Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
IRANUL ANTIC


IRANUL ANTIC


IRANUL ANTIC

Spatiul iranian este leaganul in care au evoluat mai multe civilizatii incepand din antichitate si pana in evul mediu. El ocupa o pozitie geografica avantajoasa sub aspectul contactelor cu importante centre de civilizatie precum cea mesopotamiana. Acest fapt poate explica evolutia relativ timpurie a comunitatilor umane care au populat zona si legaturile ce le-au stabilit cu cele din spatiul celor doua fluvii, Tigrul si Eufratul. Din aceste motive, studiul istoriei Persiei permite observarea stranselor legaturi care aceasta le-a avut cu istoria Asiriei si Babilonului, a Egiptului, Greciei si Romei, ca si a Bizantului si Islamului.

Acest intins spatiu a jucat rol de placa turnanta intre Asia Anterioara si mijlocie, India si Asia Centrala. Zona de contact intre Orient si Occident, Persia a asimilat sau a transmis experienta istorica a popoarelor vecine, creind la randul ei si difuzand manifestari de cultura si civilizatie originale.



1. Cadrul natural

Teritoriul Iranului se prezinta sub forma unui intins podis (cca. 3.000.000km5), strabatut de o zona desertica, cu doar doua cursuri de apa mai importante (Karoun si Hilmand) si putine oaze in partea nordica (Dacht-e Kevir). Podisul iranian este inconjurat de lanturi muntoase precum M. Zagros la vest, Elbourz la nord, Khorassan la est, Makran si Suleiman la sud si sud-est care permit accesul prin trecatori. Climatul excesiv continental cu ierni aspre si veri toride ingreunau conditiile de locuire.

Partea sudica a podisului este favorabila practicarii agriculturii prin utilizarea irigatiei in campia Elamului. Cultura pomilor fructiferi (par, piersic, mar, cais, migdal, smochin, curmal) era larg raspandita. Zona centrala constituia o regiune desertica, saraca in viata vegetala si animala. Partea nordica a spatiului iranian se preta, in buna parte, cresterii animalelor. Muntii care inconjurau podisul erau bogati in minereuri metalifere (fier, arama, plumb, staniu), roci nobile (marmura, alabastru), pietre semipretioase (cornalina, lapislazuri, turcoise), ca si in lemn de constructie.

Cai de acces importante facilitau circulatia in interiorul platoului sau cu spatiile invecinate (Mesopotamia, Asia centrala si bazinul Indusului).

Locuirea platoului iranian incepe din mezolitic pentru ca in mileniul IV i.Chr. sa atinga in partea sudica o dezvoltare deosebita. In documentele sumero-akkadiene aceasta zona era denumita Elam, nume care s-a extins si asupra populatiei, limbii si culturii. Descifrarea scrierii elamite a permis incadrarea elamitilor in grupul popoarelor asianice. Peste acestia, intr-un proces de migratie care are loc spre mijlocul mileniului II i.Chr., s-au suprapus, venind din spatiul est-caspic sau din Asia centrala, mai multe valuri de vorbitori de limbi indo-iraniene. Mezii s-au stabilit in partea occidentala a podisului, iar persii in cea rasariteana, de unde o grupare a acestora, inaintind spre vest, se instaleaza in Elam (Susiana).

Datorita conditiilor de mediu si clima proprii, nucleul central al celor trei mari imperii ale antichitatii iraniene (ahemenid, part si sasanid) a fost Babilonia.

2. Izvoare

Cunoasterea evolutiei civilizatiei din spatiul Iranului antic este facilitata de diferitele categorii de izvoare.

Lucrarile istoricilor greci si romani ne ofera informatii despre mezi si persi pentru o etapa relativ tarzie din evolutia acestora. Cucerirea regatului libian in urma victoriei lui Cyrus asupra armatelor regelui Cressus si impunerea controlului regelui persan asupra Asiei Mici si a oraselor grecesti de pe litoralul apusean al peninsulei explica in buna parte interesul manifestat de greci fata de noua forta politica care se ridica in Orient. Confruntarea directa dintre greci si persi in cadrul celor doua razboaie medice il determina pe Herodot, contemporan cu evenimentele, sa trateze in opera sa (Historii, Cartea IX) istoria celui mai redutabil dusman al lumii grecesti, Persia. Pentru o perioada mai tarzie, numeroase informatii ne ofera lucrarile unor istorici precum Xenophon, Strabon, Diodor din Sicilia, Arrian si Quintus Curtius.

O importanta fundamentala pentru cunoasterea religiei, culturii si civilizatiei persane are Avesta, cartea sacra a vechilor persi, datand din epoca ahemenida, dar redactata mai tarziu, sub sasanizi. Ea cuprinde o mare varietate de texte: liturgice sau telologice, de legislatie si morala, rugaciuni, psalmi, fragmente de legende etc.

Descifrarea scrierii cuneiforme a permis cunoasterea unor surse mult mai vechi. Textele elamite scrise pe tablite de argila descoperite in asezari (Susa, Sialkh etc.) sau numeroase inscriptii (47 de inscriptii aflate in zigguratul de la Tchoga Zambil), datate la sfarsitul mileniului III i.Chr. si inceputul celui urmator, ofera date interesante de natura economica, politica, sociala, culturala si religioasa. Lor li se adauga informatiile cuprinse in textele sumero-akkadiene si, pentru o etapa mai tarzie, cele de epoca ahemenida. Acestea din urma, de o mare varietate, constau din tablite de lut cu caracter economic-financiar (peste 30.000 descoperite in palatul de la Persepolis), tablite de fundatie (asa numita ACarta de la Susa"), inscriptii comemorative (marea inscriptie de la Behistun) sau funerare (Naqh-i-Rustam).

Izvoarele arheologice completeaza cu noi date continutul izvoarelor scrise. Dupa ce Pietro della Valle si Carsten Niebuhr fac cunoscute inscriptii copiate la Persepolis, inceputurile arheologiei persane sunt legate de numele lui Jacques de Morgan care a dezvelit Susa. Va urma apoi scoaterea la lumina a palatelor din celelalte capitale ale regatului ahemenid, Passargadai si Persepolis. Rezultatele cele mai spectaculoase au fost oferite de cercetarea monumentelor de epoca protoelamita si elamita, precum ansamblul de la Tchoga Zambil (oras fortificat cu un cartier de locuinte, palate, ziggurat, temple), cercetat de catre Roman Ghirsham (1951-1952). Pentru cunoasterea preistoriei pe platoul iranian importaanta este asezarea de la Tepe Sialk .

3. Elamul

Primele locuiri in sud-vestul spatiului iranian sunt atestate inca din mileniul V i.Chr. Elamul va cunoaste in mileniul IV (perioada protoelamita) o dezvoltare vertiginoasa, transformandu-se intr-un veritabil centru de civilizatie. Aceasta este urmare a dezvoltarii autonome a unor centre precum Susa, Godin Tepe sau Shahr-i-Iblis in delta raului Hilmand, favorizate de rolul jucat ca puncte cheie pe rute comerciale sau avantajate de bogatia in materii prime. Dezvoltarea unor structuri urbane este sugerat de rolul dobandit de aceste asezari ca centre de redistibutie in schimbul la mare distanta, de existenta unor mestesuguri specializate, de ierarhizarea societatii prin detasarea elitelor, de descoperirea unor cladiri monumentale si a arhivelor (tablite cu caracter economic si sigilii) care presupun aparitia unui aparat administrativ. Desi influentele suportate din aria sumeriana sunt puternice, in aceste centre se dezvolta o cultura proprie protoelamita. Daca utilajele din piatra sunt inca larg utilizate, la sfarsitul mileniului IV apar armele si uneltele din bronz. Ceramica, de un inalt nivel artistic, atesta in egala masura prezenta unei civilizatii avansate.

Dintre aceste centre doar Susa, cu asezarile si teritoriile care-i sunt subordonate, inregistreaza o evolutie continua datorata in buna parte rolului de prim ordin jucat in comertul cu Mesopotamia. Ca urmare, incepand cu a doua jumatate a mileniului II i.Chr., observam consolidarea autoritatii unei dinastii elamite la Susa si in teritoriul subordonat. Aceasta evolutie este stopata de tendintele expansioniste manifestate de regii akkadieni (Sargon I va cuceri si distruge Susa, iar Naram Sin, pe la 2160, va reduce Elamul la statutul de provincie a regatului akkadian, incredintata spre administrare unui guvernator). Acum istoria Elamului, sub aspect politic, administrativ, cultural si spiritual se desfasoara in stransa legatura si dependenta de cea a Mesopotamiei (patrunderea masiva a scrierii cuneiforme, limba elamita este inlocuita de akkadiana in administratie, zeitatile mesopotamiene sunt venerate alaturi de divinitatile traditionale).

Slabirea autoritatii regatului akkadian permite Elamului o perioada de redresare si inflorire deosebite, inaugurata de guvernatorul elamit Puzur-Ishushinak. Aceasta epoca, marcata de renasterea spiritului Anational" (reintroducerea elamitei, elaborarea unei politici expansioniste, preocuparea pentru realizarea unor lucrari de prestigiu: temple, palate), este intrerupta de ridicarea dinastiei a III-a din Ur.

In mileniul al II-lea i.Chr. se produc unele evenimente care vor marca evolutia Elamului: migratia iranienilor care ocupa platoul central, intinzindu-se spre apus pina la M. Zagros; ridicarea Babilonului care reuseste prin Hammurabi sa subordoneze pentru un timp Elamul si ocuparea spatiului mesopotamian de catre kassiti care determina o noua configuratie politica in zona. Elamitii vor profita de acest ultim moment, inaugurand perioada de apogeu din istoria lor sub dinastia instituita de Igihalkides. Este perioada cand, invingand Babilonul, Elamul va domina pentru un timp intreaga vale a fluviului Tigru. Pe plan intern noua dinastie atinge apogeul prin regele Untash-Napirisha, constructorul zigguratului de la Tchoga Zambil.

Ulterior, teritoriul elamit, dupa o perioada de declin, va intra in structura unor forte politice care domina, rand pe rand, zona: asirienii prin Sargon II si Assurbanipal si persii. Ultimii se pare ca patrund la inceput in Susiana in calitate de mercenari. In platoul iranian se derula procesul de structurare a formatiunilor politice mede si persane. De distrugerea puterii elamite reusesc sa profite mezii. Aflati intr-un proces mai avansat de restructurare, organizindu-se militar, acestia vor participa la coalitia ce va determina infringerea definitiva a Asiriei (612).

4. Dominatia mezilor

Spre sfarsitul mileniului II i.Chr., in spatiul Iranului de nord au patruns triburile indo-europene ale mezilor si persilor. Din sec.IX i.Chr. mezii si persii sunt mentionati in analele asiriene (Ameda" si Aparsua") in regiunea din preajma lacului Urmia ca vasali ai regelui Salmanassar III (836 i.Chr.), caruia ii plateau tribut. Dupa Herodot, mezii, un popor de pastori avand ca nucleu familia in care autoritatea suprema o detine tatal, erau divizati in sase triburi care se asociaza in caz de primejdie. Nevoia de a rezista atacurilor intreprinse de asirieni pentru a-i subordona, deosebit de agresive sub Tiglatpalassar I, a determinat triburile mezilor sa se federalizeze. Si regii din Urartu, intr-o perioada de decadere a regatului asirian, in sec. VIII i.Chr., au desfasurat mai multe campanii militare impotriva teritoriului iranian, pentru a supune zona din jurul lacului Urmia. La randul lor, scitii, aliatii asirienilor condusi de Assurbanipal, reusesc sa cucereasca, pentru scurt timp, teritoriile mezilor.

Potrivit unei traditii, transcrisa de Herodot, spre sfarsitul sec.VIII i.Chr. Deiokes, amintit si de analele asiriene (sub numele de Daiaukku), a jucat un rol de prim ordin in procesul unirii triburilor mezilor. El intreprinde prima incercare de unificare a triburilor si de razvratire impotriva asirienilor, actiune dejucata de interventia lui Sargon II (715). Se pare ca adevaratul fondator al statului med a fost urmasul sau Khsathrita (Phraortes, cum il numeau grecii). Aceeasi traditie aminteste ca celor doi regi li s-ar datora fundarea capitalei (Ecbatana), organizarea vietii la curte, constituirea aparatului administrativ si organizarea armatei. Statul mezilor, confruntat cu un atac al scitilor, se va consolida in perioada urmatoare.

Primul conducator al regatului med care isi impune autoritatea asupra vecinilor a fost Cyaxares (625-585). Acesta organizeaza o armata puternica dupa modelul asirian, cu ajutorul careia consolideaza hotarele septentrionale ale Mediei, zdrobind puterea militara a scitilor, stabiliti aici mai de mult timp. El va supune si celelalte triburi iraniene, in primul rand persii, uzand de sistemul relatiilor de tip vasalic. Apoi, o politica abila i-a facilitat incheierea unei aliante cu Nabopalassar, guvernatorul asirian al Babilonului. Cu sprijinul acestuia, Cyaxares cucereste capitala Ninive (612), determinand sfarsitul puternicului regat asirian. El anexeaza si posesiunile asiriene din Asia Mica, pana la fluviul Halys (azi Kazal Irmak), precum si cele din nord-estul Golfului Persic, fostul Elam. Cyaxares transforma Media, pentru scurt timp, intr-o mare putere a Orientului mijlociu. Babilonul dobandeste autoritatea asupra unei bune parti din Mesopotamia.

Pentru extinderea dominatiei asupra Asiei Mici, succesorul sau Astyages (585-550) va relua ofensiva. Dupa cinci ani de confruntari, eclipsa de soare produsa chiar in timpul unei batalii de pe raul Halys (25 mai 585 i.Chr, prevazuta de Thales din Milet) a determinat incetarea ostilitatilor si stabilirea granitei intre sferelor de influenta pe acest curs de apa. Doar Cyrus cel Mare va reusi sa depaseasca aceasta bariera, subordonand intreaga Asie Mica.

5. Inceputurile civilizatiei persane. Regatul ahemenid

Intre timp, cele 10 triburi ale persilor, stabiliti in sud-estul podisului, s-au organizat intr-o uniune ce-si consolideaza puterea. Benefice sub aspectul evolutiei au fost legaturile cu vecinii lor, elamitii. Slabirea ulterioara a puterii mezilor, datorata probabil conflictului cu Babilonul, ofera posibilitate persilor sa se rascoale, inlaturand dominatia acestora. Ascensiunea persilor si constituirea puterii persane este legata de Cirus II (559-530), din neamul Ahemenizilor. Dupa victoria obtinuta asupra mezilor condusi de Astyages (550 i.Chr.), Cyrus cucereste Ecbatana si transforma Media in provincie a statului persan. Respectand traditiile si valorile mezilor si pentru integrarea acestora in noua structura politica, Cyrus recunoaste Ecbatana drept una din capitalele regatului sau. De asemenea, preia experienta acestora din domeniul administratiei, organizarii armatei si a vietii de curte. Astfel, mezii supusi, vor intra in structura noului stat, bucurandu-se de o situatie privilegiata. Armata persana organizata de Cyrus dispunea, ca forta de soc, de unitati de cavalerie, cu o mare mobilitate si capacitate de lupta. In centrul tarii persilor, Cyrus II a pus sa i se ridice noua resedinta, Pasargade (ATabara persilor").

Victoria asupra mezilor ii aduce in administrare lui Cyrus un intins teritoriu (Media, nordul Mesopotamiei, fostul regat Urartu si partea din Asia Mica pana la raul Halys). Ambitiile sale depaseau insa dimensiunile acestei mosteniri. De la Pasargade si Ecbatana, Cyrus conducea un adevarat imperiu pentru extinderea caruia a luptat pana la sfarsitul vietii.

Ridicarea rapida a unei noi si temute forte politico-militare in Orient il determina pe faraonul Amosis sa incheie o alianta cu Lydia si Babilonul, impotriva Persiei. Cyrus va reusi sa infranga, rand pe rand, noii sai adversari. Dupa victoria obtinuta in anul 546 i.Chr. asupra lydienilor condusi de Cressus, regele persan ocupa capitala Sardes si anexeaza Lydia. Apoi, supune si orasele grecesti de pe litoralul vestic al Asiei Mici.

Profitand de conflictul dintre Nabonide, ultimul suveran caldeu si preotimea zeului Marduk, in al carui aparator se erijeaza, Cyrus incepe apoi ofensiva impotriva regatului babilonean. Dupa ce infrange armata condusa de Beisazar, ocupa, fara lupta (538 i.Chr.), Babilonul, anexand si posesiunile acestuia din Siria si Palestina. Prin promulgarea unui edict babilonean, Cyrus va inaugura o noua politica de legitimare pentru regele persan, politica ce se materializeaza prin preluarea titulaturii regale neobabilonene. In acest context, ideea de cucerire se estompeaza in favoarea celei de continuitate si legitimitate. El se intituleaza acum drept Aregele cel mai puternic peste Sumer si Akkad, regele celor patru parti ale lumii", inscaunandu-se astfel ca succesor al regilor akkadieni si asirieni.

Pentru extinderea granitelor vestice ale imperiului sau, Cyrus pregateste cu atentie o viitoare campanie militara impotriva vaii Nilului. Pentru materializarea acestui plan, permite revenirea in Palestina a iudeilor si fenicienilor, stramutati de Nabucodonosor in Babilonia. De asemenea, da libertate iudeilor sa-si refaca fosta capitala, Ierusalim, care dobandeste o larga autonomie. Astfel, prin crearea unui curent de opinie favorabil, Iudeea putea deveni un avantajos cap de pod pentru o viitoare invazie a Egiptului, iar fenicienii l-ar fi putut sprijini, cu flota, in actiunea proiectata.

Dificultatea unei expeditii impotriva Egiptului, ce i-ar fi imobilizat un timp fortele militare principale, il determina pe Cyrus ca prin initierea unei campanii in rasarit (545-539) sa-si concentreze atentia asupra granitelor de nord-est, delimitate de fluviul Yaxartes (azi Sar Daria), impotriva navalitorilor nomazi. Dominatia asupra partii orientale a imperiului, datorita structurilor geografice si social-politice caracteristice zonei, era nesigura. Interesul pentru acest spatiu era dictat de nevoia protejarii unui drum strategic si comercial de mare importanta care facea legatura intre Ecbatana si Bactria. Respectarea de catre Cyrus a unei largi autonomii locale pentru populatiile din provinciile orientale ale imperiului era dublata de numirea unor guvernatori legati de familia regala prin nastere sau casatorie. Intr-o expeditie purtata probabil in regiunea fluviului Iaxartes, Cyrus isi va gasi moartea (529) in efortul de a stavili incursiunile unor popoare nomade, precum sacii si masagetii. Meritul sau incontestabil consta in construirea celui mai grandios si solid edificiu politic cunoscut pana atunci in antichitate.

Tronul revine fiului sau, Cambyses (529-522 i.Chr.), care continua actiunile ofensive ale lui Cyrus, organizand cu grija campania de cucerire a Egiptului. In acest scop, incheie o alianta cu tiranul insulei Samos, Policrate. Dupa ce il infrange pe faraonul Psametic II in batalia de la Pelusium, din Delta Nilului, Cambyses ocupa orasul Memphis si se proclama drept urmas al faraonilor (525 i.Chr.). Intregul Egipt este transformat intr-o satrapie persana. Continuarea atacurilor in vest spre oaza lui Ammon, care i-ar fi deschis drumul spre Cyrene si, mai departe, spre Cartagina si spre sud, in Nubia, nu sunt incununate cu succes. O revolta antipersana a egiptenilor determina aspre represalii (daramare de temple), actiuni care stau, probabil, la baza imaginii de despot vanitos, abuziv si crud transmisa posteritatii de istoriografia antica.

Izbucnirea in Persia a unei rebeliuni a mezilor condusi de Gumata (522 i.Chr.) il determina pe Cambyse sa paraseasca in graba Egiptul, dupa ce a incredintat administrarea noii satrapii unui guvernator. Moartea lui Cambyses in timpul marsului de intoarcere a determinat o criza dinastica, care se va incheia o data cu preluarea puterii de catre Darius, fiul satrapului Partiei, Histaspe, reprezentant al ramurii rasaritene a dinastiei Ahemenizilor, sprijinit de aristocratia persana. Acesta l-a inlaturat pe uzurpator (sept. 522 i.Chr.), ocupand tronul imperial (522-486). Rascoalele indreptate impotriva autoritatii centrale, izbucnite, in timpul evenimentelor tulburi ale anului 522 i.Ch., in Babilonia, Armenia, Arachosia, Partia, Hircania sunt reprimate, pacea fiind restabilita.

Darius continua politica de cuceriri practicata de regii ahemenizi. Spre rasarit, anexarea Punjabului (519 i.Chr.) ii aduce controlul asupra vaii Indusului.

Doua probleme majore (lumea greaca si pericolul scitic) vor capta atentia regelui persan in urmatorii ani. Expeditia impotriva scitilor din zonele nord-pontice (514-513 i.Chr.) - prilej cu care sunt mentionati, printre populatiile care s-au opus AMarelui rege" si getii de la Dunarea de Jos -, desi esuata, are ca urmare stabilirea controlului persilor asupra Bosforului si Dardanelelor, precum si a coastelor Traciei.

Acum se cristalizeaza noua directie a expansionismului ahemenid: lumea greaca, insulara si continentala, care, implicata in sprijinirea Miletului, va duce la confruntarea in cadrul a doua razboaie, cunoscute sub numele de Arazboaiele medice".

Rascoala oraselor grecesti din Asia Mica, in frunte cu Miletul, impotriva stapanirii persane (500-494 i.Chr.), sprijinita de Atena si Eretria, ofera lui Darius pretextul interventiei in Grecia. Prima expeditie impotriva Eladei, condusa de generalul Mardonios (492 i.Chr.), desi sodata cu distrugerea flotei persane in timpul unei furtuni langa Muntele Athos, are ca urmare consolidarea dominatiei ahemenide in Tracia, cucerirea insulei Thasos si recunoasterea de catre Macedonia a suzeranitatii persane. A doua expeditie din cadrul primului razboi medic, pusa sub comanda satrapilor Datis si Artaferne cel Tanar, debarca corpul expeditionar persan in Atica, pe campia mlastinoasa de la Marathon. Acesta sufera o rasunatoare infrangere din partea celor 11.000 de atenieni si plateieni condusi de Miltiade (12 august 490 i.Chr.).

Rascoala antipersana a Egiptului (486 i.Chr.), apoi moartea lui Darius, intrerup temporar ofensiva impotriva lumii grecesti.

Urmasul sau, Xerxes (486-465 i.Chr.), inca din primii ani de domnie se confrunta cu rascoala Egiptului si a Babilonului (482), ce sunt reprimate cu o rara cruzime. Celor doua tari le impune statutul de simple satrapii.

Domnia lui Xerxes este marcata de accentuarea trasaturilor despotice in sistemul de guvernare ahemenid. Politica de toleranta fata particularitatile etnice, religioase si culturale ale populatiilor supuse, promovata de predecesorii sai (Cyrus si Darius), cedeaza locul unei asupriri tot mai nediferentiate.

Dorinta de a fi la inaltimea gloriei tatalui sau il determina pe Xerxes sa reia pregatirile pentru marea campanie impotriva Greciei. In fruntea unei impresionante armate el trece, in iunie 480 i.Chr., pe un pod de vase, Hellespontul. Cei aproximativ 180.000 de combatanti, insotiti de-a lungul coastei de 1.200 de nave, traverseaza Tracia, apoi Tessalia si infrang la Thermopile rezistenta eroica a regelui spartan Leonidas. Primele succese, la care se adauga apoi cucerirea, jefuirea si incendierea Atenei, sunt insa anulate de victoria flotei grecesti in batalia de la Salamina (septembrie 480 i.Chr.). Armata persana, ramasa in nordul Greciei sub comanda generalului Mardonios, este infranta decisiv in batalia de la Plateea (479 i.Chr.). Aceeasi soarta o cunoaste si flota ahemenida in confruntarea de la Mycale (479). Astfel, visul regilor ahemenizi de subordonare a lumii grecesti se destrama, iar constituirea Ligii de la Delos, condusa de Atena, va marca declinul puterii persane in M. Egee.

5.3. Declinul puterii persane

Urmasul sau, Artaxerxes I (465-425 i.Chr.), ocupa tronul in urma unei revolte de palat. Fiscalitatea apasatoare impusa de noul rege provoaca numeroase nemultumiri ce rabufnesc in rascoale locale, precum cele din Bactria, Siria sau Egipt. Acesta din urma, sprijinit de Atena, isi dobandeste pentru un deceniu (465-454 i.Chr.) independenta. Satrapii locali tind sa-si sporeasca puterea in dauna autoritatii centrale, subminand astfel unitatea imperiului si prestigiul suveranului.

Cu domnia lui Artaxerxes I se profileaza inceputul declinului imperiului ahemenid. APacea lui Callias", incheiata cu Atena in 449 i.Chr., marcheaza oficial sfarsitul razboaielor medice, Artaxerxes recunoscand autonomia oraselor grecesti din Asia Mica.

Dupa disparitia lui Artaxerxes I, dezmembrarea imperiului ahemenid nu mai poate fi oprita. Fiul si urmasul sau, Xerxes II a fost ucis dupa doar 40 de zile de domnie. Sub Darius II (423-404 i.Chr.) intrigile de palat dominau curtea regala. Doar imensul tezaur al persilor si dezbinarea lumii grecesti au salvat, pentru un timp, imperiul persan de la prabusire. Trupe de mercenari greci au supus, pentru Darius II, orasele grecesti, aliatii Atenei, din Asia Mica. Sume consistente date de regele persan sustin Sparta pentru a infrange hegemonia Atenei si pentru a o obliga la capitulare la sfarsitul razboiului peloponesiac (404 i.Chr.).

Artaxerxes II (404-359 i.Chr.), urmasul lui Darius II, la scurt timp dupa ocuparea tronului, are de infruntat insurectia fratelui sa, Cyrus cel Tanar, guvernator al provinciilor din Asia Mica. Rebeliunea se sfarseste prin moartea pretendentului in batalia de la Cunaxa. Cu toate eforturile militare depuse, Artaxerxes II nu poate impiedica corpul de mercenari greci ('cei zece mii'), condusi de Heirisphos si de istoricul Xenofon, care luptasera la Cunaxa in tabara lui Cyrus cel Tanar, sa-si croiasca drum, timp de sapte luni, din Mesopotamia si pana la tarmul M. Negre, spre a reveni in patrie.

Artaxerxes II se confrunta cu incercarea Spartei, victorioasa in razboiul peloponesiac, de a se erija in aparatoare a cetatilor grecesti din Asia Mica. In fata ofensivei corpului expeditionar spartan, care opereaza in Ionia - condus de generalii Tibron (399) si Dercilide, apoi de regele Agesilaos II (396), Artaxerxes incurajeaza si subventioneaza rezistenta antispartana a polisurilor grecesti (Theba, Atena, Argos), fapt ce contribuie la declansarea razboiului corintic. De asemenea, sprijina reconstructia flotei ateniene care iese victorioasa in confruntarea de la Cnidos (394) asupra celei spartane. El va juca un rol decisiv si in incheierea Apacii lui Antalcidas" (387/386 i.Chr.), numita si Apacea regelui". Semnata la Susa, pacea a pus capat ostilitatilor dintre polisurile grecesti, consfintind totodata suzeranitatea persana asupra oraselor grecesti din Asia Mica, ca si asupra insulei Cipru.

Un semn al accentuarii declinului imperiului persan il constituie incapacitatea lui Artaxerxes II de a inabusi revolta Egiptului, declansata in 404 i.Chr. si anevoioasa pacificare a satrapiilor din Asia Mica (Bithinia, Caria, Lydia, Mysia, Pisidia), din anul 368 i.Chr.

Succesorul sau, Artaxerxes III (359-339 i.Chr.), personalitate energica si cruda, incearca sa restaureze puterea si prestigiul autoritatii centrale, deteriorate grav in prima jumatate a sec.IV i.Chr. Prin masuri ferme, reuseste sa anihileze tendintele de autonomie ale guvernatorilor proviciali, obligandu-i sa renunte la trupele lor de mercenari. Inabusa apoi rascoala Sidonului, a Palestinei si a Feniciei, ca si secesiunea Egiptului (343), care, dupa 65 de ani de independenta, este transformat din nou in satrapie persana.

Artaxerxes III incearca sa duca o politica activa si in M. Egee, beneficiind de destramarea celei de a doua ligi delio-atice (355), dar subestimeaza pericolul ce-l reprezenta ascensiunea Macedoniei, motiv pentru care nu va sprijini Atena in lupta sa antimacedoneana.

Ultimul ahemenid, Darius III (336-330 i.Chr.), este ridicat la tron de atotputernicul vizir Bagoas (ucigasul lui Artaxerxes III). In anul 334, tanarul si energicul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, traverseaza Hellespontul in fruntea unei modeste armate (30.000 de pedestrii si 5.000 de calareti), patrunzand in imperiul persan. Darius III, monarh lipsit de personalitate, slab si nehotarat, nu a reusit sa reziste geniului si impetuozitatii regelui macedonean. Dupa ce armata satrapilor din Asia Mica este infranta la Granicos (334), Darius, in fruntea unei ostiri, superioare din punct de vedere numeric, il infrunta pe Alexandru la Issos (333), la portile Siriei. In fata sarjelor cavaleriei macedonene, Darius fuge de pe campul de lupta, inainte ca soarta bataliei sa fi fost decisa, abandonand in mainile invingatorului tabara si familia regala. Doi ani mai tarziu, in Mesopotamia, la Gaugamela, in vecinatatea Tigrului, Darius se este infrant pentru a doua oara cu Alexandru cel Mare.

Victoria de la Gaugamela si asasinarea lui Darius III marcheaza sfirsituul imperiului persan, al carui teritoriu va intra in componenta noii structuri politice, imperiul macedonean, invingatorul, Alexandru Macedon, considerandu-se un succesor legitim al Ahemenizilor.

Elemente de cultura materiala si spirituala

1. Statul si administratia

Influentat de Sumer, Elamul cunoaste o evolutie asmanatoare prin constituirea-orasului-stat, Susa. Datele restranse de care dispunem nu ne permit recostituirea structurilor regatului elamit. El isi constituie o administratie centralizata avand centrul puterii la palat. Limbile utilizate de admninstratie erau elamita, iar apoi, datorita evolutiei politice, akkadiana, ca si doua sisteme de scriere (elamit si cuneiform).

Din analiza titulaturii putem deduce natura regalitatii elamite (regele detinea calitatea de trimis si reprezentant al zeului; caracterul ereditar al regalitatii; tendinta de sacralizare a persoanei regelui prin asocierea numelui unei divinitati).

Preluarea puterii politice de catre noii veniti (mezii si persii) determina o consolidare a structurilor statului. Rolul mezilor in acest proces il deducem din faptul ca terminologia administrativa, fiscala si militaa, categoriile de rang, ca si protocolul de la curte, utilizate in regatul persan, sunt de origine meda. Daca luam in considerare natura legaturilor personale dintre rege si slujitori, ca si natura regalitatii, putem presupune ca in definirea structurilor statului mezii au preluat unele elemente de la asirieni. Aceasta ar explica si marea putere detinuta de aristocratie in regatul med. Datorita unor motive de ordin geografic, politic si etnic, regiunile orientale beneficiau de un tratament special, detinand o mai larga autonomie.

Daca Cyrus cel Mare, dupa inlaturarea puterii mezilor, pastreaza o structura federala de conducere, Darius I, pentru o mai eficienta guvernare a intinsului imperiu, adopta o noua formula administrativa. Teritoriul regatului care se intindea de la M. Mediteraneana, la fluviul Indus si din valea Nilului, la M. Caucaz a fost impartit in unitati administrative si fiscale numite satrapii (peste 20 la numar). Acestea erau legate de resedintele regale de la Susa si Persepolis printr-un sistem de drumuri, care asigurau transmiterea cu rapiditate a stirilor, a ordinelor, ca si deplasarea trupelor, inlesnind in egala masura si legaturile comerciale. Cel mai vestit drum regal era soseaua Sardes-Susa-Persepolis, in lungime de 2.400 km. Cresterea controlului si a supravegherii diferitelor zone ale regatului persan era asigurata prin desemnarea in functia de guvernator (satrap) al fiecarei provincii a unor persoane din anturajul regelui (rude de sange sau prin alianta). In puncte nevralgice sau de interes strategic major, uneori era numit ca guvernator chiar printul mostenitor (in Babylon a fost instalat Cambyse). Deoarece guverna intinse tinuturi cu o structura etnica, social-economica si religioasa eterogena, Darius a introdus si o serie de reforme cu caracter economic, financiar, militar, religios) prin care se urmarea uniformizarea acestei lumi in vederea asigurarii unitatii statale si pentru intarirea puterii centrale.

Alaturi de satrap, in atributia caruia cadea administratia civila (subordonat direct regelui, raspundea de perceperea darilor stabilite si de aplicarea justitiei), se afla guvernatorul militar al provinciei, care depindea direct de rege si un secretar numit de Palat care avea misiunea de a tine legatura direct cu casa regala. Limba administratiei era arameica. Obligatiile fiscale si militare ale fiecarei provincii erau fixate in raport cu resursele tarii respective. Pentru a-i controla pe satrapi si a le verifica obedienta, regele dispunea de un corp special de inspectori, investiti cu autoritate si putere, numiti Aochii si urechile regelui". Criteriul de care se tinea cont in desemnarea functionarilor era loialitatea fata de rege. Pentru satrapiile orientale, greu subordonabile, motiv pentru care li se acorda o anumita autonomie, garantarea supunerii si mentinerea ordinii era asigurata prin depunerea juramantului solemn cu prilejul ceremoniilor Anului Nou. Acest act special era insotit de daruri care reprezinta expresia materiala a loialitatii. Cu toate eforturile unificatoare depuse, lumea persana datorita unor cauze diverse (de natura economica, politica sociala, etnica, culturala si religioasa) a ramas extrem de diversa si fragmentata, aceasta constituind principala slabiciune a imperiului.

Puterea propriu-zisa in regatul persan era concentrata in mainile regelui, monarhul absolut. In exercitarea acesteia el era sustinut de Aconsiliul celor sapte", organismul cel mai important, constituit din conducatorii triburilor nobile persane. Din randul acestui consiliu era desemnat functionarul avand pozitia urmatoare dupa rege (hazarbadh), al carui statut era asemanator vizirului.

Regalitatea persana prezinta cateva paticularitati distincte (caracterul modest al titulaturii; criteriul ereditar nu era exclusiv; succesorul era desemnat din clanul regal; obligativitatea provenientei regelui dintr-o casatorie considerata legitima: mama sa apartina unuia dintre membrii consiliului celor sapte; desemnarea succesorului in timpul vietii tatalui). Incepand cu Darius I se adauga o alta conditie pentru legitimarea succesiunii: dobandirea gratiei divinitatii (a lui Ahuramazda, care figureaza pentru prima data in inscriptia de la Behistun).

Natura absolutista a puterii regale rezulta si din faptul ca regele constituia unica sursa a dreptului. Hotararile sau edictele sale deveneau legi imuabile, care preinzand ca sunt Ainspirate" de zeitatea suprema, se considera ca exprimau vointa divinitatii insasi. Din aceste motive, nu putem sustine existenta unui cod de legislatie persana compact si organic.

Exercitarea puterii absolutiste de catre rege, in acelasi timp si garantul acesteia, era asigurata de o puternica armata. Pe langa garda personala a regilor persani, formata de 4000 de pedestrasi si calareti, provenind din randul nobilimii, singurul corp de armata permanent il formau cei 10.000 de calareti de elita , cunoscuti sub numele de Anemuritori". Nucleul si forta armatei persane era data de cavalerie, recrutata din randurile nobilimii. In lupta aceasta era sprijinita de trupele de arcasi calare, de arcasii care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefantilor si de marea masa a pedestrasilor.

2. Economia si societatea

In regatul elamit economia de tip palatial avea ca principale sectoare controlate de regalitate schimburile comerciale efectuate la mare distanta si mestesugurile (olaritul, metalrgia, prelucrarea pietrelor semipretioase etc.). In unele zone (Susiana), practicarea agriculturii pe domeniile regale constituia un sector economic important. Si in Persia putem vorbi de o economie palatiala centrata pe exploatarea domeniului regal, extins prin cucerire, pe fuctionarea unor ateliere mestesugaresti (nu regale, de tipul celor cunoscute in statele Orientului Apropiat) in teritoriile supuse care plateau in produse tributul datorat suveranului. Puterea economica a regelui se baza si pe perceperea tributului, primirea darurilor oferite in cadrul unui ceremonial deosebit care erau pastrate in tezaurele capitalelor persane (Susa, Persepolis) si pe dreptul de a emite monede (din aur - daric sau argint - sigloi) incepand cu Darius I. Aceste monede insa nu au avut o functie economica deosebita si o circulatie mai larga datorita nivelului diferit de dezvoltare economica, a unei economii lipsite de unitate (coexista o economie de schimb in partea vestica, in orasele-state grecesti din Asia Mica in primul rand, alaturi de o economie pastorala prezenta in regiunile orientale ale imperiului).

Comertul persan a fost stimulat ca urmare a realizarii unei unitati politice a Orientului Apropiat, de crearea unei bune retele de transport si comunicatie, a introducerii pe intreg teritoriul imperiului a unui sistem unic de masuri si greutati, ca si de utilizarea monedei.

Societatea medo-persana, conform structurii trifunctionale elaborate de Dumezil, este formata din: a) Clasa sacerdotala constituita din magi, de origina meda, organizata ierarhic, se bucura de un inalt prestigiu conferit defunctia sa spirituala si de influenta ce o avea in viata politica (rol important in ceremonia de intcoronare a regilor ce avea loc la Passargadai), economica si sociala. Dispunea de intinse proprietati si de venituri provenite din dijme, taxe rezultate din indeplinirea unor acte de cult, din donatii etc. b) Clasa conducatorilor militari si a inaltilor functionari ai statului. Proveneau din randurile aristocratie, calitate care le conferea privilegii ereditare. Acestei categorii i se alatura persoane din administrarea palatului care nu erau intotdeauna de origine persana, oamenii regelui si sefi locali numiti ca satrapi. c) clasa producatorilor, a oamenilor liberi.

2.1. Cultura

Evolutia istorica a determinat ca in podisul iranian sa se succeada in timp doua culturi distincte: elamita si medo-persana.

Cu toate influentele sumero-akkadiene suportate, cultura elamita da dovada originalitatii si complexitatii ei. Pentru domeniul arhitecturii civile si religioase, complexul de la Tchonga Zambil, considerat capitala religioasa a Elamului, este reprezentativ. Orasul, fortificat, avea trei incinte succesive. Mai multe porti permiteau accesul spre cartierul rezidential si spre palate sau spre cartierul sacru (cu temple si un ziggurat) aflat in centrul asezarii. Semnificative sunt si descoperirea unor parti din unele palate databile la inceputul mileniului II, precum si a palatului din sec. XIII i.Chr. (sala de receptie avea o pozitie centrala in planul palatului; folosirea boltilor cu deschidere larga si predilectia pentru sali hipostile cu coloane din lemn). Ca tehnici de constructie, elamitii au utilizat caramida arsa legata cu bitum, iar pentru decoratia monumentala, caramizile smaltuite.

Arta persana, datorita unor factori de ordin istoric, cultural si etnic se constituie prin imprumutul, preluarea sau asimilarea unor elemente de cultura apartinand popoarelor subordonate (elamiti, asiro-babiloneni, greci, egipteni etc.) sau provenind din arii de cultura cu care se afla in contact. Acest fapt a determinat ca arta persana sa fie o arta compozita, de caracter eclectic, in care sunt amalgamate conceptii, stiluri, motive si tehnici comune altor arii culturale.

Datorita absentei templelor, arhitectura persana ne este cunoscuta in principal datorita dezvelirii marilor palate ridicate in capitalele regatului (Passargadai, Persepolis si Susa), pe esplanade special amenajate. Acest domeniu evidentiaza cel mai clar spiritul eclectic al persilor, capacitatea lor de a asimila diverse influente. Atat planul, tehnica de constructie, cat si decoratia monumentala exterioara a palatelor persane, denota folosirea modelului mesopotamian (asiro-babilonean). Situatia este datorata faptului ca la ridicarea acestora au fost utilizati elamitii ca mana de lucru calificata. Partea principala a palatului de la Persepolis o constituia sala tronului, de forma patrata (latura de 43,50 m), al carui plafon din lemn de cedru era sustinut de 36 coloane de piatra, zvelte si canelate, de inspiratie ionica. Acestea dovedesc nu doar influenta greceasca, ci si prezenta efectiva a lucratorilor greci (cioplitori in piatra) la Passargadai si Persepolis. Originale si caracteristice pentru arta persana sunt capitelurile coloanelor care reprezentau partea anterioara a corpurilor a doi tauri, aflati in pozitie opusa si in genunchi, capiteluri care sustineau grinzile arhitravei.

Caracteristice sunt si scarile monumentale, de inspiratie asiro-babiloneana, cu rampe si terase intermediare, basoreliefurile care decoreaza peretii interiori si exteriori ai palatelor, precum si flancarea scarilor, portilor si usilor cu perechi de animale protectoare, reale sau fantastice. Alegerea insa a speciilor, mai ales a cainilor, venerati in zoroastrism ca protectori si elemente de legatura intre cele doua taramuri, al vietii si al mortii, poate fi considerata ca proprie traditiei persane. Acestora li se pot adauga perechile de tauri, pazitori regali si simboluri ale puritatii si puterii creatoare. Stilul si valoarea artistica a acestor sculpturi, evidentierea detaliilor (de port, coafura , imbracaminte) sunt datorate influentelor si aportului mesterilor ionieni. Formele si temele tratate au ramas neschimbate de-a lungul intregii istorii ahemenide, dand un anumit imobilism artei persane.

Stilul ahemenid propriu-zis il intalnim doar in statuile regilor, la realizarea carora artistilor le era refuzata libertatea de expresie, ei fiind constransi sa redea, conform principiilor artei aulice, imaginea marelui rege si nu o individualitate distincta. Prin redarea regelui doar in trei atitudini (de adoratie in fata unui altar al focului sacru; ucigand lei, tauri sau animale fantastice; stand pe tron), artistul urmarea preamarirea regelui si a regalitatii.

Arta persana poate fi ilustrata si de frizele realizate in tehnica caramizilor smaltuite (de exemplu marea scena a aducerii darurilor de la Persepolis), cu toate ca realizatorii lor erau elamiti sau babiloneni. Acelasi caracter il au si alte domenii ale artelor minore (orfevrarie, toreutica, prelucrarea fildesului), mesterii fiind straini, mezi, egipteni, lidieni sau greci.

Analiza inscriptiilor descoperite la Tchoga Zambil permite cunoasterea partiala a panteonului elamit care cuprinde pe langa divinitati Anationale" (Inshushinak, Gal, Nahhunte, Nurkiprat Sunkirrishar etc.) si unele divinitati sumero-akkadiene imprumutate (Innana, Ninegal, Nabu).

Persii au pus pecetea originalitatii lor in domeniul religiei, care, datorita originii lor indo-europene, se deosebeste de ansamblul credintelor orientale. Religia persilor a evoluat in timp de la politeism si reprezentarea antropomorfa a diviniatilor la un cvasimonoteism in jurul lui Ahura-Mazda, a carui imagine este redusa la un profil incadrat intr-un disc inaripat. Fondul originar al religiei persane se inscrie in mostenirea indo-ariana, panteonul fiind comun ambelor grupari etnice. Pana la reforma introdusa de Zarathustra (Zoroastru, cum il numeau grecii) in sec. VI i.Chr., persii aveau ca divinitate principala pe Ahura, zeul cerului si creatorul lumii, care dobandeste si epitetul de Mazda ("Intelept"). In jurul sau gravitau divinitatile care personificau fortele si elementele naturii: Mithra (zeul soarelui, al carui cult a fost inlocuit cu ce al lui Ahura-Mazda), Anahita (zeita pamantului, a fertilitatii si fecunditatii), Haoma (zeul-taur care si-a daruit sangele omenirii sub forma unei bauturi preparte dintr-o planta, oferind prin aceasta oamenilor nemurirea) etc. Motivul sperantei in nemurire va domina vechile credinte ale persilor. Lumii binelui si posteritatii i se opuneau fortele raului (personificate prin demoni), dominate de Ahriman (Ahra Manyn). Lupta continua dintre bine si rau, dualism moral caracteristic spiritului persan, imprima de timpuriu un accent moral religiei.

Reforma fondata de Zarathustra, interpreteaza intr-un mod original vechile credinte persane, convertindu-le in conceptii etice in cadrul unei doctrine teologice sistemtice. Doctrina zoroastriana va ajunge la deplina ei maturitate la multe secole dupa disparitia fondatorului ei, fiind cuprinsa in Avesta, cartea sfanta a lumii iraniene. Din vechea religie mazdeista sunt pastrate unele elemente, precum: suprematia lui Ahura-Mazda in calitate de creator asupra celorlalte divinitati, principiul dualist al luptei dintre Bine si Rau (Lumina si Intuneric), care este tema principala a noii doctrine. Vechile zeitati sunt deposedate de atributele avute, fiind reduse la statutul de bune (importante, precum Mithra) sau rele (demoni, precum Indra). In acest context, Ahura Mazda devine personificarea Binelui.

Zoroastrismul nu presupune ridicarea de temple, ci numai de altare dedicate Focului vesnic, element preluat din fondul stravechi preahemenid. La asemenea altare, descoperite la Pasargadai si in apropiere de Susa, se aduceau ofrande si se practicau sacrificii (de animale sau umane) de catre preotii-magi. Casta sacerdotala a magilor, probabil de origine meda, era o comunitate izolata, intretinuta de rege, specializata in cunoasterea si practicarea ritualurilor reprezentate de ansamblul traditiilor si credintelor vechi (purificari, rugaciuni, recitarea de texte, sacrificii etc.).





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate