Costul - factor de fundamentare a pretului

COSTUL - FACTOR DE FUNDAMENTARE A PRETULUI. TIPURI DE COSTURI IN ECONOMIA DE PIATA

1. Utilizarea si combinarea factorilor de productie. Costul si tipuri de costuri.

Combinarea (unirea) factorilor de productie este o operatie tehnico-economica ce depinde de urmatoarele conditii:

a) Natura activitatii ce exprima domeniile in care se desfasoara activitatea, adica genurile de activitate pe baza diviziunii muncii, de exemplu:industria, agricultura, comertul, constructiile, transportul, turismul.

b) Nevoile de bunuri si servicii, care determina volumul activitatilor economice.

c) Conditiile tehnice de productie constituie si ele o determinare obiectiva a combinarii factorilor de productie.

d) Abilitatea intreprinzatorului de a se adapta cerintelor pietii.

Caracterul limitat al factorilor de productie si scumpirea lor impun gasirea celor mai eficiente modalitati de combinare si utilizare a acestora.

In procesul concurentei, unii agenti economici sunt eliminati si rezista numai cei care reusesc sa produca bunuri si servicii cu un efort mai mic si de calitate mai buna, prin aplicarea reusitelor stiintei managementului si marketingului.

Adoptarea celor mai bune metode de organizare si conducere a productiei si desfacerii este scopul procesului de combinare a factorilor de productie. In cadrul acestui proces , un rol important il are substituirea factorilor de productie.

Substituirea factorilor de productie inseamna inlocuirea partiala sau totala a unuia sau mai multor factori de productie cu unul sau mai multi dintre alti factori in conditiile obtinerii acelorasi rezultate sau chiar a unora mai bune.

Combinarea factorilor de productie se face pa baza unor calcule de eficienta si anume:

a) Productivitatea marginala a unui factor de productie (W_mg) reprezinta sporul de productie (DQ), obtinut prin cresterea cu o unitate a factorului respectiv (DX), ceilalti factori ramanand nemodificati, W_mg=DQ/DX.

b) Rata marginala de substitutie (R_mgS) reprezinta cantitatea dintr-un factor de productie (DX) necesara pentru a compensa reducerea cu o unitate a unui alt factor (-DY), astfel incat productia sa ramana aceeasi.

Rezulta relatia: R_mgS = DX / -DY

Rata marginala de substitutie exprima raportul dintre productivitatea marginala (W_mg) a factorului substituit si productivitatea marginala (W_mg) a factorului care substituie, dupa formula: R_mgS = W_mgX / W_mgY

Costul

Obtinerea de bunuri si servicii necesita cheltuieli cu factorii de productie utilizati si consumati. Aceste cheltuieli cu factorii de productie utilizati trebuie sa se regaseasca in pretul de vanzare al bunurilor sau serviciilor respective pentru a putea fi recuperate.

Costul de productie reprezinta, deci, consumul de factori de productie de catre intreprinzator pentru producerea unui bun sau serviciu.

Fiecare factor de productie se consuma diferit. Astfel, consumul factorului capital, difera pe cele doua componente ale sale: fix si circulant.

Capitalul fix participand la mai multe cicluri de productie se consuma treptat, fiind supus unui proces de uzura. Corespunzator uzurii capitalului, are loc amortizarea lui, prin care se intelege recuperarea treptata a cheltuielilor cu achizitionarea capitalului fix, prin includerea in costul produsului a unei parti din aceste cheltuieli.

Consumul capitalului circulant presupune includerea integrala (in forma materiala si baneasca a bunurilor din care este format) in rezultatele productiei, in cadrul fiecarui ciclu de productie.

Spre deosebire de consumul capitalului fix, care se inregistreaza numai in expresie baneasca, consumul capitalului circulant apare atat in expresie fizica, cat si valorica/baneasca. (exemplu: faina pentru paine, exprimata in kg si in bani).

Cantitatea consumata de capital circulant in expresie fizica pentru obtinerea unui bun economic se numeste consum specific sau tehnologic.

Consumul factorului munca poate fi exprimat fizic, prin timpul de munca cheltuit pentru obtinerea unui bun economic sau a intregii productii si valoric, prin salariile platite angajatilor.

Consumul factorului natura (pamant) este foarte greu sau chiar imposibil de relevat fizic; de aceea consumul lui se urmareste numai valoric prin ceea ce se plateste pentru a-l dobandi sau utiliza.

Consumul factorilor de productie poate fi urmarit la diferite niveluri. Astfel, distingem:

a) Consumul global, care determina costul global al productiei. Acesta cuprinde:

- Consumuri fixe, care determina costurile fixe (CF), ce raman relativ neschimbate fata de modificarea volumului de productie. De exemplu, cheltuielile cu amortizarea capitalului fix, cu chiria, iluminat, incalzire, salariile personalului administrativ.

- Consumuri variabile care determina costurile variabile (CV), care se modifica in raport cu modificarea volumului productiei. Exemplu: consumul cu materii prime, combustibil, energie, salariile personalului ocupat in productie.

- Consumuri totale carora le corespund costurile totale (CT) referitoare la intreaga productie, formate din costuri fixe si costurile variabile. C_T = C_F + C_V.

Costurile totale ale unei firme sunt formate din costurile totale de fabricatie si din costurile de desfacere, (care pot fi si ele CF si CV).

b) Consumul mediu sau consumul unitar (pe produs) are ca efect formarea costurilor medii sau unitare, care pot fi si ele: costuri unitare fixe, unitare variabile si unitare totale. Astfel:

- Consumul fix mediu determina costul fix mediu (C_FM) calculat ca raport intre costurile fixe globale si productia obtinuta (Q): C_FM = CF / Q. Pe termen scurt, C_FM depinde de evolutia volumului productiei.

- Consumul variabil mediu formeaza costul variabil mediu (C_VM), calculat ca raport intre costurile variabile globale si productia obtinuta: C_VM = CV / Q. El depinde atat de CV, cat si de volumul productiei.

- Consumul total mediu da nastere la costul total mediu (C_TM) calculat ca raport intre costurile totale si productia obtinuta:

(C_TM) = CT / Q = (CF + CV) / Q = CF / Q + CV / Q = C_FM + C_VM

C_TM depinde de CV si de volumul productiei.

c) Consumul marginal are ca efect costul marginal (C_m) definit sub forma sporului de cheltuieli totale (DCT), necesitate de cresterea consumului de factori de productie pentru a spori cu o unitate productia (DQ):

C_m = DCT / DQ = (DCF + DCV) / DQ si practic = DCV / DQ

Evolutia costului marginal depinde de costurile variabile totale medii. Odata cu cresterea productiei cresc costurile globale (totale si variabile), iar costurile fixe raman constante.

Avand in vedere cele explicate anterior se impun cateva sublinieri:

- costul de productie reprezinta, in forma baneasca, toate cheltuielile, pe care le suporta agentul economic respectiv, atat pentru producerea propriu-zisa de bunuri economice, cat si pentru desfacerea lor (cheltuieli de sortare, ambalare, depozitare, transport, etc). El se calculeaza in orice domeniu de activitate, atat in productia industriala, agricola, de constructii, etc, cat si in transporturi, telecomunicatii, comert, in unitati de cercetare stiintifica, in domeniul invatamantului si culturii, sanatatii, turismului, in unitatile de teatru si cinematografe, etc. Aceasta deoarece, peste tot, in orice activitate, are loc consum de resurse si trebuie sa se cunoasca marimea cheltuielilor efectuate (sau necesare) si sa se actioneze in sensul reducerii lor.

Activitatea economica este ghidata de costuri. Oriunde, inca inainte de a se organiza si desfasura munca, se formuleaza intrebarea: Cat costa?

Astazi, notiunea cost se foloseste si pentru a evalua in bani consecintele unor stari de dezechilibru: spre exemplu costul inflatiei, costul somajului, costul tranzitiei, costul sanatatii, etc.

- costul fix global reprezinta acele cheltuieli care, privite in totalitatea lor (deci, nu pe unitatea de produs) nu se modifica atunci cand volumul productiei creste sau scade.

- la costul fix (unitar) mediu subliniem faptul ca el se modifica odata cu cresterea sau scaderea volumului productiei; aceasta, deoarece este vorba de raportarea unei marimi constante (costul fix global) la o marime variabila, a volumului productiei: cand volumul productiei se mareste, costul fix mediu se micsoreaza si, invers, el creste atunci cand volumul productiei scade.

- costul variabil global se modifica in acelasi sens, dar nu neaparat in acelasi ritm, cu schimbarea volumului productiei.

- costul variabil mediu creste atunci cand costul variabil global creste mai accentuat decat volumul productiei; costul variabil mediu se reduce atunci cand costul variabil global se mareste intr-o proportie mai mica decat marirea volumului productiei; costul variabil mediu nu se modifica atunci cand costul variabil global se mareste (sau se micsoreaza) in aceeasi proportie cu modificarea volumului productiei.

In cazul problemelor (situatiilor) in care nu se specifica raportul dintre dinamica productiei si evolutia costurilor variabile globale, se presupune ca nivelul costului variabil mediu nu se modifica.

- Exista o stransa legatura intre costul total mediu si costul marginal. Costul marginal atrage dupa sine modificari ale costului mediu - in sensul cresterii sau scaderii. Astfel costul mediu este crescator atunci cand costul marginal ii este superior; costul mediu este descrescator, atunci cand costul marginal ii este inferior; costul marginal este egal cu costul mediu, atunci cand acesta din urma se afla la nivel minim. Grafic, aceste relatii se prezinta, dupa cum urmeaza:

Se observa din grafic ca evolutia costului marginal intersecteaza curba costului mediu in punctul minim al acesteia din urma. De fapt, este vorba de o relatie ca intre o valoare medie si o valoare marginala: spre exemplu, media la invatatura a unei clase de elevi poate sa creasca sau sa scada atunci cand in clasa respectiva este transferat un elev de la o alta clasa; daca media la invatatura a acestuia din urma este mai mare decat media la invatatura a clasei, aceasta va creste si, invers.

In legatura cu evolutia costului marginal, trebuie precizat ca in conditiile in care costurile variabile totale cresc mai repede (sau mai incet) decat productia, costul marginal creste, se reduce sau ramane constant in functie de modul concret in care evolueaza de la un interval de timp la altul DCVT (sporul absolut al costurilor variabile totale) si DQ (sporul absolut al productiei). In cazul in care, costurile variabile totale cresc, de fiecare data, mai rapid decat productia, costul marginal va creste, va scadea sau va ramane constant astfel:

Costul marginal creste, deoarece productia creste in progresie aritmetica (si, deci, DQ = constant = ratia), iar costurile variabile totale au evoluat astfel incat, de la un interval de timp la altul, DCV a crescut. De exemplu:

Se observa ca productia a crescut mai incet decat CVT deoarece:

200/100 < 900/400 si respectiv 300/200 < 1500/900 (in cazul indicilor cu baza in lant) sau: 200/100 < 900/400 si respectiv 300/100 < 1500/400 (in cazul indicilor cu baza fixa).

Costul marginal se reduce, desi CVT creste, de asemenea, mai rapid fata de evolutia productiei:

Costul marginal nu se modifica, cu toate ca productia creste mai incet decat costurile variabile totale:

La aceleasi concluzii ajungem si daca vom considera ca:

- CVT cresc mai repede decat productia, dar cresc in progresie aritmetica;

- CVT cresc mai repede decat Q, fara a sti cum evolueaza fiecare si deci, fara a cunoaste evolutiile complete ale sporurilor costurilor variabile totale si ale productiei.

In general este evident faptul ca agentii economici sunt interesati sa obtina productia cu costuri cat mai mici, deoarece, atunci profitul lor este mai mare.

Cai de reducere a costurilor:

1. Obtinerea unor preturi de cumparare a factorilor de productie cat mai mici si reducerea stocurilor.

2. Diminuarea consumului de materiale si reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs.

3. Micsorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor.

4. Scaderea cheltuielilor administrative.

5. Reducerea cheltuielilor de desfacere si de publicitate.

In conditiile economiei de piata costul de productie este limita inferioara pana la care se poate cobori pretul de vanzare fara a pune in pericol activitatea agentilor economici.

2. Valoarea de intrebuintare - element principal in stabilirea nivelului si corelatiilor intre preturi. Analiza (ingineria) valorii.

Mecanismul formarii preturilor reprezinta modalitatea de comparare si verificare sociala atat a cheltuielilor de productie, cat si a valorii de intrebuintare. Valoarea de intrebuintare consta in proprietatea unui produs de a avea utilitate, adica de a satisface una sau mai multe necesitati ale consumatorului.

Pentru cei implicati nemijlocit in munca de fundamentare a preturilor, este necesara abilitarea lor pentru a se putea situa concomitent pe doua pozitii distincte, cu interese aparent opuse : de producatori si de consumatori. Ei trebuie sa cerceteze cele doua laturi contrarii ale procesului formarii valorii marfurilor si sa promoveze ambele categorii de interese.

Practica din ultimii ani a stabilirii preturilor a extins tot mai mult necesitatea pentru luarea in considerare a valorii de intrebuintare. Orientarea respectiva este determinata de faptul ca o corelare judicioasa a preturilor la produsele intersanjabile, la produsele asociabile in procesul de productie sau consum, la cele care satisfac nevoi diferite, dar se obtin cu aceleasi cheltuieli de productie, nu este posibila fara luarea in considerare a valorii de intrebuintare a produselor respective.

Prin urmare, necesitatea luarii in considerare a valorii de intrebuintare la stabilirea si corelarea preturilor nu este o problema care sa fie pusa la indoiala. Pana la confirmarea libera de catre piata a acestei dimensiuni, prin pret, se mentin unele aspecte care trebuie sa ne preocupe distinct in activitatea de fundamentare a pretului si corelarea acestuia pe baza valorii de intrebuintare: modalitatile practice de evaluare a insusirilor utilitatii marfurilor.

Valoarea de intrebuintare, ca expresie a utilitatii produsului, este data de o serie de insusiri tehnice si economice, estetice si psihosenzoriale ale marfurilor. In functie de caracterul utilitatii, toate insusirile de intrebuintare ale produselor pot fi impartite in doua grupe: insusiri functionale (de utilizare) si insusuri estetico-ergonomice.

Cele doua grupe de insusiri au o importanta diferita in aprecierea valorilor de intrebuintare ale bunurilor economice (mijloace de productie) si ale bunurilor de consum. Pentru mijloacele de productie, gradul de utilitate a produsului se determina practic de catre insusirile de functionare-exploatare. In unele cazuri, o anumita importanta au si insusirile ergonomice, ca de exemplu, comoditatea si siguranta in folosire. Pentru bunurile de consum, la aprecierea valorii de intrebuintare, au insemnatate ambele grupe de insusiri, dar, pe masura saturarii necesitatilor de consum ale populatiei privind bunurile de stricta necesitate, sporesc cerintele acesteia pentru insusirile estetice si ergonomice ale bunurilor respective.

Reflectarea valorii de intrebuintare in pretul produsului se poate realiza prin urmatoarele cai :

- fundamentarea preturilor noilor produse pe baza raportului optim dintre costuri si parametrii valorii de intrebuintare, in functie si de importanta parametrilor in totalul functionalitatii produsului, pe baza metodelor specifice ale analizei (ingineriei) valorii ;

- corelarea pretului noului produs cu pretul produsului etalon, prin compararea parametrilor tehnici, functionali si constructivi ai valorii de intrebuintare si pe calitaiti in cadrul aceleiasi valori de intrebuintare;

- fundamentarea preturilor in cadrul grupelor omogene de produse, in care unul sau mai multi parametri variaza uniform de la o tipodimensiune la alta, cu ajutorul costogramelor, al baremelor de pret si al coeficientilor de calcul.

Utilizarea tehnicilor analizei (ingineriei) valorii in fundamentarea preturilor pe baza valorii de intrebuintare a produselor

Una dintre metodele care a cunoscut o mare extindere in lume in ultimele decenii si cu ajutorul careia se poate obtine reducerea costurilor, concomitent cu o imbunatatire functional-calitativa a produselor, este ,,ingineria valorii' sau 'analiza valorii', cum a fost denumita de initiatorul si autorul ei, americanul L.D. Miles.

Aplicata pentru prima data in S.U.A., incepand cu anii de dupa cel de-al doilea razboi mondial, aceasta metoda s-a raspandit surprinzator de repede, mai intai in economia americana, apoi in majoritatea statelor Europei.

Ingineria (analiza) valorii are ca obiectiv fundamental orientarea procedeelor si tehnicilor de lucru spre identificarea solutiilor tehnice si economice pentru reducerea cheltuielilor de productie si eliminarea celor nejustificate din cost, fara a fi afectate valoarea de intrebuintare si pretul produselor.

Deosebirea dintre ingineria valorii si analiza valorii rezulta numai din etapa in care se aplica. Aplicata in faza de cercetare si proiectare a noilor produse se numeste inginerie a valorii, iar in faza de fabricatie a produselor se numeste analiza a valorii. Au acelasi scop fundamental si presupun aplicarea acelorasi metode. In ceea ce ne priveste, ca specialisti in preturi, va trebui sa ne orientam pentru utilizarea unor procedee de inginerie a valorii, pentru a stabili preturile noilor produse corespunzator cerintei de baza a acesteia.

In ingineria valorii, analiza economica a raportului dintre cost si pret, nu se opreste numai la fundamentarea raportului cost minim-productie optima, ci se extinde la raportul cost minim-valoare de intrebuintare optima-pret bun. In aceasta conceptie, se pot obtine valori de intrebuintare mai mari (calitativ), cu costuri mai mici sau relativ mai mici. Sporul de performanta sau ritmul cresterii parametrilor valorii de intrebuintare trebuie sa devanseze ritmul cresterii costurilor acestora, astfel :

- cresterea valorii de intrebuintare si reducerea costurilor;

- mentinerea valorii de intrebuintare la acelasi nivel si reducerea costurilor;

- cresterea valorii de intrebuintare si mentinerea nivelului costurilor;

- cresterea valorii de intrebuintare insotita de o usoara majorare a costurilor.

Analiza valorii isi propune sa cuprinda toate fazele prin care trece un produs, incepand cu cercetarea si proiectarea lui si pana la desfacere, urmarind maximizarea raportului dintre valoarea de intrebuintare si costurile de productie, astfel ca ridicarea calitatii produselor sa nu fie insotita de majorarea preturilor.

Utilizarea metodei nu presupune noi sarcini si eforturi, ci reclama conlucrarea diferitelor compartimente din intreprinderi sau categorii de specialisti in realizarea unor cercetari complexe si sistematice a produselor prin care sa se scoata in evidenta rezerve de reducere a consumurilor materiale si energetice, de rationalizare a muncii, de imbunatatire a paramet.rilor constructivi si mai ales, functionali, asigurand astfel premisele reducerii relative a preturilor produselor respective. De asemenea, ea nu inlocuieste metodele folosite pana in prezent, ci le amplifica eficienta.

Superioritatea tehnicilor de lucru propuse in cadrul acestei metode consta in introducerea si operarea cu notiunea de cost al functiilor produsului, care sa poata fi realizata cu cheltuieli minime, asigurandu-se concomitent cresterea calitatii produselor, conform cerintelor beneficiarilor. Totodata, metoda analizei valorii se remarca prin simplitatea procedeelor folosite si accesibilitatea larga a acestora.

Valoarea, in conceptia analizei valorii, reprezinta suma efectelor sau a avantajelor tehnice si economice, care pot fi obtinute de un produs, atat la, producator cat si la beneficiar, prin urmatoarele aspecte :

- ca valoare de intrebuintare, data de capacitatea produsului de a-si manifesta functiile ;

- ca valoare estetica, data de aspectul frumos si placut al formei exterioare de prezentare;

- ca valoare de schimb, exprimata prin pretul ce poate fi obtinut de producator, platibil de catre beneficiar;

- ca valoare economica, masurata prin costul de productie.

Pe baza acestor dimensiuni, producatorul si beneficiarul urmaresc sa obtina maximum de efecte sau avantaje de la fiecare produs. Astfel, pentru producator, raportul : [VI(max) + V_es] / [Cost (minim)] - este definit ca masura de oportunitate a profitului iar, pentru beneficiar, raportul: [VI(max) + V_es] / [Pret (minim)] - reprezinta masura oportunitatii valorii, in care: VI = valoarea de intrebuintare si V_es = valoarea estetica.

Analiza valorii se desfasoara de catre echipe de lucru formate din ingineri, economisti, matematicieni, psihologi, sociologi s.a., care reprezinta proiectantul, producatorul si beneficiarul produselor. Aceste echipe trebuie sa activeze in cadrul compartimentului cercetare-dezvoltare din intreprinderi, precum si in institutele de proiectare ale ramurei producatoare.

Tehnicile propuse de analiza valorii sant, in general, simple, avand la baza imbinarea descrierii verbale, a aprecierilor constientizate facute de experti ai acestei metode, cu calcule tehnice si economice specifice.

Pentru necesitatile activitatii de fundamentare a preturilor se pot folosi unele tehnici ale analizei valorii, astfel :

- tehnici de determinare a coeficientilor de importanta (ierarhizare) a parametrilor valorii de intrebuintare, care sunt utilizati in corelarea preturilor noilor produse in raport cu produsul etalon, pe baza compararii parametrilor tehnici-constructivi si functionali. Acestui scop ii servesc matricele de interactiune a parametrilor si matricea costului functiilor;

- tehnici de optimizare a variantelor proiectate si propuse pentru analiza tehnico-economica. Acestui scop ii serveste matricea combinex;

- tehnici de analiza a valorii de intrebuintare si a costurilor acesteia in vederea minimizarii costurilor si eliminarea celor nejustificate, cu ajutorul matricei costurilor functiilor, si a diagramei de distributie ABC.

a. Matricea de interactiune a parametrilor. Cu ajutorul acesteia se poate evalua importanta sau locul fiecarui parametru al valorii de intrebuintare in totalul functiei produsului, exprimata intr-un coef'icient de ierarhizare a functiilor sau ponderea fiecarui parametru in totalul valorii de intrebuintare.

Aplicarea acestei metode presupune trei etape distincte:

a) enumerarea, listarea parametrilor si descrierea lor in ansamblul valorii de intrebuintare;

b) analiza combinatorie a parametrilor ca importanta si interdependenta;

c) evaluarea solutiilor de dimensionare a coeficientilor de ierarhizare. Matricele de interactiune pot fi patratice, in care se compara pe rand fiecare parametru cu toti ceilalti si dreptunghiulare, in care se compara o serie de parametri, pe rand, cu o alta serie de paramtri, diferiti ca numar.

Utilitatea coeficientilor de ierarhizare consta in aplicarea lor atat in analiza combinatorie pe baza careia se poate alege varianta optima din cele propuse de proiectant, in functie de raportul cost minim-valoare de indrebuintare maxima, cat si ca element de corelare a preturilor noilor produse cu preturile produselor etalon, pe baza parametrilor valorii de intrebuintare.

Este necesar ca locul fiecarui parametru sa fie stabilit pe baza unor metode stiintifice si nu in mod arbitrar, orientat tendentios spre obtinerea de preturi mai mari, pe seama sporului efectiv al valorii de intrebuintare. De asemenea, este necesar ca valoarea de intrebuintare sa creasca pe seama parametrilor celor mai importanti, dar care sa poata fi obtinuti, din punct de vedere economic, cu costurile cele mai mici.

b. Matrieea combinex. Metoda matricei combinex poate fi folosita la fundamentarea preturilor noilor produse proiectate in mai multe variante posibile din punet de vedere tehnic, supuse optiunilor pe seama raportului tehnic-economic.

Etapele pentru aplicarea metodei sint:

a) analiza obiectivului pentru stabilirea conditiilor cerute;

b) evaluarea pe variante a parametrilor si a cheltuielilor cu care se pot obtine, pe baza principiului resurselor limitate;

c) o scara de intervale a optiunilor, care exclude marimile neadecvate cat si pe cele excesive, folosite pentru evaluarea variatiilor raportului de dependenta costuri-parametri;

d) un ansamblu de factori de ierarhizare masurabila, care sa reprezinte contributia adusa de fiecare din variantele de optiune la conditiile cerute;

e) tabelul combinex.

Punctul nodal al metodei combinex este completarea tabelului cu acelasi nume, care serveste in acelasi timp si pentru alegerea variantei celei mai favorabile.

Aplicarea acestei tehnici de calcul presupune notarea pe baza unei scari apreciative a functiilor parametrice in raport cu costul, pe diferitele variante de optiune.

Pentru aceasta, fiecare din parametrii se incadreaza intr-un domeniu de alegere, care merge de la limita inferioara, care constituie 'conditia cea mai putin favorabila, dar corespunzatoare', pana la o limita superioara, care constituie 'conditia optima ce poate fi realizata in practica'.

Scara apreciativa cea mai utilizata este liniara sau proportionala, datorita usurintei folosirii ei. Scara apreciativa cuprinde, din cele 100 de subdiviziuni, intervalul optim intre cifrele 70 si 90.

Cifra 70 este folosita pentru notarea punctului limita minima al intervalului optim, respectiv cea mai putin favorabila, dar corespunzatoare (cea mai slaba valoare de intrebuintare, dar realizabila cu cel mai mic cost). Cifra 90 indica conditia foarte buna, optima, ce poate exista in practica (valoarea de intrebuintare superioara; cost mare, ca limita maxima ce poate fi acceptat in economie). Cifrele de sub 70 semnifica marimi minime ale costurilor, dar valori de intrebuintare inacceptabile. Cifrele peste 90 semnifica performante tehnico-calitative foarte bune, obtenabile cu costuri prea mari, care depasesc posibilitatile de acoperire si nu corespund cerintei economisirii resurselor. Deci, daca cifra 91 indica excesivul, cifra 90 indica optimul practic.

c. Matricea costurilor functiilor reprezinta un tabel in care se inscriu pe linii toate partile (reperele) componente ale unui produs, iar pe coloane marimea costurilor acestora, repartizate pe functii ale produsului si procentul costurilor fiecarui reper in costul total al produsului. Se recomanda elaborarea unei asemenea matrici pentru costurile materiale, deoarece, resursele; materiale, in general, sant epuizabile. Matricea costurilor functiilor serveste la delimitarea costurilor functiilor realizate de fiecare reper component fizic al unui produs, operandu-se cu o semnificatie de cost, care intereseaza pe proiectant si pe producator in aceeasi masura, cu parametrii tehnici-functionali ai produselor.

Elaborarea matricei costurilor functiilor presupune urmatoarele operatii:

a) delimitarea functiilor valorii de intrebuintare si gruparea acestora in functiile utile, din care: principale si secundare; functii auxiliare;

b) descompunerea produsului in repere fizice componente si repartizarea lor pe functii ;

c) repartizarea costurilor directe ale sectiilor de faabricatie (materii prime;. materiale, manopera, s.d.v., utilitati s.a.) pe repere;

d) stabilirea coeficientilor reprezentand proportiile functiilor in totalul valorii de intrebuintare, iar in cadrul acestora, a proportiilor de participare a reperelor,fizice la indeplinirea: unei functii;

e) calcularea si inscrierea in matrice a costului; direct al fiecarui reper pe functii, precum si a costului direct total pe repere si pe functii. Pentru coloana si randul de total se calculeaza si procentele.

In analiza, se identifica care sunt reperele cele mai importante prin proportia lor in totalul valorii de intrebuintare, care sunt reperele cele mai costisitoare si asupra carora vor trebui orientate cercetarile pentru a delimita varianta optima.

Astfel, dupa elaborarea matricei costurilor functiilor se va efectua o analiza orientata spre reducerea costurilor la acele repere care s-au proiectat in variante scumpe, insistandu-se pe reducerea proportiei costurilor cu care se cuprind reperele apartinand functiilor secundare, alegandu-se varianta optima atat din punct de vedere tehnic, cat si economic.

In acest fel, se vor proiecta si se vor obtine, din punct de vedere al costurilor, produse care au valori de intrebuintare competitive, dar care se fabrica cu costuri minime.

Pe baza costului de productie minimizat se procedeaza in continuare la fundamentarea pretului, prin aplicarea metodelor specifice de corelare.

Matricea costurilor functiilor recomanda in mod deosebit ca o tehnica de inginerie a valorii, intrucat este utilizabila in etapa de proiectare a noilor produse, cand se cauta varianta optima. Tot cu ajutorul matricei costurilor functiilor pe repere se pot calcula coeficientii sau ponderea importantei parametrilor in totalul valorii de intrebuintare, apreciind ca acestia sunt proportionali cu ponderea costului reperelor pe functii in totalul costului direct al produsului.

d. Diagrama de distributie A.B.C. O alta tehnica, care poate fi abordata atat in ingineria valorii cat si in analiza valorii (pentru produse in curs de fabricatie) si care este orientata tot in scopul reducerii costurilor nejustificate, fara a se diminua valoarea de intrebuintare, este diagrama de distributie A.B.C.. Aceasta se elaboreaza impreuna si pe baza matricei costurilor functiilor, ori decate ori este nevoie, pana la solutia finala, aplicabila.

Descrierea si analiza valorii pe baza diagramei A, B, C presupune urmatoarele operatiuni importante:

a) ierarhizarea costurilor reperelor componente ale produsului, in ordine descrescatoare, de la cea mai mare pondere, pana la cea mai mica pondere a ultimului reper;

b) cuprinderea prin insumare a acestora in trei sectoare, astfel: in sectorul A, reperele ale caror costuri reprezinta impreuna aproximativ 80% din totalul costurilor functiilor; in sectorul B urmatoarele repere, care impreuna reprezinta aproximativ 80% din totalul costurilor functiilor; in sectorul C ultimele repere, care impreuna reprezinta cel mult 5% din totalul costului functiilor.

Pe baza acestor calcule se descrie in cadrul unui grafic curba care reprezinta diagrama de distribtie ABC prin care se vor orienta cercetarile privind solutiile tehnice de reducere a costurilor. Semnificatia deosebita a diagramei este data de panta foarte abrupta a curbei din sectorul A, influentata atat de numarul relativ mic de repere ce se cuprind, cat si de procentajul cumulat al acestora in jurul celor 80 procente. Aceasta sugereaza ca eforturile de reducere a costurilor vor trebui concentrate cu precadere asupra acestor repere, cautandu-se posibilitati concrete de reducere a cheltuielilor legate de acestea. Panta abrupta a curbei sugereaza, de asemenea, influenta foarte mare pe care poate s-o aiba orice reducere a costului in acest sector, asupra costului total al valorii de intrebuintare.

Presupunand ca aceasta metoda se aplica in faze de proiectare a noilor produse, dupa cum se si recomanda, pretul produsului nou va fi si el optimizat ca nivel, influentand favorabil desfacerea, prin interesul sporit al utilizatorilor.

REZUMAT:

Costurile constituie elementul de baza al pretului, pe care firma il cere pentru un produs. Firma doreste sa stabileasca un pret care, pe de o parte, sa acopere toate costurile de productie, distributie si vanzare, iar pe de alta parte, sa aduca un profit pe masura efortului si riscurilor asumate.

Costul de productie reprezinta consumul de factori de productie (munca, natura si capital) de catre intreprinzator pentru producerea unui produs sau serviciu.

Caracterul limitat al factorilor de productie si scumpirea lor impun gasirea de catre intreprinzatori a celor mai eficiente modalitati de combinare si utilizare a acestora.

Costurile imbraca mai multe forme. Astfel, distingem:

A. Costuri globale care cuprind:

a) costuri fixe (CF), care nu variaza in functie de nivelul productiei si al vanzarilor;

b) costuri variabile (CV), care varieaza direct proportional cu nivelul productiei;

c) costurile totale (CT) ale productiei:CT = CF + CV

B. Costuri medii sau unitare (pe produs), care pot fi:

a) costuri medii fixe (CmF);

b) costuri medii variabile (CmV);

c) costuri medii totale (CmT).

C. Costul marginal (Cmg) definit sub forma sporului de cheltuieli totale (DCT), necesitate de cresterea cu o unitate a productiei (DQ) prin consum suplimentar de factori de productie.

Firma trebuie sa urmareasca foarte atent costurile cu care opereaza. Daca producerea si vanzarea produsului o costa mai mult decat concurentii, ea va trebui sa practice un pret mai mare sau sa se multumeasca cu profituri mai mici, avand oricum de facut fata unui dezavantaj concurential.

Agentii economici, din orice domeniu de activitate, sunt preocupati continuu de obtinerea productiei cu costuri cat mai mici, deoarece, in acest caz profitul lor va fi mare.

Sub influenta factorilor endogeni si exogeni se impune actualizarea costului de productie. Pentru fiecare perioada de contractare a vanzarii unui produs, sau ori de cate ori apar modificari substantiale in elemenetele determinante ale costului se refundamenteaza pretul de oferta prin luarea in considerare a influentelor provocate de catre factorii specifici costului in interiorul pretului.

TESTE GRILA:

1. Nivelul preturilor pe care le practica o anumita intreprindere va fi stabilit tinand seama de:

a) costuri, inflatie, cerere;

b) oferta, cerere, concurenta;

c) costuri, oferta, inflatie;

d) costuri, concurenta, cerere.

2. O societate producatoare de creme solare a stabilit urmatoarea relatie intre costurile variabile si volumul productiei sale:

Costurile fixe au fost evaluate la 60000 u.m. Determinati, costul total al fiecarui nivel de productie, costurile medii (fixe si variabile).

3. O societate comerciala fabrica tablete de ciocolata, pe care le vinde la pretul de 7 u.m./Kg. Descompunerea costurilor pentru o productie curenta de 8 tone/luna este urmatoarea: materii prime - 9600 u.m., manopera directa - 17600 u.m., alte costuri variabile - 9200 u.m. si costuri fixe - 14500 u.m.

Sa se calculeze costurile totale ale acestei productii.

Stiind ca societatea are o capacitate de 10 tone/luna, sa se calculeze costurile totale aferente acestei productii, in conditiile in care salariile directe cresc cu 15%, iar restul costurilor variabile sunt cu 10% mai ridicate.

4. Care din elementele de mai jos influenteaza costul unitar:

a) costurile fixe totale;

b) volumul productiei;

c) costurile variabile totale;

d) modul de calculare al factorilor de productie.

5. Costurile fixe sunt acelea:

a) care se manifesta odata cu volumul productiei;

b) care sunt cele mai mici;

c) care nu se modifica odata cu volumul productiei.

6. Costul marginal reprezinta:

a) costul cel mai mic;

b) sporul de cheltuieli totale necesitate de cresterea cu o unitate a productiei;

c) costul cel mai mare;

d) costul de productie + costul distributiei.

7. Pentru a obtine 1000 bucati din bunul 'X' un agent economic cheltuieste pentru:

a) materii prime - 20000 u.m.

b) materii auxiliare - 11000 u.m.

c) amortizare capital fix - 2000 u.m.

d) salarii directe - 28000 u.m.

e) salarii administrative - 12000 u.m.

f) materiale si combustibili - 30000 u.m.

g) cheltuieli administrative - 14000 u.m.

Daca pretul de vanzare al marfii este de 1500 u.m./buc., sa se calculeze:

a) valoarea productiei zilnice;

b) costurile medii;

c) costurile totale (globale);

d) profitul agentului economic.

8. Stiind ca: CT = 420 u.m.; CF = 300 u.m. si CmV = 12 u.m./buc.; sa se determine: CV, CmF, Q si CmT.

9. Actualizarea costului total al unui produs-marfa se face in functie de:

a) indicele preturilor;

b) indicele de utilizare a materiilor prime;

c) adaosurile salariale.

10. Relatia cost-pret in economia de piata este o legatura:

a) directa;

b) indirecta;

c) indiferenta.

STUDIU DE CAZ:

Firma irlandeza Glen Dimplex, care produce aparatura electrocasnica, a preluat firma britanica Roberts, ce produce aparate de radio de calitate ridicata. In cadrul, planului de realizare a unor produse noi din gama Roberts, firma irlandeza doreste sa produca zilnic 1000 de ceasuri de voiaj. Daca volumul productiei zilnice este mic, costul unui ceas va fi ridicat. Cum insa productia se ridica la 1000 de ceasuri pe zi, costul mediu va scadea. Aceasta se intampla deoarece costurile fixe se repartizeaza la mai multe produse, avand fiecare un cost fix mediu mai mic.

Firma Roberts poate incerca sa produca mai mult de 1000 de ceasuri pe zi, dar costul mediu va creste, costul marginal fiind superior acestuia, iar firma ar deveni ineficienta.

Daca firma Roberts considera ca poate vinde 2000 de ceasuri pe zi, trebuie sa gandeasca la construirea unei fabrici mai mari. In acest caz, costurile unitare pentru producerea a 2000 de produse pe zi ar fi mai scazute decat costul uinitar al producerii unei cantitati de 1000 de produse. De fapt, o fabrica cu o capacitate de 3000 de unitati de produs pe zi ar fi chiar mai eficienta.