu precadere un tenor liric, cu o voce clara si placuta. Frazá cu delicatete si eleganta sensuri de clar-obscur si nuantari. Avea acute foarte luminoase, dar de la Si 3 la Re 4 folosea un bun falset.

In repertoriul italian, cantat in germana, nu intotdeauna, expresia si accentul, erau elocvente. Erau numai in Wagner.

Un alt tenor, iesit din comun, si singular, a fost: Hermann Jadlowker: nascut si el la Riga, ca Jörn, dar in 1877. A debutat la Köln in 1899, s-a transferat dupa putin timp la Stettin si de aici la Opera din Riga, unde a fost si cantor la sinagoga locala.

In 1907 a fost angajat la Karlsruhe, unde a luat parte la primele executii pentru acel oras cu ”Boema”,”Germania” de Franchetti si ”Dama de Pica”.

Din stagiunea 1909-10, pana la cea din 1911-12, a cantat la Metropolitan, alternand ”Freischütz” si ”Lohengrin”, cu ”Faust” cantat in franceza, ”Cavaleria rusticana”,”Boema”,”Madame Butterfly” si ”Paiate”, in limba italiana.

Avea o voce foarte ampla, a carui culoare baritonala prezenta cateva asemanari cu cea a lui Caruso. Timbrul era deci prin comparatie , usor invaluit, iar registrul acut, desi foarte extins, era mai putin vibrant si luminos prezentand si sunete putin stranse, cum nu de putine ori se intampla la cantaretii nordici.

Jadlowker nu putea sa concureze cu frazarea patimasa si evidenta a lui Caruso, dar compensa cu o exceptionala suplete in folosirea mezza-vocii si a agilitatilor.

La sfarsitul stagiunii 1911-12, s-a intamplat sa ceara Metropolitanului, pentru viitor, o remuneratie egala cu cea a lui Caruso. Cererea, evident, a fost respinsa. Astfel Jadlowker nu s-a mai intors la New-York, reluandu-si cariera germana.

In 1912 la Stuttgart a fost Bachus in ”premiera” ”Ariadna la Naxos” De Richard Strauss, si in 1913, a obtinut angajamentul la Königliche Oper din Berlin. Aici a dat probe exceptionale de eclectism si virtuozitate, trecand de la ”Barbierul din Siviglia” la ”Otello” si de la ”Rigoletto” la ”Parsifal”, dar in 1921, cu vocea semidistrusa, a trebuit sa paraseasca teatrul berlinez, limitandu-se sa apara in concerte si in operete.



In 1932 s-a reintors la Riga, fiind din nou cantor la sinagoga, de unde, apoi, a emigrat la Tel Aviv, deschizand o scoala de canto. Totusi in 1943, la Ierusalim, a cantat un ”Bal Mascat” in ebraica. A murit in Israel, la Tel A viv, in 1953.

Jadlowker a fost un actor foarte mediocru si chiar cu un aspect modest. Dar cine asculta discurile sale, are senzatia, in unele pagini din ”Don Giovanni” din ”Idomeneo”sau ”Barbierul din Siviglia”, ca asculta unii din legendarii baritenori preromantici, atat de exacta, de repede si impetuoasa este vocalizarea si atat de luminoase si cristaline sunt trilurile. Sub acest aspect, el ramane si astazi inegalat.

Printre tenorii wagnerieni, o pozitie de ”autoritate in materie” se cuvine lui: Karel Burrian :( Roussinov, Boemia 1870—Senowat-Praga 1924) Burrian a debutat la Brno in 1891 (Jenik din Mireasa vanduta” de Smetana). A cantat apoi la Köln, Hannover, si din 1898 la 1901, la Hamburg. A fost insfarsit angajat la Hofoper din Dresda, din 1902 pana in 1913. In aceasta perioada a aparul continuu si la Metropolitan (1906-1913). La Dresda Burrian a fost Cavaradossi in prima executie locala cu ”Tosca” (1902) si Irod in premiera absoluta cu ”Salomeea” (1905), reluata in 1907 la Chatelet din Paris.

