Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor



Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
» Instrumente secundare ale politicii monetare


Instrumente secundare ale politicii monetare




Instrumente secundare ale politicii monetare

Studiul celor trei instrumente generale de interventie a bancii centrale a aratat ca, in anumite cazuri controlul ratei dobanzii este mult mai sanatos decat controlul lichiditatii bancare. Intr-adevar, intr-o serie de tari, ,,bancile sunt in Banca", si, ca urmare, banca centrala are un rol insemnat in furnizarea lichiditatilor necesare sistemului bancar commercial. Or, tocmai acest rol important al bancii in asigurarea lichiditatii bancilor comerciale o impiedica sa controleze eficace propria sa productie de moneda centrala. Pe de alta parte, doua dintre cele trei instrumente monetare analizate exercita o influenta considerabila asupra ratei dobanzii. De aceea, chiar si in actuala epoca de contestare a interventionismului direct al statului in viata economica, autoritatile monetare din unele tari (Franta, Germania, Japonia, S.U.A. etc.) contnua sa practice anumite forme de control direct a volumului creditului si a distributiei sale.




1. Selectivitatea creditului  

Selectivitatea creditelor urmareste controlarea nu a volumului, ci a oreientarii creditelor bancare in directia dorita de stat. Selectivitatea - procedeu concordant cu traditia centralista a unor state europene si nu lipsita de asemanari cu ,,creditarea preferentiala" practicata in economia planificata - a fost puternic intensificata la inceputul anilor 80, in cadrul programelor de combatere a inflatiei adoptate in acea perioada intr-o serie de tari dezvoltate. In prezent, se vorbeste, dimpotriva, despre o anumita ,,banalizare" a creditelor.

Pentru a incuraja bancile si celelalte institutii financiare sa finanteze sectoarele numite ,,prioritare" (la scara nationala sau regionala), statul utilizeaza diverse formule: avantaje fiscale, dobanzi bonificate, deschiderea unor facilitati de refinantare, garantarea creditelor de catre organisme oficiale, alocarea de fonduri cu dobanda redusa etc.

Astfel, dobanzile bonificate sunt dobanzi mai mici decat cele practicate pe piata financiara. Bancile si celelalte institutii financiare distribuitoare incaseaza o alocatie de la stat sau de la un alt organism public, egala cu diferenta dintre dobanda aplicata in relatiile cu clientii privilegiati si dobanda aplicata in mod current la operatiunile lor comparabile. Uneori, distribuirea creditelor cu dobanzi bonificate catre anumite ramuri sau sectoare constituie monopolul unor banci sau institutii financiare agreate de stat.

De asemenea, pentru a evita sa intervina in foarte mari proportii, statul pune la punct un anumit numar de proceduri, care permit conjugarea mai multor surse de finantare; de exemplu:

a) un credit pe termen lung acordat de o institutie financiara specializata, cu dobanda bonificata de stat;

b) un credit bancar pe termen mediu, care, de regula poate fi refinantat la banca centrala si care beneficiaza de clauze derogatorii de la reglementarile privind rezergvele obligatorii.

Aceste credite speciale, care permit bancilor comerciale sa iasa partial de sub incidenta masurilor privind incadrarea creditelor, sunt acordate in scopuri precise: credite pentru comertul exterior realizat in anumite zone georgafice; credite destinate economisirii de energie si materii prime; credite pentru crearea locurilor de munca si cresterea competitivitatii in anumite ramuri etc.

In fine, alte proceduri implica asa-zisele ,,fonduri de garantare", care neutralizeaza riscurile asumate de banci prin finantarea unor intreprinderi care nu dispun de suficiente fonduri proprii. In acest mod, bancile sunt incitate sa procure anumite forme de fonduri proprii intreprinderilor nationalizate, cooperativelor etc., prin credite participative, adica credite care dau nastere la creante de prim rang. De asemenea, ele sunt antrenate in anumite actiuni specifice ale statului sau ale comunitatilor locale, care se dezvolta ca urmare a descentralizarii si cresterii autonomiei locale.

Selectivitatea reflecta, asadar, la scara nationala si locala, intensificarea controlului exercitat de instantele diriguitoare asupra modului de finantare a economiei, antrenand o crestere a complexitatii modalitatilor de finantare.

In principiu, selectivitatea nu poate fi respinsa, deoarece permite sprijinirea anumitor sectoare esentiale ale vietii economice. Ea contribuie indeosebi la sustinerea si finantarea unui numar important de intreprinderi mici si mijlocii puse in dificultate de diverse crize sectoriale (de exemplu criza sectorului de locuinte). Cu toate acestea, bilantul general al creditarii selective (preferentiale) este departe de a fi pozitiv, caci aceasta modalitate de interventie statala pune in cauza functionarea pietei capitalurilor si principiile de gestionare a bancilor.

Astfel, cresterea selectivitatii conduce la o ,,stratificare a procedurilor", care, prin juxtapunere, creeaza ,,drepturi" la ajutoare si obliga bancile si institutiile financiare sa actioneze in mod automat, fara posibilitatea de a aprecia situatia debitorului. Pe de alta parte, modalitatile de finantare sunt costisitoare, complexe si putin eficace din punct de vedere economic: ele denatureaza in diverse moduri concurenta dintre intreprinderi si dintre asezamintele financiare si fac ca pretul creditului sa devina un pręt administrat.





La cele de mai sus, se adauga efectele negative pe care selectivitatea creditelor le exercita asupra modui de gestuinare a bancilor. In general, activitatea bancilor comerciale este bazata pe aprecierile privind riscurile pe care acestea si le pot asuma. Or, selectivitatea poate determina bancile sa consimta credite mai mari decat cele rezultate din libera alegere a riscurilor, fie pentru ca presiunea exercitata asupra lor este puternica, fie pentru ca riscul este asumat de altcineva (statul), care acopera eventualele pierderi. Or, cresterea ponderii plasamentelor care devin astfel, lipsite de risc, antreneaza scaderea eficacitatii bancare.

Dezavantajele mentionate sunt cu atat mai importante, cu cat creditele cu dobanzi preferentiale au o pondere mai mare in totalul creditelor bancare. Aceste dezavantaje sunt si mai accentuate in cazurile in care, pe langa selectivitatea creditelor, se aplica reguli menite sa limiteze cresterea volumului total al creditelor bancare. De aceea, tendinta manifestata in ultimul timp in tarile dezvoltate este de diminuare a recursului la acest instrument de politica monetara.

2. Controlul creditelor 

In logica interventiilor cantitative asupra ritmului de crestere a masei monetare, autoritatile din unele tari aplica anumite modalitati de control direct al creditelor bancare, cu ajutorul unui sistem numit, de obicei, ,, incadrarea creditelor". De fapt, deoarece, creditele bancare nu constituie singurul canal de emisiune a monedei, ,, incadrarea creditelor" este insotita de un control asupra tuturor celorlalte contraposturi ale masei monetare.

,,Incadrarea creditelor" este limitarea, decisa pe calea reglementara, a ritmului de crestere a volumului creditelor acordate de banci, in raport cu anul precedent, luat ca an de baza. Ritmul de crestere a volumului creditelor bancare este determinat, de regula, de ritmul de crestere prevazut al altor contraposturi ale masei monetare, precum si de soldul bugetului de stat si de soldul balantei de plati cu strainatatea.

Aceasta limitare nu poate fi realizata decat daca se prevad anumite sanctiuni pentru bancile care nu o respecta, si, fiind vorba despre banci, sanctiunile respective nu pot fi decat de natura financiara. In practica, principala sanctiune consta in obligarea bancilor care depasesc ritmul de crestere prescris sa constituie rezerve suplimentare, al caror mod de calcul le face rapid intolerabile. Caci pentru a constitui aceste rezerve suplimentare, bancile vor suferi o pierdere de capital (diminuarea portofoliului lor de titluri) si vor suporta un anumit cost financiar.

Trebuie, totusi, mentionat ca ,,incadrarea creditelor" este modulata in functie de asezamintele financiare si de activitatile la care se aplica. Caracterul sau coercittiv este atenuat, de asemenea, prin existenta creditelor,,neincadrate" (creditepentru export, credite in valuta, credite din fondurile proprii ale bancilor etc.), care constituie in multe cazuri resurse alternative pentru intreprinderi.

Avantajul principal al ,,incadrarii" este extrema sa eficacitate. In cazul in care anumite dezechilibre din economie pot fi eliminate prin reducerea ritmului de crestere a masei monetare, atunci controlul creditelor este, fara indoiala, instrumentul cel mai adecvat pentru realizarea obiectivului amintit. De asemenea, restrictiile cantitative actioneaza partial asupra costului refinantarii bancilor comerciale, evitand, in modul acesta, cresterea foarte puternica a ratei dobanzii. De fapt, are loc un process ,,de rationalizare" a creditelor, asemanator cu vanzarea pe cartela a bunurilor de consum, prin care costul creditului este deconectat de cererea si oferta de credite. Rata dobanzii inceteaza, astfel, sa mai fie un instrument de politica monetara, ramanand, eventual, doar o variabila de control asupra fluxurilor monetare cu exteriorul si, deci, asupra cursurilor valutare.

Inconvenientele ,,incadrarii creditelor" sunt foarte importante, ceea ce explica utilizarea acestui sistem pe scara redusa in tarile dezvoltate. In primul rand, in acest caz, ritmul de crestere al volumului total al creditelor bancare este o marime artificiala, care nu tine seama nici de necesitatile economiei, nici de potentialul de creditare al bancilor. In al doilea rand ,,incadrarea" denatureaza concurenta dintre asezamintele bancare, impiedicand bancile sa-si sporeasca partea lor din piata. In al treilea rand, prin fixarea de norme diferentiate in functie de sectorul de activitate ,,incadrarea" paralizeaza initiative bancilor. Acestea sunt puse in situatia sa franeze activitatea intreprinderilor dinamice pentru a sustine intreprinderile ale caror afaceri sunt in dificultate. Ansamblul economiei este, deci, afectat prin aceasta politica.



,,Incadrarea" si ,,selectivitatea" sunt mijloace prin care autoritatile monetare restrang puterea de apreciere a bancilor comerciale cu privire la elementele esentiale ale activitatii lor: volumul si orientarea operatiunilor bancare. Prin utilizarea lor, sistemul bancar devine ,,aparat bancar" , adica un instrument al politicii intervetioniste a statului.

Intr-adevar, includerea tarilor lumii intr-un ansamblu financiar international si evolutia sistemelor financiare nationale insesi fac ca procedeele directe de interventie, legate strans de obiective pur nationale, sa devina caduce; dimpotriva, devin oportune procedeele de reglare care tin seama de locul tarii in cauza in cadrul complexului mondial.

Astfel, reintoarcerea spre o politica de reglare prin rata dobanzii coincide cu o reintensificare a utilizarii instrumentelor generale ale politicii monetare, in principal a politicii de ,,open market" si a politicilor rezervelor minime obligatorii. Cu toate acestea, supravegherea evolutiei masei monetare - in diversele sale acceptiuni -, a volumului creditelor bancare si a altor contraposturi ale agregatelor monetare raman instrumente secundare ale politicii monetare, dupa cum continua sa se exercite anumite forme de control reglementar asupra bancilor si asupra institutiilor financiare nebancare.

3. Presiunea morala 

Presiunea morala este susceptibila sa influenteze volumul creditelor, atunci cand, de exemplu, reprezentantii bancii centrale isi exprima nemultumirea fata de faptul ca anumite banci comerciale incalca dispozitiile lor. In aceste cazuri, conducatorii bancilor comerciale sunt convocati la discutii, in cadrul carora reprezentantii bancii centrale le comunica dezacordul lor fata de politica de afaceri a bancilor comerciale in cauza, facand totodata apel la spiritual civic al conducatorilor bancilor respective. De asemenea, cu aceste prilejuri, pot fi sugerate anumite represalii cum ar fi reducerea in viitor a accesului la refinantarea bancii centrale sau verificarea drastica de catre inspectorii acesteia din urma a evidentei bancilor comerciale refractare.

Unii economisti se indoiesc de faptul ca asemenea genuri de presiuni pot realmente impiedica bancile comerciale sa actioneze cum doresc. Nu este insa mai putin adevarat ca persuasiunea poate duce la rezultate apreciabile, indeosebi pe termen scurt si mai ales atunci cand bancile comerciale recurg pe scara larga la refinantarea de la banca centrala. Caci, la fel ca oricare alte firme, bancile sunt sensibile la imaginea pe care o proiecteaza in randul opiniei publice. Ca atare, cazurile in care bancile comerciale accepta cu o surprinzatoare docilitate sa aplice ,,voluntar" diverse programe guvernamentale de control a creditelor sunt destul de numeroase.



Autoritatile monetare incearca desigur sa reduca cat mai mult posibil pedioada de calcul si decalajul dintre acesta si perioada de constituire a rezervelor. In SUA de exemplu perioada de calcul este de 14 zile si perioada de constituire nu este decalata decat cu 2 zile. In Franta in 1987, perioada de calcul a ajuns la un trimestru iar decalajul la 21 zile.

Iar lucratorii bancari devin , bineinteles ,,apartnici''.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate