Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Management


Index » business » Management
» Evaluarea performantei financiare a unei firme. Rentabilitate si risc.


Evaluarea performantei financiare a unei firme. Rentabilitate si risc.




Evaluarea performantei financiare a unei firme. Rentabilitate si risc.

Introducere: masurarea performantei proceselor dintr-o organizatie.

Ce anume determina eficacitatea proceselor activitatii dintr-o firma? Orice raspuns rezonabil la aceasta intrebare trebuie sa tina cont atat de evaluarea si masurarea performantei curente a firmei cat si de obiectivele de viitor ale firmei asa cum au fost ele stabilite prin strategia firmei.




Importanta masurarii: managementul factual.

In Tab. 8.1.1 sunt prezentate cateva 'argumente' pentru importanta masurarii in orice intreprindere umana.

Tab. 8.1. Importanta masurarii

IMPORTANTA MASURARII

Atunci cand poti masura si exprima in cifre ceea ce ai luat in discutie, cunosti ceva despre ceea ce vorbesti - Lordul Kelvin (1824-1907).

Contabilizeaza ceea ce se poate contabiliza, masoara ceea ce se poate masura si fa masurabil ceea ce nu este inca - Galileo Galilei (1564-1642).

Date! Date! Date! Nu pot sa fac caramizi fara argila - Sherlock Holmes in 'The Adventure of Copper Beeches', de Sir Arthur Conan Doyle.

Noi credem in Dumnezeu, fiecare altcineva trebuie sa aduca date - W. Edwards Deming.

In contextul managementul factual s-a definit si 'managerul profesionist' ca fiind cineva care conduce mai degraba pe baze factuale decat pe baza de intuitie sau emotie.

Masurarea permite estimarea de relatii functionale intre atributele controlabile ale procesului si intre atributele produsului si, prin urmare, permite stabilirea unor standarde de performanta. In sfarsit, masurarea performantei este esentiala in descrierea si implementarea de mecanisme de stimulare a imbunatatirii atat a produselor cat si a proceselor si pentru aprecierea intinderii imbunatatirilor facute.

Tipuri de masuri: masuri financiare si masuri operationale.

In cele din urma, performanta proceselor activitatii unei firme este rezumata si masurata prin performanta financiara a organizatiei. Cele mai multe organizatii raporteaza trei tipuri de masuri financiare catre actionari sau alti terti interesati:

performanta absoluta (venituri, costuri, venituri nete, profit);

performanta relativa la utilizarea activelor (ratii sau rate de profitabilitate);

puterea de 'supravietuire' (lichiditate financiara).

Desi masurile financiare ale performantei procesului sunt necesare in judecatile ultime ale acesteia, ele sunt, prin natura lor, pasive si agregate, orientate mai degraba pe rezultate decat pe actiuni de intreprins.

Managerul operational are nevoie si de masuri operationale - mult mai detaliate si mai frecvente, care pot fi controlate si care, in ultima instanta, au un impact asupra masurilor financiare.

Ideal, companiile doresc sa dispuna de masuri operationale cu ajutorul carora sa controleze indicatorii performantei financiare.

In acest fel, cele trei tipuri de masuri financiare ar oglindi masurile operationale si ar furniza un suport zilnic in managementul proceselor. De exemplu, procentul de timp in care linia telefonica deschisa pentru reclamatiile consumatorilor este ocupata este o masura operationala care poate fi monitorizata si controlata zilnic - reducerea acestui procent poate insemna pe viitor cresterea veniturilor.

O masura operationala familiara este eficienta, sau masura input-output - o estimare relativa a cantitatii de input care este necesara pentru producerea unei anumite cantitati de output (de exemplu, ore munca/produs). Aceasta masura operationala se coreleaza cu ratiile financiare de utilizare a activelor.

Tipuri de masuri: masuri externe si masuri interne.

Performanta proceselor activitatii unei firme trebuie evaluata in primul rand in termenii unor masuri externe (de exemplu, satisfactia consumatorilor), care exprima pozitia obtinuta de firma pe piata si in mediul in care concureaza.

Este nevoie insa si de masuri interne, care furnizeaza o baza pentru deciziile privind desfasurarea proceselor (ca de exemplu, programarea productiei).

Masuri externe

Masurile externe ale performantei exprima capacitatea firmei de a atrage si a retine clientii prin oferirea de produse si/sau servicii care satisfac nevoile, dorintele si asteptarile lor. Performanta externa depinde foarte mult de mediul economic al activitatii firmei, care consta in trei elemente:

piata outputurilor, care include cererea si evolutia preturilor pe piata produselor firmei in cauza;

piata inputurilor, reprezentand gama de posibilitati de aprovizionare si evolutia preturilor acestora;

piata resurselor, reprezentand gama de posibilitati de achizitionare a resurselor si evolutia preturilor acestora.

Aceste masuri sunt insa orientate mai mult pe rezultate decat pe actiuni - ele nu pot indica modul in care managerul poate imbunatati procesul. Ele sunt indicatori de succes - evaluand performanta postfactual. Pentru a fi cu adevarat utile, ele trebuie corelate cu masurile interne pe care managerul de proces le poate controla.

Masuri interne.

Costul produsului, timpul de raspuns la exigentele clientilor, varietatea si calitatea sunt patru atribute critice ale produsului, care determina satisfactia consumatorilor. Unele dintre aceste atribute pot fi transformate cu usurinta in masuri concrete ale performantei procesului, pe care managerii le pot planifica, monitoriza si controla. De exemplu, costul si timpul de procesare sunt masuri interne cuantificabile, relationate atat cu pretul produsului, cat si cu timpul de livrare-raspuns.

Pentru a fi eficace, masurile interne trebuie sa indeplineasca doua conditii:

ele trebuie sa fie relationate cu masurile externe care sunt mai importante din punctul de vedere al consumatorilor;

ele trebuie sa fie direct controlabile de catre managerul de proces.

Masurarea si imbunatatirea unui element caruia consumatorii nu-i acorda importanta nu este creatoare de valoare si reprezinta o risipa de timp si efort. Mai mult, daca nu se cunoaste modul in care variabilele de proces afecteaza masurile produsului, acestea nu se pot supune controlului.

Procesul de planificare si procesul de control.

Procesul de planificare implica descrierea arhitecturii procesului. Planificarea trebuie sa descrie in primul rand piata sau pietele carora firma vrea sa se adreseze[2]. Urmeaza apoi definirea outputurilor - tipurile si atributele de produs asupra carora firma urmeaza sa se concentreze.

Odata definite outputurile, managerii trebuie sa aleaga inputurile si sa descrie arhitectura procesului necesara pentru realizarea transformarii dorite. La acest stadiu, deciziile de planificare se refera la: resurse si investitii, amplasament si distributie, descrierea produselor si proceselor si scara de operare. Astfel, procesul de planificare implica pozitionari strategice atat in ce priveste produsele cat si procesele si stabileste resursele pe termen lung.

In sfarsit, odata determinate atributele produselor si descrise procesele, managerii trebuie sa dezvolte politici operationale si valori-tinta pentru masurile de performanta.

Politicile manageriale specifica modul in care procesele trebuie sa se desfasoare si sa fie controlate in timp.

Obiectivul este acela de a asigura premisele ca performanta procesului sa fie in conformitate cu performanta dorita. Aceasta presupune monitorizarea continua a performantei, compararea ei cu performanta planificata si luarea actiunii de corectare a abaterilor survenite.

In cele ce urmeaza vor fi prezentate aspectele mai importante legate de monitorizarea si corectarea financiara a activitatii unei firme. Asa cum s-a aratat deja, in prezent cele mai multe firme raporteaza trei tipuri de masuri financiare catre proprietarii sai:

performanta absoluta (venituri, costuri, venituri nete, profit);

performanta relativa la utilizarea activelor (indicatorii sau ratele de profitabilitate);

puterea de 'supravietuire' (lichiditatea financiara si echilibrul financiar).

Masurarea financiara a performantei absolute a activitatii unei firme. Extragerea informatiei financiare din documentele financiar-contabile.

Indicatorii care masoara performanta absoluta a activitatii unei firme constituie informatia primara in cadrul analizei financiare a activitatii unei firme.

Informatiile necesare in aceasta etapa sunt obtinute din documentele financiar-contabile de sinteza ale activitatii firmei:

bilantul contabil - documentul contabil al patrimoniului firmei, cumuland pe de o parte activele firmei (patrimoniul privit din perspectiva continutului, a naturii acestuia), iar pe de alta parte pasivele firmei (patrimoniul privit din perspectiva juridica, a relatiilor si obligatiilor);

contul de profit si pierdere - documentul contabil al activitatii firmei, cumuland pe de o parte cheltuielile, iar pe de alta parte veniturile ocazionate de activitatea firmei;

declaratia de repartizare a profitului - pentru surprinderea proportiei dintre profitul retinut pentru continuarea dezvoltarii activitatii firmei si profitul distribuit actionarilor firmei sub forma dividendelor, furnizand astfel informatii privind politica dividendelor si politica autofinantarii firmei;

declaratia de cash-flow (tabloul de fluxuri financiare) - vezi capitolul 6.

Toate aceste documente constituie impreuna raportul anual pe care managementul firmei trebuie sa-l prezinte proprietarilor sai.

Masurarea financiara a performantei relative a activitatii unei firme. Indicatorii sau ratele de profitabilitate.

Capacitatea unei firme de a genera profit poate fi descrisa static cu ajutorul[3]:

indicatorilor sau ratelor de profitabilitate contabila a firmei;

indicatorilor sau ratelor de profitabilitate investitionala (determinati de aprecierea, valoarea firmei pe pietele financiare);

evaluarilor complexe ale profitabilitatii.

Pentru a vedea daca valoarea unui indicator oarecare este buna sau rea, se poate apela la o analiza incrucisata.

Analiza incrucisata compara valoarea indicatorilor de profitabilitate pentru firma in cauza cu valorile obtinute de firme concurente.

Analiza se poate continua si cu comparatii fata de performanta anterioara a firmei pentru identificarea de variatii care pot fi semne ale unor dificultati sau ale unor oportunitati.

Indicatorii de profitabilitate contabila a firmei

Dintre indicatorii statici ai profitabilitatii interne cei mai importanti sunt:

marja profitului net;

rata profitului fata de totalul activului;

rata profitului fata de capitalul propriu.

Marja profitului net

Marja profitului net se determina ca raport intre profitul net al firmei si cifra de afaceri:

unde:

MPn reprezinta marja profitului net;

Pn = profitul net;

CA = cifra de afaceri.

Cifra de afaceri este un indicator cantitativ al activitatii firmei. El trebuie considerat in relatie cu obiectivul de maximizare a valorii firmei. Obtinerea de profituri raspunde la acest obiectiv. Nu trebuie uitat insa ca valorile contabile folosite in determinarea marjei profitului net sunt valori contabile, afectate astfel de principii contabile, intre care si istoricitatea lor.

Rata profitului fata de totalul activului

unde:

PnA reprezinta rata profitului net fata de totalul activului firmei;

Pn = profitul net obtinut de firma;

A = totalul activelor folosite de firma.

Rata profitului fata de capitalul propriu

unde:

PnCp reprezinta rata profitului fata de capitalul propriu;

Pn = profitul net al firmei;

Cp = capitalul propriu al firmei.

Acest indicator poate fi comparat cu raportul dintre veniturile din exploatare si capitalul propriu ('return on equity' - ROE).

Desi un indicator des utilizat, rata profitului fata de capitalul propriu nu are in vedere veniturile palpabile ale investitorilor firmei (obtinute din dividendele platite si/sau aprecierea valorii firmei pe pietele financiare).

Indicatorii de profitabilitate investitionala a firmei

Acesti indicatori prezinta interes mai ales pentru investitorii firmei, iar dintre ei mentionam:

indicatorul pret/profit (P/E);

randamentul dividendului;

rata de plata a dividendelor;

rata valorii de piata fata de valoarea contabila a firmei;

indicatorul Q al lui Tobin.

Indicatorul pret/profit (P/E)

Indicatorul pret/profit (P/E = 'price/earnings') arata cat de mult sunt dis­pusi investitorii sa plateasca pentru profitul firmei, determinandu-se dupa relatia:

unde:

P/E reprezinta indicatorul pret/profit;

PpA = pretul de piata al actiunilor firmei;

Pr/A = profit per actiune.

O valoare a indicatorului P/E egala cu 'n' arata ca investitorii sunt dispusi sa plateasca pentru o actiune de 'n' ori profitul anual viitor promis cel putin la acelasi nivel cu cel actual.

Firmele cu o crestere rapida tind sa aiba un indice P/E ridicat, in timp ce firmele cu o crestere mica sau fara crestere inregistreaza, de obicei, o valoare scazuta a acestui indicator.

Indicatorul P/E arata cum vad investitorii perspectivele viitoare ale firmei. Astfel, cu cat indicatorul P/E are o valoare mai mare, cu atat inseamna ca investitorii sunt mai optimisti (au un comportament de tip 'bullish') in privinta viitorului firmei. Invers, cu cat indicatorul P/E are o valoare mai mica, cu atat inseamna ca investitorii sunt mai pesimisti (au un comportament de tip 'bearish') in privinta viitorului firmei.

Asteptarile mari ale investitorilor vizavi de o firma determina valori mari ale indicatorului P/E. De multe ori aceste asteptari, stimulate si de mediul supraoptimist de afaceri, pot duce la crearea unor 'baloane' speculative financiare. Este ceea ce s-a intamplat, de exemplu, in America anilor '90, cand valoarea medie a acestui indicator pentru indexul DOW, ajuns sa fie de 50, mai mult de 4 ori mai mare decat valoarea sa medie istorica, egala cu 12. Desi aceasta valoare medie a ajuns astazi doar la 20,86[4], se inregistreaza inca valori supraoptimiste, in special pentru companiile foarte mari. De exemplu, actiunile companiei Intel se vindeau la un pret de 160.7 ori mai mare decat profitul inregistrat al firmei, in timp ce indicatorul P/E pentru compania Disney era de 142.6, iar pentru compania Eastman Kodak de 118.1 . Multi investitori trec cu mare usurinta peste riscurile mari din spatele acestor valori.

Randamentul dividendului ('dividend yield').

Pentru investitori, un indicator important despre rezultatele investirii in capitalul firmei este randamentul dividendului, care se obtine pe baza relatiei:

unde:

RD reprezinta randamentul dividendului;

D/A = dividendul distribuit pe o actiune;

PpA = pretul de piata al actiunilor firmei.

Deoarece veniturile din investitiile de capital (actiuni) provin atat din divi­dendele platite, cat si din cresterea sau scaderea pretului de piata al acestora, dividendele trebuie considerate doar ca o parte din totalul venitului asteptat de catre investitori. In gene­ral, firmelor cu perspective de crestere importanta, le este caracteristic un pret de piata al actiunilor relativ ridicat (comparativ cu dividendele platite). In schimb, firmelor cu perspective de crestere redusa le este caracteristic un randament ridicat al dividendelor (dividende pe actiune mari).

Rata de plata a dividendelor

Rata de plata a dividendelor furnizeaza informatii cu privire la modul in care firma imparte profiturile nete intre dividende si reinvestire pentru autofi­nantare. Relatia de calcul a acestui indicator este:

unde:

RDp reprezinta rata dividendelor platite;

D/A = dividendul obtinut pe o actiune;

P/A = profit per actiune.

Firmelor cu crestere inalta le este caracteristica, de obicei, preferinta pentru reinvestirea profitului. Firmelor cu o slaba crestere le este caracteristica, de obicei, o proportie mai mare din profit destinata distribuirii de dividende.

Rata dividendelor platite are un rol important in deciziile impuse de politi­ca dividendelor pe care o adopta o firma.

Rata valorii de piata fata de valoarea contabila a firmei (M/B = 'market to book value ratio')

Acest indicator se determina prin impartirea pretului de piata al unei actiuni la valoarea contabila a unei actiuni.

Indicatorul M/B trebuie considerat nu doar ca o masura relativa a puterii unei firme pe pietele financiare, cat si ca o masura relativa a riscului asociat firmei respective.

Indicatorul Q al lui Tobin

Indicatorul Q al lui Tobin este foarte asemanator indicatorului M/B. El se obtine prin impartirea valorii de piata a pasivelor firmei (datorii plus capital propriu) la valoarea de inlocuire a activelor firmei.

Indicatorul Q a fost propus de economistul american James Tobin intr-o serie de articole (publicate la finele anilor 1960).

Indicatorul Q difera de indicatorul M/B prin aceea ca pe langa valoarea de piata a actiunilor (capital propriu), el ia in considerare si valoarea de piata a datoriilor. De asemenea, el utilizeaza valoarea de inlocuire a tuturor active­lor si nu valoarea reprezentand costul istoric. Dificultatie constau in determinarea acestor valori de piata.



Valoarea indicatorului Q a lui Tobin oscileaza in jurul valorii de 1.

Daca o firma are un indicator Q > 1 ea este stimulata mai mult sa inves­teasca. Firmele cu o valoare ridicata a indicatorului Q sunt, de obicei, firme cu oportunitati de investitii mai atractive dar si mai riscante.

Evaluari complexe ale profitabilitatii. Sistemul du Pont.

In incercarea de a imbunatati analiza financiara au fost propuse si evaluari ale profitabilitatii care pornesc de la ideea legarii intre ei a mai multi subindicatori cu incidente asupra profitabilitatii.

Sistemul de evaluare du Pont a profitabilitatii unei firme leaga intre ei urmatorii trei subindicatori: marja profitului net, numarul de rotatii ale activului total si indicatorul datoriei.

Sistemul du Pont are la baza faptul ca indicatorul 'rata profitului net fata de totalul activului firmei' se poate obtine prin inmultirea 'marjei profitului net' cu 'numarul de rotatii ale activului total'. Relatia se numeste ecuatia Du Pont:

unde:

PnA reprezinta rata profitului net fata de totalul activului;

MPn = marja profitului net;

NrA = numarul de rotatii ale activului total;

Pn = profitul net;

CA = volumul vanzarilor sau cifra de afaceri a firmei;

A = total activ.

'Acumularea' contabila a profitului sau masurarea profitului pe 'trepte de activitate'avand ca rezultat 'soldurile intermediare de gestiune'. Critici privind aceasta abordare.

Rezultatul acestei abordari consta in asa-numita cascada a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold intermediar reflecta rezultatul gestiunii financiare pe treapta respectiva de 'acumulare'.

Primul asemenea indicator este valoarea adaugata, vazuta ca o crestere de valoare rezultata din utilizarea factorilor de productie, indeosebi a factorilor munca si capital. Aceasta 'valoare' reprezinta sursa de 'acumulari' banesti din care se face 'remunerarea' 'par­ticipantilor' directi si indirecti la activitatea economica a firmei:

personalul (prin salarii, indemnizatii, premii si cheltuieli sociale);

actionarii (prin dividende platite);

creditorii (prin dobanzi, dividende si comisioane platite);

statul (prin impozite, taxe si varsaminte asimilate);

insasi firma (prin capacitatea de autofinantare sau cash-flow).

Raportand 'remunerarea' fiecarui participant Ia valoarea adaugata se poate face o evaluare a distributiei veniturilor globale catre 'participantii' la afacere.

Excedentul brut al exploatarii exprima 'acumularea' bruta din activitatea de ex­ploatare, considerand ca amortizarea si provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu si platite. De aceea, acestea din urma, pana la solicitarea lor (pentru investitii, riscuri sau cheltuieli), se regasesc in 'acumularile' banesti ale firmei. Excedentul brut de exploatare este vazut ca o masura a capacitatii de autofinantare a investitiilor (din amortizari, provizioane si profit).

Profitul din 'exploatare' este determinat prin deducerea tuturor cheltuielilor (platibile si a celor calculate) din veniturile exploatarii (incasabile si a celor calculate) si este vazut ca o masura in cifre absolute a rentabilitatii activitatii 'de ex­ploatare'.

Profitul curent este determinat atat de rezultatul 'exploatarii' cat si de cel al activitatii 'financiare', fiind vazut astfel ca o masura a rezultatului activitatii curente a firmei.

Profitul net asigura posibilitatea 'remunerarii' actionarilor pentru capitalurile subscrise. Acesta urmeaza sa se dis­tribuie sub forma de dividende, in raport cu numarul de actiuni vandute sau sa se reinvesteasca in firma (prin decizia actionarilor).

Critici privind acumularea contabila a profitului.

Aceasta abordare are ca fundament ideea ca 'valoarea' se formeaza si/sau se 'adauga' in cascada. 'Valoarea' este insa intotdeauna subiectiva, motiv pentru care ea nu poate fi tratata cantitativ. Mai mult, la nivelul consumatorilor trebuie vorbit nu atat de 'valoare' cat de scari de valoare. Consumatorii aleg un produs sau altul in functie de scarile lor de valoare, care sunt in continua schimbare. Prin urmare, 'valoarea' nu este creata, adaugata de catre firma. Firma poate doar stimula prin strategia sa de 'educatie' a consumatorilor modificari in scarile de valoare ale acestora.

In plus, sistemul de 'remunerare' a participantilor la activitatea firmei este convenit anterior desfasurarii acesteia, deci cu mult inainte de recunoasterea de catre consumatori a valorii produselor sau serviciilor. Este vorba aici despre un risc pe care si-l asuma firma, mai exact proprietarii acesteia. Nerecunoasterea, conform asteptarilor, a valorii propuse consumatorilor de catre firma, prin produsele si serviciile sale, determina pierderi corespunzatoare investitiilor realizate atat in bunurile de capital, cat si in munca si in relatiile cu mediul de afaceri.

Situatii financiare posibile evidentiate de structura rezultatului firmei pe tipurile de activitate (de exploatare, financiara si exceptionala)

Pe baza descompunerii tripartite a rezultatului global, evidentiind elementele sale de exploatare, financiare si exceptionale, multi autori propun o prima apreciere a rentabilitatii si delimitarea catorva situatii caracterizate printr-o anumita structura a rezultatului

Au fost conturate astfel urmatoarele situatii financiare

'Sanatate' financiara deplina, asigurata atunci cand RE>0, RC>0 si RF>0 (vezi Fig. 8.5.1).

In aceasta situatie, exploatarea firmei se dovedeste a fi fost una rentabila, inclusiv politica ei financiara determinand degajarea de excedente.

Fig. .

Situatia cea mai des intalnita - RE>0, RC>0, dar RF<0 (vezi Fig. 8.5.2).

Fig. .

Este vazuta ca o situatie normala pentru firmele industriale sau de servicii. Profiturile rezultate din exploatare sunt partial 'amputate' de cheltuielile financiare. Totusi, din punctul de vedere al rezultatului de exploatare, politica de indatorare a fost judicioasa. Riscul intreprinderii depinde deci de perenitatea profitului exploatarii. Momentele sensibile tin de politica de investitii a firmei.

'Mana' financiara - RF>0, RC>0, desi RE<0 (vezi Fig. 8.5.3).

In acest caz, surplusul curent a provenit din veniturile substantiale rezultate din plasamentele financiare, in pofida pierderilor exploatarii.

Pot fi luate in considerare mai multe ipoteze :

- deficitul exploatarii s-a datorat unei inconsistente a performantelor industriale sau comerciale ale firmei. Daca asa stau lucrurile, situatia este nelinistitoare, in pofida rezultatului curent pozitiv;

- pierderile exploatarii se justifica daca se tine cont de obiectivele strategice ale firmei. Daca este vorba, de exemplu, de o societate financiara, principala sursa de venituri o reprezinta plasamentele financiare, suficient de profitabile pentru a acoperi cheltuielile de exploatare obligatorii (cheltuielile administrative, salariile etc.);

- explicatia consta in faptul ca firma abandoneaza sau reduce in mod constient activitatile sale de exploatare, transferandu-le catre alte entitati economice de care este legata in cadrul unui holding, a carui centrala financiara este.

Fig. .

'Marginea prapastiei' - RE<0 si RF<0, determinand RC<0 (vezi Fig. 8.5.4).

In aceasta situatie, firma este considerata ca fiind intr-o stare de reala dificultate. Exploatarea s-a dovedit nerentabila, iar nivelul ridicat al cheltuielilor financiare agraveaza deficitul curent. Se impune gasirea cauzelor reale ale deficitului exploatarii si redefinirea strategiei.

Fig. .

'Cercul vicios' al cheltuielilor financiare - RE>0, insa RF<0 si mai mare decat RE in valori absolute, determinand RC<0 (vezi Fig. 8.5.5).

Fig. .

Activitatea de exploatare a firmei s-a dovedit rentabila, insa aceasta rentabilitate este absorbita integral de cheltuielile financiare, generand un deficit curent.

Ipoteze mai des verificate pentru o asemenea situatie sunt:

- firma este in plina crestere, iar piata sa nu este inca maturizata;

- nivelul inalt al cheltuielilor financiare poate fi explicat prin datoriile contractate pentru finantarea efortului investitional, ale carui rezultate nu au fost inca fructificate.

Veniturile financiare - ultimul 'bastion', atunci cand RF>0, insa RE<0 si mai mare decat RF in valori absolute, determinand RC<0 (vezi Fig. 8.5.6).

Este in general cazul afacerilor fara succes. Pot fi insa posibile si situatii insesizabile la prima vedere:

- poate fi vorba de o firma de comert confruntata cu un mediu extrem de concurential, firma ai carei gestionari nu stapanesc toate cheltuielile de exploatare, dar care compenseaza partial deficientele sale comerciale prin venituri financiare obtinute din plasamentul lichiditatilor excedentare. Aceste surplusuri de trezorerie nu sunt insa o garantie a bunei administrari a afacerilor, datorandu-se pur si simplu specificitatii activitatii: absenta clientilor debitori, rotatia rapida a stocurilor, termene favorabile de efectuare a platilor catre furnizori etc.;

- coexistenta excedentului financiar si a rezultatului curent negativ poate fi explicata si prin performantele slabe ale unui holding financiar orientat in exclusivitate spre efectuarea de plasamente financiare cu randament ridicat.

Fig. .

Masurarea puterii de 'supravietuire' financiara

Puterea de supravietuire a unei firme poate fi exprimata atat prin intermediul indicatorilor de lichiditate financiara, cat si prin intermediul indicatorilor de gestiune financiara, ambele grupe de indicatori putand fi considerate instrumente de apreciere statica a echilibrului financiar al unei firme. Pe langa aprecierea statica a echilibrului financiar, se impune si nevoia si, datorita dezvoltarii instrumentelor de calcul, posibilitatea aprecierii dinamice a echilibrului financiar al unei firme.

Indicatorii sau ratele de apreciere statica a echilibrului financiar al firmei, grupati in indicatori de apreciere a lichiditatii financiare si indicatori de apreciere a gestiunii financiare, au fost prezentati in capitolul 5.

Toti acesti indicatori sunt reluati si in Tab. 8.6.1.

Tab. 8.6. Aprecierea statica a puterii de supravietuire financiara sau a echilibrului financiar al firmei

1. Indicatori de lichiditate financiara:

- rata lichiditatii curente  = active curente/obligatii curente

- rata lichiditatii rapide = active curente rapide/obligatii curente)

- rata lichiditatii pe baza disponibilitatilor banesti = disponibilitati banesti/obligatii curente)

- intervalul defensiv = (disponibilitati banesti + titluri de plasament + valori de incasat)/iesirea medie zilnica estimata de cash

- rata cash-flow-ului operational relativ la obligatiile curente fixe = cash-flow operational/obligatii curente fixe

2. Indicatori de gestiune financiara:

2.1. a activelor

- viteza de rotatie a valorilor de incasat (exprimata prin numar de rotatii intr-un an sau prin numar de zile necesare unei rotatii)

- viteza de rotatie a stocurilor (exprimata prin numar de rotatii intr-un an sau prin numar de zile necesare unei rotatii)

- durata medie a ciclului operational = durata medie de stocare + durata medie de incasare

- viteza de rotatie a capitalului firmei = vanzari nete/capital

2.2. a datoriilor

- levierul financiar ca rata a datoriei la capitalul social = total datorii/capital social

- rata datoriei = total datorii/total active sau capitaluri

- coeficientul de acoperire a obligatiilor fixe din profitul inainte de deducerea dobanzilor si a taxelor = Profit inainte de deducerea dobanzilor si a taxelor/Dobanzi de platit

Rentabilitate si risc.

Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza decat tinand cont simultan de rentabilitate si risc. Numai dualitatea rentabilitate-risc da sensul corect aprecierilor de performanta financiara.

Conceptul de risc

Definitiile simple, neelaborate ale riscului, il prezinta pe acesta ca o 'posibilitate ca un eveniment viitor sa produca efecte nedorite'.

William Rowe in 1978 si H. J. Dunster in 1985 s-au referit la risc ca la 'probabilitatea ca un anumit eveniment advers sa se produca'[8]. Este o definitie inca in voga, deoarece ea a deschis si calea construirii unei tipologii a riscului.

Mult mai recent, Vlasta Molak a definit riscul intr-o maniera mai sintetica, anume ca 'probabilitatea unui efect advers'[9].

Privitor la firma, riscul este vazut de unii autori ca fiind datorat direct incapacitatii 'de a se adapta, in timp si la cel mai mic cost, la variatia conditiilor de mediu'[10].

Aceste definitii nu sesizeaza insa un element deosebit de important: riscul include nu doar potentialitatea unei efect advers, ci si pe cea a unei oportunitati.

Totodata, ele nu atrag inca atentia asupra faptului ca modul de raspuns la provocarile riscului poate schimba efectul dintr-unul negativ intr-unul pozitiv.

Abordarile riscului din perspectiva managementului firmei se dovedesc, chiar si mai recent, unilaterale, prezentandu-l doar ca 'abatere posibila de la ceea ce este asteptat' sau 'variatie posibila a rezultatelor'. Totusi, aceste ultime abordari se pot dovedi deja utile pentru definirea modalitatilor de cuantificare a riscului.

Analiza riscului trebuie sa tina cont de urmatoarele elemente:

frecventa aparitiei evenimentelor care definesc riscul;

severitatea acestor evenimente, masurata prin marimea consecintelor, efectelor determinate, de multe ori greu de cuantificat datorita intangibilitatii lor;



perceptia acestor evenimente. Trebuie considerata atat perceptia managementului firmei cat si perceptia publica, perceptia celor din afara firmei, dar care o pot forta la actiuni de raspuns. Frank Sterrett a descris aceasta situatie in 1992, argumentand totodata ca obiectivul major al managementului riscului este acela de realizare a unei oarecare forme de echilibru intre estimarile legate de risc oferite de experti si cele construite de public; calea de realizare a acestui echilibru ar fi una de combinare a controlului si a comunicarii;

increderea in estimarile privitoare la risc. Daca increderea in aceste estimari poate fi justificat diminuata, atunci este necesara si diminuarea intervalelor de incredere presupuse in calculul riscului.

Aceste patru elemente - frecventa evenimentelor de risc, severitatea evenimentelor de risc, perceptia riscului si increderea in estimarile riscului - sunt esentiale pentru orice analiza a riscului, deoarece ele includ si modul de raspuns la evenimentele de risc si, prin urmare, si cealalta fateta a riscului - oportunitatile. Deseori, raspunsuri inteligente la provocarile evenimentelor de risc schimba un dezastru intr-o noua oportunitate.

In acest fel, managementul riscului poate deveni o afirmare constienta a faptului ca schimbarea este continua si inevitabila: modul de raspuns la aceasta determina supravietuirea sau esecul viitor.

O atentie deosebita trebuie acordata de catre managementul riscului perceptiei acestuia. Asa cum arata Paul Slovic, perceptia riscului se formeaza pe un camp conflictual al abordarilor naturii si seriozitatii riscului. Un paradox observat de catre cei care studiaza perceptia riscului este acela ca pe masura ce oamenii devin, in medie, mai asigurati impotriva riscului, ei devin totodata mai preocupati de risc, simtindu-se mult mai vulnerabili la acesta[11]. Acesta este un aspect care trebuie considerat ca atare de catre managementul firmei in politica de abordare a riscului.

Tipologia riscurilor asociate activitatii unei firmei

In ultimii ani, in literatura de specialitate se acorda o importanta deosebita analizei riscului. Se poate spune chiar ca un diagnostic economic este deficitar daca nu integreaza, intr-o directie prioritara de analiza, problematica riscului.

In literatura economico-financiara romaneasca dedicata problemelor economico-financiare ale firmei, analiza riscului este unul dintre aspectele prioritar considerate ale analizei situatiei financiar-patrimoniale a firmei.

Astfel, Dumitru Margulescu si colab.[12] apreciaza ca analiza riscului trebuie realizata din doua puncte de vedere - economic si, respectiv, financiar - constituindu-se, alaturi de analiza vitezei de rotatie a activelor circulante si de analiza potentialului patrimonial-financiar al firmei, intr-o preocupare necesara a analizei diagnostic a situatiei patrimonial-financiare a firmei.

Multi autori considera ca analiza situatiei financiar-patrimoniale a unei firme trebuie sa cuprinda: analiza patrimoniului firmei; analiza corelatiei CLN-NCLN-TN (capital de lucru net - nevoia de capital de lucru net - trezoreria neta); analiza corelatiei creante-obligatii; analiza lichiditatii si solvabilitatii firmei; analiza echilibrului economico-financiar; analiza situatiei financiare prin metoda scorurilor (care este, asa cum se va arata si mai incolo, o analiza a riscului de faliment realizata pe baza sistemelor de rate de scor); analiza vitezei de rotatie a activelor circulante; analiza fluxului de disponibilitati si analiza gradului de indatorare a firmei. Prin urmare, analiza situatiei financiar-patrimoniala a firmei este considerata prin prisma unei relatii de tipul rezultate economico-financiare - gestiune financiara - risc.

Ion Stancu arata ca 'diagnosticul riscului complet nu se poate realiza decat in cuplul celor doua axe de analiza: rentabilitate-risc', numai in cadrul acestei dualitati notiunea de echilibru financiar capatand si ea cu adevarat sens[13]. Autorul, in lucrarea citata, considera problematica riscului prin luarea in considerare a 3 categorii de risc - economic, financiar si de faliment - incheind cu prezentarea metodei scorului ca un instrument important pentru detectarea riscului de faliment.

Maria Niculescu abordeaza analiza riscului prin prisma acelorasi 3 categorii de risc - economic, financiar si de faliment, considerand totodata ca riscul exprima, in general, volatilitatea rezultatelor economico-financiare ale firmei analizate[14].

In literatura occidentala, riscul unei firme este abordat de pe doua pozitii de analiza[15] :

de pe pozitia investitorilor firmei, riscul se poate clasifica in:

riscul pietei ('market risk'), numit si risc sistematic (neputand fi eliminat prin diversificarea portofoliului de titluri) si masurat la nivelul unei firme prin coeficientul beta al firmei, care exprima volatilitatea titlurilor firmei pe piata in raport cu volatilitatea medie a tuturor titlurilor de pe piata respectiva. Acest risc este determinat de evenimentele 'aleatoare' nefavorabile care afecteaza intreaga piata din care face parte firma: recesiune economica; variatii nefavorabile ale ratelor dobanzii sau ale ratei inflatiei; conflicte militare etc.;

riscul specific al firmei, numit si risc nesistematic (fiind determinat de factori specifici firmei el poate fi eliminat printr-o diversificare corespunzatoare a portofoliului de titluri). Acest risc este determinat de evenimentele 'aleatoare' nefavorabile care pot afecta o firma: pierderi de contracte importante; insuccesul programelor de marketing ale firmei; actiuni in justitie; greve etc.;

riscul total, compus din riscul sistematic al pietei si din riscul nesistematic al firmei.

de pe pozitia firmei, riscul unei firme se poate clasifica in:

riscul specific afacerii unei firmei, corespunzator riscului economic sau riscului de exploatare;

riscul financiar al firmei, rezultat al deciziei firmei de a apela la capital imprumutat;

riscul total al firmei, suportat de proprietarii acesteia si compus din riscul economic si riscul financiar.

In cele ce urmeaza se va prezenta riscul ca si element cu efecte multiple asupra profitabilitatii firmei, fiind considerate trei perspective:

perspectiva economica;

perspectiva financiara;

perspectiva falimentului.

Riscul economic

Perspectiva economica este cea care abordeaza riscul la nivelul managementului firmei, pentru care aceasta reprezinta o organizatie economico-sociala animata de intentia de crestere a averii (valorii) proprietarilor acesteia si de cea de 'remunerare' a factorilor de productie folositi in cadrul activitatii pe care aceasta o desfasoara.

Prin urmare, riscul economic al unei firmei este dat de variabilitatea profitului ca urmare a variatiei nivelului de activitate si ca urmare a pozitiei activitatii intreprinderii fata de 'punctul mort'[18].

Dupa natura activitatii si pozitia sa in mediul economic, rezultatele unei firme sunt mai mult sau mai putin influentate de evenimente economico-sociale precum: cresterea pretului energiei, cresterea salariilor, accentuarea concurentei, inovatia tehnologica etc. Gradul de sensibilitate a rezultatului face din fiecare firma o investitie mai mult sau mai putin riscanta. Riscul nu depinde numai de factorii generali considerati ca atare, ci si de structura acestora.

In acest context, in teoria economico-financiara s-a propus, ca modalitate de evaluare a riscului, analiza cost-volum-profit, numita si analiza pragului de rentabilitate,.

Analiza pragului de rentabilitate

Pragul de rentabilitate reprezinta acel 'punct' (denumit si 'punct critic'[19]) in care veniturile sunt egale cu cheltuielile,.

O serie de autori socotesc acest punct critic ca pe o un 'prag al eficientei cheltuielilor'.

Pragul rentabilitatii se poate determina atat la nivel de produs, cat si la nivel de cifra de afaceri totala.

La nivel de produs, pragul de rentabilitate se determina dupa relatia:

unde:

pr reprezinta pragul de rentabilitate (coeficientul-prag de eficienta a volumului de productie);

cf = cheltuieli fixe pe unitate de produs;

cv = cheltuieli variabile pe unitate de produs;

= pretul mediu de vanzare pentru produsul analizat.

Extins la nivelul cifrei de afaceri totale, pragul de rentabilitate se determina dupa relatia:

unde:

CApr reprezinta cifra de afaceri corespunzatoare pragului de rentabilitate;

CF = volumul total al cheltuielilor fixe;

rcv = rata cheltuielilor variabile in cifra de afaceri (cheltuieli variabile la 1 leu cifra de afaceri).

Limitele analizei pragului de rentabilitate sunt urmatoarele:

presupune cererea limitata si la un pret fix, precum si randamente de productie constante;

orizontul pe care se realizeaza este scurt si, prin urmare, nu presupune modificari sensibile in structura productiei si, corespunzator, a cheltuielilor.

Analiza pragului de rentabilitate are, deci, la baza, premisa liniaritatii cifrei de afaceri. Or, pentru orice firma este caracteristica o fluctuatie mai mult sau mai putin neliniara in timp a cifrei de afaceri.

Evaluarea riscului de exploatare (economic) pe baza analizei pragului de rentabilitate se face tinand cont de asa-zisa 'flexibilitate'[20] a cifrei de afaceri reale fata de cifra de afaceri corespunzatoare pragului de rentabilitate (vezi si Fig. 8.7.1

unde:

a reprezinta indicatorul de pozitie fata de pragul de rentabilitate;

CA = cifra de afaceri reala a firmei;

CApr = cifra de afaceri corespunzatoare pragului de rentabilitate al firmei.

Pe baza de cercetari statistice s-a concluzionat ca, in functie de situarea cifrei de afaceri fata de punctul critic, se poate vorbi despre urmatoarele stari caracteristice unei firme:

starea instabila, determinata de situatiile cand cifra de afaceri se situeaza cu pana la 10% peste pragul de rentabilitate;

starea relativ stabila, determinata de situatiile cand cifra de afaceri este cu 10-20% mai mare decat pragul de rentabilitate;

starea confortabila, determinata de situatiile cand cifra de afaceri este cu peste 20% mai mare decat pragul de rentabilitate.

Fig.  . Graficul flexibilitatii unei firmei

Pentru o firma se poate defini astfel un grad de flexibilitate al cifrei de afaceri (vezi Fig. 8.7.1). Gradul de flexibilitate al unei firme este dependent de potentialul tehnic (de starea si calitatea acestuia) si de potentialul uman al acesteia.

Elasticitatea rezultatului exploatarii in raport cu nivelul de activitate si relatia ei cu pragul de rentabilitate

Un alt indicator propus pentru evaluarea riscului economic al unei firme este cel care exprima sensibilitatea rezultatului exploatarii la variatia nivelului de activitate.

Acesta se poate masura cu ajutorul coeficientul de elasticitate a exploatarii:

unde:

e reprezinta coeficientul de elasticitate a exploatarii;

RE = rezultatul exploatarii;

CA = cifra de afaceri;

D = simbol al variatiei fata de nivelurile indicatorilor pentru pragul de rentabilitate.

Valoarea coeficientului de elasticitate a exploatarii este dependenta de flexibilitatea activitatii firmei. Astfel, cu cat firma se indeparteaza mai mult de pragul de rentabilitate, cu atat elasticitatea rezultatului exploatarii este mai redusa, deci riscul de exploatare mai mic. In proximitatea pragului de rentabilitate, elasticitatea rezultatului exploatarii este mai ridicata, iar riscul de exploatare sporit.

Riscul financiar

Riscul financiar reprezinta partea din riscul total al unei firmei care se adauga la riscul de baza (economic) al firmei, ca rezultat al utilizarii datoriilor[21].

Cum obiectivul principal al firmei, din perspectiva financiara, consta in maximizarea valorii acesteia, rezulta ca riscul financiar este strans legat de pozitia firmei in mediul economico-financiar, in special pe pietele financiare.

Evaluarea riscului financiar prin prisma pragului de rentabilitate global

Analiza riscului financiar se poate face dupa o metodologie similara celei prezentate la riscul economic. De data aceasta insa este necesara luarea in calcul a cheltuielilor financiare (dobanzile) care la un nivel dat de activitate (adica pentru o nevoie de capital data) pot fi considerate cheltuieli fixe.

Se poate calcula astfel un prag de rentabilitate 'global' dupa relatia:

unde:

CAprg reprezinta cifra de afaceri corespunzatoare pragului de rentabilitate global;

CF = cheltuieli fixe de exploatare;

DOB = dobanzi;

rcv = rata cheltuielilor variabile in cifra de afaceri (cheltuieli variabile la 1 leu cifra de afaceri).

Ca si in cazul riscului economic, evaluarea riscului global (economic + financiar) se poate realiza pe baza:

flexibilitatii fata de pragul de rentabilitate - de aceasta data global;

coeficientului de elasticitate - global.

Riscul financiar si efectul de levier financiar

Levierul financiar[22] exprima incidenta indatorarii firmei asupra rentabilitatii capitalului propriu.

Efectul indatorarii asupra rezultatelor afacerii poate fi exprimat de raportul dintre dintre rentabilitatea economica si rata medie a dobanzii:

daca rata de rentabilitate economica este mai mare decat rata medie a dobanzii, situatia este profitabila pentru proprietarii firmei. Rentabilitatea financiara este in aceste conditii o functie crescatoare de gradul de indatorare a firmei (rata de rentabilitate financiara este mai mare decat rata de rentabilitate economica);

daca rata medie a dobanzii (costul datoriilor) este mai mare decat rata rentabilitatii economice, rentabilitatea financiara este o functie descrescatoare de gradul de indatorare a firmei;

egalitatea dintre rata rentabilitatii economice si rata medie a dobanzii arata indiferenta indatorarii asupra rentabilitatii financiare a firmei.

Efectul de levier financiar permite explicarea nivelului si evolutiei rentabilitatii financiare in functie de urmatorii factori:

indatorarea firmei;

rentabilitatea economica a firmei.

Astfel:

RF = (PC/CA) x (CA/AE) + (PC/CA) x ((CA/AE) - RD) x L

unde:

RF reprezinta rentabilitatea financiara;

PC = profitul curent (dupa deducerea dobanzii);

CA = cifra de afaceri;

AE = activul economic;

RD = rata medie a dobanzii la datoriile firmei;

L = levierul financiar = raportul dintre datoriile si capitalul propriu al firmei (DAT/CP).

Riscul de faliment

Riscul de faliment se poate considera, la o prima analiza, ca o manifestare particulara a riscului financiar. La o analiza mai corecta, el prezinta si caracteristicile unui risc general economic, asociat, deci, activitatii generale a firmei.

Pentru ca o firma sa reziste conditiilor de pe piata, aceasta va trebui sa fie solvabila, adica sa aiba capacitatea de a face fata obligatiilor financiare scadente la un mo­ment dat.

In consecinta, unii autori afirma ca orice firma este obligata sa lucreze in echilibru, orice dereglare a acestuia putand conduce inevitabil la greutati in desfasurarea activitatii si, in ultima in­stanta, la falimentul acesteia[24]. Echilibrul nu este insa posibil la nivelul tuturor firmelor. Mai mult, acestea nu cauta echilibrul, ci profitul. Pentru obtinerea acestuia din urma trebuie insa sa-si asume riscurile investitiilor pe care le fac.

Factorii mai importanti ai riscului de faliment

Principale criterii care stau la baza identificarii firmelor in dificul­tate sunt:

supraindatorarea, caz in care gradul de indatorare este atat de mare incat afecteaza capacitatea intreprinderii de a face fata datoriilor scadente;

insolvabilitatea, fiind situatia in care activele curente nu sunt suficiente pentru achitarea datoriilor.

Uniunea Europeana a Expertilor Contabili a retinut urmatoarele indicii ale unei situatii dificile, reale sau potentiale:

existenta unui fond de rulment negativ sau a unui rezultat net negativ;

utilizarea unor credite curente pentru finantarea investitiilor;

imposibilitatea reinnoirii creditelor;

imposibilitatea rambursarii creditelor la scadenta normala;

falimentul unor furnizori sau clienti;

disparitia sau indisponibilitatea unui conducator;

persistenta unor greve.

Din punct de vedere juridic (conform Legii nr.64/1995 privind procedura reorganizarii si lichidarii juridice a intreprinderilor) o firma este in dificul­tate atunci cand se afla in stare de incetare a platilor, adica atunci cand nu mai poate face fata datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile.

Analiza riscului de faliment

Mentinerea solvabilitatii este o restrictie ce se impune firmelor pentru posibilitatea continuarii activitatii.

Aprecierea capacitatii firmei de a-si regla la termen obligatiile are nevoie de o apreciere nuantata in functie de conditiile concrete economico-financiare in care-si desfasoara aceasta activitatea.

Astfel, o firma poate avea dificultati temporare sau ocazionale determinate, de exemplu, de neacoperirea la termen a unei creante sau de accelerarea platilor intr-o perioada de crestere rapida a activitatii. In astfel de cazuri, dificultatile de plata apar ca expresii ale unor neconcordante de moment, care afecteaza inca imaginea firmei. Solutii care permit trecerea peste aceste dificultati si reinstaurarea continuitatii platilor constau in: obtinerea de termene suplimentare de plata din partea furnizorilor; obtinerea de amanari ale datoriilor financiare; obtinerea de imprumuturi suplimentare pe termen scurt.

In schimb, permanenta unor dificultati de achitare a obligatiilor este expresia fragilitatii economico-financiare structurale a firmei, care poate avea ca rezultat final chiar falimentul.



Analiza riscului de faliment se poate realiza:

in maniera statica, prin analize financiare pe baza bilantului contabil si a contului de profit si pierdere;

in maniera dinamica, prin analiza fluxurilor din tabloul de finantare.

Principalele agregate si indicatori care se utilizeaza in analiza statica a echilibrului financiar si, deci, a riscului de faliment, sunt: fondul de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria, ratele de lichiditate si ratele de gestiune financiara.

Analiza dinamica a echilibrului financiar sau a riscului de faliment porneste de la fluxurile de fonduri sau de trezorerie determinate de activitatea de exploatare si de cea financiara (corespunzatoare operatiunilor de capital - investitii sau finantari), evidentiate in tabloul de finantare.

Agregatele si indicatorii care se utilizeaza in astfel de analize sunt:

excedentul de trezorerie, ETE = EBE - DNFR[25];

capacitatea de autofinantare, CAF = EBE - cheltuieli financiare - impozit pe profit;

autofinantarea, A = CAF - dividende prelevate;

cash-flow-ul, Cf CAF.

Pornind de la agregatele si indicatorii enumerati, analiza riscului de faliment apeleaza la ratele si indicatorii de rambursare a datoriilor si de autonomie financiara[26]:

rata capacitatii de rambursare, calculata ca raport intre volumul datoriilor firmei si capacitatea ei de autofinantare (DAT/CAF);

rata autonomiei financiare (CAF/rambursarea anuala a datoriilor financiare stabile). O valoare mai mica decat 2 poate fi semnul pericolului de faliment;

excedentul de trezorerie al exploatarii (ETE), care poate exprima si el capacitatea de rambursare a datoriilor. Analistii financiari considera ca nivel minim al acestui indicator valoarea cheltuielilor financiare, o siguranta mai mare fiind data de relatia ETE - impozit pe profit ³ cheltuieli financiare + rambursarea anuala a datoriilor.

Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Riscul isi reveleaza efectele sale numai in viitor.

Necesitatea unor aprecieri mai bune ale viitorului firmelor, in ce priveste riscul de faliment, a facut ca in ultimii 15 ani diagnosticul riscului de faliment sa cunoasca o importanta dezvoltare prin utilizarea de metode statistice de analiza a situatiei financiare care pornesc de la un ansamblu de indicatori-rate[27] .

Metoda 'scoring' este o astfel de metoda predictiva, ea putand fi utilizata in evaluarea riscului de faliment. Ea a fost dezvoltata in teoria si practica bancara vizavi de firmele-clienti.

Metoda scoring se bazeaza pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de firme format din doua grupuri distincte:

un grup de firme cu dificultati financiare;

un grup de firme sanatoase.

Se stabileste apoi o serie de indicatori-rate, dupa care se determina cea mai buna combinatie liniara de indicatori-rate, care sa permita diferentierea celor doua grupuri de firme.

Ca urmare a aplicarii analizei discriminante, se obtine pentru fiecare firma un scor 'Z', care este o functie liniara a ansamblului considerat de rate. Distributia diferitelor scoruri permite separarea firmelor sanatoase de cele in dificultate, asa cum ilustreaza si Fig. 8.7.2

Scorul 'Z' atribuit fiecarei firme se determina cu ajutorul unei functii de forma:

Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + + anxn

unde:

x reprezinta indicatorii-rate considerati in analiza;

a - coeficientul de ponderare a fiecarei rate.

Fig.  . Distributia scorurilor firmelor in cadrul metodei 'scoring' de analiza a riscului de faliment

In teoria si practica economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt:

modelul Altman - pe baza a 5 indicatori-rate;

modelul Conan-Holder - pe baza a 5 indicatori-rate;

modelul Centralei Bilanturilor a Bancii Frantei - pe baza a 8 indicatori-rate etc.

Nu trebuie supraestimata valoarea informativa a scorului, firma fiind un sistem economico-social care actioneaza intr-un mediu complex caracterizat de mult mai multe variabile de determinare a sanatatii sau slabiciunii acesteia.

Analiza poate fi extinsa prin:

urmarirea evolutiei scorului pe mai multe exercitii financiare;

urmarirea evolutiei scorului la firmele din aceeasi ramura economica;

prin completarea informatiilor obtinute cu cele oferite de metodele clasice de analiza financiara.

Analiza strategica a riscului

O directie importanta a dezvoltarii diagnosticului financiar o constituie asocierea acestuia cu diagnosticul strategic. Instrumentele propuse de specialisti in acest sens sunt matricile de analiza strategica (BCG, ADL etc.) care permit abordarea riscului in corelatie cu portofoliul de activitate al firmei, cu pozitia sa concurentiala.

Modelul BCG - Boston Consulting Group

Modelul BCG (Boston Consulting Group) se bazeaza pe doua variabile strategice:

rata de crestere a sectorului din care face parte firma;

pozitia concurentiala a firmei in cadrul sectorului din care face parte;

In spatele acestor doua variabile se afla o logica financiara.

Grupul BCG a plecat de la principiul ca obiectivul esential al strategiei unei firme cel al alocarii resurselor pentru obtinerea unei cat mai bune pozitii concurentiale.

Astfel, in functie de rata de crestere a sectorului se pot face aprecieri asupra nevoilor financiare ale firmei (investitii, cresterea nevoii de fond de rulment etc.).

Interpretarea matricei BCG in termeni de rentabilitate si pozitie financiara este redata in Fig. 8.7.3.

Fig.  . Matricea BCG

Modelul A. D. Little

Matricea propusa de A.D. Little (matricea ADL, vezi Fig. 8.7.4) constituie o imbogatire conceptuala, o dezvoltare a criteriilor economico-financiare care stau la baza analizei portofoliului de produse.

lmplicarea gradului de maturitate a firmei, precum si definirea pozitiei concurentiale a acesteia prin intermediul unui sistem dinamic de factori cheie ai succesului permit o evaluare mai nuantata atat a pozitiei strategice si financiare a firmei.

Produsele aflate in faza de lansare sau pentru care cererea este in crestere au nevoi financiare mai mari decat cele pentru care cererea este stagnanta. Totodata o activitate aflata in faza de demaraj este mai riscanta decat o activitate in crestere sau in maturitate.

Fig.  . Matricea ADL

Marimea riscului este dependenta si de pozitia concurentiala a firmei. O pozitie concurentiala puternica se concretizeaza intr-o rentabilitate ridicata si, in principiu, intr-o buna pozitie financiara.

Degradarea pozitiei pe piata se traduce prin scaderea rentabilitatii, diminuarea autofinantarii, cresterea riscului.

Intrebari de verificare

1. Ce este eficienta?

2. In ce constau masurile externe ale performantei unei firme?

3. In ce constau masurile interne ale performantei unei firme?

4. Ce documente cuprinde raportul anual pe care managementul firmei trebuie sa-l prezinte proprietarilor sai?

5. Enumerati indicatorii de profitabilitate contabila a firmei.

6. Care este marja profitului net a unei firme cu o cifra de afaceri de 10 mil. u.m. si un profit net de 3 mil. u.m.?

7. Cum se determina indicatorul ROE ('Return of Equity')?

8. Enumerati indicatorii de profitabilitate investitionala a firmei.

9. Care este valoarea indicatorului P/E ('Price/Earnings') pentru o firma cu un profit de 130 mil u.m. si cu un capital social format din 100.000 de actiuni, care au un pret de piata de 2560 u.m./buc.?

10. Cum se determina randamentul dividendului?

11. Ce informatii ofera rata de plata a dividendelor?

12. Cum se determina rata valorii de piata fata de valoarea contabila a firmei (M/B = 'market to book value ratio')?

13. Ce inseamna o valoare a indicatorului Q a lui Tobin mai mare decat 1?

14. In ce consta sistemul du Pont de evaluare a profitabilitatii unei firme?

15. Ce critici se pot aduce acumularii contabile a profitului ca metoda de masurare a profitului pe 'trepte de activitate'?

16. Descrieti situatia 'manei' financiare din perspectiva celor trei rezultate contabile ale unei firme: rezultatul curent, rezultatul din exploatare si rezultatul financiar.

17. Descrieti situatia 'cercului vicios' al cheltuielilor financiare din perspectiva celor trei rezultate contabile ale unei firme: rezultatul curent, rezultatul din exploatare si rezultatul financiar.

18. Ce trebuie sa cuprinda o definitie completa a riscului in afara referirilor la efectele viitoare adverse?

19. Care sunt elementele de care trebuie sa se tina cont in analiza riscului?

20. Cum este clasificat riscul de pe pozitia investitorilor firmei in literatura occidentala?

21. Ce este pragul de rentabilitate?

22. Determinati pragul de rentabilitate pentru o firma care a inregistrat cheltuieli fixe de 3.500 u.m. pe unitatea de produs, cheltuieli variabile de 4.500 u.m. pe unitatea de produs si care a obtinut un pret mediu de vanzare al produsului de 10.000 u.m.

23. Care sunt limitele analizei pragului de rentabilitate?

24. In ce consta 'flexibilitatea' cifrei de afaceri reale fata de cifra de afaceri corespunzatoare pragului de rentabilitate?

25. Cum se caracterizeaza starea confortabila pentru o firma din perspectiva volumului cifrei de afaceri fata de pragul de rentabilitate?

26. Cum se determina pragul de rentabilitate 'global' al unei firme?

27. Descrieti cele trei efecte posibile de levier financiar.

28. In ce consta insolvabilitatea unei firme?

29. In ce consta metoda 'scoring' de analiza a riscului de faliment?

30. Descrieti pozitia 'dilema' din matricea BCG (Boston Consulting Group).



Ravi ANUPINDI s.a. Managing business process flows. Prentice Hall, Inc. 1999.

Multi autori (intre care si Ravi ANUPINDI in op.cit.) inverseaza in mod incorect aceasta ordine. Trebuie aratat ca existenta si succesul unei firme sunt justificate de existenta unor piete pentru care cererea nu este integral sau deloc satisfacuta si pentru acoperirea careia firma este competenta. Intr-o ordine inversa (ca la Ravi ANUPINDI in op.cit.) firma determina nevoile consumatorilor, ceea ce este teoretic incorect.

Multi autori considera profitabilitatea contabila ca pe o profitabilitate interna, iar profitabilitatea investitionala ca pe o profitabilitate externa a firmei, fiindca vad firma nu doar ca o persoana juridica ci si ca o 'persoana' economica. Perspectiva nu este corecta intrucat existenta si activitatea economica a firmei este determinata de proprietarii, investitorii acesteia si nu invers.

Este valoare inregistrata la 1 noiembrie 2002.

A se vedea articolul lui Hans F. Sennholz, 'The Fed is Culpable' aparut in 12 noiembrie 2002 pe site-ul Institului Mises (https://www.mises.org)

DOUHANE A.; PACCHI J. M. Dechiffrer st analyser les comptes de l´entreprise. LAMY/LES ECHOS, Paris, 1994, p. 107-111.

s-a notat cu RE - rezultatul exploatarii, cu RF - rezultatul financiar si cu RC - rezultatul curent si se face abstractie de rezultatul exceptional.

*** Risk Management Reports. June, 1997.Volume 24, No. 6.

MOLAK Vlasta. Fundamentals of Risk Analysis and Risk Management. CRC LEWIS PUBLISHERS, Boca Raton, FL 1996.

CORSO Pierre. La gestion financiere de l'entreprise. Ed. DUNOD, Paris, 1985, p. 268.

SLOVIC Paul.. Risk Perception and Trust. (In Fundamentals of Risk Analysis and Risk Management, edited by Vlasta Molak, CRC Lewis Publishers, Boca Raton, FL, 1997).

MARGULESCU Dumitru si colab. Analiza economico-financiara. Ed. FUNDATIEI 'ROMANIA DE MAINE', Bucuresti, 1999, p. 251-290.

STANCU Ion. Finante. Ed. ECONOMICA, Bucuresti, 1996, p. 373.

NICULESCU Maria. Diagnostic global strategic. Ed. ECONOMICA, Bucuresti, 1997, p. 397-441.

*** Dictionar MacMillan de economie moderna. Ed. CODECS, 1999, p. 353-354.

HALPERN Paul.; WESTON J. Fred;. BRIGHAM Eugene. F. Finante manageriale. Ed. ECONOMICA, Bucuresti, 1998, p. 479-510 si 631-635.

EMERY Douglas R.; FINNERTY John D. Principles of finance. WEST PUBLISHING COMPANY, 1998, p. 150-180.

STANCU Ion. Finante. Ed. ECONOMICA, Bucuresti, 1996, p. 373.

MARGULESCU Dumitru si colab. Analiza economico-financiara. Ed. FUNDATIEI 'ROMANIA DE MAINE', Bucuresti, 1999, p. 247.

PENE D. Evaluation et prise de controle de l'entreprise. LES EDITION D'ORGANISATION, Paris, 1990, p. 125.

HALPERN Paul; WESTON J. Fred, BRIGHAM Eugene. Finante manageriale. Ed. ECONOMICA, Bucuresti, 1998, p. 934.

VIZZANOVA P. Gestion financiere. ATOL EDITIONS, Paris, 1990, p 82.

RAYBAUD J. P. Analyse financiere. Ed. NATHAN, Paris, 1988, p. 67.

HADA Teodor. Finantele agentilor economici din Romania. Ed. INTELCREDO, Deva, 1999, p. 197.

EBE reprezinta excedentul brut de exploatare, iar DNFR reprezinta variatia nevoii de fond de rulment.

STANCU Ion. Finante. Ed. ECONOMICA, Bucuresti, 1996, p. 385.

LEIRITZ A. La pratique de la gestion financiere. LES EDITIONS D'ORGANISATION, Paris, 1990, p. 168.

MAILLER J. Cas pratiques d'analyse financiere. Ed. VUIBERT, Paris, 1988, p. 129.

THIBAUT J. P. Le diagnostic d'entreprise. LES EDITIONS D'ORGANISATION, Paris, 1989, p. 80.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate