Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Geografie


Index » educatie » Geografie
Spre Negoi


Spre Negoi




Spre Negoi

Florile sint maretele hieroglife, cu care Natura se serveste spre a ne declara dragostea ei.

GOETHE[1]




E vreme multa de atunci. As putea incepe ca si in povesti: era odata ca niciodata, cind turismul la noi nu se prea cunostea, iar linistea muntilor era intrerupta aproape numai de buciumul ciobanilor. Despre casa de adapost si semnele de indrumare, trase pe trunchiurile arborilor ori pe stinci, se cunosteau cel mult in partea ardeleana a Carpatilor.

E vreme lunga de atunci, cam vreo jumatate de secol, cind profesorul de botanica de la Universitatea din Iasi hotari o escursie in Alpii fagaraseni. O infrigurare deosebita cuprinse caravana putinilor studenti. Nu stiam ce sint muntii decit din cetit. Unul singur dintre noi urcase Ceahlaul. El ne fu mentorul, in ce priveste echipamentul. Rucsacul si alpenstockul pe vremea aceea erau obiecte de lux sau cunoscute doar din "Tartarin sur les Alpes'[2]. Ne-am echipat cum am putut, caci nici chiar daca am fi stiut cum nu prea aveam cu ce. In locul mantalei de "Loden", imi luai paltonul de iarna. Ma gindeam ca daca ciobanii se apara de frig si ploaie cu cojocul, paltonul meu flocos pe din afara imi va aduce acelasi serviciu. Uitasem ca cojocul e impermeabil. Rezultatul a fost ca din burnitele prin care am trecut citeva zile, s-a strins un depozit de apa pina-n poalele paltonului; la urma abia il puteam purta in spate de greu ce ajunsese. Ba eram sa-mi las si oasele pe Berevoescu din pricina lui. Ne apuca seara departe de stina, singura casa de adapost pe acel timp. Hotarirea fu luata sa dormim la stele. Era, e dreptul, senin, iar izvorul din apropiere cintarea mai mult pentru popas decit un acoperis. Ne-am strins gramada, in jurul focului de jnepi, fiecare cum am putut, incovrigati in paltoane, avind drept capatii saua de lemn. Caii pasteau priponiti in jurul bivuacului, cum e obiceiul. De la o vreme ne fura somnul si dormiram dusi. Cind si focul abia mai arunca scintei, iar negura se lasase peste noi, caii prind a sforai si a se smuci din pripon.

Buimacit de somn, unul dintre noi striga: Ursul maaa.

A fost de ajuns ca si ceilalti sa se trezeasca. Cu paltonul mitos in spate, ridicindu-ma incet de la locul meu, in amurgul cetii, se vede ca vecinul, somnoros, m-a luat drept fiara anuntata. Nici una, nici doua scoate un cutit din buzunar si, fara sa se gindeasca, il indrepta spre mine. Daca nu s-ar fi intimplat moarte de om, in intunerecul muntilor, desigur ca macar paltonul mitos ar fi fost gaurit, fara interventia ciobanului de linga mine. A prins de veste greseala, din spaima; iute ca gindul a apucat mina-ntinsa a speriatului tovaras. A fost in adevar un urs care s-a prea apropiat de noi ca sa-l fi mirosit caii sau din povestirile de peste zi unul dintre noi a adormit cu gindul la urs ? In somn, vorba lui Caragiale "din fandacsie da in ipohondrie si apoi si nimica misca'.

Parerea dintii era a ciobanilor, mai ales ca a doua zi o matahala de urs se intorcea spre birlogul lui, dar pe coasta cealalta a vaii, departe de, unde poposisem. Peripetiile celui dintii urcus de munte sint numeroase. Amintirile ramin vii, chiar dupa decenii, in care vreme muntii mi-au devenit tovarasi dragi.

Traind in tinut de stepa, auzisem de stine asa ca de o curiozitate etnografica. Nici descrierea ei mai in amanunt nu ni se facuse cit am invatat in liceu, desi ni se besicau buricele degetelor scotind note la invatatul profesor de istorie, cind ne explica ispravile lui Napoleon, in nazuinta lui de a cuceri lumea.

Cunoscusem o stina, intimplator, in sesul Jijiei: o coliba de stuf, cu gardul strungii tot de stuf, cu dulaii buni pazitori. Atit. A fost pentru mine, pentru noi toti, o uimitoare revelatie cind am poposit in drumul nostru la o stana din Valea lui Ivan. Era o adevarata casa de buturugi de brad, cu acoperis de sindrila, incapatoare. Dar ceea ce ne uimise mai mult erau bacitele sanatoase, cu fata rumena. Stina era o casa adevarata, ca si acele pe care le intilnisem in drum, razlete, la marginea padurilor. Dupa mulsul oilor, cind se auzea rumegatul lor in strunga ca un murmur de vint si cind incepuse vorba, intrebari de tot soiul si apoi povestirile intrerupte de latratul ciinilor, in amurgul ce se lasase peste plaiul unde se afla stina, dar mai ales cind, dupa rugamintile noastre, o bacita incepu sa sune din buciumul invelit cu coji de cires, atunci abia am simtit fiorul traiului simplu din stine, tot farmecul lor si mai ales poezia adinca a salasului de munte.

In viata mea numai alte doua intimplari au lasat amintire tot atit de nestearsa, ca seara trecuta in stina din Valea lui Ivan. Una a fost cind arn asistat intiia oara, in Viena, la reprezentarea grandioasa a unei opere de Wagner. Alta cind s-a ridicat cortina deasa de ceata din fata ghetarului Grindehvald[3] dezvaluind mareata-i panorama, sclipitor sub bataia soarelui de dimineata. Cintarindu-le pe toate insa, acum dupa o viata intreaga, cea dintii impresie din muntii nostri imi apare mai covirsitoare decit toate.





De altfel, drumul intreg, primul spre inaltimile muntoase a fost la tot pasul plin de revelatii atit de diferite, incit s-a pastrat viu in minte. Il retraiesc si acum. Escursiunea nostra nu era turistica, nici geografica. Avea o tinta precisa, sa cunoastem vegetatia, schimbata sus, printre piscurile semete, in adevarata podoaba, pe linga care multi turisti trec, din pacate, fara sa-i deie mare atentie.

Numai Bucura Dumbrava in minunata sa lucrare, "Cartea Muntilor', cuprinde pagini de o adinca iubire si intelegere pentru florile muntilor. Gingasia lor e descrisa cu accente tot atit de calde, ca si de Ruskin.

Faceam o escursie botanica; asupra florilor era atentia toata. Muntii le forma cadru maret. Fiecare ne straduiam sa gasim vreo floare rara, sa facem bucuria profesorului care ne calauzea. Mi-a folosit de minune aceasta prima escursie botanica pe munte, caci ea mi-a prilejuit mai tirziu clipe de nestearsa multumire, popasuri odihnitoare la fiecare pas, prin care uitam de osteneala.

Sint colturi insorite, chiar de cum umbra padurilor te invaluie, in jurul unui izvor, unde se aduna la sfat, avind lumina si hrana din belsug, soborul celor mai oachese flori, pe care nu gradinarul iscusit le-a aranjat, ci dorul lor de viata si nevoia de a se intovarasi in asociatii, adevarate tablouri neintrecute ca forme si culori.

Printre frunzele de captalan, cit o palarie moldoveneasca de lata, isi inalta trunchiul spre soare, sora de la munte a floarei soarelui cultivata, Arnica montana, cu florile ei ca de sofran; alaturea, in tufe dese, nu-ma-uita isi insira albastrele ei floricele pe crengute indoite. Pe coastele mai umede, cimpuri intregi se auresc cu florile mascate de bulbuci, ghemuri de petale ca sofranul.

Pina si in apropierea Stinilor, cu locul batatorit de maruntele copite ale oilor, in pamintul ingrasat cu balegar, se intilnesc pe linga adevarate paduri de urzici, credincioase omului pina pe plaiurile de munte, tufe de strigoaie, asemenea luminarelelor de prin stepe, dar cu flori dese, albe, aburite galbui.

Un alpinist indragostit de florile muntilor, nu pentru a le afla numele, cit minunata lor faptura, imparte plantele de la munte in doua categorii: plante mari si plante marunte. Cele dintii te intovarasesc in drum de cum ai inceput sa rasufli mai greu. Ele iti tin de urit pe cararea numai bolovanis din lungul piriului. Ele iti surid, te duc de mina ca pe un copil. E de ajuns ca sa-ti opresti ochii asupra unei gingase caldaruse-de-munte, singurateca ori in tovarasii, ca sa uiti de osteneala, iar cerul sa-ti apara mai albastru, lumina soarelui mai stralucitoare. E zina care te farmeca; te cheama prin delicatele ei flori impintenate, albastre de in, ce spinzura in virful coditei rozii, din clopotul petalelor ivindu-se smocul galben de stamine. Plantele marunte, de dincolo de jneapeni, fiecare reprezinta o minune faurita de iscusit mestesugar care tine sa impleteasca filigrame si sa le impodobeasca cu pietre pretioase fel de fel. Cele de jos cresc in voie; au de toate din belsug. Cele de sus, in zelistea vinturilor, n-au decit scurta bucurie. In schimb, viata e mai intensa. Se intovarasesc intre ele penitru adapost; Lanaba, gramineele le sint padurile de paza. Trupul lor intreg se reduce la floare si radacina; ultima spre a o intepeni si a suge lacom hrana; cea dintii spre a chema, prin miros, prin culoare intensa, rarele insecte ce se incumeta spre marile inaltimi. Cind ai inainte o cupa (Gentiana acatulis), cu floarea ca un potir albastru de profunzimea oceanului, uiti de toate. Cu cit traiesc mai la inaltime, cu atit sint mai inchise la culoare, cu atit sint mai mirositoare, au mai dulce miere. Gingasia florilor atunci mi-a fost dat s-o cunosc, prin ceea ce poporul numeste "sopirlita', dar ca nume latinesc mai evocator Parnassia polustris. Floricelele, ca de ceara alba, cu vine delicate verzui, stau singuratice pe o crenguta delicata, indoita putin la virf. Toata siretenia florii ca fiinta grijulie sta ascunsa sub modesta ei infatisare. Cele cinci stamine, intinse ca spitele de roata, nu se deschid toate deodata, ci cite una pe zi. Se dezdoaie, fiecare ee intinde, varsa polenul si apoi ramine vesteda. Numai dupa ce toate anterele si-au varsat polenul, se desteapta si stigmatul, spre a primi praful fecundator de pe alta floare. Iar ca sa ademeneasca insectele floarea are cinci tufe de perisori galbii ca mierea, umflati si stralucitori la virf. Insecta e atrasa prin inselaciune. Gingasia acestei flori, ii da un aer eteric.

Tot atunci mi-a fost dat sa asist la nazuinta de viata a plantelor delicate. E cazul degetarutului (Soldanella pusilla), cea mai gingasa planta de munte, redusa la citeva frunze ca de toporas, din mijlocul carora se inalta o delicata ramurea, la virful careia spinzura clopotul floarei aburita cu albastru, delicat, amestecat cu un roz straveziu, pe margini cu marunte fire de matasa. E delicata floarea, dar minunea dorului de viata e neinchipuita. Un petecut de zapada s-a mai pastrat in dreptul unde trebuie ea sa iasa. Invinge scutul mortii, prin caldura trupului ei gingas, care a topit zapada, atit ca sa-i faca loc spre soare. E contrastul cel mai evocator intre viata si piedica mortii, aceasta din urma facind loc vietii. "In fata unei asemenea delicate fiinte, simti in suflet un val de simpatie pentru ea, dar si evocarea biruintei de a trai, la cea mai simpla fiinta'. E o intarire sufleteasca ce-ti da acest unic tablou al biruintei.



Cu muntele nu poti face tocmeala. Nu poti sa te bizui numai pe vreme frumoasa, desi varietatea ei tocmai in munti naste scenerii neuitate prin contrast. La urcus timpul s-a mentinut multumitor. Serele mareste podoaba muntilor.

Cind am ajuns pe creasta Berevoescului, jos, in vale, printre virfurile ce se ingramadeau, fierbea cazanul. Aburii se urca, invaluie totul in zabralnicul sarii. Frumusetea muntilor ramine acoperita. Asa de deasa era ceata, din care te patrunde umezeala si biruinta, incit trebuia sa mergem prudent, in sir, fiecare dupa calul vecinului ca sa ne vedem; intunerecul devenise ziua atit de intensi incit, la doi pasi, tovarasul aparea ca o silueta, o umbra ce se topea in necunoscut, putin-putin ce se indeparta. Speranta indreptarii ne dadu rabdare deodata; monotonia mersului in bobote ne opri inaintarea. Nici ciobanii ce ne calauzeau, cunoscatori ai locului, nu mai erau siguri pe drum. Muntele a invins. Caravana s-a scoborit la cea mai apropiata stina si apoi a apucat drumul spre Cimpulung. Prima escursie in munte s-a sfirsit dupa citeva zile de peripetii, trecute ca in vis. Nximai Iezerul si Papusa, ne-au dat o icoana despre maretia virfurilor; cautarea florilor, intinderea in lumea basmelor, in care fiintele erau plante, ne-au dezvaluit una din. tainele ademenitoare ale muntelui.

Cu mult mai tirziu, pe cararile lesne de urmat dupa amanuntitele semne colorate, plecind din Tara Oltului, mi-a fost dat, pe o vreme splendida, sa ma inchin si eu la farmecul virfurilor contemplate de jos din vale.

Drept calauza mi-a slujit acelasi vinjos cioban, care serveste multora chiar dintre drumetii localnici, deprinsi cu urcusul muntilor. Ce deosebire intre el si calauzele alpine Nici ghete cu cuie in picioare, nici manta de loden in spate Cu opincile calca mai in voie, punind piciorul sigur si pe muchea de prapastie. Drept Alpenstock cu virf de otel, ii servea bita pe care o sprijina in ceasurile cit priveste-n adincul vaii, linga turma ce-o pazeste. In schimb, tancurile toate ii erau cunoscute, ca si casele din sat. Fiecareia ii spunea pe nume, invatat de la inaintasii lui. Se vedea ca a crescut printre coltii de piatra, tovarasi indelungi in traiul de munte. Mladios la mers, sigur pe picioarele subtiri, numai vine, trecea inainte cu usuratatea unei caprioare. Asteptind avea in privire o trasatura de ironie, vazindu-ne osteneala tot mai accentuata.

In Alpi calauza e o meserie; sint calauze profesioniste, cunoscute, cu atestate. Nu poti lua drept conducatori decit pe cei inscrisi in listele oficiale. Dincoace e categoria "calauzii naturale', copilul crescut la stina, ciobanul care singur a gasit cararea cea mai usoara de urcat. Nu cunoaste adesea decit muntele lui, grupa de munti din apropierea salasului unde a crescut mai indelung. Dar ii cunoaste in amanunt. Printre ei e acasa, iti insufla incredere deplina. Cu el nu se intimpla sa te ratacesti.

Cu un asemenea tovaras de drum am ajuns pe Vistea Mare, creasta innegrita numai stinci si grohotis, dar pe virful careia se deschide larg panorama virfurilor celorlalte, mai de aproape, ca si perspectiva larga asupra cimpiei de la poalele zidului, ce se intinde din Olt si pina-n Dimbovita. A le descrie maretia nu ma incumet. Nu poti reda viata muntilor, ca si a valurilor, decit daca traiesti in mijlocul lor mai indelung iarna si vara. Sint si ei, ca si valurile, cind linistiti de poti numara viroagele in bataia piezisa a soarelui, cind pare ca iau parte la furia naturii miniate. Se imbraca in haine variate dupa anotimp, dupa vreme. Vara predomina albastrul cu toate tonalitatile. Cerul e atit de albastru, uneori, incit prin adincimea lui pare negru. Primavara, cind viata izbucneste, verdele gingas ii acopera, ca sa se schimbe in rugina si aurul din toamna, in argintul stralucitor reflectat de zapada proaspata ce-i acopera. Mohoriti, cind ceata ii invaluie, sint surazatori si impozanti cind atmosfera e stravezie, limpede, curata. O scena, traita intr-una din escursiunile ce m-au dus pina pe Negoi, ramine neuitata. O cunoastem din Ceahlau, de pe Pietrele Doamnei. Aice era mai mareata mai impunatoare. E marea de nori, ce acopera totul, afara de piscul intunecat pe care te afli. Nimic din rest. Unde si cind o insula neagra, vreun virf mai semet, ce rasare din scama deasa a norilor invalurati, luminati pina la stralucire de soarele de deasupra lor. Valurile de nori se misca, batute de vint, ca si valurile de apa.. Cind insa e vreun intermezzo de liniste, capata aspectul marii inghetate, pe fata careia s-a asternut zapada de noapte. Izolarea e completa. Esti deasupra norilor. E inchisoare eterna ! E imparatia cerului ! Vintul sufla. Marea de nori se agita. Soarele ii mareste neastimparul. Din ceata uniforma se rup rotocoale. Devin nori amenintatori, cu forme mereu schimbatoare. Insula, pe care te gasesti, ajunge peninsula. Creste noi se arata, norii se rostogolesc. Aspectul potopului in retragere, dupa ce a acoperit muntii, nu putea fi altfel. Cascade de nori se scurg, albe, spuma involburata, in lungul vaii, spre adincul ei, mistuindu-se de la o vreme. Scene marete, de sublim si groaza.

Ca si florilor, ca si padurilor, soarele da adevarata splendoare a muntilor. In bataia luminii apare fiecare virf cu particularitatile lui, unul indaratul altuia, unul mai salbatec decit altul, creste ce se lasa in toate partile, nascind labirint de forme, unite in cite un pisc mai rasarit. Peste Arpasul Mare, cu muchia zimtuita, se inalta ghebul mijlociu mai rasarit al Negoiului. Din culmea Arpasului se ridica Virtopul; cu vreo 50 metri mai sus, din el se lasa creasta prelunga, pe cind mai spre rasarit Podragul pare mai masiv in izolare, intrecut insa de Vinatoarea, rivalul Negoiului, dupa care, abia proeminent, se arata si virful Ciortei dinspre Avrig. Par sirag, desi de fapt sint ingramaditi in jurul unei capetenii, ce-i domina. La umbra aproape a fiecaruia sclipesc ochiri limpezi de apa, mai putine decit in Retezat, mai impresionante insa prin cadrul maret al caldarilor. Naruituri in jurul lor naruiituri pe coastele ce le imprejmuiesc, pe cind sus in zelistea vinturilor si in asprimea luptei, stanci se izoleaza, se profileaza ca niste suliti, capata forme fantastice, cum e stanca de pe vinatoarea, ca o uriasa ciuperca. Acolo, pe virfuri, e peisajul adevarat alpin, desi caracteristica si farmecul muntilor nostri sta mai mult in Zanoagele priporoase lasate de ghetari, cu limpezimea de lacrima a lacurilor.



Dintre ele lacul Bilei e cel mai vizitat, pentru ca e cel mai usor accesibil, iar casa de adapost inlesneste popasul. Deosebit de celelalte lacuri, o peninsula inainteaza spre mijlocul lui, de te izoleaza complet. Traieste in muzica valurelelor care se joaca cu pietrele de pe mal; ii admiri stralucirea variata duipa soare, indungata de umbra malurilor stincoase, ori chiar reflexul coastelor inalte.

In linistea sarii, cind si stelele il impodobesc, oglindind in apa scintei sclipitoare, zgomotul cascade:, prin care-si varsa prea plinul pina-n Olt, devine o muzica tainica venita din nevazutul adincului de munti, senzatia care te infioara de emotiune in dumnezeiescul peisaj aspru, cuprins de amurg.

Dupa ce te-ai scoborit din inaltimile invioratoare, stind pe bancuta din fata garii Cirta, privesti la siragul muntilor pe care i-ai parasit ca la niste prieteni dragi, in tovarasirea careia ai trait clipe nesterse. In fata sesului ca de Baragan, zidul lor se ridica impunator, pierzind din asprimea amanuntului. Se contopesc unii cu altii, de numai virfurile le urmaresti pina ce se stinge si ultimul sarut al soarelui dat celui mai inalt. Ceata serii albastrul de otel la inceput, il invaluie incet, incet, de nu deslusesti in ei decit o dunga zimtuita mai intunecata, pina ce se contopesc cu intunericul noptii. Numai sopotul apei Bilei, ce curge in pajistea mereu verde, prin mijlocul satului, si racoreala suflului taios alunecat pe vale, iti mai aminteste tainele ascunse sub valul noptii.



Johann Wolfgang Goethe (1749-1832), unul dintre cei mai reprezentativi poeti germani ginditor si om de stiinta.

Aceasta carte face parte din trilogia "Minunatele ispravi ale lui Tartarin din Tarascon', scrisa de scriitorul francez Alphonse Daudet (1840-1897).

Ghetar din Alpii elvetieni.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate