Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
» ISTORICUL ATITUDINILOR SOCIALE FATA DE PERSOANELE CU DIZABILITATI


ISTORICUL ATITUDINILOR SOCIALE FATA DE PERSOANELE CU DIZABILITATI




ISTORICUL ATITUDINILOR SOCIALE FATA DE PERSOANELE CU DIZABILITATI

Desi persoane cu deficiente au existat dintotdeauna, putini autori au lasat date sau studii referitoare la atitudinea societatii fata de acestea in diferite etape istorice. Dupa Roth (1973, p. 12), 'atitudinea societatii fata de deficienti in general, a trecut prin schimbari radicale, in conformitate cu etapele de dezvoltare a constiintei sociale caracteristice fiecarei epoci istorice', incepand din antichitate - cand cei cu dizabilitati erau perceputi ca obiecte ale milei si sau chiar omorati pe baza credintelor religioase - pana la aparitia modelului social al dizabilitatii si a miscarilor pentru drepturile persoanelor cu dizabilitati din ultimele 2-3 decade (Millington, 2006).




Facand o analiza a interpretarilor date dizabilitatii si a reprezentarilor sociale a persoanelor cu dizabilitati de-a lungul timpului, Wolfensberger (1983, apud. Chelemen, 2006b, pp. 32-34) propune o clasificare a acestora. Astfel, 'individul deviant' era perceput ca organism subuman, ca o amenintare, ca obiect al spaimei, al milei sau al ridiculizarii, ca sfant inocent, ca un organism bolnav sau ca un copil vesnic. In ce priveste atitudinea societatii fata de copiii cu handicap, un grup de autori (Descamp si col., 1981, apud. Vrasmas, 2001, pag. 9) evidentiaza in principal 4 tipuri de reactii: exterminarea, segregarea, acordarea cetateniei reduse si recunoasterea drepturilor egale.

Din date ce provin dinainte de 2000 i.e.n., aflam ca nasterea de copii deficienti avea valoare de prezicere a unor evenimente viitoare, profetii aveau chiar o lista cu semnificatia specifica a fiecarei deformitati la nastere. Rig-Veda, un poem antic sacru scris intre 3500 si 1800 i.e.n., se crede a fi prima inregistrare scrisa despre o proteza. Acest poem relateaza povestea Reginei Vishpla, care si-a pierdut piciorul intr-o lupta si dupa ce a fost echipata cu o proteza de fier, s-a intors la lupta (Millington, 2006).

Unele din primele manuscrise istorice religioase, cum sunt cartile Vechiului Testament, au numeroase referiri la dizabilitate. De exemplu in Leviticul 19: 14 apare prima lege oarecum anti-discriminatorie: 'sa nu graiesti de rau pe surd si nici inaintea orbului sa nu pui piedica', insa in cap. 21: 16-20 'Grait-a Domnul cu Moise si i-a zis' sa-i spuna lui Aron ca in viitor nimeni din neamul sau si din rudele sale care are o meteahna pe trup sa nu se apropie sa aduca daruri (nici orb, nici schiop, nici ciung, nici cel cu piciorul sau cu mana rupta, nici chelul, nici cel cu albeata pe ochi etc.) pentru ca darurile sunt sfintenii mari si chiar daca din sfintenii poate sa manance, de perdea sa nu treaca si la jertfelnic sa nu se apropie, ca sa nu necinsteasca locasul cel sfant. Cartea Deuteronomul (15: 11 si 28: 15-29) aminteste oamenilor sa fie caritabili, dar ii avertizeaza deasemenea ca dizabilitatea este o pedeapsa de la Dumnezeu pentru pacatosi 'Iar daca nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tau si nu te vei sili sa implinesti toate poruncile si hotararile Lui', [.] 'sa te bata Domnul cu nebunie, cu orbire si cu amortirea inimii

Perceperea persoanelor cu dizabilitati ca obiecte ale milei si caritatii isi are deasemenea radacinile in gandirea religioasa. In Noul Testament, accentul este pus pe vindecare, persoanele cu dizabilitati devenind centrul miracolelor si proverbelor lui Iisus, insa dizabilitatea este considerata inca o pedeapsa pentru pacate.

In sectiuni ale Talmudului se sugereaza ca starea de dizabilitate este una sfanta si un mijloc de a ajunge in rai, la fel si pentru cei care ajuta persoanele cu dizabilitati.' (Millington, 2006).

Atitudinea fata de persoanele cu deficiente era influentata de cultura poporului respectiv si de anumite conceptii religioase. Credinta ca boala era pricinuita de o zeitate infuriata sau de o forta supranaturala a fost larg raspandita in antichitate.

Cultul 'corpului frumos' in civilizatiile antice a dus la uciderea bebelusilor ca o practica comuna. In legile grecesti chiar apare ideea conform careia pana la 7 zile dupa nastere noul nascut nu e chiar un copil, asa ca poate fi eliminat fara mustrari de constiinta. Aristotel chiar sfatuia ca e mai bine ca cei imperfecti sa fie eliminati si spunea de exemplu ca 'cei nascuti surzi devin insensibili si incapabili de ratiune'. In Sparta, copiii erau considerati proprietatea statului, iar cei nascuti cu deformitati erau lasati sa moara sau dusi la Apothetae, o prapastie in care erau aruncati, iar in societatea azteca, gradina zoologica regala includea expunerea deficientilor, care traiau din resturi de mancare si inchisi in custile lor (Millington, 2006, * f.n. , 2007).

In Grecia si Roma antica, o problema minora cum ar fi ruperea unui brat, putea sa-l transforme pe un om sanatos intr-un handicapat. Grija in cazul celor deficienti era rezervata acelora, foarte putini, care puteau sa si-o permita. Majoritatea insa, ajungeau sa fie marginalizati, exclusi din societate si obligati sa traiasca in conditii mizere. Totusi, probabil printre cei putini care se bucurau de sprijinul familiilor instarite din care faceau parte, in China, Egipt si in Grecia au fost si cazuri de orbi (si nu numai) instruiti si culti: muzicanti, poeti, preoti, filosofi si invatati (Roth, 1973, p. 14). Odata cu aparitia legilor scrise la greci si romani, erau prevazute dispozitii prin care societatea se obliga sa-i ajute pe 'infirmi', mai ales pe cei cu deficienta dobandita in urma razboaielor; cei cu dizabilitati congenitale erau in continuare omorati sau facuti sclavi.

In ciuda acestor comportamente (putin spus) discriminatorii in care persoanelor cu dizabilitati le era contestat chiar dreptul la viata, in antichitate gasim primele incercari de cercetare stiintifica a diverselor tipuri de deficiente, precum si incercari de recuperare prin diverse metode.

In timpul lui Constantin cel Mare (307-337) crestinismul este recunoscut ca religie in Imperiul Roman, rezultand modificarea radicala a atitudinilor fata de persoanele cu dizabilitati, prin impunerea conceptul moral-religios al milei si tolerantei. In 700 e.n. apar primele azile pentru cei cu dizabilitati mintale, facute de arabi in Bagdad, Fez si Cairo. In conceptia lor, boala mintala era inspirata divin, opus ideii de a fi demonica la origine; asadar, aceste facilitati erau determinate de o atitudine binevoitoare. (Millington, 2006).

In evul mediu are loc o noua schimbare a conceptiilor sociale si morale, ideile caritatii si milei propagate de crestinism fac ca persoanele cu deficiente sa fie ingrijite in aziluri organizate de catre Biserica (Arcan si Ciumageanu, 1980, p. 34), insa 'atitudinea de mila ca mijloc de a-si dobandi fericirea de apoi ii transforma pe orbi si nu numai] in cersetori' (Roth, 1973, p. 15). Epilepsia era considerata ca avand cauze demonice, stapanirea demonica fiind considerata etiologia primara si pentru bolile mintale. In secolul XV, milioane de oameni (mai ales femei) au fost omorati in Europa in urma acuzatiei de vrajitorie. Multe erau femei cu dizabilitati sau mame ale unor copii cu dizabilitati (* f.n., 2007). Bolnavii mintali si deficientii mintali erau priviti de catre Luther si Calvin ca fii ai diavolului, ca fiind posedati de satan si 'pentru a scoate diavolul din ei li se aplicau tratamente inumane - erau pusi in lanturi si flagelati intr-un mod barbar'. Pentru ca erau considerati ca avand legatura cu diavolul, 'erau vanati cu haitele de caini pe latifundiile unor magnati, iar conditiile de adapostire in ospicii se mentineau infernale' (Arcan si Ciumageanu, 1980, p. 34).

In sec. XVII 'nebunii legati in celulele lor slujeau, ca animalele manajeriei, pentru amuzamentul publicului care-i vizita' (R. Semelaigne, apud. Arcan si Ciumageanu, 1980, p. 35). Separarea indivizilor 'anormali' in institutii speciale de tipul azilelor, era oarecum de natura sa 'protejeze individul, dar si societatea de acesta. Institutiile au preluat aceste persoane nedorite si neatractive ca prezenta fizica, scotandu-le din fata publicului si astfel din fata constiintei publice' (Gearhart si Weishahn, 1976, apud. Vrasmas, 2001, p. 10





Abia in epoca moderna, in perioada luminismului apar primele preocupari legate de educatia copiilor cu dizabilitati. O ilustrare in plan pedagogic a genezei acestor preocupari poate fi identificata la Comenius in Didactica Magna (cap.IX): 'Cu cat cineva este mai greoi si mai putin dotat de la natura, cu atat mai mult are nevoie de ajutor, spre a se elibera de marginirea si prostia sa (apud. Vrasmas, 2001, p. 10). Primele scoli pentru nevazatori au fost infiintate la sfarsitul secolului XVIII in Anglia (incepand cu 1791) (Roth, 1973, p. 20). Pionierul experientelor propriu-zise de educatie speciala este considerat insa Itard, medicul francez care la sfarsitul secolului XVIII a incercat sa educe un copil salbatic descoperit in padurile de la Aveyron. Tehnicile de predare-invatare elaborate de Itard au fost preluate si dezvoltate ulterior de Séquin, care intemeiaza in 1837 la Paris prima scoala din lume pentru educarea deficientilor mintali gravi (Arcan si Ciumageanu, 1980, pp. 36, 37). Incepand cu acel moment, scolile speciale (avand caracter de educatie separata) se dezvolta si se diferentiaza tot mai mult, pana in secolul XX.

In tara noastra, primele institutii destinate scolarizarii copiilor cu deficiente au aparut inca din secolul XIX (1864 - Scoala pentru copii surzi din Focsani) si la inceputul secolului XX (in 1901 - Scoala pentru nevazatori din Focsani si in 1918 - Scoala pentru deficienti mintali din Cluj-Napoca) (Ghergut, 2001, Roth, 1973, p. 20) Primele incercari de depasire a modelului segregat de educatie apar, interesant, intre cele doua razboaie mondiale. La noi in tara, Legea invatamantului din 1924 prevedea posibilitatea infiintarii in scolile obisnuite a unor clase diferentiate pentru copiii deficienti mintali, pentru cei cu probleme de sanatate si pentru copiii orbi si surdo-muti. Aceasta este prima mentiune intr-un document oficial referitoare la organizarea unor structuri scolare (clase) diferentiate in cadrul scolilor de masa, deci a unor forme de invatamant integrat. Este si cazul 'claselor de perfectionare' din Franta. (Ghergut, 2001, Vrasmas, 2001, p. 11)

Debutul preocuparilor institutionale de educare a copiilor cu deficiente reprezinta un pas important in evolutia atitudinii sociale fata de persoanele cu dizabilitati. (etapa considerata a cetateniei reduse). 'Copiilor, si mai cu seama tinerilor cu deficiente, li s-a permis accesul in scoli (chiar daca erau speciale), iar apoi in ateliere protejate. - decizie care consemna schimbarea treptata a atitudinii si conceptiei de ansamblu a societatii Vrasmas, 2001, p. 11). Aceste persoane au inceput sa fie privite ca avand o anumita valoare in societate, chiar daca muncesc si invata partial sau incomplet fata de semeni si chiar daca au nevoie de asistenta speciala (aceasta conceptie se mentine si in prezent).

Cu toate acestea, exista mentalitatea ca persoanele cu dizabilitati trebuie educate in programe sau scoli segregate, adesea departe de orase sau de zone foarte populate; aceasta institutionalizare era de obicei pe viata - mai ales in cazul celor cu dizabilitati mintale (in scoli speciale de tip internat) (Casey, 2005). Conditiile in aceste institutii erau adesea inumane, departe de ideea de recuperare. Ca forma radicala a segregarii, in timpul celui de-al treilea Reich au fost exterminate cca. 300.000 de persoane considerate 'subumane' (mai ales cu deficienta mintala sau boli mintale), iar ca prima alternativa de cobai' in experimentele medicale erau folositi cei cu deficiente (Casey, 2005; Vrasmas, 2001).

Dupa cel de-al doilea razboi mondial se intensifica preocuparea pentru educatia speciala a copiilor deficienti; are loc o diversificare si o crestere a numarului de institutii destinate acestei categorii de copii - perioada numita o adevarata febra segregationista' mai ales datorita cresterii numarului de copii exclusi din mediile obisnuite de viata si educatie si a diversificarii categoriilor de copii considerati 'anormali' din punct de vedere educational (Ghergut, 2001, Vrasmas, 2001, p. 11).

Recunoasterea drepturilor egale ale persoanelor cu dizabilitati cu semenii lor, oglindita in Declaratia universala a drepturilor omului, incepe sa fie sesizabila tot mai mult spre sfarsitul anilor '60 si determina criticarea modelului segregationist de educatie. In trecerea de la segregare la integrare, un rol important l-a jucat intensificarea miscarilor organizatiilor si persoanelor cu dizabilitati in scopul recunoasterii drepturilor egale, aparitia in 1969 a principiului normalizarii (v. cap. 1.1.), dar si rezolutiile ONU din 1971 - Drepturile persoanelor handicapate mintal si respectiv din anul 1975 - Drepturile persoanelor handicapate.

Odata cu aparitia dezideratului incluziunii se contureaza o noua mentalitate fata de persoanele cu dizabilitati si se definesc noi atitudini fata de acestea din partea societatii si a scolii. Astfel, dupa Vrasmas (2001, p. 18) scoala trebuie sa fie comprehensiva (adica sa nu selecteze si sa nu excluda), sa realizeze co-educatia, sa fie deschisa, toleranta, prietenoasa si democratica - fiind mai naturala prin eterogenitatea ei; se are in vedere axarea scolii pe valorizarea si integrarea tuturor copiilor, ceea ce presupune adaptarea ei la diversitatea copiilor.

Dupa decembrie 1989, persoana cu dizabilitate apare ca o 'noutate' pentru majoritatea populatiei din Romania, deoarece pana atunci existenta acestor persoane era cunoscuta doar de catre familie, vecini, prieteni ori de catre specialistii care ofereau servicii medicale, educationale si de recuperare. Asa cum subliniaza Manea (2006), aceasta situatie reflecta cu acuratete atitudinea statului fata de persoanele cu dizabilitati si accentua izolarea si invizibilitatea sociala in care se afla orice persoana care nu avea capacitate de munca, deci capacitatea de a contribui la bunastarea economica a unui stat care se autodeclara, perfect'. Situatia persoanelor cu dizabilitati din Romania s-a ameliorat insa dupa anul 1989.

S-au realizat pasi importanti, mai ales in ultimii ani, in domeniul legislativ-administrativ, al strategiilor si al parteneriatului cu societatea civila. Cu toate acestea, 'nu exista inca nici astazi o politica serioasa si coerenta de insertie socio-profesionala a persoanelor cu dizabilitati, iar in viziunea asupra persoanelor cu dizabilitati, criteriile medicale si sociale prevaleaza asupra celor de valorificare a potentialului uman al fiecaruia si de asigurare a unei vieti independente. Nu functioneaza programe de dezvoltare axate in mod real pe nevoile individuale, pe tipuri si grade de dizabilitate, nu au fost promovate masuri care sa avantajeze normalizarea existentei acestor cetateni la toate nivelurile si nici nu sunt incurajate suficient persoanele fizice sau juridice dornice si apte a se angaja in atingerea acestui tel' (GIC-CNDR, 2004).



Problematica dizabilitatii, a fost si este abordata, in principal, din perspectiva a doua modele: cel individual, de inspiratie medicala (care considera ca dificultatile persoanelor cu handicap sunt datorate inferioritatii biologice si psihologice a acestora) si modelul social, care pune accentul pe mediul social neadaptat, considerat generator al dificultatilor persoanelor cu deficiente. Modelul dominant a fost (si, din pacate, uneori continua sa fie) cel individual (sau medical), care accentueaza pierderile sau incapacitatile individuale, considerate generatoare de dependenta (dupa Manea, 2006; Christie & Mensah-Coker, 1999, p. 22).

Dupa Manea (2006), modelul medical a creat o ierarhizare in cadrul constructiei sociale a dizabilitatii si in determinarea egalitatii, prin: etichetarea intr-un mod care considera ca persoana cu handicap este inferioara, prin dezvoltarea tratamentului, ingrijirii, inclusiv a practicii si standardelor profesionale, a legislatiei si beneficiilor, pe baza acestei etichete de inferioritate sociala si prin negarea paternalista a libertatilor si autodeterminarii.

Astfel, s-a ajuns la utilizarea unor etichete care incurajeaza mai degraba dependeta decat independeta, numindu-i incurabili pe cei care nu se pot adapta cerintelor mediului (Ghergut, 2001). Din perspectiva modelului medical, oamenii au handicap ca urmare a deficientelor lor individuale, fiziologice sau cognitive, iar raspunsul oferit de medicina consta in tratament sau reabilitare, stabilindu-se ca obiectiv revenirea la conditia "normala", obisnuita, adica aceea de a fi valid. 'Societatea insa transforma persoana cu dizabilitati in persoana handicapata, privind-o ca neajutorata - asemeni unui copil, care se asteapta sa-si asume o dependenta placuta si continua fata de familie, prieteni si specialistii care-i ofera ingrijire (Schaefer, 1989, p. 495).

Totusi, cei preocupati de drepturile persoanelor cu dizabilitati au criticat acest model, considerand ca una din problemele principale este cea a drepturilor cetatenesti si nu cea a sanatatii sau bolii. Aplicand modelul grupului minoritar, activistii subliniaza ca aceste persoane se confrunta cu prejudiciul, discriminarea si segregarea. De exemplu, majoritatea spatiilor de vot sunt inaccesibile si nu ofera buletine de vot care sa poata fi utilizate de catre nevazatori, iar evenimentele publice importante sunt tinute in locuri inaccesibile si fara interpreti in limbajul semnelor. Privite dintr-o perspectiva conflictuala, asemenea politici publice reflecta tratamentul inegal (dupa Schaefer, 1989; Manea, 2006).

In legatura cu aceste aspecte, Constantina Safilios-Rothschild (1970) subliniaza ca "asa cum se intampla in cazul tuturor deviantilor, nu este atat de importanta dizabilitatea fizica, ci mai degraba reactia societatii fata de aceasta. Plus, stigma asociata dizabilitatii influenteaza felul in care cei fara dizabilitati percep si interactioneaza cu persoanele cu dizabilitati, acestea observand intr-adevar ca cei fara dizabilitati ii privesc doar ca fiind orbi, surzi, limitati la un scaun cu rotile etc., mai degraba decat ca fiinte umane complexe avand propriile puteri si slabiciuni, a caror deficienta vizuala sau auditiva este pur si simplu un aspect al vietii lor'. (Schaefer, 1989, p. 496)

Astfel, s-a produs deplasarea accentului de la modelul medical de abordare al handicapului, la cel social. Cu toate ca perceptiile referitoare la dizabilitate se modifica destul de incet, asa cum aprecia Barnes C., (2003, apud. Manea, 2006), 'incepand cu anii 1960, pe plan mondial, la nivelul factorilor de decizie si la cel al oamenilor de stiinta s-a inregistrat o constientizare tot mai crescanda a faptului ca problema dizabilitatii nu mai poate fi luata in considerare in termenii modelului individualist medical'. Cu toate ca au trecut mai bine de 4 decade de atunci, acest model nu numai ca mai exista inca, ci credem ca in realitate este chiar foarte raspandit in societatea noastra.

Modelul social s-a dezvoltat in anii '70 pe fondul unor 'miscari de cucerire' a drepturilor persoanelor cu dizabilitati, promovand independenta si sustinerea cauzei proprii in detrimentul dependentei de tip ingrijire si ocrotire (dupa Ghergut, 2001). Acest model face o distinctie majora intre termenii de deficienta si dizabilitate (prin deficienta intelegandu-se dificultatea cu care se confrunta individul, iar dizabilitatea reprezentand dezavantajul creat de o societate care nu tine cont de persoanele cu deficiente), considerand ca atunci cand vorbim de dizabilitate ar trebui sa ne referim, de fapt, la handicap. Analizand astfel lucrurile, definitia din punct de vedere medical considera dizabilitatea ca pe un concept static, netinand cont ca este vorba despre relatii dinamice intre oameni si despre sisteme sociale. (dupa Christie, I. & Mensah-Coker, 1999; Ghergut, 2001).

Modelul social subliniaza pericolul excluziunii, al prejudiciului si al deprecierii drepturilor si accentueaza faptul ca 'problema reala a persoanelor cu dizabilitati nu o reprezinta deficienta in sine, ci faptul ca institutiile si legile esueaza in a raspunde nevoilor acestor persoane' (Christie & Mensah-Coker, 1999, p. 23). Din perspectiva modelului social, interventiile se concentreaza asupra mediului, urmarindu-se eliminarea restrictiilor, a barierelor care impiedica participarea persoanelor cu deficiente la diferitele aspecte ale vietii sociale. Modelul social in sine este o critica a modelului medical, transferand perspectiva de la dizabilitate la mediu si atitudini.

Desigur, si aceasta perspectiva asupra dizabilitatii are criticile ei, printre care aceea ca sustine, in forma ei profunda, ca aproape toate dizabilitatile sunt construite social, ceea ce poate parea nerealist. 'Este clar ca unele dizabilitati in anumite contexte sunt agravate sever, constrangand individul in ce priveste munca pe care o poate desfasura si deprinderile pe care le poate dezvolta, insa recunoasterea acestei nevoi nu implica acceptarea faptului ca mediul si atitudinile celor 'abili' impun anumite limite nedrepte sau conditii care conduc la dizabilitate' Christie & Mensah-Coker, 1999 pp. 23, 24). Asadar, i se reproseaza acestui model faptul ca plaseaza toata responsabilitatea pe schimbarea altora.

In ciuda acestor critici, modelul social are merite enorme prin perspectiva asupra dizabilitatii si incluziunii. 'Este un mijloc de confruntare constienta a societatii cu mentalitatea ei gresita asupra ceea ce considera dizabilitatea a fi si atrage atentia asupra importantei prevenirii sau minimalizarii obstacolelor generatoare de dizabilitate pe care le infrunta persoanele cu dizabilitati, aproape indiferent de severitatea lor' (Christie & Mensah-Coker, 1999 p. 24). Deasemenea, foarte important este faptul ca se concentreaza asupra mediului social si fizic si poate ajuta la combaterea distinctiei rigide "ei-noi", inerenta in modelul medical, subliniind mai degraba asemanarile dintre persoanele cu dizabilitati si cele fara dizabilitati prin atentia acordata efectelor generatoare de dizabilitate ale anumitor medii si atitudini excluzive.

O perspectiva alternativa, care limiteaza criticile modelului social fata de modelul medical, este perspectiva interactionista. Aceasta se concentreaza asupra modului in care anumite deficiente interactioneaza cu anumite medii si promite a fi un model care combina aspectele pozitive ale atentiei acordate individului in modelul medical si a celei acordate barierelor din mediu in modelul social. (dupa Christie & Mensah-Coker, 1999, p. 24).



Asa cum este subliniat si in preambului Declaratiei de la Madrid (**, 2002), 'persoanele cu dizabilitati doresc sanse egale si acces la toate resursele: educatie incluziva, tehnologii noi, servicii medicale si sociale, [acces pe piata locurilor de munca], sport si activitati recreative etc.' De multe ori, societatile, prin modul in care sunt organizate, determina excluderea sau accesul limitat al persoanelor cu handicap la viata sociala. 'Discriminarea cu care aceste persoane se confrunta se bazeaza uneori pe prejudecati dar deseori este cauzata de faptul ca sunt aproape complet uitate si ignorate, ceea ce duce la aparitia si intarirea barierelor de mediu si de atitudine care le impiedica sa faca parte din societate' (**, 2002).

Carta Uniunii Europene a drepturilor omului, intrata in vigoare in 2001, 'confirma ca pentru a realiza egalitate pentru persoanele cu dizabilitati, dreptul la non-discriminare trebuie suplimentat cu dreptul de a beneficia de masuri menite sa le asigure independenta, integrarea si participarea la viata comunitatii' (**, 2002) Realizarea adaptarilor mediului fizic, informarii si comunicarii la nevoile persoanelor cu handicap constituie una dintre cele mai importante masuri.

Conform Declaratiei de la Madrid (**, 2002), 'abordarile mai vechi, intemeiate in mare masura pe mila si pe perceptia persoanelor cu dizabilitati ca fiind neajutorate, sunt in prezent considerate inacceptabile', persoanele cu dizabilitati dorind sanse egale, nu mila. In acest context se insista pe schimbarea atitudinilor, pe necesitatea intelegerii cerintelor si drepturilor persoanelor cu dizabilitati in societate si pe 'lupta impotriva prejudecatilor si stigmatizarii, care inca mai exista'.

Toate studiile realizate de catre organizatiile neguvernamentale atesta faptul ca 'atitudinea fata de persoanele cu dizabilitati este inca [in mare parte una de respingere voalata si paternalista, manifestata prin discriminare, mila, etichetare, izolare si marginalizare GIC-CNDR 2004). Dizabilitatea apare ca o forma de opresiune, datorita restrictiilor sociale pe care le implica. A fi persoana cu dizabilitate inseamna implicit a fi discriminat, inseamna restrictii si izolare sociala, iar 'nivelul stimei si statusului social deriva din pozitia in relatia cu conditiile sociale mai largi si din relatia cu o anumita societate' (Manea, 2006).

Analizand studiile existente referitoare la atitudinea fata de persoanele cu dizabilitati, Deal (2006) sintetizeaza rezultatele cele mai relevante, observand ca atitudinile fata de aceasta categorie de persoane sunt predominant negative (conform majoritatii studiilor), ca dizabilitatea este adesea vazuta ca o forma de devianta si dependenta, ducand la prejudiciu si excluziune din partea societatii. Autorul amintit citeaza si studii care evidentiaza atitudini pozitive fata de persoanele cu dizabilitati, acestea fiind insa considerabil mai putine si referindu-se la suportul pentru autodeterminare sau la faptul ca s-a evidentiat un nivel scazut al prejudecatilor.

Persoanele cu dizabilitati, de multe ori chiar copiii cu dizabilitati sunt percepute la nivelul comunitatii si al societatii in general ca persoane limitate, fara valoare ori care nu isi pot aduce aportul in invatarea sociala. Ca atare, persoanele in cauza sunt apreciate ca fara sanse reale de dezvoltare si participare, inclusiv prin programe educationale, atat de necesare in viata fiecaruia. (GIC-CNDR, 2004).

Grewal et al. (f.a.) au aflat in cercetarea lor (pe 2060 de subiecti) ca cele mai comune credinte referitoare la dizabilitate sunt ca: aceasta se refera la o incapacitate fizica, este vizibila, duce la incapacitate sau dependenta si ca este o stare permanenta. Persoanele fara dizabilitati considerau in majoritate ca dizabilitatea afecteaza in mod drastic calitatea vietii, erau inclinate sa ajute persoanele cu dizabilitati (in situatiile ipotetice prezentate), iar persoanele mai in varsta exprimau atitudini mai exclusiviste. Atat cei cu dizabilitati cat si cei fara, considerau ca prejudiciul impotriva primilor este comun si considerau ca motive principale ignoranta, inconstienta si teama de diferit.

Cadrul legislativ existent pune accent mai mult pe acordarea unor facilitati financiare si mai putin pe stimularea ocuparii, angajarii in munca a persoanei cu dizabilitate, neglijand promovarea acelor schimbari de mentalitate care ar putea permite depasirea statutului de asistat social, de beneficiar pasiv al politicilor sociale. (GIC-CNDR, 2004, Buica, 2004, p. 333).

Referindu-se la sursele atitudinilor [negative] ale populatiei generale fata de persoanele cu dizabilitati, Buica (2004, p. 334) spune ca acestea deriva din lipsa de informatie corecta si completa privind particularitatile, capacitatile si trebuintele acestora, din contactul insuficient si distorsionat cu aceasta categorie de cetateni si din interiorizarea grosiera a valorilor crestin-ortodoxe'. El considera ca atitudinea dominanta este aceea a unui 'dezinteres amabil, atenuat din cand in cand (de obicei cu ocazia sarbatorilor) de gesturi samaritene lipsite de adresabilitate directa [.] persistand opinia ca mentinerea segregarii educationale, profesionale si sociale este fireasca si chiar benefica si este de parere ca spiritul civic al romanilor s-a redus drastic in urma celor 50 de ani de comunism si a celor 10 de capitalism salbatic' - acesta trebuind regenerat pentru a se putea realiza modificarea atitudinilor in sensul unei apropieri reale de problematica psihosociala a persoanelor cu dizabilitati.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate