Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Meseria se fura, ingineria se invata.Telecomunicatii, comunicatiile la distanta, Retele de, telefonie, VOIP, TV, satelit




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
Natiunea si formarea statului modern


Natiunea si formarea statului modern


Natiunea si formarea statului modern

CUVANT INAINTE

Inca de la inceputurile omenirii, existenta speciei umane a fost ghidata si stapanita de imaginar. De la Soarele personificat si ridicat la rangul de zeu, la eroii mitologici, la fondatorii popoarelor, si pana la natiune si Statele - natiuni.
Oamenii si societatea in care traiesc, resimt acut nevoia coeziunii, organizarii si raportarii la "ceva". In timp acel "ceva" a evoluat de la zeu, la rege, la natiune, la drapel. Toate acestea tin strict de simbolism si mit, altfel spus, de imaginar. Totul e inventat, creat, pe altarul schimbarii, bunastarii si progresului.
Teza de la care pornim este aceea ca in secolul al XIX - lea are loc o revolutie profunda in imaginarul omenesc, revolutie care se va concretiza faptic intr-o schimbare nu doar de paradigma, ci si intr-o schimbare a status - quo-ului politic international. Lumea asa cum existase ea de secole, s-a transformat intr-una noua. Simbolurile si miturile Vechiului regim au fost inlocuite cu altele noi: natiunea si statul national, construite pe un al treilea mit - democratia.
Ca orice creatie, aceste mituri se afla acum la zenit. Imaginarul subjugat ideii de progres si evolutie va crea ceva ce va parea mai bun, mai performant, va dori sa incerce ceva nou si mai promitator. Dupa doua secole de mitologie nationala, asistam la o lenta, dat tot mai pregnanta schimbare. Natiunea si statul ei par sa-si fi pierdut validitatea, mai ales pe fondul recrudescentei celui mai rau derivat al lor - nationalismul in forma extrema.
Europa si lumea par sa doreasca o redifinire cu alte reguli si alte valori. Ce se va alege atunci de natiuni si statele lor? Vor disparea ele cu totul? Pot ele sa se topeasca in conglomeratul de etnii din care s-au nascut? Incotro mergem: Spre ce nou mit?
Ne propunem ca in lucrarea de fata sa examinam cu surse bibliografice mecanismele de formare/inventare ale natiunilor si ale statelor nationale.
Se impune inca de la inceput o definire de termeni. Stat, natiune, patrie - iata trei termeni care nu trebuie confundati. Prin stat se intelege "comunitatea juridica", adica un ansamblu de indivizi supusi aceleiasi legislatii, aceleiasi autoritati politice. De altfel, intr-un sens mai precis, prin stat se intelege insasi aceasta autoritate politica. Statul este guvernul si ansamblul structurilor prin care el isi manifesta autoritatea
[1]. Natiunea se infatiseaza mai degraba ca o comunitate naturala[2], cel putin ca o comunitate rezultata din istorie, recunoscuta de catre fiecare din membrii sai[3]. Intre ideea de natiune si aceea de patrie, in schimb, distinctia este mai subtila. Patria este "numele sentimental al natiunii"[4]. Ideea de patrie desemneaza o comunitate afectiva. Patria este, in fond, natiunea insasi privita ca obiect de atasament, de veneratie din partea indivizilor.
Astfel din cele de mai sus rezulta ca prin stat se intelege organizarea unei comunitati, iar ideea de natiune exprima insasi aceasta comunitate a carei unitate este traita, recunoscuta de constiinte chiar in afara ordinii pe care statul o instituie in ea. Aceste definitii sunt insa de factura moderna. Cum s-a ajuns la ele? Le vom lua pe rand.

DE LA STATUL MEDIEVAL LA STATUL MODERN

In Europa Evului Mediu nu se poate vorbi de fapt de state in conceptia actuala, adica de constructii politice ce cuprind toti indivizii unui teritoriu extins. Dimpotriva, statele erau percepute ca un principiu de organizare imemorial , etern - uman, "creatii originale ale spiritului uman
[5]", dupa cum le numea Leopold von Ranke, "am putea spune, idei ale lui Dumnezeu"[6].
Cercetarea moderna a abandonat aceasta conceptie. Este stiut astazi ca structurile comunitatilor medievale erau cu mult mai complexe si mai labile. In primul rand, e un fapt cert ca pana in perioada de apogeu a Evului Mediu nu se poate vorbi de o guvernare monarhica asupra teritoriului si populatiei, prin urmare nici de state. Un suveran medieval avea relatii politice directe cu relativ putini indivizi. Puterea sa se intemeia pe proprietatile funciare detinute de el si rudele sale si faptul ca alti latifundiari il recunosteau ca fiind cel mai puternic dintre ei, aratandu-se dispusi sa i se subordoneze. De aici decurgeau raporturi personale fixate contractual: prin legamantul de vasalitate suzeranul ii promitea vasalului protectie, in vreme ce vasalul ii jura supunere.
Aceasta stare de fapt, confirma asertiunile unor cercetatori, conform carora in cea mai mare parte a Europei, orice forma de guvernare se intemeia pe sistemul feudal: Europa medievala nu cunostea state definite pe baze teritoriale, ci pe legaturi de vasalitate. Statele, asa cum le cunoastem noi, sunt constructii de lunga durata, suprapersonale si legate de institutii; legaturile de dependenta medievale erau in schimb limitate in timp, luau sfarsit o data cu moartea suzeranului sau a vasalului si trebuiau de fiecare data sa fie restabilite din nou
[7]. Astfel statul european modern s-a dezvoltat din legaturile de dependenta medievale. O prima faza in acest lung proces, a constituit-o dezvoltarea din relatia feudala a statului alcatuit din stari: seniorul si vasalii isi imparteau puterea asupra pamantului. In vreme ce regele sau marii seniori cautau sa-si extinda puterea, ceilalti factori de putere s-au raliat in spatele principiului actiunii comune. Aristocratia laica si cea ecleziastica, orasele prospere, iar in unele tari chiar si taranii liberi se opuneau principelui organizati in stari care-si sustineau drepturile in dieta si cautau sa intervina in deciziile autoritare ale acestuia. Dar pentru a se ajunge la aceasta prefacere a mai fost nevoie si de alte schimbari. Relatia feudala, dupa cum am spus deja, era initial limitata temporal; ea se stingea prin moartea seniorului sau a vasalului. Statul in ascensiune dorea in schimb sa fiinteze vesnic, sa intemeieze o putere durabila si sa nu depinda de indivizi izolati in pretentia sa de suveranitate. Ideea nu era una cu totul noua. Regele nu era doar individul care incorona coroana feudala, cum ar veni, primul intre egali; nu, el era aureolat in plus de sacralitate, fiind asadar cu totul diferit si suprauman: in functia sa convergeau trasaturile monarhiei sacerdotale biblice cu ideea germanica precrestina a "binecuvanarii" unui neam care se materializeaza in persoana ducelui. La incoronare regele era uns cu ulei sfintit, demnitatii sale fiindu-i conferit caracterul monarhiei sacerdotale din Vechiul Testament: el era trimisul lui Dumnezeu insarcinat sa vegheze la respectarea dreptului indivizilor si al obstii, la pastrarea pacii in exterior si in interior, era aparatorul Bisericii. Regelui ii erau atribuite capacitati magice, supranaturale si chiar taumaturgice (in Franta). Regele intruchipa un principiu divin, un principiu etern care se rasfrangea asupra stapanirii sale pamantesti.
Astfel, odata cu inceputul secolului al XII - lea, sfera nemijlocita de putere a coroanei s-a extins: monarhii au intreprins o actiune sistematica de recuperare a fiefurilor coroanei, iar moartea unui numar mare de baroni in timpul cruciadelor a facilitat recuperarea de domenii insemnate. Teritoriul statului trebuia insa sa fie administrat, darile trebuiau colectate si remise coroanei, legea trebuia sa fie aplicata si implementata pretutindeni dupa principii identice. Statul in devenire avea nevoie de administratie. Si ea a fost creata si perfectionata, iar odata consolidata s-a consolidat si puterea suveranului ceea ce a condus la monarhiile absolutiste din pragul modernitatii. Statul care a constituit un exemplu in acest sens a fost Franta
[8]: In timpul lui Ludovic al XIV - lea, in fruntea statului se afla regele; el era judecatorul, suzeranul si comandantul suprem, unicul conducator al politicii externe, al finantelor, administratiei si in mare parte al Bisericii. Era legea itineranta, rex lex. Legile organice ale monarhiei franceze, elaborate de juristi inca din perioada de sfarsit a Evului Mediu dupa modelul traditiei dreptului roman, alcatuiau una din sursele prin care se legitima absolutismul regal, cealalta fiind Biblia. Inseamna ca persoana regelui este sacra (inca n.n.)[.][9]. Curtea forma cadrul in care se manifesta gloria regala, un templu pentru cultul suveranului cu o liturghie ce se supunea unor reguli stricte si complicate[][10]. Consiliul de stat, instanta deliberativa si decizionala regala, era strict separat de Curte. Printii de sange si inalta nobilime, membrii traditionali ai Consiliului de Stat in virtutea dreptului ereditar, au fost inlaturati din aceasta pozitie; ei puteau fi numiti de rege, caz in care isi datorau pozitia exclusiv increderii aratate de suveran. Locul lor a fost luat de experti in administratie, in mare patre de origine burgheza, care-si datorau titlul functiei, cu alte cuvinte regelui, si al caror titlu nu era transmisibil pe cale ereditara. Consiliul de stat cuprindea mai multe sectiuni care se ocupau de diferitele domenii ale activitatii statale: comert, finante, justitie. Indeplinirea hotararilor adoptate de Consiliu revenea autoritatilor centrale, [.]care reprezentau deja o forma incipienta de ministere de resort si constituiau o retea nationala a administratiei regale[11].
In pragul epocii moderne, statul sufera si o puternica transformare economica: astfel rolul sau era de a promova si exploata industriile cu ajutorul carora sunt prelucrate si innobilate materiile prime pentru a exploata ulterior produsele la preturi cat mai ridicate. Pentru ca statul sa profite de pe urma castigurilor industriale, este necesar ca el insusi sa-si asume postura de producator, sa instituie monopoluri si sa intemeieze propriile manufacturi, de asemenea, sa puna pe picioare un sistem eficient de impozitare pentru a taxa castigul privat. Or taxele inseamna bani, iar banii inseamna putere
Transformarea avusese loc politic si economic Mai lipsea ceva care s-o faca completa. Statul puternic avea nevoie de o justificare puternica, daca nu dorea sa dispara in revolutie si razboi civil, avea nevoie de o noua fundamentare a comunitatii, de o noua legitimare a guvernarii, de o idee cu ecou la mase care sa stea deasupra intereselor si ideologiilor si care sa uneasca popoarele cu statele lor. Asa ca s-a inventat natiunea!

DE LA NATIUNEA MEDIEVALA, LA NATIUNEA MODERNA

Natio este un concept vechi, transmis din Antichitatea romana, care insemna initial nastere sau origine si era folosit pentru a demarca un grup. Surprinzator de des intalnim natio ca termen opus lui civitas, denumind populatia necivilizata, care nu dispune de institutii comune
[12]. Granitele unui natio au fost si au ramas inca multa vreme neclare; totusi, sensul cuvantului s-a fixat in spiritul etimologiei sale latine, denumind acea comunitate careia membrii ii apartin prin dreptul descendentei.
Avansand un pic pe firul istoriei, trebuie sa remarcam ca Din Evul Mediu, pana spre sfarsitul secolului al XVIII - lea, natiunile nu au fost alcatuite din intreaga populatie, ci din clasa domnitoare, reprezentata politic, deci avem de-a face cu natiuni alcatuite din nobilime, si nu cu natiuni populare. Tot asa cum termenul natio a fost utilizat pentru a stabili trasaturi demarcante in spatiul politic, mai tarziu el a determinat diferentele lingvistice. Studii recente au relevat chiar ca mecanismul "grupului propriu" si al "grupului strain", functiona deja la natiunile universitare ale Evului Mediu: membri ai aceleiasi familii lingvistice nu-si percepeau unitatea acasa, in patrii, ci printre straini
[13].
Asa ajungem de fapt de la definitia etimologica a lui natio la trasaturile definitorii ale natiunii asa cum era ea definita in Evul Mediu tarziu (exceptand faptul ca nu se folosea cuvantul "natiune"!): este vorba de traditie, simboluri, conturarea unei identitati prin contrast cu dusmanii, solidaritatea si credinta fata de rege. Mai tarziu, disparitia acestei ultime trasaturi va duce la definirea natiunii asa cum o stim azi, regele fiind inlocuit cu "natiunea suverana"
[14]. De asemenea, razboiul, fara a fi originea unei natiuni, s-a dovedit a fi un catalizator al ei[15]. Inca de la bun inceput, elementele care au dus la formarea natiunilor europene au fost demarcarea fata de vecini, rivalitatea si lupta, iar procesul de formare a durat vreme de secole si mult timp a implicat doar nobilimea si intr-o mai mica masura patricienii si intelectualii, stagnand in perioade de stabilitate politica si animandu-se din nou in perioadele tulburi. Abia la trecerea din secolul al XVIII - lea in secolul al XIX - lea, acest proces a devenit unul violent, odata cu implicarea maselor. Natiunile au fost de la inceput entitati ambigue, proteice, nefiind clar definite - ele erau sau natiuni universitare, sau categorii reprezentate politic. Totuti natiunile au existat ca sentiment colectiv de solidaritate inca inainte de a fi numite astfel, sub forma comunitatilor lingvistice, de traditie si de lupta care aspirau la continuitate, dar o si asigurau totodata si care datorita acestui fapt au intrat intr-un raport fructuos si dinamic cu statul, deci cu acea forma politica de organizare care a inceput sa se dezvolte spre sfarsitul Evului Mediu, simultan cu natiunile. Dar sa nu anticipam.
Mentionam mai sus, traditia, simbolurile, conturarea unei identitati prin contrast cu dusmanii, solidaritatea si credinta fata de rege, ca trasaturi definitorii ale natiunii, in Evului Mediu tarziu. Se cuvine insa amintita si acea trasatura care va avea un rol imens in definirea natiunii, adaugata de epoca Reformei: religia! Este totusi de remarcat o situatie deosebita, relativ la rolul religiei in formarea natiunii: daca, in Anglia, religia anglicana a constituit un catalizator al unitatii engleze, in Germania, ea adancit disensiunile dintre diversele entitati statale germane, cu toate ca a avut un rol pozitiv in dezvoltarea unei limbi germane unitare, populare.
Adevarata revolutie in sinuosul drum al formarii natiunii moderne a avut loc insa in epoca industrializarii si in cea imediat urmatoare Revolutiei Franceze, adica epoca moderna. Daca, explozia demografica, revolutia industriala, triumful asupra spatiului si timpului, noua accesibilitate a informatiei si stiintei, au dus la prabusirea absolutismului, epoca moderna a dat nastere unei noii semnificatii termenului de natiune: cea politica. Pana atunci, natiunea desemnase totalitatea acelora care, direct sau indirect, actionau politic sau erau reprezentati in dieta. Odata cu Revolutia Franceza, poporul a format natiunea si doar aceasta natiune populara avea sa legitimeze pe viitor statul si natiunea. Trebuie sa nu scapam din vedere faptul ca noua idee revolutionara despre natiune, definita drept poporul activ politic, era o constructie conceptuala, dar si o arma. Ea a permis mobilizari militare de proportii inimaginabile. De asemenea, in ciuda laicizarii totale a societatii, ideea de natiune si-a pastrat un aspect religios: ea presupunea credinta, din moment ce nu exista ca realitate palpabila, iar din acest punct de vedere, nationalismul poate fi considerat religia laica a epocii industriale. Noul stat nu-si mai primea confirmarea de la Dumnezeu, ci de la natiune!

IMAGINARUL SI STATUL - NATIUNE

Iata deci, redefinirea si transformarea celor doi termeni: stat si natiune. Ajunsi in acest punct, era imposibil ca cele doua sa nu se intalneasca si sa nu se contopeasca. Max Weber e cel care a dat poate cea mai buna definitie rezultatului contopirii celor doua, si a istoriei bi-seculare care i-a urmat: In statul national, poporul, nu mai vrea sa fie doar suma tuturor cetatenilor unui stat; mai mult decat atat, poporul este unul cu natiunea, care nu se mai considera o simpla comunitate culturala, ci si una politica. Poporul - natiune are ambitia de a se implini si a se dezvolta intr-un stat de sine statator; intr-unj stat national el este liber sa actioneze pe cont propriu, independent de orice dominatie straina
[16]. Pentru a afla insa mecanismul imaginar prin care contopirea a avut loc, vom apela insa la consideratiile unui autor roman, care a ridicat studiul imaginarului la rang de stiinta, Lucian Boia!
Mentionam mai sus ca Natiunea incarneaza nu atat o realitate istorica obiectiva, cat un proiect ideal. Ea exista in constiinte. Ea apartine imaginarului. Este unul din marile mituri ale timpurilor moderne si, ca orice structura a imaginarului, reuneste substanta "arhetipala"(in acest caz, vechile legaturi de sange, solidaritatile de tip tribal) cu noile valori create de o istorie recenta (suveranitatea poporului, sistem politic reprezentativ)"
[17]. Odata constienta de propria sa existenta, fiecare natiune, oricare ar fi fost marimea sa reala s-a asezat pe sine in centrul Creatiei si a trecut la crearea (a se citi inventarea) propriului proiect politic: Statul unitar, Statul - natiune. Or Lucian Boia arata ca "orice proiect politic presupune o "intrunire", idealul care-l anima fiind unitatea. Dar, paradoxal, nimic nu este mai putin unitar decat conceptul de unitate. El poate fi aplicat la niveluri foarte diferite. Solidaritatile sunt imbinate sau combinate: omenire, natiune, partid, trib, familie "[18] Autorul observa ca, in epoca moderna, multiplicitatea proiectelor imperiale[19] a sfarsit prin a sparge unitatea conceptului. "Mult timp creditat cu o misiune istorica si civilizatoare, imperialismul a pierdut batalia imaginarului.[.] Mitul Statului - natiune, le-a eclipsat pe toate celelalte. Decupajul ideal al lumii a capatat contururile unei constelatii de State - natiuni, chiar daca acestea trebuiau, la nevoie, inventate."[20] Si nu doar atat. Istoria a devenit la randu-i nationala, proiectie in trecut - pana in preistorie - a sintezelor nationale moderne[21].
Este demn de remarcat, ne atrage atentia Lucian Boia, ca pana in aceasta faza a modernitatii, alcatuirea si evolutia organismelor statale nu avusesera nimic de a face nici cu frontierele etnice si lingvistice, nici cu exprimarea vointei populare.
Aratam mai sus, ca acest concept de natiune este unul inventat, si asemeni lui, tot ceea ce deriva din el, statul natiune fiind tot un produs al imaginarului. Cum s-a ajuns totusi ca un concept inventat, derivat dintr-un alt concept inventat, sa prinda viata si sa se transforme in ceea ce si astazi numim sistem politic mondial? Lucian Boia numeste acest fenomen "miracolul natiunii": a creat, nu din nimic, dar oricum din elemente disparate, o credinta care s-a dovedit mai puternica decat oricare alta si care, chiar contestata si diminuata, isi pastreaza ceva din seductia ei originara"
[22]. Fapt este, explica mai departe istoricul roman, ca declinul structurilor traditionale nu putea sa nu genereze o noua formula de coeziune. Mai complexa si mai simpla in acelasi timp. "Societatile moderne sunt atat de complexe, incat pentru a functiona sau pur si simplu pentru a supravietui au nevoie de un principiu impartasit de unitate, de un consens care sa anuleze sau cel putin sa tina in frau multimea contradictiilor."[23]
Mai mult, natiunea este un concept democratic. Principiul ei fondator a fost suveranitatea poporului. A pornit la drum asociata cu idealurile moderne ale contractului social, demnitatii umane si egalitatii intre oameni. Creatorii ei au vazut in ideea nationala un principiu eliberator, in masura de a crea o lume mai dreapta si mai fericita. Natiunea definea un spatiu al regasirii de sine si al infratirii. Astfel ca in secolul al XIX - lea , democratia si natiunea inainteaza umar la umar. Fuziunea cu statul a fost insa momentul decisiv in cariera natiunii. De fapt, afirma Lucian Boia, acesta era si obiectivul: nu un simplu repertoriu de culturi diferite, ci o restructurare efectiva si globala, conducand la o constelatie de state nationale. S-au combinat astfel, intr-o structura aparent de nedespartit, doua ansambluri de natura diferita: de o parte natiunea, cu vocatia ei transcendenta, de partea cealalta, statul, instrument mai curand prozaic de putere, dominatie si represiune. Natiunea s-a consolidat prin stat, iar statul s-a spirirtualizat gratie natiunii. Natiunea o iubesti. Cum sa iubesti statul? Statul, trebuie sa-l respecti, sa-l asculti. Iar statul-natiune, il iubesti si-l asculti in egala masura
[24]. Aceasta investire a statului-natiune cu atributele natiunii a dus la fenomenele dramatice ale secolului XX, in speta la al Doilea Razboi Mondial, cu siguranta, cea mai urata si radicala manifestare a sentimentului nationalist si a glorificarii statului-natiune. Dupa terminarea conflagratiei mondiale, o consecinta absolut normala, ce a urmat grozaviilor razboiului, a fost incercarea restabilirii dialogului intre natiuni, limitarea si tinerea sub control a nationalismului, nu doar extremist ci de orice fel, o cauza importanta a acestei incercari de diminuare a sentimentului nationalist constituind-o proiectul unitatii europene ce se desfasoara deja de 50 de ani.

CONCLUZII

In materie de mitologie nationala, semnalele care se recepteaza astazi sunt contradictorii. Ele indica, pe de o parte, o retragere, pe de alta parte, coagularea unor noi natiuni, deloc dispuse sa renunte la partea lor de istorie nationala. Este de remarcat ca ceea ce se petrece in Occident (solutia postnationala) nu este in fond stergerea sentimentului national, ci echilibrarea prin alte valori care nu-i mai sunt subordonate: valorizarea individului este unul dintre principiile concurente cele mai caracteristice
[25]. Mai sus de individ (nu insa mai presus), dar tot la un nivel mai apropiat de oameni decat abstracta natiune, comunitatile locale, regiunile si minoritatile sunt acum obiectul unui interes crescand.
Pe langa pacate, natiunea a avut totusi si impliniri. Ideea egalitatii intre oameni, a abolirii privilegiilor, a facut corp comun cu proiectul national. Natiunile au imbogatit omenirea. Fara ele omenirea ar fi fost infinit mai saraca. In ceea ce priveste viitorul, natiunea isi pastreaza inca atuuri incontestabile. Chiar occidentalii, pledeaza totusi, in majoritate, pentru o Europa a statelor, deci a natiunilor. Natiuni atenuate, prin extirparea factorilor susceptibili de a genera intoleranta si conflict, dar natiuni distincte. Europa este inca un ideal, natiunea o prezenta efectiva. Cu alte cuvinte, in sens istoric si cultural, Europa nu exista decat prin natiunile ei. Fuziunea acestora nu se va produce chiar maine, in ciuda numerosilor idealisti
[26]


NOTE:

[1] Andre Vergez & Denis Huisman - Curs de filosofie, Ed Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 280.
[2] Idem.
[3] Ca exemplu, mentionam faptul ca pe vremea cand Polonia era impartita intre statul prusac, austriac si rus, locuitorii tarii se recunosteau ca membrii ai natiunii polone. De asemenea este de notorietate faptul ca statul austriac al Habsburgilor grupa sub autoritatea sa mai multe natiuni.
[4] Andre Vergez & Denis Huisman - Curs de filosofie, Ed Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 280
[5] Statul era vazut inca de la Aristotel ca entitate naturala, anterioara individului. Vorbim aici, evident, de concepte. Astfel, toate definitiile de factura organicista, vedeau mai intai statul si apoi populatia care se supunea autoritatii statale. Statul era un dat a prioric, iar solidaritatea locala era atrasa spre entitatea statala prin simbolul si reprezentantul ei: imparatul.
[6] Citat de Hagen Schultze - Stat si natiune in istoria Europeana, Ed Polirom, Iasi, 2003, p. 14.
[7] Hagen Schultze - Stat si natiune in istoria Europeana, Ed Polirom, Iasi, 2003, p. 15.
[8] Am ales acest model, deoarece in acceptiunea autorului citat, Franta este primul stat modern aparut, cu o administratie centrala si un aparat birocratic functionale.
[9] Hagen Schultze - Stat si natiune in istoria Europeana, Ed Polirom, Iasi, 2003, p.59
[10] Idem, p. 60.
[11] Ibidem, p. 60-61.
[12] Acest sens atribuit termenului de natio nu difera de interpretari recente. De la sociologul William G Sumner incoace se vorbeste despre diferentierea grupului propriu (in-group) de grupul strain (out-gruop) ca trasatura structurala fundamentala a oricarui grup. Coeziunea grupului propriu - in cazul de fata, a natiunii - este sustinuta de un sentiment al apartenentei, grupu strain sunt Ceilalti, iar tendinta este de a-i considera pe toti din propriul grup egali si pe membrii celorlalte grupuri inferiori. De remarcat ca, propriul grup ii ofera individului apartenenta, siguranta si sentimentul ca actiunile sale, in si pentru acest grup dau sens propriei lui existente. Rostul grupului nu este creat doar prin normele si tipurile de comportament care atesta apartenenta membrilor lui, ci si prin identificarea cu simboluri: blazoane, steaguri, embleme.
[13] A se vedea in acest sens Hagen Schultze - Stat si natiune in istoria Europeana, Ed Polirom, Iasi, 2003, p. 108.
[14] Pentru o expunere detaliata in acest sens se vedea Guy Hermet - Istoria natiunilor si a nationalismului in Europa, Ed Institutul European, Iasi, 1997, p.115-125.




















































Politica de confidentialitate





Copyright © 2023 - Toate drepturile rezervate