Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Geografie


Index » educatie » Geografie
» Padureile de conifere - taiga sau padure boreala


Padureile de conifere - taiga sau padure boreala




Padureile de conifere




Padurea boreala nord americana

Padurea boreala eurasiatica

Introducere

Padurea de conifere cunoscuta si sub numele de taiga sau padure boreala, este cel mai intins habitat terestru din lume, ocupand o fasie lata de aproximativ 1.300 km in emisfera nordica. Arborii vesnic verzi de pe aceasta arie intinsa cresc acolo unde este prea frig pentru padurile de foioase, dar prea cald pentru tundra.

Padurile de conifere care apar in mod natural se gasesc doar in emisfera nordica deoarece continentele sudice nu se extind indeajuns de departe spre sud. Padurile din Noua Zeelanda, Tasmania si sudul Americii de Sud sunt paduri tropicale temperate, care includ si conifere. Totusi pentru ca o padure sau un tinut impadurit sa fie considerat padure de conifere, trebuie sa contina conifere in proportie de cel putin 80 %.

Localizarea

Taigaua formeaza o zona cvasicontinua in Eurasia si America de Nord, intre limitele sudice ale tundrei si cele nordice ale padurilor nemorale sau, pe alocuri, chiar ale stepei (aproximativ intre 750 – 450 lat. N)

Conditii ecologice

Padurea de conifere se dezvolta in conditiile unui climat continental excesiv, cu geruri puternice iarna, cu zapezi de lunga durata, cu veri relativ calde.

Precipitatiile, predominante sub forma de zapada, variaza intre 400 – 700 mm/an. Durata stratului de zapada variaza intre 7-8 luni in Iakutia si 5-6 luni in nordul provinciei Quebec. Ploile, distribuite relativ uniform pe parcursul anului, inregistreaza un maxim in sezonul estival.

La limita sudica a padurii boreale (la contactul cu padurile nemorale), intervalul cu temperaturi medii sub    100C este de peste 240 de zile (anotimpul rece dureaza peste 6 luni). Unele specii de conifere suporta geruri de pana la -520C. Limita nordica a padurii, spre Arctica, corespunde unei perioade cu temperaturi medii zilnice mai mari de 100C, de numai 30 de zile (anotimpul rece dureaza 8 luni).

Durata sezonului de vegetatie este scurta (3 – 5 luni/an);

Solurile pe care se dezvolta padurile boreale sunt slab productive: podzolice, turboase si de mlastina, scheletice; caracteristic este podzolul (zola, in limba rusa), cu humus acid de tip mor; importanta deosebita prezinta si solurile hidromorfe, respectiv solurile gleice si turbariile acide.

Adaptari la frig

Coniferele sunt bine adaptate la conditiile ostile din nord, unde timp de sase pana la noua luni din an temperatura este sub 6°C. Ramurile lor sunt lasate in jos, permitand zapezii, sa cada fara a provoca daune structurii arborilor. Frunzele lor sunt transformate in ace sau solzi si sunt impregnate cu rasina, care impiedica inghetarea celulelor. Zada (Larix) din Europa si Pseudolarix din Asia sunt exceptii printre conifere, ele avand frunze cazatoare in fiecare an.

Majoritatea coniferelor rezista la vant, pentru ca au fibre relativ spongioase care le permit sa se indoaie si sa se clatine fara a se rupe. Aceasta trasatura este cel mai bine vizibila la Sequoiadendron giganteum (arboriele de sequoia urias) si Sequoia sempervirens (arboreal de sequoia rosu), care au si scoarta rezistenta la incendii. Acest lucru este extrem de util, deoarece incendiile cuprind in mod regulat padurile de conifere. Scoarta rezistenta la incendii au si Pinus albicaulis (pinul alb) si Pinus banksiana (pinul mare).

Nu toti arborii sunt protejati impotriva incendiilor. Insa unii arbori, desi sunt distrusi, pot profita de pe urma incendiului. Pinus attenuata (pinul cu noduri) are conuri care pot fi deschise numai la foc. Atunci cand conurile, vechi de pana la 30 de ani, sunt incalzite intr-un incendiu de padure, semintele sar afara si germineaza in ramasitele bogate in carbon ale incendiului. Noile rasaduri, care cresc repede, acopera stratul de culoare inchisa de la solul padurii cu verdeata. Astfel in timp ce copacii de la care au provenit conurile sunt distrusi, puietii lor rasar din cenusa.

Solul padurilor de sub conifere tinde sa fie acid, pentru ca aici se aduna acele rasinoase si lipseste descompunerea si reciclarea substantelor nutritive, caracteristica padurilor mai deschise de foioase.

Exista o gama speciala de plante care se ivesc din patul de ace de pini, precum Hepatica transsilvanica (crucea voinicului) cu florile sale albastre, sau Soldanella sp. (degetarutul), indeosebi in poieni si la marginile padurilor. Petice de muschi Sphagnum acopera suprafete mari de pamant iar pedicutele verzi (Lycopodium sp) si ferigile stau pe trunchiurile copacilor cazuti.

Ramurile mai joase si lemnul vechi al pinilor nu gazduiesc doar ferigi, muschi si alge, ci si plante cu flori, precum afinul (Vaccinium sp) si curpenul alpin (Clematis alpina). Umiditatea padurii de conifere atrage si ciuperci precum buretele puturos (Phallus impudicus), al carui miros neplacut inunda majoritatea padurilor de pini. Ciuperca conopida (Sparassis crispa) se gaseste de asemenea in mod obisnuit la solul padurilor crescand printre acele de pini. O alta planta de padure interesanta care are o forma ciudata este cuibul galben sau pipa olandezului (Hypotropa hypopitys), cu florile sale viu colorate.

Crestere in tot timpul anului

Deoarece coniferele sunt mereu verzi, ele sunt capabile sa continue fotosinteza si cresterea tot timpul anului, folosind putina energie luminoasa disponibila. Acest lucru la confera un avantaj in aceste conditii, comparativ cu plantele cu frunze cazatoare. Radacinile lor nu sunt adanci, ceea ce este esential pentru ca straturile mai adanci de pamant sunt permanent inghetate. Acest strat inghetat de adancime se numeste pergelisol si poate fi gros de pana la aproximativ 550 m fiind vechi de mai multe mii de ani, asa cum s-a descoperit in Alaska, care este acoperita de sol permanent inghetat in proportie de 85 %. Solul permanent inghetat acopera de asemenea doua treimi din masa de uscat a Siberiei si a Rusiei, care este de 10 milioane de km2.

Modelul arhitectural si diversitatea floristica

Este dominat net de stratul arborilor, care pot atinge 30 – 35 m inaltime. Fiind vesnic verde, padurea asigura umbrirea intensa si continua a terenului, astfel incat straturile inferioare de vegetatie sunt rare sau absente, cu exceptia unui strat muscinal, cu caracter discontinuu.

Biodiversitatea stratului arborilor este redusa, numarul genurilor este mic, iar speciile corespunzatoare sunt putin numeroase; in general, padurile de conifere nord americane si cele asiatice prezinta o biodiversitate mai mare (numeroase specii din genurile Pinus, Picea, Abies),    comparativ cu cele europene (dominate de Picea abies si Pinus sylvestris).





Stratul arbustilor si subarbustilor apartine genurilor Emperum, Ledum, Vaccinium, carora li se adauga semintisul coniferelor.

Stratul ierbaceu si muscinal include prin excelenta plante umbrofile

Structura padurilor de conifere

Padurile de conifere sunt in general structurate in 3 subdiviziuni:

Padurea de baldachin (padurea compacta) se afla in cel mai sudic punct al taigalei. Contine o mare varietate de specii, cele mai calde soluri, productivitate mare, si cel mai lung sezon de productivitate din zona boreala.

Padurea compacta sau zona sudica a taigalei pe ambele continente nu este distribuita strict de-a lungul axei est-vest. In vestul marginal al Europei influenta curentilor calzi da voie padurii de baldachin sa se intinda pana in cel mai nordic punct. In vestul Americii de Nord curentii Pacificului si ai Kuroshio de asemenea incalzesc climatul si cauzeaza devierea padurii inspre Alaska si teritoriul Yukon din Canada.

Majoritatea marilor cursuri de apa ale taigalei Siberiei, incluzand fluviile si raurile Obi, Yenisei si Lena au cursul indreptat spre nord. Obi, in vestul Siberiei formeaza un mare bazin cu un considerabil procent al suprafetei acoperit cu un teritoriu umed cu scurgere saraca. In astfel de situatii, in zona boreala o padure compacta de baldachin este in general absenta.

Padurea de licheni se afla la nordul acestei zone – o zona paralela mai mica de padure rara in care coroanele copacilor nu formeaza un baldachin compact. Rogojinile de licheni si vegetatia asemanatoare tundrei formeaza un strat important deasupra solului.

Padurea de tundra la nordul acestei zone se intinde pana la limita cresterii copacilor. Pete de padure consistand din numai cateva specii formeaza un complex mozaic cu tundra. Multi copaci din padurea de tundra nu au fost cunoscuti ca producatori de seminte viabile. Acesti copaci s-au stabilit in timpul episodului climatic mai cald de acum 100 de ani pana la sute de ani inainte si au reusit sa persiste, de obicei prin reproductie asexuata. Incendiile din aceasta zona au exterminat copacii, si datorita lipsei de reproducere, numai cateva portiuni au ramas, cele care nu au ars.

Faciesuri

Localizarea geografica si compozitia floristica permit individualizarea a doua faciesuri:

padurea boreala nord americana

padurea boreala eurasiatica (taigaua)

Padurea boreala nord americana

Padurile de conifere din America de Nord ocupa teritorii in nord (Labrador si Alaska), ce se invecineaza cu tundra, in centrul continentului in jurul Marilor Lacuri si pe cele doua litoraluri: atlantic si pacific. Intinderea mare a acestor paduri, heterogenitatea conditiilor de relief si sol, si a formatiunilor cu care se invecineaza , precum si lipsa barierelor naturale din timpul Cuaternarului explica diversitatea floristica mai mare, comparativ cu formatiunile similare eurasiatice si pastarea a numeroase endemisme. Teritoriile enumerate mai sus prezinta anumite particularitati si anume:

la limita cu tundrele nordice vegeteaza Picea glauca (molidul alb), si Larix americana (larita americana);

in Alaska padurea este alcatuita din Picea nigra (molid), Tsuga heterophyla (tuga), Chamaecyparis nootkatensis (chiparosul de Alaska), Pinus sp. (pin);

padurile din Canada sunt alcatuite din Picea canadensis, Picea alba, Picea murrayana, Abies balsamea la care se adauga si foiase ca Populus balsamifera, Betula papyrifera s.a.

in America de Nord, in regiunile montane de vest, padurile de conifere sunt formate din Picea marina, Picea glauca, Picea sitchensis, Abies lasiocarpa, Abies concolor, Abies amabilis, Pinus ponderosa, Pinus monticula, Larix occidentalis, Tsuga heterophyla, Pseudotsuga sp., s.a.

in Muntii Apalasi padurile de conifere sunt formate din diverse specii de Picea la care se adauga Abies fraseri, Thuja occidentalis, iar spre sud predomina diverse specii de Pinus.

padurile din est care se prelungesc spre vest pana aproape de Muntii Stancosi sunt alcatuite din molizi , pini , brazi de balsam s.a.

Un facies particular al padurilor de conifere din America de Nord, care, in prezent, nu are corespondent in nici un alt continent, il reprezinta padurile litorale pacifice, denumite si paduri de coasta sau pluviale, desfasurate la altitudini ce pornesc de la nivelul marii si pana la 1500 m. Au o extindere meridiana, incepand din sudul Alaskai si pana in California, pe o lungime de 3680 km si o latime care variaza de la cativa km, pana la 500 km.




Personalitatea acestora, in raport cu celelalte paduri de conifere, este data de specificitatea climatului oceanic foarte umed (1000 – 3000 mm precipitatii/an, distribuite neuniform: veri relativ uscate si racoroase, ierni blande si mai umede, cu influenta asupra duratei mari a sezonului de vegetatie); din punct de vedere floristic, se caracterizeaza printr-o biodiversitate redusa, compensata de un grad ridicat de endemicitate, conferit de specii ca: Tsuga heterophylla, Thuja plicata, Pseudotsuga taxifolia, relictele tertiare Sequoia sempervirens si S. gigantean. Local apare bradul (Abies grandis, A. nobilis, A. amabilis). In cuaternar, astfel de paduri se gaseau si pe tarmul vestic al Europei, insa glaciatiunea a contribuit la distrugerea lor.

Padurea boreala eurasiatica (taigaua)

Padurile de conifere Eurasiatice se intind pe o suprafata foarte mare in forma de fasie, din partea de nord-vest a Europei pana la Oceanul Pacific, intre Peninsula Scandinava si Peninsula Kamceatka, pe mai mult de 15 – 250 latitudine.

In functie de compozitia floristica, se diferentiaza mai multe tipuri de padure:

Molidisurile europene nord-occidentale se intalnesc in Scandinavia pana la fluviul Onega. Sunt edificate de conifere in amestec cu foiase: Picea excelsa (molidul european), Picea fennica (molidul finlandez), Pinus silvestris (pinul european), Pinus laponica (pinul laponic), mesteacanul si plopul tremurator, dintre foiase; include in stratul ierbaceu si muscinal, Vaccinium myrtillus (afin), Vaccinium vitis-idaea (merisor), Oxalis acetosella (macrisul iepurelui), in zona mai sudica, Lycopodium annotinum, Linnaea borealis, Listera cordata etc. Pe terenurile cu apa freatica apropiata de suprafata, ce favorizeaza formarea tinoavelor, stratul muscinal este dominat initial de genul Polytrichum si ulterior, de genul Sphagnum. In statiunile uscate, Pinus sylvestris ia locul molidului; sub pinete, stratul ierbaceu si muscinal este edificat de Calluna vulgaris (iarba neagra), merisor si licheni din genurile Cladonia si Cetraria. In statiunile mai umede, favorabile pentru molid, care au fost incendiate, pinul apare ca specie secundara pionier, precedata de arbori caducifoliati cu crestere rapida, cum sunt mesteacanul si plopul tremurator (in nordul Suediei, stadiul cu mesteacan dureaza 150 de ani, iar stadiul cu pin, 500 de ani).

Taigaua rara europeana se intinde intre fluviile Onega si Peciora, fiind alcatuite din paduri pure de Picea obovata (molid siberian), sau amestec de Picea obovata cu Betula verrucosa (mesteacan) si pinete pure (Pinus silvestris) pe soluri nisipoase;

Taigaua Siberiei occidentale se intinde intre Peciora si Enisei, avand compozitia floristica si conditii de inmlastinare neuniforme in teritoriu; in nord, pe soluri nisipoase, sunt prezente molidisuri siberiene in amestec cu Pinus sibirica (pinul siberian). in partea mijlocie vegeteaza specii siberiene de molid, brad si pin, inmlastinirile fiind fregvente; in sud, molidisurile si bradeto-molidisurile siberiene se gasesc in amestec cu unele foiase caracteristice padurilor caducifoliate mai sudice, iar inmlastinirile sunt mai slabe;

Taigaua Siberiei centrale este cea mai nordica padure de conifere,    Larix sibirica (larita siberiana) si Larix dahurica (larita dahurica), uneori in amestec cu Pinus sibirica (pinul siberian) si unele specii de foiase, alcatuind paduri rare la tranzitia spre tundre;

Taigaua extremului nord este dominata de pini si brazi in amestec cu diferite foiase.

Paduri de conifere se gasesc si in regiunile subtropicale si chiar in cele tropicale dar ele au alta alcatuire. In jurul Mediteranei sunt paduri de Pinus nigra, Pinus halepensis, Cedrus libani , Cedrus atlantica, Cupressus sempervirens, Abies cephalonica. Pe litoralul californian se intalneste Sequoia semperirens iar pe versantul vestic al Sierei Nevada se gaseste Sequoia gigantea. In America de Sud , in sud-estul Braziliei si in Uruguai, intalnim mari suprafete de paduri rare de Araucaria.

Bibliografie:

Ioan Donisa, Geografie fizica generala , Ed All, 2000

Ioan Pop, Biogeografie, 1987

Sursa Britanica. World Data, 1996 (prelucrare)




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Geografie


Ecologie
Geologie
Hidrologie
Meteorologie


Muntii Romaniei
Relieful carstic – geneza, mecanisme, forme
Mediul padurilor umede deschise (tropical umede si musonice)
Subcarpatii Moldovei
Tara Vrancei - Geografie Culturala
CAMPIILE
Caracterizarea cadrului natural - zona Nord-Bucuresti
“ MAREA BARIERA DE CORALI”
Harta politica Indonezia
Spre Negoi













loading...