Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» REVOLUTIA SI IMPERIUL - ANGLIA


REVOLUTIA SI IMPERIUL - ANGLIA




REVOLUTIA SI IMPERIUL - ANGLIA

I. Oricat de intelepti ar fi, oamenii de stat sunt mai curind tarati de evenimente decat le conduc ei. Pitt, care avea sa devina, ca si parintele sau, un mare ministru de razboi, nu dorea nimic mai mult decat pacea. Excelent financiar, se preocupa mai mult de bugete decat de armata. In toata perioada de inceput a ministeriatului sau, Anglia a cunoscut o epoca de prosperitate comerciala. Din 1784 pana in 1793, exportul englez s‑a ridicat de la zece mi­lioane la optsprezece milioane de lire. In 1783 obli­gatiile publice cu dobanda de 3% erau la cota 74, in 1792 la peste 96. In aceeasi perioada, Pitt incerca sa impuna prietenilor sai tory o politica generoasa. Daca n‑ar fi depins decat de el, catolicii si non‑conformistii ar fi fost scutiti de clauzele invechite din Test Act. El a obtinut cateva masuri partiale in favoarea lor, dar s‑a lovit, cand a vrut sa mearga mai departe, de opozitia episcopilor anglicani. Cand, in 1801, a facut unirea Irlandei si a Marii Britanii, faurind Regatul Unit al Marii Britanii, si al Irlandei, ar fi vrut sa proclame si acolo emanciparea cato­licilor si sa‑i autorize sa fie reprezentati in parlamentul din Westminster; din nefericire nu a putut convinge nici pe suveran, nici partidul sau si o mi­noritate protestanta a continuat, in dispretul oricarei justitii si al oricarei prudente, sa reprezinte Irlanda. Dar o reactie antiiacobina a creat atunci in parla­mentul englez o stare de spirit ostila tuturor refor­melor.




II. Revolutia franceza, la inceputurile ei, a fost greu de inteles pentru englezi. Ei nu s‑au asteptat la asemenea violenta, deoarece nici natura, nici cau­zele revolutiei nu le erau cunoscute. In Anglia, in­tre aristocratia funciara si arendasi, pe de o parte, intre curte si negustorii din City, pe de alta, nu se nascuse acea ura puternica pe care o provoaca exis­tenta castelor inchise. Inegalitatea era mare, dar talentele aveau calea deschisa in fata lor si legile erau aplicabile tuturor. Din 1789 pana in 1792, en­glezii isi inchipuira, de buna credinta, ca francezii vor adopta, fara grave tulburari, institutiile analoge celor din Marea Britanie. Cand afla de caderea Bastiliei, Fox declara: 'Iata evenimentul cel mai im­portant din istoria lumii si cel mai fericit'. Si ca dansul gandeau multi filozofi, savanti si scriitori. Chiar si Pitt a refuzat la inceput sa ia pozitie impo­triva revolutiei, asa cum faceau suveranii de pe con­tinent. Din contra, e posibil ca a si favorizat‑o. In 1789, parerea lui, ca si a intregii Anglii tory, a fost ca o putere rivala avea sa fie slabita din cauza disen­siunilor interne si ca va iesi regenerata din aceasta furtuna. Burke gandea si scria ca pentru multa vre­me fortele razboinice ale Frantei vor fi anihilate. Mai erau cateva luni pana la Valmy[1], cativa ani pana la Bonaparte. In 1792, Pitt reducea flota en­gleza la doua mii de marinari si spunea: 'Cu sigu­ranta ca niciodata in istoria acestei tari n‑a existat o epoca in care situatia Europei sa ingaduie mai mult speranta intr‑o pace de cincisprezece ani ca in clipa de fata'. Profetiile sunt primejdioase pentru profeti.

III. Executarea lui Ludovic al XVI‑lea si ocuparea Belgiei au transformat aceasta bunavointa optimista intr‑o ostilitate declarata. O data cu teroarea, toate simpatiile claselor guvernante din Anglia se indrep­tara spre monarhia rasturnata si puterile europene care atacau revolutia. Nu raman favorabili Frantei revolutionare decat republicanii radicali ca Paine si un mic nucleu de whigi reformisti, grupati in jurul lui Fox, Sheridan si Grey. Insusi Burke a resimtit atunci fata de revolutie un sentiment de ura, care parea uneori a se transforma intr‑o idee fixa. Atitu­dinea claselor diriguitoare s‑ar mai putea explica prin groaza si teama. Dar atitudinea poporului e de‑a dreptul surprinzatoare. De ce oare muncitorii si ta­ranii englezi s‑au lasat atat de greu contaminati de ideile revolutionare?

IV. Nu in fericirea poporului englez, fericire care, la sfarsitul secolului al XVIII‑lea, fusese compromisa printr‑o revolutie agricola si industriala, trebuie cau­tata explicatia acestui fenomen, ci printre urmatoa­rele cauze: a) Cum s‑a mai aratat, in Anglia o anu­mita identitate de moravuri apropia pe seniori de tarani. Seniorul francez isi pastrase privilegiile atunci cand isi pierduse functiile. 'El nu mai con­ducea - spune Tocqueville -, dar prezenta sa in parohie impiedica sa se stabileasca in locul admi­nistratiei sale o buna administrare parohiala'. Tara­nul englez era poate tot asa de sarac ca si taranul francez; dar, cu siguranta, se credea mai liber, b) Franta fiind dusmanul ereditar, orice idee care por­nea de la ea parea suspecta, orice invectiva impo­triva ei gasea o rezonanta in inimile englezilor, c) Natura principiilor de la 1789 era contrara spiritului englez. In adunarile franceze oameni ai legii si oameni de litere redactasera declaratii abstracte, enumerasera drepturile omului, parafrazasera Con­tractul social. 'Nu intru in aceste distinctii meta­fizice - spunea Burke. - Urasc pana si cuvintele care le desemneaza'. Si alta data: 'Nici o problema morala nu poate fi o problema abstracta'. d) Revo­lutia franceza distrugea edificiul construit in cursul secolelor de catre monarhie si voia sa ridice un alt edificiu, folosind numai materialele furnizate de ratiune. Or, gandirea englezului a fost (si ramane) esentialmente istorica. Burke repeta sub mii de for­me ca omul nu poate trai din micul capital al ra­tiunii sale si ca individul trebuie sa ceara oarecare credit de intelepciune bancii fondate, in cursul vre­murilor, de nenumaratele generatii de oameni, e) In sfarsit, o revolutie religioasa (revolutia metodista) venea sa dea o noua hrana spiritelor in Anglia. Re­volutia franceza era deista, anticrestina; aceasta trasatura o condamna in ochii claselor mijlocii si populare, 'carora le era frica sa‑si piarda religia', asa cum violenta ei o condamna in ochii aristocrati­lor, carora le era frica sa‑si piarda viata.

V. Incepand din 1793, partidul whig, despartit in doua, inceta sa mai conteze si se forma o coalitie nationala in jurul lui Pitt pentru a lupta impotriva contagiunii ideilor revolutionare si impotriva spiri­tului cuceritor al revolutiei franceze. La Londra, agentul francez Chauvelin complota impreuna cu cei nemultumiti, ii atata pe irlandezi, incerca sa dezor­ganizeze armata si se straduia sa pregateasca o re­volutie engleza. Reactia a fost puternica. S‑au restrans prin lege drepturile strainilor; Habeas corpus a fost suspendat; publicarea pamfletelor aspru pe­depsita. In fiecare sat se formau asociatii loialiste. Totusi, englezii n‑ar fi declarat, cum au facut mo­narhii continentali, un razboi de principiu revolutiei franceze daca aceasta n‑ar fi fost agresiva. Atata timp cat lucrul a parut posibil, Pitt isi afirma do­rinta de a ramane spectator si 'de a se bucura de neutralitate'. A dat dovada de o mare rabdare nefacand un caz de razboi din caderea Anvers‑ului. Cand Conventia i‑a asigurat pe delegatii revolutio­nari englezi ca se apropie ziua cand Franta va putea da ajutor unei Adunari nationale a Angliei, Pitt a tolerat si aceasta provocare. Dar cand Franta a hotarat sa deschida navigatia pe Schelde, raul An­vers‑ului, si sa ruineze astfel porturile olandeze. a trebuit sa actioneze. Un tratat solemn dadea asi­gurari Olandei impotriva unei asemenea amenintari. Pitt insusi il confirmase in mod solemn in 1781[2], iar guvernul francez in 1785. Conventia nationala franceza nu nega existenta tratatului, dar sustinea ca necesitatile firesti sunt mai tari decat contractele. Razboiul cu Franta devenea inevitabil. Pitt se mangaia cu ideea ca, din motive financiare, o astfel de campanie va fi de scurta durata. Dar razboiul avea sa tina douazeci de ani.

VI. Natura acestui razboi este destul de simpla. La inceput, Anglia, urmandu‑si politica traditionala, ia apararea aliatilor olandezi. Se opune ca Anvers‑ul si Belgia sa ramana in mainile unei mari puteri eu­ropene. Cucereste colonii noi si le apara pe cele vechi. Indeosebi sustine o campanie grea in Antile, unde pierde patruzeci de mii de oameni, mai mult din pricina bolilor decat in luptele propriu‑zise, cam­panie care se justifica numai prin importanta acor­data atunci plantatiilor de trestie de zahar, puternica sursa de bogatie. Apoi, incepand din momentul in care Napoleon domina scena, obiectivul Angliei nu mai este victoria asupra cutarei sau cutarei tari, ci infrangerea cuceritorului care ameninta sa distruga in Europa 'echilibrul puterii'. Pentru a treia oara in istorie, ea combate cea mai mare putere de pe continent; lupta impotriva lui Napoleon devine ur­marea fireasca a luptelor impotriva lui Filip al II‑lea si a lui Ludovic al XlV‑lea.





VII. Metodele de razboi ale Angliei nu se schimba mai mult decat obiectivele sale. Inainte de toate ea urmareste suprematia pe mare. Si o obtine pentru ca are o marina puternica si un corp de excelenti ami­rali: Hood, Jarvis, Nelson, care au dobandit cu totii, in razboiul cu America, experienta luptelor navale. Contrar celor ce se intampla in armata britanica, in marina competenta, si nu originea sociala, da drep­tul la comanda suprema. Collingwood este fiul unui negustor din Newcastle, Nelson al unui pastor de tara. Flota engleza avea o superioritate capitala asu­pra celorlalte marine ale continentului: Kemperfeldt o dotase recent cu acea 'carte de semnale', gratie careia devenea, in sfarsit, posibil ca un amiral sa conduca vasele sale chiar in timpul luptelor. Su­prematia asupra marilor avea sa ingaduie Angliei sa respinga orice invazie; sa‑si transporte trupele ori­unde gaseste ca‑i util; si, in sfarsit, sa impiedice orice nava de aprovizionare sa ajunga in porturile inamice.

VIII. In acelasi timp in care recurge la flota, Anglia recurge si la o alta arma favorita: subven­tiile acordate unor coalitii continentale. Metoda pare penibila si Bonaparte a vorbit cu dispret de 'aurul lui Pitt'. Dar Anglia nu avea decat zece milioane de locuitori, pe cand Franta avea douazeci si sapte de milioane. Mai putin bogata in oameni, avea nevoie de marinari chiar mai mult decat de soldati; era destul de firesc ca pentru razboiul pe continent sa incerce a gasi mercenari. Ea ajuta statele coalizate in doua feluri: prin daruri directe si imprumuturi autorizate. In realitate, cele doua metode erau iden­tice, caci niciodata n‑au fost achitate nici dobanzile, nici capitalul datoriilor de razboi. In total, subven­tiile acordate de Pitt Europei s‑au urcat din 1792 pana in 1805 la zece milioane de lire. Datoria publica a Angliei a crescut din 1793 pana in 1802 cu trei sute treizeci si patru de milioane, din care vistieria nu a incasat decat doua sute de milioane, caci obli­gatiile publice cu dobanda de 3% nu mai cotau in 1797 decat 47% din valoarea lor. Pitt a triplat toate impozitele, a facut apel la o contributie voluntara si, in sfarsit, a fixat un impozit asupra veniturilor, pe o baza extrem de larga, al carui cuantum se ridica la circa 10%. In vederea acestui razboi, tara a trebuit din nou sa se incordeze din rasputeri si numai imen­sele sale bogatii i‑au ingaduit sa mentina un efort care a pus‑o, in unele momente, fata in fata cu intregul continent.

IX. Inceputul razboiului a fost nefericit pentru Anglia. Revolutia crease un nou si puternic tip de armata. 'Sistemul francez de recrutare aduna spe­cimenele mijlocii din toate clasele, pe cand armata noastra era compusa din drojdia societatii', a spus mai tarziu Wellington. Pe mare, spaniolii si apoi olandezii s‑au alaturat francezilor; Anglia se vedea exclusa din Mediterana, ceea ce o priva de o mare parte din mijloacele sale de presiune asupra pu­terilor continentale. Atatati de ideile de egalitate predicate in Europa, marinarii din flota engleza s‑au rasculat. Fusesera totdeauna prost platiti, prost hra­niti, prost tratati. In 1797 cateva echipaje i‑au alun­gat pe ofiteri si au arborat drapelul rosu. Era mo­mentul in care, dupa patru ani de razboi, continen­tul facea pace cu Franta. Anglia era izolata, Irlanda in plina revolta, flota razvratita. Daca aceasta in­surectie ar fi fost cunoscuta de dusmani, Anglia ar fi fost pierduta. Pitt, insultat pe strazile Londrei, a trebuit sa‑si asigure o paza. Dar situatia a fost restabilita gratie unui amestec, destul de englezesc, de asprime si indulgenta. Razvratitii se transformara in invingatori. Batalia de la Capul Sao Vicente (1797) ii scapa pe Pitt de flota spaniola, cea de la Camperdown de flota olandeza. Va putea el oare sa recucereasca Mediterana? De cand pierduse Minorca, Anglia nu mai avea nici o baza in marea aceasta, de unde importanta pe care o avea pentru ea portul Toulon, pe care-l captura, dar care fu re­luat de francezi. Bonaparte, in drum spre Egipt, cuceri insula Malta, cea mai buna dintre bazele na­vale ale acelor timpuri, si se crezu asigurat ca va putea reface, in Orient, imperiul lui Alexandru. Dar nici o cucerire dincolo de mari nu poate fi pastrata de o putere care si‑a pierdut suprematia navala. Flota lui Bonaparte fiind distrusa de Nelson in rada portului Abukir, Anglia a capatat in urma acestei batalii Malta si Orientul. Sprijinindu‑se pe Malta si pe aliatii sai din Neapole, Nelson a putut exercita o presiune asupra Austriei, ale carei posesiuni ita­liene le ameninta. O data mai mult stapanirea Mediteranei avea sa‑i ingaduie Angliei sa formeze o coalitie continentala.

X. Daca Anglia era invingatoare pe mare, Bona­parte ramanea invincibil pe uscat. Inca din 1801 se gandea sa interzica 'perfidului Albion' accesul la pietele continentale. Se injgheba o liga de neutrali­tate armata intre puterile scandinave, Prusia si Rusia, pentru a protesta impotriva dreptului de per­chezitie pe care-l pretindeau englezii. Pentru a de­zagrega aceasta liga, care putea lipsi Marea Britanie de materii prime indispensabile flotei sale (cherestea, panza, franghii), Nelson a atacat flota daneza. Liga nordului s‑a prabusit, proiectul blocadei a devenit himeric. Primul Consul si primul ministru isi cu­nosteau acum limitele fortelor lor respective. Pacea se impunea. Ea era ingreuiata de pozitia critica si doctrinara a Angliei fata de sistemul francez. Numai Fox isi dadea seama de maretia lui Bonaparte. In ochii torylor el nu era decat un bandit corsican, despre care circulau cele mai absurde legende. Grenviile ii scria pe un ton insolent lui Talleyrand ca guvernul maiestatii sale nu putea avea incredere in asigurarile de pace ale primului consul. Politica putin rezonabila: daca Bonaparte nu era sincer in dorinta sa de pace, singurul mijloc de a dovedi nesinceritatea sa era acceptarea pacii. In 1801, Pitt, neputand obtine acordul regelui pentru admiterea catolicilor irlandezi in parlament, a parasit puterea. Addington, care i‑a urmat ('Pitt e fata de Addington cum e Londra fata de Paddington' se canta pe atunci), a dus tratative si a semnat pacea de la Amiens (1802). Era o grava infrangere diplomatica a Angliei. Ea pastra cateva cuceriri mai indepartate, ca Ceylonul, dar Franta ramanea in posesia malului stang al Rinului si a Belgiei, situatie pe care Anglia o suporta cu atat mai putin cu cat Bonaparte incepu sa caute imediat mijloacele de a transforma portul Anvers intr‑o baza navala si militara. In Mediterana, Anglia renunta la Minorca si fagaduia sa restituie Cavalerilor[3] Malta, ceea ce ar fi lipsit‑o din nou de orice baza navala. Ea a trebuit sa duca tratative cu orice pret, 'caci avea nevoie de un ragaz, oricat de scurt'. Dar, pe cand in ochii lui Bonaparte pacea de la Amiens era 'o pace finala', in ochii lui Pitt ea nu era decat un armistitiu. Dobandirea de catre Franta a Louisianei, expeditia din San‑Domingo, alianta cu Olanda au sfarsit prin a‑i supara pe en­glezi.



XI. De fapt, nimeni n‑a respectat tratatul de la Amiens. Anglia a pastrat Malta; Bonaparte, desi promisese ca va respecta statu quo‑ul european, de­venit seful Republicii Italia, anexa Piemontul, impuse protectoratul sau Elvetiei si prezida la trans­formarea Germaniei. Monitorul a publicat un raport amenintator cu privire la o 'misiune comerciala' a colonelului S bastiani in Orient. Englezii au aflat astfel ca primul‑consul nu renunta nici la Egipt, nici la India; hotararea lor de a pastra Malta, in dispretul tratatelor, a devenit si mai ferma. Dupa un ultimatum al lui Addington, in 1803, ostilitatile fura reluate. De asta data, Bonaparte, visand sa loveasca direct in Anglia, a adunat la Boulogne o armata de debarcare de doua sute de mii de oameni si a echipat o flotila de nave cu fundul plat pentru a‑si transporta armata dincolo de Canalul Manecii. Pentru a reusi i‑ar fi trebuit - ca odinioara ducelui de Parma si, mai recent, lui Choiseul - o escadra care sa ocroteasca timp de cel putin cateva ore transbordarea trupelor. Or, flotele franceza si spa­niola erau blocate in porturile Toulon, Rochefort, Brest, Cadix de catre Nelson, Cornwallis si Collingwood. Pana in vara anului 1805 ele ramasera acolo neputincioase, incapabile sa asculte de ordinele de concentrare pe care le dadea imparatul. (Devenise imparat in martie 1805[4].) In octombrie, dupa ce Napoleon renuntase la proiectele sale de invadare a Angliei si il forta pe austriacul Mack sa capituleze la Ulm, infrangerea navala franco‑spaniola de la Trafalgar, ultima mare batalie a corabiilor cu panze, in cursul careia a pierit Nelson, a dat Angliei pentru un secol stapanirea necontestata asupra marilor. (Flota daneza a fost capturata in 1807, la Copen­haga, in timp de pace, de catre englezi, care au nimicit astfel ultimele forte maritime din Europa.)

XII. Dupa Trafalgar si in tot decursul secolului al XlX‑lea, ideea de a ataca flota engleza va aparea absurda tuturor sefilor de stat si chiar si lui Na­poleon. Dar daca suprematia navala a metropolei este o conditie necesara de stabilitate a imperiilor coloniale, aceasta superioritate nu ajunge pentru a rezolva problemele continentale. La Trafalgar, Na­poleon si‑a pierdut coloniile si orice speranta de a pune mana pe drumul spre India; el va ramane totusi stapanul Europei. In zadar, Pitt, care revenise la putere, va pune pe picioare o coalitie dupa alta. A doua zi dupa Austerlitz a trebuit sa‑si recunoasca neputinta. Atunci a spus el, aratand o harta a Euro­pei: 'Strangeti harta asta, nu va mai fi buna timp de zece ani de azi inainte! In 1806 muri de sur­menaj si amaraciune, murmurand: 'O tara mea! in ce stare imi las tara!'

XIII. In duelul dintre Pitt si Napoleon, Pitt in­vinsese pe mare, imparatul pe uscat. Stapan pe Austria si Prusia, aliat cu Rusia, Napoleon avea sa incerce acum sa atinga in mod indirect puterea navala si comerciala a Angliei, interzicand vaselor engleze accesul in porturile continentale. Decretului din Berlin, care proclama blocada continentala, An­glia i‑a replicat prin Ordinele in Consiliu si a oprit orice comert maritim care nu trecea prin propriile sale porturi, chiar si comertul Statelor Unite. Masu­rile acestea au fost, de o parte si de alta, pricina unor mari suferinte. Ele au dus la un razboi intre Anglia si Statele Unite (1812). Europa nu se putea lipsi de produsele englezesti si coloniale, contra­banda se desfasura pe scara universala si profiturile erau atat de mari incat cele mai aspre pedepse n‑au putut s‑o stavileasca. Imparatul insusi a trebuit sa importe prin frauda mantale militare destinate Marii Armate. Industriile continentale, ca de pilda cea de bumbac, care aveau nevoie de materii prime aduse din alte tari s‑au vazut ruinate in folosul concurentei engleze. In schimb Anglia suferea de o criza industriala si comerciala. Europa, lipsita de produse cu care se obisnuise (tutun, zahar), incearca sa le cultive ea insasi. Zaharul din sfecla a inlocuit pe cel din plantatiile Antilelor, aducand imense pagube coloniilor britanice. In 1810‑1811 Anglia a fost bantuita de un somaj de proportii grave si au avut loc rascoale care amenintau sa ia proportii. Daca tarul n‑ar fi rupt in 1811 sistemul continental, poate ca Angliei i‑ar fi ajuns cutitul la os.

XIV. Dar blocada continentala a adus dupa ea caderea lui Napoleon, pentru ca l-a constrans pe imparat, care voia pace, sa continue razboiul. Incercand sa atraga Spania la realizarea planurilor sale, a gasit o tara de luptatori de guerila 'In care o mare armata murea de foame, si o mica armata se lasa batuta'. In Portugalia, tara utila Angliei ca punct de debarcare in Europa, sosira trupe engleze sub comanda lui Wellesley (dupa 1805 lord Welling­ton)[5], silindu‑i pe francezi sa se concentreze, ceea ce, intr‑o asemenea tara, trebuia sa duca la pieirea oricarui cuceritor. De fiecare data cand Soult si Suchet se vedeau obligati, pentru a rezista lui Wellington, sa paraseasca o provincie spaniola, aceasta se rascula. Maresalii imparatului au reusit sa-l impinga pe Wellington dincolo de linia de apa­rare de la Torres Vedras. Dar el a stiut sa folo­seasca imprejurarile si, printr‑o remarcabila utili­zare a armelor de foc, prin crearea unui vast camp de tragere, rezista victorios pe acea linie. Tactica lui Wellington consta intr‑o defensiva activa. Grosul trupelor ocupa o pozitie acoperita; numai tragatorii, in avanposturi, stateau in asteptarea coloanelor ina­mice. Sir John Moore instruise pe campul de la Shorncliffe unele regimente engleze in tactica luptelor 'de linie'; aceste trupe au invins la Dusaco, la Salamanca si mai tarziu la Waterloo. In 1814 Spania era pierduta pentru Napoleon. In acelasi timp fusese nevoit sa atace Rusia, care refuza si ea sa mentina blocada. Si au pierit acolo cei mai buni soldati ai sai. Cu ajutorul subventiilor engleze, Rusia, Prusia si Austria, dupa batalia de la Leipzig (octombrie 1813), il respinsera pana in Franta, unde imparatul, in pofida uimitoarelor succese ale campaniei de pe solul francez, s‑a vazut pana la sfarsit constrans sa abdice (1814). In timp ce aliatii discutau la Congre­sul de la Viena soarta Frantei, Napoleon, care fusese doar exilat pe insula Elba, se intoarse, ii alunga fara lupta pe Bourboni si porni un mars asupra Bruxelles‑ului. Wellington, cu o mica armata anglo‑germana, il invinse la Waterloo (1815).



XV. Batalia de la Waterloo reprezenta infrangerea revolutiei inarmate. Desi Napoleon se casatorise cu o arhiducesa, nu fusese niciodata considerat de 'bu­nii sai frati, imparatii si regii', decat un periculos aventurier. Scopul suveranilor Rusiei, Austriei si Prusiei la Congresul de la Viena a fost sa inconjoare cu o bariera de state‑tampon natiunea care le pro­dusese atatea temeri. Ei fondara un regat al Tarilor de Jos (Olanda‑Belgia), care dura pana in 1830; in­credintara Prusiei paza malului stang al Rinului; paza frontierei Alpilor reveni regatului Piemontu­lui si al Sardiniei, iar a Italiei de nord Austriei. Talleyrand, care se straduia sa limiteze sacrificiile Frantei, a gasit un sprijin destul de neasteptat in persoana plenipotentiarului englez: Castlereagh. Anglia, o data mai mult, pentru a mentine echili­brul puterii, lua parte invinsului, dupa victoria unei coalitii pe care ea o animase. Ea nu voia ca Franta sa fie prea slaba, nici Rusia prea puternica; ea nu era, ca puterile centrale, intr‑o panica pro­vocata de spiritul de conservare; obtinuse ce voia: Malta, Capul Bunei Sperante, Ceylonul si, mai ales, il doborase pe omul care i‑a rezistat si care a in­cercat sa obtina hegemonia asupra Europei; era satisfacuta. Totusi, nu l-a tratat cu generozitate pe Napoleon, care, dupa a doua abdicare, venise 'sa se aseze la vatra celui mai nobil dintre inamicii sai', si l-a lasat pana la moarte pe insula Sfanta Elena, intr‑o stare de saracie demna de mila. Aceasta comportare lipsita de noblete a provocat protestele a numerosi englezi, printre care si Byron.

XVI. Liberat de temerile sale, guvernul englez s‑ar fi dezinteresat bucuros de continent. Dar n‑a putut. Se formase o asociatie a natiunilor victo­rioase pentru mentinerea pacii de la Viena si a prin­cipiului legitimitatii. Anglia se vazu silita, impo­triva dorintei sale, sa faca parte din aceasta Sfanta Alianta. Dar nu dupa multa vreme intra in conflict cu partenerii sai. In ce priveste opera Congresului de la Viena, desi a durat mai mult decat obisnuiesc sa dureze asemenea edificii diplomatice, era des­tinata sa se destrame in cursul secolului al XlX‑lea. Negociatorii de la Viena au tinut seama de doua idei care le pareau esentiale: legitimitatea si echi­librul european. Neglijasera sentimentele nationale, a caror forta crescanda avea, dupa patruzeci de ani, sa arunce in aer intreg esafodajul cladit de ei.



Localitate din rasaritul Frantei unde, la 20 septem­brie 1792, fortele revolutionare au respins invazia armatei austro‑prusiene.

De fapt, tratatul s‑a incheiat in luna mai 1784. In 1781 Pitt nici nu era la putere.

Ordinul cavalerilor ioaniti (sau ospitalieri) se retra­sese pe rand din fata turcilor selgiucizi, apoi a celor oto­mani, in insula Cipru, apoi Rhodos (1310-1522) si, in cele din urma. pe la 1530, in insula Malta, de unde si numele de ordinul Cavalerilor de Malta.

Scapare inexplicabila pentru un autor francez. Napo­leon s‑a proclamat imparat printr‑un senatus‑consult din 18 mai 1804, urmat de un plebiscit al carui rezultat favo­rabil a fost anuntat oficial la 6 noiembrie 1804, urmand celebrul act al incoronarii la 2 decembrie 1804.

Inexact: titlul de lord Wellington i s‑a conferit in 1809.

Generali ai lui Napoleon.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate