Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
Agonia Imperiului roman


Agonia Imperiului roman


Agonia Imperiului roman

In perioada urmatoare, Imperiul roman se indreapta spre o lenta dezmembrare, punctata de scurte etape de redresare. Conducatori militari se succed la putere, incercand sa stavileasca pericolul barbar. Dintre acestia Valentinian I (364-374) va conduce Apusul, iar fratele sau, Valens (364-378), Orientul.

In a doua jumatate a sec. IV, situatia imperiului s-a agravat, imparatul Valens trebuind sa duca la Dunarea de Jos un razboi impotriva vizigotilor (375-376) care amenintau provinciile romane si care sprijineau un uzurpator (Procopius). Sub presiunea invaziei hune, Valens accepta in anul 376 stabilirea vizigotilor in sudul Dunarii, in calitate de aliati (foederati). Datorita faptului ca autoritatile romane nu au acordat si alte favoruri, promise la stabilirea lor pe teritoriul imperiului, ca si a modului in care acestia sunt tratati de catre oficialitati, se declanseaza o mare rascoala antiromana (378). Lor li se alatura contingente ostrogote si, din nordul Dunarii, cete de huni si de alani, care obtin o rasunatoare victorie asupra armatei imperiale in batalia de la Hadrianopolis (9 august 378), in cursul careia piere imparatul Valens. Prin aceasta infrangere, imperiul, macinat de adanci contradictii interne, a primit o grea lovitura.



Urmasul sau la tron, Theodosius I (379-395), a fost asociat la domnie de imparatul Gratian care ii incredinteaza guvernarea provinciilor orientale. Spirit energic si autoritar, Theodosius I intreprinde o serie de masuri vizand intarirea capacitatii de rezistenta a imperiului (reforme in domeniul dreptului, a fiscalitatii si finantelor, acceptarea unui numar sporit de contingente 'barbare' in armata). In domeniul politicii religioase, sprijina ortodoxismul niceean, devenit, prin edictul de la Thesalonic (380), religia de stat obligatorie pentru toti supusii imperiului. Arianismul va fi definitiv condamnat in conciliul de la Constantinopol (381).

Lipsit de fortele necesare respingerii vizigotilor patrunsi in imperiu, Theodosius I incheie cu acestia un tratat (foedus, 382) prin care ii stabileste ca federati in dioceza Thracia, in Illyricum, unde pamantul era mai roditor.

Urmasul sau, Theodosius (379-395), va reusi sa redea Imperiului pentru ultima oara unitatea. Spirit energic si autoritar, Theodosius I intreprinde o serie de masuri care vizau intarirea capacitatii de rezistenta a Imperiului (reforme in domeniul dreptului, a fiscalitatii si finantelor, acceptarea unui numar sporit de contingente 'barbare' in armata). In domeniul politicii religioase, sprijina ortodoxismul niceean, devenit prin edictul de la Thesalonic (380) religie de stat obligatorie pentru toti supusii imperiului. Arianismul va fi definitiv condamnat in conciliul de la Constantinopol (381).

Lipsit de fortele necesare respingerii vizigotilor patrunsi in imperiu, Theodosius I incheie cu acestia un tratat (foedus, 382) prin care ii stabileste ca federati in dioceza Thracia, in illyricum, unde pamantul era mai roditor. Apoi, reuseste pentru scurt timp sa treaca sub autoritatea sa si partea de apus a Imperiului.

Dupa moartea lui Theodosius I (395), Imperiul este impartit intre cei doi fii ai sai: Honorius din capitala de la Mediolanum va domina in Occident, sprijinit de vandalul Stilicon, iar Arcadius va conduce de la Constantinopol in Orient, avand consilier pe gallul Rufin.

Anul 395 marcheaza, deci, sfarsitul unitatii lumii romane. Coeziunea imperiului s-a mai mentinut doar prin legislatie, valabila pentru intregul stat, dar din punct de vedere istoric cele doua parti ale lumii romane au avut o dezvoltare deosebita, cu numeroase lupte duse intre ele pentru intaietate.

1. Atacurile barbarilor. Dupa moartea lui Theodosius I, vizigotii condusi de regele Alaric se rascoala impotriva autoritatii romane, pustiind Macedonia si Grecia. Imparatul Arcadius ii acorda lui Alaric titlul de magister militum per Illyricum (396). Din aceasta regiune, insa, ei aveau drumul deschis spre Italia de nord, vizigotii o vor ataca in mai multe randuri in deceniile urmatoare.

In spatiul vestic, inca de la mijlocul sec. IV d.Ch., confederatiile saxonilor, francilor si alamanilor au atacat Gallia si au pus, timp de doua secole, la grea incercare stapanirea romana din Occident. Provinciile germanice si o parte din nordul Galliei sunt acaparate de franci, candva dupa 365 d.Chr. Impinsi din urma de huni, a caror penetratie marheaza inceputul marilor migratii, vizigotii sub conducerea regelui Alaric au intreprins, in anul 401, o expeditie de mari proportii impotriva Italiei pentru a cuceri capitala Mediolanum. Doar dupa infrangerea de la Verona (403), acestia sunt obligati de generalul Stilicon sa revina in Peninsula Balcanica, in regiunea Savei.

Atacurile impotriva Imperiului roman de apus sunt reluate in anii 408 si 409, cand vizigotii sprijina proclamarea ca imparat a lui Priscus Attalus, prefectul Romei, pe care il demit apoi (410). Dar cea mai mare expeditie a vizigotilor a avut loc in anul 410, in timpul careia Alaric ocupa temporar Roma si o jefuieste timp de trei zile. Dupa opt secole de existenta netulburata, Cetatea Eterna este acum, pentru prima oara, ocupata prin forta armelor de un cuceritor strain. Tentativa lui Alaric de a traversa M. Mediterana, pornind din Rhegium, pentru a ajunge in Africa de nord, esueaza datorita dispersarii flotei de o furtuna.

Dupa moartea lui Alaric, conducerea vizigotilor este preluata de ginerele acestuia Athaulf care ii va duce pe acestia din Italia in Gallia meridionala (411), apoi in Hispania (415) unde fauresc primul regat barbar in interiorul imperiului, vasal Romei. Gallia si Hispania au fost invadate si de alti migratori (vandali, suevi si alani), care s-au asezat apoi in diferite regiuni ale Hispaniei. De aici, mai tirziu (429) vandalii ajung in Africa romana, unde cuceresc Cartagina (439) si intemeiaza un alt regat barbar, care va dainui pana in 534 d.Chr.

Dar, pericolul cel mai mare il constituiau hunii care s-au napustit asupra imperiului, lasand in urma lor distrugeri ireparabile. Hunii, de neam mongolic, au impins pe vizigotii din nordul M. Negre, apoi, intre 380 si 390, au patruns in campia Pannoniei, de unde efectuau expeditii atat impotriva partii de rasarit, cat si a partii de apus a Imperiului. Attila ajunge conducatorul confederatiei hunilor, constituita la inceputul sec.V in Europa centrala si rasariteana, cu centrul in Pannonia si cu hotarele fixate pe Rin, Dunare, Volga si M. Caucaz. In aceasta confederatie, hunii au inclus, subordonandu-le, alte semintii migratoare (ostrogoti, heruli, sciri, gepizi, alani) sau populatia romanica din fostele provincii ale imperiului. Personalitate cu reale calitati de comandant militar si diplomat, dar eminamente distructiva, Attila a ridicat in campaniile sale cruzimea si teroarea la rangul de arma psihologica, motiv pentru care a aparut in ochii lumii romane ca o personificare a brutalitatii si barbariei (istoriografia crestina l-a numit 'biciul lui Dumnezeu' - flagellum Dei ). In 436/437 Attila il sprijina pe generalul roman Aetius in nimicirea regatului burgund de pe Rinul mijlociu, condus de Gundahar (evenimentul isi gaseste expresia artistica in 'Cintecul Nibelungilor'). Apoi intreprinde pustiitoare incursiuni in provinciile dunarene si balcanice ale Imperiului roman de rasarit, ajungand pana la Thermopyle, in Grecia centrala (441 si 447). Imparatul Theodosiu II se vede obligat sa-i plateasca anual un imens tribut.

Apoi, in anul 451, Attila s-a indreptat impotriva Imperiului roman de apus, invadand si devastand Gallia. Aici insa, armata romana comandata de generalul Aetius, sprijinita de contingente vizigote, burgunde, france si alane, reuseste, in una din cele mai sangeroase batalii ale antichitatii, de la pe Campiile Catalaunice (Campus Mauriacus), sa il infranga pe Attila (20 iunie 451). Si invingatorii ies slabiti din aceasta lupta care a durat mai multe zile, asa incat nu au putut exploata victoria, lasandu-i pe huni sa se retraga, ducand cu ei prazile capturate. In anul urmator, 452, hunii au intreprins o neasteptata invazie in nordul Italiei, cucerind Aquileia si producand mari distrugeri. Apoi, hunii s-au inapoiat in regiunea dunareana, unde, dupa moartea lui Attila, confederatia lor s-a destramat dupa batalia de la Nedao (454), in care gepizii, ostrogotii si herulii rasculati ii infrang pe fiii lui Atilla (Ellac si Ernac).





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate