Monopolul

Monopolul

In structura oricarei economii de piata, dupa cum s-a putut constata, pe langa concurenta, apare si monopolul, fie ca o replica la concurenta, fie ca o forma modificata a acesteia. In intelesul obisnuit - luat ca o replica la concurenta - o intreprindere are situatia de monopol atunci cand ea este unicul producator al unui produs omogen din ramura, in prezenta unui numar mare de cumparatori. Consecinta fundamentala este urmatoarea: pretul nu mai este stabilit, in mod exogen, prin jocul liber al fortelor pietei, ca in cazul concurentei perfecte, ci este fixat, impreuna cu volumul productiei, de insasi firma producatoare. Prin urmare, o firma pusa in situatia de a fi monopolista trebuie sa fie singura care ofera produse pe piata fara alti producatori concurenti (nationali sau straini), iar produsul sa nu fie substituibil.

Aparitia monopolurilor are la baza mai multe cauze. Totodata, ele imbraca mai multe forme si au diferite roluri si functii intr-o economie nationala. De aceea apare necesitatea ca inca de la inceput sa se faca o clasificare a acestora, luand ca criterii principale formele monopolurilor si cauzele care le dau nastere si care contribuie la dezvoltatea lor. Punerea in evidenta a principalelor cauze ale aparitiei si mentinerii monopolurilor intr-o economie de piata poate consitui de altfel si o prima explicatie a aparitiei acestora, domeniilor in care ele se dezvolta, precum si formele pe care le imbraca.

Tipuri de monopol

Tabel 1.3.

Sursa: Popescu Constantin, Gavrila Ilie, Cicur Dumitru - Teorie economica generala Vol. I Microeconomie, Ed. ASE, Bucuresti 2008, pag.102.

Atat in fata monopolurilor, cat si a organelor publice menite sa reglementeze si sa controleze activitatea firmelor monopoliste apar multe probleme economice contradictorii. In raport cu acesta varietate de probleme, practica si teoria economica ofera o gama destul de larga de solutii cu obiective ce difera intre ele in mod radical in functie de natura monopolului si de politicile economice guvernamentale din diferite tari:

unele din aceste politici se refera la desfiintarea tuturor acelor monopoluri

formate legal sau ilegal, in scopul de a proteja consumatorul;

altele se refera la introducerea controlului direct sau indirect al statului asupra pretului, indeosebi la monopolurile naturale publice.

In grafic sunt consemnate patru variante care au la baza stabilirii preturilor urmatoarele obiective: maximizarea profitului monopolist (Q₁ si p₀); maximizarea beneficiului social pe baza costului marginal (Q₁ si p₁); maximizarea cifrei de afaceri (Q₂ si p₂); realizarea gestiunii economice cu echilibru (Q₃ si p₃). Vom reda, pe scurt, principalele caracteristici ale fiecareia din cele patru variante, cu recomandarea de a urmari si continutul graficului din fig. 1.

Varianta bazata pe maximizarea profitului monopolist, unde cantitatea s-a notat cu Q₀ si pretul cu p₀. Pretul de echilibru p₀ fixat de monopol, caruia ii corespunde o productie Q₀, asigura profitul maxim cand se realizeaza egalitatea venitului marginal cu costul marginal. Din punctul de vedere al monopolistului varianta este optima, insa din punctul de vedere al societatii varianta este dezavantajoasa intrucat se inregistreaza pierderi de productie si o redistribuire a venitului in favoarea monopolului si in detrimentul consumatorului[1].

Varianta bazata pe costul marginal (in scopul maximizarii beneficiului social), unde cantitatea s-a notat cu Q₁ si pretul p₁. Pretul bazat pe costul marginal, stabilit de organele guvernamentale, priveste de obicei, monopolurile publice. Pretul e aliniat la nivelul costului marginal, aliniere data de intersectia curbei costului marginal c_m cu dreapta venitului mediu V ce consemneaza cererea. Odata cu pretul fondat pe costul marginal se stabileste si cantitatea de productie la nivelul la care se poate asigura echilibrul necesar dintre cererea si oferta. Este evident ca acest model de formare a pretului reprezinta o simulare a modelului concurentei perfecte. Spre deosebire de celelalte variante, aplicarea acestui model asigura un volum maxim de productie la preturi ce se inscriu la nivelul costului marginal, ceea ce asigura maximizarea beneficiului social. Formarea pretului dupa acest principiu se practica in mai multe tari cu economie de piata in cazul monopolurilor publice.

Varianta bazata pe maximizarea cifrei de afaceri unde cantitatea s-a notat cu Q₂ si pretul cu p₂. In dorinta de a-si mentine dominatia absoluta pe piata unor produse si servicii, monopolurile renunta adeseori la realizarea unor profituri maxime, adoptand o politica de reducere a pretului de vanzare si a ratei profitului si de augmentare maxima a volumului vanzarilor. Se stie ca obtinerea unor venituri ridicate pe o durata mai indelungata se poate realiza nu numai pe calea unor preturi ridicate, ci si pe calea sporirii volumului desfacerii la preturi mai scazute. Actionand in acest fel, firma de monopol cauta, pe aceasta cale, sa bareze intrarea in concurenta a altor firme si, eventual, eliminarea celor existente in ramura, care au o putere economica mai redusa sau nesemnificativa. Unele monopoluri accepta situatia de a renunta la supraprofit sau chiar de a avea, temporar, pierderi in dorinta de a preintampina aparitia unor concurenti, de a-si mentine dominatia pe piata produsului.

Varianta bazata pe costul mediu (denumita si varianta de gestiune cu echilibru), unde cantitatea s-a notat cu Q₃ si pretul cu p₃. Varianta anterioara nu ofera monopolistului nici o garantie din punct de vedere metodologic, ca maximizarea cifrei de afaceri nu poate fi soldata cu pierderi. Monopolul poate realiza un volum foarte mare de vanzari (deci o cifra de afaceri foarte ridicata), insa aceasta poate sa-i aduca pagube daca curba costului mediu este superioara curbei venitului mediu din vanzari. Adoptarea principiului de formare a pretului pe baza costului mediu sau a gestiunii cu echilibru ofera monopolistului mijlocul de control necesar din acest punct de vedere. In ce consta acest principiu? Este vorba ca agentia guvernamentala sa fixeze pretul la un nivel la care curba costului mediu se intersecteaza cu cea a venitului mediu (a cererii). Cantitatea de productie este cea proiectata pe axa cantitatilor (abscisa). Vorbind in termeni economici, pretul bazat pe costul mediu implica fixarea unui pret care va acoperi costul mediu in care sunt incluse si elementele costului de oportunitate privind utilizarea capitalului. Deci, pretul de vanzare reglementat de guvern sau de agentia guvernamentala acopera costurile medii si exclude profitul monopolist. In acest fel se urmareste, pe de o parte, pastrarea unui nivel al pretului suficient de scazut pentru a preveni intrarea in ramura a unor virtuali concurenti, iar pe de alta parte, practicarea unor preturi suficient de ridicate care sa asigure firmei un anumit profit pentru a o mentine in activitate. Varianta este acceptata si practicata frecvent de autoritatile guvernamentale, mai ales pentru monopolurile publice. Uneori, ea se aplica si de monopolurile private, mai ales atunci cand sunt interesate in preintampinarea intrarii altor firme. Este greu pentru o noua firma, care trebuie sa faca un mare effort investitional, sa intre in concurenta cu un monopol puternic care are avantajul economiei de scara si practica un pret relativ scazut.

Situatia de monopol apare atunci cand exista o singura firma ofertanta in prezenta unei multitudini de cumparatori ai unui produs care, de regula, nu poate fi substituit cu alte produse. Pentru a realiza un profit maxim firma monopolista este pusa in situatia de a alege (fixa) atat pretul, cat si cantitatea de produse, alegere compatibila cu conditiile cererii pentru produsul respectiv si cu curbele costului. Aceasta se deosebeste de situatia concurentei perfecte cand firma putea alege numai cantitatea.

Pietele imperfecte, conform logicii truiste de genul: cum concurenta perfecta nu poate fi asociata cu termenul de putere, atunci existenta relatiilor de putere este posibila doar in concurenta imperfecta.

Modelul clasic/neoclasic poate ramane ca un sablon, ca un punct de reper necesar in a se aprecia ceea ce ar trebui sa fie idealul unei economii de piata,

trecandu-se insa mai departe, la o analiza a ceea ce exista de fapt in realitate, adica stari de monopol, de oligopol, de concurenta monopolistica sau imbinari ale acestora. Privind lucrurile dintr-o perspectiva realista, firma detine putere atata timp cat ii poate influenta pe ceilalti participanti la piata in a lua decizii conform asteptarilor sale. Cea mai reprezentativa in acest sens este firma monopolista. Ea poate impune pretul pe o piata, deci practic ii obliga pe cumparatori sa accepte cel mai important element al tranzactiei fara negociere. poate apare datorita existentei unor conditii favorabile, cum ar fi, de exemplu, randamentele de scara, inovatia, raritatea unor resurse, existenta unei stari

naturale ce exclude concurenta etc. Spre deosebire de concurenta perfecta, cererea pentru firma de monopol nu mai este independenta de pret, ci functie inversa de acesta. Cererea pentru produsul firmei este in acelasi timp si cererea ramurii, rezultand din insumarea tuturor cererilor individuale de pe piata.

Puterea producatorului monopolist rezulta din capacitatea acestuia de a alege acea combinatie pret - cantitate care sa-i maximizeze avantajul. Cel mai adesea, el va prefera sa-si maximizeze profitul sau cifra de afaceri. Pentru maximizarea profitului (B) va trebui sa tina seama de variatia incasarilor totale si a costurilor totale, B = I(q) - C(q).

Maximizarea se va produce atunci cand, pentru ultima unitate produsa, sporul de beneficiu este zero, adica atunci cand derivata in functie de nivelul de productie este zero,

Rezulta din aceasta ecuatie ca monopolistul isi va fixa nivelul productiei Q* corespunzator punctului de intersectie dintre dreapta incasarii marginale si curba costului marginal. Profitul sau, calculat ca produs dintre diferenta intre incasarea medie si costul mediu si cantitatea produsa Q*, este astfel maximizat. Putem observa ca din aceasta stare de monopol rezulta in mod clar un avantaj pentru producator si un dezavantaj pentru consumator, de fapt se ajunge la o promovare a interesului monopolistului prin manipularea prin pret a consumatorului.

Trebuie precizat insa ca puterea firmei de monopol nu este absoluta. Functia cererii pentru produsul de monopol este functie inversa de pret, asa incat stabilirea unui pret prea mare, va reduce cererea la nivelul 0. Asadar, chiar si in cazul extrem al pietei de monopol, detinatorul puterii trebuie sa tina seama in deciziile sale de anumite caracteristici ale celorlalti actori. Intre cele doua parti participante nu exista o relatie de subordonare ci de determinare. Este adevarat ca forta determinarii este mult mai mare de la firma la cumparator si ca principala decizie ii apartine celei dintai. Ceea ce vrem sa afirmam este ca aceasta ecuatie a cererii q=C(p) demonstreaza ca in economia de piata, chiar si in cea mai imperfecta forma de existenta a ei, cumparatorul are posibilitatea de a influenta intr-un anumit fel, prin intermediul cantitatilor cumparate, decizia vanzatorului. Asadar, economia de piata nu conduce niciodata la situatii de subordonare completa a intereselor unui agent economic, producatorul depinzand in ultima instanta de decizia cumparatorului de a cumpara sau nu.

Firma poate exercita relatii de putere nu numai asupra consumatorului, ci si asupra elorlalti producatori, cand acestia exista. Cel mai intalnit caz este al oligopolului, cand oferta este realizata de un numar restrans de firme ce detin o cota mare din piata produsului. In comparatie cu situatiile de concurenta perfecta sau de monopol, cand firma nu tine cont decat de semnalele date de consumatori, de aceasta data apare o serie de constrangeri din partea celorlalti ofertanti, fiind necesar un proces de negociere, adaptare sau impunere a unor conditii ce tin mai ales de pret si cantitatea vanduta. Posibilitatea de maximizare a avantajelor in cazul oligopolului este in directa legatura cu dimensiunea firmei si de aceea tendinta normala este de concentrare.