A aparut cu mult succes in operele lui Smetana dar a interpretat mai mult Wagner. Chiar si la New-York, repertoriul sau a enumerat aproape in exclusivitate personaje wagneriene de la Tannhäuser la Parsifal.

Burrian poate fi considerat ca unul din marii tenori wagnerieni ai secolului trecut (XX), Vocea lui nu era numai viguroasa, dar si limpede, timbrata si stralucitoare.

In contrast cu preceptele de la Bayreuth—unde totusi apare in 1908 ca Parsifal—canta cu o buna linie si rafinament, ceea ce nu-l impiedica sa fie incisiv si patimas. Tristan a fost, sub aspect scenic, unul din personajele sale cele mai bune.

Heinrich Knote a fost ”heldentenor” la Hofoper din Monaco, unde s-a nascut 1870 si unde a debutat in 1892. La inceput ”spieltenor” (tenor comic), a trecut in 1897 la partida si rolurile de tenor liric (Tamino, Lionel din Martha, si altele asemenea), dar in 1900, murind pe neasteptate Heinrich Vogl, l-a substituit ca protagonist in ”Siegfried” obtinand un mare succes.

In anii care au urmat, vocea lui a capatat expansiune si rezonanta, iar frazarea, expresie dramatica. Knote putea astfel sa se miste in spatiul international, impunandu-se cu interpretari de mare vigoare, extinse la toate principalele roluri wagneriene, chiar la Covent Garden (1907 si 1908) si la Metropolitan (1904 si 1908).

Inafara de cateva intreruperi sporadice, a ramas la Monaco pana in an in care a sustinut un spectacol de adio cu ”Siegfried”. A murit in 1953.

In primele doua decenii ale secolului XX, repertoriul wagnerian, care nu se putea baza numai pe tenorii autohtoni, uneori insuficienti pentru a acoperi tot necesarul, recruta tenori de orice nationalitate. Unul dintre acestia, a fost olandezul:

Jacques Urlus : (Herkenrath 1867—Noord-wijk 1935) care in 1894 a debutat ca tenor secund (Beppe din Paiate), la Opera Nationala Olandeza din Amsterdam . La putin timp a fost promovat ca prim tenor executand ”Faust”,”Carmen” Samson si Dalila”,”Aida” si ”Trubadurul, incepand sa se initieze si in repertoriul wagnerian.

Angajat la Opera din Leipzig (1900-1914), nu a neglijat repertoriul italian si francez, (”Africana”,”Cavaleria rusticana”,”Profetul”,”Tosca”), dar a acordat mereu mai mult timp, celui wagnerian.

In 1910 a cantat ”Tristan” si ”Tannhäuser” la Covent Garden, unde a revenit in 1914 ( cu ”Maestrii Cantareti “ si ”Walkyria” ) si la fel in 1924.

In 1911 si 1914, a cantat la Bayreuth ( ”Walkyria” si ”Siegfried” ), si din 1912-13 pana in 1916-17 la Metropolitan a adaugat acestor opere ”Aurul Rinului”, ”Amurgul Zeilor” pe langa ”Flautul fermecat” si ”Fidelio”.

A cantat deasemenea la Teatrul La Monnaie din Bruxelles (1912-14 si 1925-31). Iar in la Amsterdam, a dat spectacolul de adio cu ”Tristan si Isolda”.

Urlus a fost un tenor baritonal, care la amploarea sunetului si a declamatiei, a adaugat un timbru ”pastos” si mangaietor. La calitatile obisnuite pentru un ”tenor eroic” a adaugat spontaeitatea cantului legat, bogatia nuantelor, capacitatea de a emite in mezza-voce chiar si note foarte acute (pana la Si bemol 3, cum este intr-o inregistrare cu duetul final din Aida).

Cu voce plina, acutele erau consistente dar uneori opace. Un actor foarte bun, s-a distins si printr-o seriozitate profesionala. Astazi, reprezinta un tip de tenor eroic, (”heldentenor”) totalmente disparut.

Tenorii rusi:

Si Rusia a avut in primele doua decenii ale secolului XX, un mare tenor wagnerian:Ivan Ershov: (Malii Nesvetai 1867—Taskent 1943), dar personalitatea acestui cantaret trebuie examinata si sub alte aspecte. Ershov si-a inceput cariera la Teatrul Mariinsk din Petersburg, in 1893, dar la putin timp a venit in Italia pentru perfectionare, si in 1894 s-a prezentat cu ”Paiate” la Comunale din Regio Emilia si la Alfieri din Torino. Revenit in Rusia, a fost stabil la Mariinsk, pana in 1925, si cu spectacole intermitente va apare pana in 1928.

Ershov a avut un rol activ in afirmarea in Rusia a repertoriului lui Ceaicovsky, Dargominsky, Rimsky-Korsakov, Musorgsky. Ershov, mare actor, afisa o mimica foarte ingrijita, si in expresia vocala, fiind unul din acei cantareti a carui frazare parea ca ia nastere din gestul scenic. Vocea puternica si stralucitoare, nu era lipsita de suplete, (avea in repertoriu si ”Don Giovanni”,”Hughenotii”,”Faust”,”Romeo si Julietta” ”Carmen”), dar in mod tendentios, Ershov punea inaintea finetii vocale, forta declamatiei si exactitatea dictiunii.

Printre marile sale personaje din repertoriul rusesc, trebuiesc amintite Sadko” de Rimsky-Korsakov,(protagonist), si alte roluri de caracter puse in valoare de el ca Finn din ”Ruslan si Ludmilla” de Glinka, si Grisa din ”Legenda orasului nevazut Kitej” de Rimsky-Korsakov. A interpretat principalele roluri de tenor wagnerian, dar prefera Siegfried, unde putea sa demonstreze o exceptionala vitalitate.

Leonid Sobinov: (Jaroslav 1872—Riga 1934), Trebuie asezat pe versantul celalalt. A debutat la Teatrul Kelaputinsky din Moscova in 1894, sustinand la inceput roluri de tenor secund, --sub porecla de Sobinni—cu o modesta companie italiana. In 1897 insa, a debutat la Bolshoi din Moscova cu Sinodal din ”Demonul” de Rubinstein, ramanand aici pana in anul retragerii de pe scena (1922), distingandu-se in repertoriul italian si francez al tenorilor de gratie: (Don Pasquale, Rigoletto, Faust, Romeo si Julietta, Manon, Pescuitorii de perle, Werther).

In 1902 si 1903, au avut loc primele sale aparitii la Mariinsk din Petersburg, cu succese exceptionale in ”Eugen Oneghin” –in care Sobinov l-a intrecut cu mult, in rolul Lensky, pe laudatul Nicolai Figner--.si in ”Romeo si Julietta”. De-acum celebru, apare la Scala in stagiunea 1904-05 cu Don Pasquale”, reintorcandu-se in 1905-06 pentru (Fra’ Diavolo”, Traviata”,”Falstaff”,”Manon”), iar in 1911, ”Romeo si Juliette”. Intre 1907 si 1910, a cantat si la Montecarlo, Madrid si Berlin.

A fost recunoscut prin timbrul sau deosebit de clar, ca al multor tenori de gratie rusi, si prin metoda care imita maniera facuta cunoscuta la Moscova si Petersburg de cantaretii Calzolari si Angelo Masini: emisiune usoara si sustinuta, frazare dulce si modulata, folosirea magistrala a mezza-vocii si a pianissimelor.

A Sobinov, care emitea cu mare usurinta acute limpezi, a fost potrivit mai ales expresiei elegiaco-patetice. Lensky al sau din ”Oneghin” a devenit pe drept faimos.

(N.Trad. In zilele noastre am avut ocazia sa-i ascultam in acest rol pe Lemesev sau Koslovsky, ca o marturie ca amprenta transferului de maestri italieni se resimte clar in scoala rusa de canto. Si-apoi sa nu uitam ca pe langa vocile grave care au dat o multime de basi celebri care pentru multimea numelor nu-i mai amintesc, exista si acei tenori foarte inalti, ascultati in diferite ansambluri si pe care i-am numit impropriu.”tenori de stepa” constituind o buna pepiniera de tenori lirici lejeri)

Noile talente italiene:

Anii din apropierea primului razboi mondial—insemnand cei cuprinsi intre 1910—1914,-- au fost caracterizati, printre tenorii repertoriului italian-de o rara inflorire de noi talente: Bernardo De Muro, Giovanni Martinelli, Aureliano Pertile, Hipolito Lazaro, Beniamino Gigli, Tito Schipa.

Bernardo De Muro (Tempio Pausania 1881—Roma 1955).A debutat in 1910 la Costanzi din Roma cu Cavaleria rusticana”. Dupa un an era la Scala pentru premiera cu Isabeau” de Mascagni (Folco). Obtinand un enorm succes. A revenita la Scala in toamna lui 1912 pentru (Don Carlos) iar in 1912-13, (Carmen si Cavaleria rusticana).

Cu Don Jose si Turridu , dar si cu Falco, s-a prezentat intre 1913 si 1915 la Fenice din Venetia, la Pergola din Florenta la Costanzi din Roma, la Liceo din Barcelona, la Colon din Buenos-Aires si la San Francisco, peste tot fiind primit ca un succesor al lui Tamagno.

Avea, intr-adevar, acute cu o calitate de sunet diamantina, si o sonoritate exceptionala., iar timbrul sau era foarte frumos in toata gama. Pe centru prezenta umbriri care, fara sa se suprapuna pe vibratiile stralucite de tenor, dadeau vocii sale barbatie si noblete. Avea deasemenea o tehnica corecta : nu deschidea sunetele cand trecea de la centru spre acut, (cum faceau acum multi tenori veristi), iar pe mediu, canta cu blandete, servindu-se de mezza-voce.

In ”Carmen”, in ”Cavaleria rusticana” in ”Iris”, (inclusa in repertoriu la Buenos Aires in 1913), in ”Fanciulla del West”, (executata pentru prima data la Costanzi din Roima in 1915), dasr mai ales in ”Isabeau”, fraza cu avant nervos, si o scandare taioasa de foarte mare efect, desi in momentele mai infocate avea dictiunea scrasnita si vulgara a cantaretilor veristi.

Era un foarte bun Radames! Ar fi putut fi, (dupa cum stau marturie unele discuri din 1917), un Otello de o rara elocinta si corectitudine, dar era de statura prea mica si plapand pentru acest rol eroic si de mare virilitate. Fragilitatea aspectului i-a dat insa credibilitate scenica adolescentului Folco din Isabeau”, personajul cel mai celebru al lui De Muro.

Dar vocalitatea lui Falco extrem de viguroasa, mai ales pentru insistenta cu care este chemata in cauza cea mai vulnerabila zona a vocalitatii tenorale (zona Mi 3-Sol 3, respectiv pasajul) , prin declamatiile izbite, au sfarsit prin a obosi vocea artistului, care deja in jurul anului 1920 a inceput declinul.

In Italia a mai aparut inca in unele mari teatre pana in 1924(Andrea Chenier, Isabeau, Aida), apoi activitatea lui s-a redus la scene adeseori mai mici, din Statele Unite si America centro-meridionala. Acutele totusi erau remarcabile, dar frazarea dura si discontinua. Dupa retragerea din 1934, De Muro a mai aparut inca in 1938 la Termele lui Caracalla din Roma, pentru unele spectacole de adio

Un alt tenor care a infruntat cu avant impresionant si temperament incandescent personaje din operele livornesului Pietro Mascagni , dar nu numai, a fost: Hipolito Lazaro: (Barcelona 1888—Madrid 191974). A debutat in 1910 la Teatro de las Novedades din Barcelona (Teatrul noutatilor cu ”Favorita”. In anul urmator a venit in Italia pentru a se perfectiona si a fost ascultat la Udine si la Treviso in ”Giooconda”.

In 1912-13, la Carlo Felice din Genova, s-a impus in ”Rigoletto” si”Isabeau”. In stagiunea 1913-14, a aparut la Scala in ”premiera” ”Parisina” de Mascagni (Ugo), si in Ducele de Mantova din ”Rigoletto”, ”Favorita”, Fanciulla del West”, ”Tosca”, ”Parisina” (si uneori ”Isabeau”) au fost adeseori vazute intre 1914-si 1917, la Costanzi, la San Carlo, la Barcelona, la Buenos Aires, apoi pentru trei stagiuni (1917-1920), a cantat la Metropolitan, ramanand fascinat, ca atatia altii tenori din generatia sa, de la Caruso incoace. La New-York a fost ascultat si in Puritanii”.

In 1921 la Costanzi, a fost primul protagonist in Micul Marat” de Mascagni, cu o executie senzationala. Aceasta opera a fost reluata de el nu numai la Arenele din Verona, la San Carlo si in alte teatre italiene, dar si la Colón din Buenos Aires (1922), la Gaité Lyrique din Paris (1928), la Liceo din Barcelona (1929), si la Verdi din Florenta (1933). In aceasta perioada, in nici un caz, Lazaro nu a uitat de Favorita”,”Rigoletto” ”Tosca”.A obtinut succese si in ”Africana” si in ”Carmen”. Si-a incheiat cariera la Barcelona in 1935, dar in ocazii speciale a mai aparut pe scena pana in 1950.

Ca si De Moro, Lazaro era de statura mica dar sustinea o impunatoare coloana sonora si emitea superbe Do-uri de piept. Exuberanta vocala si a temperamentului, au reprezentat impreuna, valoarea, si dimensiunea acestui tenor, uneori abuzand chiar in Puccini si nu numai in operele veriste de ”singhiozzi”(sughituri) si de lovituri de glota sau de piept. In ”Micul Marat” si in special in duetul cu Marilena din actul II, Lazaro era cu adevarat irezistibil prin calitatea accentelor, si contrapunerea impetuozitatii si delicatetei, cum atesta si documentatia fonografica.

Timbrul sau era plin, cald, sensual, dar mai putin curat si nobil ca al lui De Muro initial. Se surprindea, intr-adevar, o anumita guturalitate spaniola, si totodata facea sa ne gandim la analogia cu Gayarre.(”La Stampa” di Torino, dupa premiera cu ”Micul Marat”), in timp ce e mai curand indoielnic ceea ce a scris Giacomo Lauri Volpi in ”Voci paralele” (Bologna 1977: este retiparirea cea mai recenta) si anume ca, Lazaro ar fi imitat anumite inflexiuni carusiene, si care apoi se credea un al doilea Caruso, ierarhic vorbind, si ca uneori in plin spectacol era adus si aclamat la rampa, pentru a declara spectatorilor ca ascultau pe ”primul tenor al lumii”, si alte vorbe.

A fost deasemenea un tenor cu mari resurse, care stia sa se foloseasca de o mezza-voce sugestiva, desi avea un usor tremolo. In repertoriul secolului XIX, era mai degraba arbitrar in sensul coerentei ritmice, dar facea parada de o indrazneala si mandrie impresionanta, de autentic ”matador”. Asperitatea unui anumit repertoriu l-a slabit, totusi, in ultimii ani ai carierei.

Fantasma lui Caruso a obsedat tenorii in primii ani de dupa razboi si mai departe, poate mai mult decat a obsedat Maria Callas, sopranele din zilele noastre.

La aceasta a contribuit si zgomotoasa presa din Statele Unite, care in mod spasmodic invocau un nou Caruso, implicit incurajand la imitare pe tinerii cantareti mai dotati. De altfel, se duceau tratative pentru ocuparea, in mod material, a postului lasat vacant de Caruso, si aceasta a dezlantuit propriu zis, un adevarat razboi de succesiune, care nu a facut putine victime. In acest sens, a fost tipic cazul unui alt tenor italian –catanez:

Giulio Crimi: (Paternó Catania 1885—Roma 1939), care deja cu debutul la Sociale din Treviso, cu ”La Wally” de Catalani, (1912), si cu prima aparitie intr-un teatru important ca Massimo din Palermo,in ”Fanciulla del West” si ”Manon Lescaut” in 1913, a fost considerat ca o revelatie si catapultat spre perspectivele cele mai ambitioase: Covent Garden in 1914, Real Madrid in 1915, Scala si Colón din Buenos Aires in 1916.

Din1916-17 ca si din 1923-24, a cantat pentru cinci stagiuni la Auditorium din _Chicago, si pentru trei stagiuni la Metropolitan, pentru ca apoi sa revina in Italia, dar aproape de nerecunoscut, pentru ca a incercat sa se apropie de timbrul si voluminosul centru al lui Caruso. Un caz, insa, si mai rasunator a fost cel al tenorului :

Giovanni Martinelli: (Montagnana 1885—New-York 1969), care dupa ce a debutat in 1910 la Dal Verme din Milano cu ”Ernani”, in anul urmator canta deja ”Fanciulla del West” la Costanzi si la San Carlo, reluand-o apoi, in 1912, la Montecarlo si la Londra, (aici adaugand ”Tosca” si ”Aida”), iar in 1912-13, la Scala.

Covent Garden, unde Martinelli s-a mai intors si in 1913 si 1914, era atunci anticamera Metropolitanului. Aici, intr-adevar, a fost angajat in stagiunea 1913-14, pentru”, ”Boema”,”Madame Butterfly”,”Aida” si ”Tosca”. A fost prima veriga dintr-un lant, care in mod neintrerupt l-.a purtat pe Martinelli pana la spectacolul de ”adio” cu ”Trubadurul” cantat la Metropolitan in stagiunea 1944-45.

Afectiunea pe care el o inspira si unui alt public din Statele Unite, era aceeasi, incat acel ”ultim” Trubadur, a fost urmat de alte prezente in spectacole, la Chicago, Cincinnati, Washington, Filadelfia, care s-au prelungit pana in anul 1950.

Martinelli ai primilor ani de cariera, era un diamant brut, neprelucrat. In timbrul sau intens si stralucit se ghicea caldura si dulceata, si emitea acute pline cu usurinta. Actorul era insa stangaci, iar cantaretul putin finisat.

La maturitate a ajuns prin 1919. In acel an, Martinelli s-a reintors la Covent Garden (”Faust”,”Paiate”,”Boema”,”Tosca”,”Aida”,”Bal Mascat”) si unii critici londonezi au vazut ,intr-adevar, in el cel mai mare tenor al momentului.

La Metropolitan deja canta cea mai mare parte din repertoriul lui Caruso iar intre 1920 si 1924 a interpretat si ”Carmen”,”Fedora” si ”Samson si Dalila”, ajungand pana la ”Wilhelm Tell”.

A fost cel mai bun moment al sau, gandindu-ne si la discurile din acea perioada , dintre care unele oglindesc o elocinta a accentului si o vigoare a frazarii, cu adevarat de luat in seama.

Dar imitarea lui Caruso –uneori ”lacrima din voce”si prea des centrul umflat si sombrat, cat si acutele declansate ca de un resort, cu timpul au sters stralucirea timbrului, facand acutele dure si sarace in vibratii si in armonice.

Cand in 1929, dupa o lunga absenta, Martinelli a fost reascultat in Italia la Opera din Roma si la Dal Verme, vocea sa intunecata, tubata si dreapta, nu a suscitat decat deziluzii. Critica engleza si americana continua insa sa-l sustina.

Atunci cand in 1937, a fost ascultat la Covent Garden in Otello”, s-a gasit ca totusi fara sa aiba vocea stralucita a lui Tamagno, varstnicul tenor contura un ”protagonist aristocratic nervos”. Pentru adevar, unele momente din opera inregistrate in 1939, reproduc doar o voce opaca, si lipsita de vibratii.

Martinelli a castigat totusi razboiul de succesiune in sensul ca s-a instalat la Metropolitan pentru treizeci de ani, mostenind repertoriul lui Caruso si interpretand un numar de circa 50 de titluri .

Aceasta totusi a depins si de circumstanta ca in anii crizei economice din Statele Unite, un alt tenor italian nu a acceptat reducerea remuneratiei hotarata de Metropolitan si a preferat sa se reintoarca in Italia. Acest tenor era Beniamino Gigli.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate