Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
CADRUL JURIDIC Sl INSTITUTIONAL PRIVIND FISCALITATEA LA AGENTII ECONOMICI


CADRUL JURIDIC Sl INSTITUTIONAL PRIVIND FISCALITATEA LA AGENTII ECONOMICI


CADRUL JURIDIC Sl INSTITUTIONAL PRIVIND FISCALITATEA LA AGENTII ECONOMICI

1.1. Regimul juridic al obligatiilor bugetare

In determinarea previzionala a veniturilor bugetare se au in vedere elemente de calcul prezente, in general, in metodologia de fundamentare a indicatorilor financiari care sustine elaborarea proiectelor de bugete publice. Calculele se cer a fi riguroase si bazate pe certitudini, care tin, in principal, de dimensiunile si caracteristicile "materiei" de asezare a obiectului de venit bugetar. La acestea se adauga indicatorul reprezentativ de utilizat, care exprima cel mai bine sursa de formare a fiecarui venit in parte potrivit cu ipostazele in care se gaseste obiectul de impunere.



In plan practic, fundamentarea indicatorilor de venituri bugetare are ca sustinere raportarile statistice ale contribuabililor catre institutiile de specialitate si catre cele ale finantelor publice din teritoriu, in care apar repere de calcul cu privire la obiectul impunerii si baza de calcul.

Din punct de vedere juridic, asezarea si calculul obligatiilor catre bugetele publice este sustinuta de acte normative si procedurale ce pot fi grupate in doua categorii:

. acte normative institutoare ori de baza;

. acte normative completatoare (complementare, in plan metodologic).

Actele normative institutoare de baza mai pot fi denumite si principale, ele referindu-se la legile fiscale specifice (cu privire la fiecare venit, in parte, asa cum este Legea impozitului pe salarii, sau cu referire la anumite categorii de venituri, cum ar fi Legea impozitelor si taxelor locale). Tot aici se incadreaza si codul fiscal de referinta si sustinere juridica pentru mai multe categorii de venituri.

Actele normative completatoare ori sustinatoare se refera la normele metodologice ori instructiunile de aplicare a celor dintai, elaborate, de regula, de Ministerul Finantelor Publice. La acestea se pot adauga si solutiile procedurale emise de acelasi minister, pe parcursul executiei bugetare, pentru care nu sunt prevederi exprese ori lamuritoare in cele doua categorii de acte normative enuntate.

Mai intai, principial, in prima categorie de acte normative si apoi, metodologic ori procedural, in a doua, sunt reflectate anumite notiuni ori elemente care definesc, in ansamblu, ceea ce inseamna asezarea si perceperea veniturilor bugetare atat prin calcule previzionale, cat si in executie. Reprezentative, in acest sens, cu privire la veniturile bugetare sunt: subiectul, obiectul, baza de calcul, unitatea tehnica de calcul (ori de evaluare), inlesnirile la plata, termenul de plata, drepturile si obligatiile platitorilor.

Subiectul venitului bugetar reprezinta o persoana fizica sau juridica detinatoare a unor bunuri sau obiecte, implicata in anumite acte sau fapte ori care obtine venituri si, potrivit legii, are obligatia sa plateasca anumite sume de bani catre bugetele publice cu titlul de impozit, taxa, contributie, varsamant, prelevare. In plan fiscal si juridic, persoana - subiect de venit bugetar - trebuie sa indeplineasca unele conditii minimale pentru aceasta calitate (incadrare). Astfel, persoanei fizice i se cere sa aiba capacitatea exercitarii depline a drepturilor civile iar persoanei juridice sa organizeze si sa conduca evidenta proprie, avand, totodata, si personalitate juridica. In legislatia fiscala ca si in practica de specialitate, notiunea de subiect apare mai mult cu caracter implicit decat explicit. Altfel spus, termenul ca atare nu este folosit in lege si nici in normele de aplicare, lasandu-se, uneori, a fi subinteles. Derivate de la subiect si mai des folosite sunt notiunile de platitor si contribuabil.

Platitorul prezentat prin actele normative are, fara a fi prezentat explicit de legiuitor, sensul de subiect cu obligatie de plata, in cele mai multe situatii. De regula, potrivit exprimarilor teoretico-metodologice, platitorul este una si aceeasi persoana cu subiectul. Uneori, din ratiuni de ordin practic, se face distinctie intre cele doua notiuni. Cazul tipic, cel mai cunoscut in acest sens, este al impozitului pe salarii, unde salariatul este subiect de venit bugetar iar angajatorul (persoana fizica sau juridica) apare cu calitatea de platitor.

In practica fiscala, o asemenea situatie se justifica prin reducerea volumului de munca pentru cei din aparatul fiscal si de aici respectarea principiului impunerii subiectului de venit, care este randamentul fiscal. In plus, antrenarea in plata propriu-zisa a subiectului de venit conduce la stari de disconfort atat pentru acesta, cat si pentru functionarul fiscal. Un alt avantaj, generat de diferentierea intre subiect si platitor, este incasarea mai rapida a obligatiilor banesti la buget, concomitent cu existenta de resurse necesare acoperirii cheltuielilor aprobate in acesta. Un alt exemplu, care reflecta, pe fondul unor ratiuni de tehnica fiscala (incasare sigura la buget pe fondul unor relatii dintre subiect si organul fiscal cand fie primul poate solicita deplasarea platii ca obligatie catre o alta persoana, din motive personale justificate, fie, al doilea este nevoit sa actioneze pentru a contracara atitudinea de

"rau platnic" a primului), nevoia de a face distinctie intre subiect si platitor, este in cazul impozitului pe cladiri, unde proprietarul de cladire apare cu prima calitate (de subiect) iar chiriasul ori o alta persoana desemnata de organul fiscal (cum ar fi un membru de familie care locuieste cu proprietarul) apare in a doua ipostaza (de platitor).

Contribuabilul, cealalta notiune derivata de la subiect ori de la platitor, este fixata de practica fiscala si apoi preluata in acte normative, de multe ori cu sensul de platitor. In practica fiscala din Romania pana in jurul anului 1993, cu calitatea de contribuabil aparea numai persoana fizica aflata in situatia de debitor al statului cu sume de bani ce exprimau un venit bugetar datorat. Dupa acest an, in actele normative, cu caracter de cuvant similar sau de alternanta in exprimare fata de subiect-platitor, s-a generalizat sensul de contribuabil si la persoanele juridice debitoare de venituri bugetare.

In teoria de specialitate, pornind de la notiunile mentionate (subiect, platitor, contribuabil) este folosit si termenul suportator. In mod firesc, suportatorul obligatiilor de plata fata de bugetele publice ar trebui sa fie subiectul-platitor. In realitate, uneori, din ratiuni de politica fiscala si sociala, suportatorul este o alta persoana decat subiectul platitor. Cazul tipic, aici, este cel al taxelor de consumatie (taxa pe valoare adaugata, accizele, impozitul pe circulatia unor produse etc.), unde suportatorul este consumatorul final si nu producatorul ori comerciantul, care apar, potrivit legii, cu calitatea de platitori sau contribuabili. Inechitatea impozitelor indirecte, prin comparatie cu cele directe, este reclamata si pe fondul acestei diferentieri intre platitor si suportator.

Obiectul venitului bugetar este elementul tehnic de la care sau functie de care se procedeaza la calculul, asezarea si plata impozitelor, taxelor, contributiilor, varsamintelor si prelevarilor catre bugetele publice. Impreuna cu subiectul, acesta declanseaza impunerea, ca actiune fiscala sau, altfel spus, reprezinta impreuna momentul zero ("0") in asezarea, calculul si perceperea de venituri bugetare. Practic, "imaginatia" specialistului in finante publice aplicate trebuie sa conduca la acel element concret, sigur, stabil, cu extensie pronuntata la o mare categorie de persoane, in functie de care sa poata fi preluata o suma de bani importanta ca marime la bugetul public, in conditiile respectarii principiilor impunerii.

Istoria consemneaza in practica fiscala, mai intai cu caracter real si apoi personal, existenta mai multor ipostaze (elemente concrete) de exprimare a obiectului de asezare si percepere a unei diversitati pronuntate de venituri destinate constituirii fondurilor publice. Reprezentative si cu regasire in actualitatea zilelor noastre sunt: venitul, valoarea, pretul, bunuri si obiecte, acte si fapte, persoana.

Venitul, la randul lui, poate fi regasit in practica fiscala sub mai multe forme de exprimare: brut, net, profit (net sau brut), beneficiu, incasari totale, drepturi salariale etc. De unde si categorii de impozite, varsaminte, taxe, contributii ca: impozit pe venit, impozit pe salarii, impozit pe profit (impozit pe venit), varsaminte din profit (beneficiu) etc.

Valoarea poate constitui, raportat la politica economica si fiscala, obiect de asezare pentru venituri bugetare. In acest sens, sunt edificatoare din practica fiscala romaneasca prelevarea pentru societate a unei parti din valoarea productiei nete (inainte de 1988) si taxa pe valoarea adaugata (dupa 1993).

Pretul (fix ori negociat) apare posibil ca ipostaza de determinare a unor venituri bugetare, asa cum a fost cazul impozitului pe circulatia marfurilor (pana in anul 1993), cand reprezenta o marime fixa in pretul de livrare si se determina in cele mai multe cazuri ca o diferenta intre acesta si pretul de productie.

Obiecte, bunuri, elemente materiale concrete apar in diferite situatii ca generatoare de venituri bugetare chiar de la primele manifestari ale finantelor publice. De aici denumiri ca: impozit pe terenuri, impozit pe cladiri, taxa asupra mijloacelor de transport, impozit funciar etc.

Actele si faptele sunt o alta exprimare a obiectului de asezare pentru veniturile bugetare, indeosebi in raporturile cu institutiile statului care presteaza diferite servicii cu privire la: eliberarea de permise sau autorizatii; acordarea sau renuntarea la cetatenie; actiuni de divort; litigii in instantele de judecata; succesiuni etc. De aici si o diversitate de situatii care genereaza ceea ce se numeste taxe de timbru.

Persoana, cu deosebire cea fizica, poate reprezenta in anumite situatii, motivate de politica sociala, fiscala ori demografica, obiect de asezare pentru venituri bugetare. Aici s-ar incadra, ca expresie fiscala mai veche, capitatia ori, mai recent contributia persoanelor fara copii.

In fapt, elementul de tehnica fiscala, prezent mai sus ca fiind obiectul venitului bugetar, reprezinta notiunea cu cea mai dinamica prezenta in practica fiscala fiind, in fond, generatoare de mijloace banesti de ordin public.

Baza de calcul poate fi considerata ca element derivat din obiectul venitului, intrucat, la impozitele directe si la unele indirecte, se suprapune integral sau partial cu acesta. Ea poate fi definita ca element de tehnica fiscala concret efectiv, asupra caruia se aplica unitatea tehnica de evaluare pentru a se obtine marimile obligatiilor banesti datorate catre bugetele publice.

In teoria de specialitate dar si in metodologie, pornind de la actele normative specifice, se folosesc cu acelasi sens si alte notiuni ca baza de impunere, baza de impozitare (taxa pe valoarea adaugata). La acestea se poate adauga si notiunea de materie impozabila (sau de impunere) care vizeaza, in fapt, obiectul de asezare a venitului bugetar.

Baza de calcul se suprapune (integral sau partial) cu obiectul in ipostaza acestuia de venit. Diferentele, in aceasta situatie, care ar explica sensul de partial, pot fi rezultante ale politicii fiscale de ordin economic (pentru a stimula anumite activitati ori actiuni sau pentru a limita anumite consumuri ori cheltuieli, cum este cazul la impozitul pe profit) ori de ordin social (anumite drepturi banesti ori venituri sunt scoase de sub incidenta impunerii prin raportarea lor la subzistenta sau la anumite situatii defavorizante in care se afla subiectul, cum este cazul la impozitul pe salarii si chiar impozitul pe venit).

Diferentele evidente intre baza de calcul si obiectul venitului bugetar apar in cazul unor obligatii banesti ca: impozitul pe cladiri, taxa asupra mijloacelor de transport, taxe de timbru etc.

Unitatea tehnica de evaluare reprezinta elementul tehnic fixat in actele normative prin care se determina efectiv obligatiile de plata odata cu calculele ce se fac asupra bazei de impunere. Ea poate fi o concretizare fizica insotita de o exprimare valorica (lei pe metro patrat suprafata teren), o marime conventionala (cilindri, la taxa asupra mijloacelor de transport cu tractiune mecanica), o suma absoluta (pe obiect sau pe unitatea de masura a acestuia) ori, in cele mai multe cazuri, o marime relativa (cu exprimare prin procente). Cotele in materie de cuantificari ale obligatiilor bugetare sunt prezente sub trei forme: fixe, proportionale, progresive. Cele fixe privesc aceeasi unitate de calcul pentru baza de impunere in intregul ei sau potrivit cu anumite structuri si situatii care obliga la unele diferentieri ca rezultat al politicii fiscale. Progresivitatea in materie de venituri bugetare vizeaza indeosebi veniturile obtinute pe diferite cai (impozitul pe salarii, impozitul pe venit, taxa asupra succesiunilor etc.). La randul ei, progresivitatea poate fi simpla sau pe transe (impozitul pe venit, impozitul pe salarii), pe verticala si pe orizontala (taxa asupra succesiunilor) potrivit cu cerinte de echitate fiscala sau de ordin social care sunt in atentia institutiilor statului intr-o anumita perioada de timp.

Inlesnirile la plata reprezinta un element tehnic in asezarea si perceperea de venituri bugetare cu determinare de politica financiara, sociala ori fiscala, ce apare prezent in anumite situatii pornind de la subiect (sau platitor) ori obiect etc. Ele exprima atitudinea statului intr-o anumita perioada de gestiune bugetara fata de unele categorii de contribuabili sau fata de obiectul venitului ori functie de ambele elemente tehnice in acelasi timp potrivit cu unele caracteristici ale acestora.

Inlesnirile la plata se concretizeaza in reduceri si scutiri ale obligatiilor calculate potrivit reglementarilor legale. Ele, de regula, sunt conditionate cele doua elemente tehnice mentionate ori de situatiile in care se gasesc acestea la un moment dat sau intr-un anumit loc.

Termenul de plata este elementul tehnic care pozitioneaza in timp concretizarea ca plata a obligatiei banesti rezultata din corelarea celorlalte elemente tehnice mentionate cu referire la veniturile bugetare existente in bugetele publice si potrivit cu actele normative ce le reglementeaza. Termenul de plata se poate gasi in una din urmatoarele situatii: ca o zi fixa de plata sau sub forma unui interval de timp. Prima situatie, ziua fixa de plata a sumelor datorate, care este si cea a scadentei la plata, se regaseste la majoritatea veniturilor bugetare. Intervalul de timp vizeaza o perioada in care se poate face plata si in care ultima zi din cadrul acesteia este si cea a scadentei la plata.

Termenul de plata produce efecte asupra incasarii veniturilor in bugetele publice si, totodata, este o rezultanta a conditiilor si situatiilor concrete in care se gasesc in timp si spatiu subiectele si obiectele acestora.

Bugetele publice reclama, pe de o parte, incasarea de mijloace banesti potrivit cu o anumita marime si ritmicitate determinate de nevoia de fonduri pentru acoperirea cheltuielilor aprobate.

Contribuabilii, pe de alta parte, potrivit cu realizarea obiectului de venit, precum si cu starea lor financiara, au anumite posibilitati de plata. La aceasta se adauga frecventa si marimea incasarilor la acestia. Ca urmare, platile catre bugetele publice trebuie sa fie astfel concepute, ca termene (prin corelarea tuturor categoriilor de venituri bugetare), incat sa raspunda atat nevoilor de fonduri bugetare, cat si conditiilor concrete de realizare a mijloacelor banesti in gestiunea contribuabililor. De aici, nevoia unei abordari globale si structurale a veniturilor din bugetele publice prin corelatie cu posibilitatile reale de plata din partea contribuabililor. Spre exemplu, la obligatiile catre bugetele locale din mediul rural, este necesar sa se ia in calcul periodicitatea si sezonalitatea realizarii de venituri, ca urmare a valorificarii produselor specifice. Urmarea, in onorarea platilor, este stabilirea unor termene si dimensiuni de plata potrivit cu sezonalitatea valorificarii productiei agricole (centrele de greutate a platilor situandu-se in a doua parte a anului bugetar).

Drepturile si obligatiile platitorilor reprezinta un element tehnic prezent in asezarea si perceperea veniturilor bugetare, care confirma comportamentul contribuabililor in legatura cu incidenta pe care acestia o au cu bugetele publice (de fapt, cu institutiile care le gestioneaza), potrivit cu materia de impunere pe care o detin si reglementarile in vigoare cu privire la aceasta. De aici, drepturile de a solicita ori de a contesta conformitatea calculelor potrivit cu realitatea si actele normative, de a beneficia de inlesnirile prevazute sau obligatiile cu referire la organizarea si conducerea evidentei asupra materiei impozabile si a bazei de calcul ori la plata la termen a creantelor bugetare.

Suportul juridic folosit in asezarea si perceperea veniturilor bugetare il reprezinta actele normative aprobate cu privire la instituirea lor, precum si cele metodologice de aplicare, emise, de regula, de catre Ministerul Finantelor Publice. Reprezentativ pentru cadrul juridic de actiune in aceasta directie este Codul fiscal[1], care inlocuieste mare parte din legile specifice cu privire la veniturile bugetare adoptate inainte de anul 2003, precum si alte exprimari juridice cu acelasi sens (ordonante guvernamentale, alte legi ori prevederi din acestea).

Codul fiscal acopera, in plan juridic, problematica veniturilor bugetare prezente in bugetele cu adresare generala (bugetul de stat si bugetele locale). In esenta, prin acesta se stabileste cadrul legal pentru impozitele si taxele din bugetele mentionate[3], precum si modul de asezare (calcul) si plata a acestora.

Principiile impunerii la care se fac referiri exprese in Codul fiscal sunt corelate cu situatiile concrete vizate de aplicarea lor. Astfel, neutralitatea masurilor fiscale este abordata in raport cu diferitele categorii de investitori si capitaluri, cu forma de proprietate in intentia de a asigura conditii egale (pentru investitori si capitaluri de proveniente diferite). Certitudinea impunerii este ilustrata prin elaborarea de norme juridice explicite, clare, care sa nu conduca la interpretari arbitrare, iar termenele, modalitatea si sumele de plata sa fie precis stabilite pentru fiecare platitor, astfel incat sarcina fiscala sa aiba coordonate (ca marime si conditii de identificare) precise in calcul si urmarire, atat pentru contribuabil in vederea deciziilor sale financiare, cat si pentru institutia fiscala cu raspunderi in conformitatea impunerii. Echitatea fiscala, ca principiu, este raportata in mod expres la persoanele fizice, in sensul impunerii diferite a veniturilor, functie de marimea acestora.

Eficienta impunerii apare prezenta in intentia legiuitorului cu referire expresa la Codul fiscal, in sensul ca se urmareste asigurarea stabilitatii pe termen lung a prevederilor din acesta, astfel incat sa nu aiba efecte retroactive defavorabile pentru contribuabili, in raport cu impunerea in vigoare la data adoptarii unor decizii investitionale majore.

Prin prevederile initiale din Codul fiscal se stabileste ca obligatie pentru Ministerul Finantelor Publice infiintarea unei Comisii fiscale centrale care sa aiba responsabilitati de elaborare a deciziilor cu privire la actul normativ mentionat.

Remarcam in explicatiile Titlului I (Dispozitii generale) accentul pus pe unii termeni ai limbajului de specialitate care se refera la notiuni (activitate dependenta, autoritate fiscala competenta, credit fiscal, dividend, franciza, redeventa etc.) ori precizari de clarificare cu exactitate sau de incadrare fiscala pentru unele situatii, relatii contractuale, categorii de persoane vizate etc., cum ar fi: contract de leasing financiar, persoane afiliate, persoana fizica rezidenta, proprietate imobiliara, sediul permanent, venituri in natura, moneda utilizata in diferite situatii ale actului de impunere (calcul si plata), venituri obtinute in Romania etc.

Asezarea si perceperea veniturilor bugetare ce fac obiectul Codului fiscal[4] mentionate anterior au in vedere in prezentarea lor delimitarea principalelor elemente tehnice definitorii ca: subiect, platitor, contribuabil, obiect, baza de calcul (impunere, impozitare), unitate tehnica de evaluare, inlesniri la plata. Totusi, abordarea lor nu este una directa, ci subsidiara (sau cu inteles presupus). O atare situatie poate fi motivata, in plan juridic si mai putin fiscal bugetar, de nevoia clarificarii ori precizarii cu caracter de specificitate (pe venit) vizand laturi ca: plata impozitului si depunerea declaratiilor fiscale (impozitul pe profit); calculul profitului impozabil; aspecte fiscale internationale (impozitul pe profit, impozitul pe venit); structura obiectului impunerii (categorii diverse de venit la impozitul pe venit, operatiuni impozabile la taxa pe valoarea adaugata etc.); fapt generator si exigibilitate, locul operatiunilor impozabile, regimul deducerilor, regimul special de scutire (taxa pe valoarea adaugata), sisteme de supraveghere (in legatura cu accizele, printr-un titlu distinct (VIII) intitulat: Masuri speciale privind supravegherea productiei, importului si circulatiei produselor accizabile).

Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal au rolul sa exprime in mod explicit principiile si regulile prezentate prin lege, de o maniera care sa produca efecte clarificatoare pentru toti cei implicati in asezarea si perceperea veniturilor bugetare (contribuabili si institutii specializate in urmarirea si controlul fiscal). In acelasi timp, tinand cont de responsabilitatea elaborarii normelor ce revine Ministerului Finantelor Publice, se poate intampla ca executivul, in intentia respectarii programului de guvernare sau din alte motive, sa determine precizari procedurale care devin interpretative atat pentru contribuabili, cat si pentru analistii din economie, finante sau politica. Pe fond, Normele metologice de aplicare a codului fiscal se pretinde a fi un cadru procedural, de lucru in actul de impunere atat pentru contribuabilii ce au initiativa la plata obligatiilor bugetare, cat si pentru institutiile financiar bugetare specializate cu raspunderi si competente in urmarirea si controlul realizarii mijloacelor banesti cu destinatie bugetara.

Prevederile din normele metodologice la care ne referim sunt elaborate in mod unitar pentru toate veniturile bugetare din Codul fiscal privind notiuni si termeni ale caror definiri sunt precizate in partea introductiva a legii. In acelasi timp, pentru fiecare venit bugetar in parte, apar si precizari metodologice determinate de specificul acestuia, cu referire, indeosebi, la obiect, baza de calcul, cote, inlesniri, plata ori termene de plata.

Specificitatea in asezarea si perceperea veniturilor bugetare este reflectata prin normele metodologice de aplicare a legilor de instituire, inclusiv a Codului fiscal. In acest sens, particularizarile se regasesc, cu deosebire, la elementele tehnice mentionate mai sus, din care se detaseaza, firesc, obiectul si baza de calcul. Pentru aceste elemente tehnice, precum si pentru altele, se folosesc expresii inlocuitoare, uneori diferite de la un venit bugetar la altul. Astfel, cu privire la obiectul venitului bugetar apar notiuni ca: sfera de cuprindere sau arie de cuprindere (impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitul pe veniturile microintreprinderilor), sfera de aplicare (taxa pe valoarea adaugata) ori chiar elemental concret (bunul, obiectul, ca atare) ce constituie referinta impozitului (cladirile, terenurile, mijloacele de transport, produsele accizate etc.)

In cazul bazei de calcul, notiunile folosite prin legislatia actuala sunt diferite de la un venit bugetar la altul, fiind cuprinse in formulari mai generale, cum ar fi: calculul profitului impozabil (fara a exista o referire expresa la sensul presupus de noi cu privire la baza de calcul), categorii de venituri (la impozitul pe venit, obiectul si baza de calcul, nefiind diferentiate prin precizarile legii, ele fiind deduse de cei interesati), baza de impozitare (taxa pe valoarea adaugata).

1.2. Institutii specializate implicate in urmarirea si realizarea veniturilor bugetare

Ca prime subiecte ale raporturilor juridice din domeniul finantelor publice, organele reprezentative ale statului, pot fi desemnate prin notiunea de aparat financiar. Acesta poate fi privit intr-un sens larg si unul restrans.

In sens larg, aparatul financiar cuprinde totalitatea organelor statului care contribuie in mod direct sau care doar inlesnesc infaptuirea activitatii financiare, prin care se aplica politica financiara a statului. In sens restrans, referindu-ne numai la acele structuri organizatorice ale statului care isi consacra activitatea in mod exclusiv relatiilor financiare, aparatul financiar, cuprinde organismele de specialitate ale statului cu atributii in domeniul financiar.

Astfel, se pot delimita doua grupe de organe ale statului: organe cu competenta generala, cu importante atributii si in domeniul finantelor publice si organe cu competenta speciala, cu atributii exclusiv in domeniul finantelor publice.

Din prima categorie de organe ale statului fac parte Parlamentul, Presedintia, Guvernul Romaniei, consiliile locale, si serviciile publice locale, ministerele, celelalte organe centrale si locale ale administratiei de stat, precum si institutiile publice de subordonare centrala sau locala, iar din cea de-a doua fac parte organe centrale de specialitate (Ministerul Finantelor Publice, Curtea de Conturi, Corpul de control economic-financiar al primului ministru, Garda Financiara) si organe teritoriale de specialitate (Directiile generale ale finantelor publice judetene si a municipiului Bucuresti avand in subordine administratiile finantelor publice ale municipiilor, oraselor si comunelor, Camerele de conturi judetene, precum si sectiile din teritoriu ale Garzii Financiare).

Curtea de Conturi a Romaniei este o institutie de control si jurisdictie, cu traditie in tara noastra. A fost infiintata in anul 1864 (ca organism independent de jurisdictie si ca organ auxiliar al Reprezentantei Nationale, cu sarcina de a pregati lucrarile controlului legislativ asupra finantelor publice), reorganizata in 1939, structurata in Directia de Control Financiar a Ministerului Finantelor 1948, restructurata in Curtea Superioara de Control Financiar in 1973, desfiintata in 1990 si reinfiintata in 1992[5].

Curtea de Conturi functioneaza pe langa Parlamentul Romaniei si este organul suprem de control financiar si de jurisdictie in domeniul financiar. Specificitatea raporturilor intre Curtea de Conturi si celelalte organe de control financiar este o proeminenta a acesteia, putand sa emita instructiuni cu caracter obligatoriu pentru acestea in scopul exercitarii in bune conditii a competentelor ei. De asemenea, poate solicita organelor de control financiar si ale Bancii Nationale a Romaniei verificarea, cu prioritate, a unor obiective in cadrul atributiilor lor legale si are dreptul sa ceara si sa utilizeze, pentru exercitarea functiilor sale de control si jurisdictionale, rapoartele celorlalte organisme cu atributii de control financiar.

Curtea de Conturi indeplineste o functie de control financiar si una jurisdictionala in domeniul financiar. Functia de control financiar presupune desfasurarea unei activitati de verificare a legalitatii nasterii, modificarii si stingerii raporturilor juridice financiare in scopul aplicarii corecte a legislatiei financiare. Controlul nu se rezuma doar la fapte, ci se extinde si la cercetarea cauzelor care au provocat deficientele constatate cu scopul prevenirii lor in viitor. In ceea ce priveste functia jurisdictionala, Curtea de Conturi, prin instantele sale desfasoara o activitate prin care se solutioneaza litigiile aparute in urma controlului efectuat de organele sale de specialitate.

Curtea de Conturi este organizata si functioneaza pe baza principiului independentei, supunandu-se numai legii. Sunt obligatorii numai hotararile Camerei Deputatilor sau ale Senatului prin care se solicita Curtii de Conturi sa efectueze anumite actiuni de control, in rest, programul acesteia este decis in mod autonom. Nici o alta autoritate publica nu o mai poate obliga sau constrange.

Principiul independentei Curtii de Conturi este prevazut prin lege si consta in: independenta si inamovibilitatea membrilor sai; numirea acestora de catre Parlament, iar a judecatorilor financiari de catre Presedintele Romaniei; initierea actiunilor de control din oficiu; buget propriu, stabilirea salariului prin lege speciala; autonomie deplina in recrutarea personalului de control; acces neingradit la informatiile necesare exercitarii atributiilor sale.

Ministerul Finantelor Publice, actualmente Ministerul Economiei si Finantelor, conform H.G.nr.386/2O07 privind organizarea si functionarea Ministerului Economiei si Finantelor reprezinta cea mai importanta institutie financiara de specialitate din Romania. Reforma economica din tara noastra a determinat producerea unor modificari importante si in cadrul acestuia. Astfel, in perioada 1990-1992 ministerul a cunoscut o serie de schimbari in structura, atat la nivel central, cat si in teritoriu, cuprinzand "departamente, directii generale, directii, servicii, birouri'

In anul 1992 s-a realizat o restructurare a Ministerului Finantelor fara a renunta la departamente pana in toamna anului 1994, cand in baza hotararii Guvernului[7] structura si organizarea acestui minister au suferit modificari importante din necesitatea unei mai bune administrari generale a finantelor publice.

La inceputul anului 2001 au mai fost aduse unele modificari, nu atat de semnificative in privinta structurii ministerului, cat in ceea ce priveste denumirile structurilor organizatorice, inclusiv cea a organului avut in vedere. Astfel, vorbim acum de Ministerul Finantelor Publice care "se organizeaza si functioneaza ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Guvernului, cu rol de sinteza, care aplica strategia si Programul Guvernului in domeniul finantelor publice, prin reorganizarea Ministerului Finantelor'[8].

Pentru o mai buna functionare a activitatii de administrare, urmarire si control a veniturilor bugetului consolidat al statului, la inceputul anului 2004 Ministerul Finantelor Publice se reorganizeaza si se infiinteaza Agentia Nationala de Administrare Fiscala care are in subordine Directiile Generale ale Finantelor Publice Judetene[9].

La nivel judetean Ministerul Finantelor Publice este reprezentat de Directia Generala a Finantelor Publice, prin care se realizeaza in teritoriu, in mod unitar strategia si programul Guvernului in domeniul finantelor publice si se aplica politica fiscala a statului.

Aparatul fiscal al Ministerului Finantelor Publice cuprinde, ca o componenta de baza a sa, si organele fiscale teritoriale. Aceste organe acopera, prin activitatea lor, intreg teritoriul tarii si asigura atributii cu caracter fiscal in toate localitatile: municipii, orase si comune.

Organul fiscal teritorial este Administratia Finantelor Publice subordonata direct Directiei generale a finantelor publice judetene.

Administratia Finantelor Publice este unitatea fiscala, teritoriala, organizata la nivel de municipiu, oras, sau comuna.

Principalele atributii ale administratiilor finantelor publice sunt:

organizeaza si executa activitatea de constatare si stabilire a tuturor categoriilor de impozite, taxe si contributii datorate bugetului consolidat al statului pe persoanele fizice si juridice;

- organizeaza si exercita activitatea de urmarire si incasare a veniturilor bugetului consolidat al statului si aplica masurile de executare silita potrivit legii;

- organizeaza si executa controlul respectarii reglementarilor legale privind calcularea evidenta si varsarea impozitelor, contributiilor si taxelor datorate bugetului consolidat al statului potrivit competentelor stabilite;

organizeaza activitatea de evidenta analitica pe platitori;

- organizeaza activitatea de primire si inregistrare a cererilor privind acordarea de inlesniri la plata impozitelor, taxelor si a altor venituri ale bugetului consolidat al statului potrivit reglementarilor legale in vigoare.

conduce evidenta veniturilor bugetului consolidat al statului si asigura organizarea sistemului informational privind obligatiile fiscale si materia impozabila, precum si prelucrarea automata a datelor in vederea solutionarii si simplificarii sistemului de evidenta fiscala.

organizeaza activitatea de trezorerie privind incasarea veniturilor si efectuarea platilor din bugetul de stat, bugetului asigurarilor sociale de stat, bugetelor locale, precum si mijloacelor extrabugetare si fondurilor cu destinatie speciala;

organizeaza activitatea de primire a declaratiilor de impozite si taxe si asigura formarea si gestionarea dosarelor fiscale.

Agentii economici au obligatia legala de a calcula singuri impozitele, taxele, contributiile si de a varsa la termenele de plata sumele pe care le datoreaza fata de bugetul consolidat al statului.

Ei nu sunt supusi unor operatii de impunere prealabila din partea aparatului fiscal si a organelor fiscale. Implicarea serviciilor birourilor si compartimentelor din cadrul Administratiei Finantelor Publice Vaslui in activitatea de urmarire si colectare a veniturilor de la agentii economici are ca element central dosarele fiscale ale acestora.

"Dosarul fiscal este structura care pune impreuna toate documentele care asigura informatiile necesare pentru realizarea principalelor functiuni ale procesului de administrare fiscala' .

Deoarece activitatile care utilizeaza informatiile din dosarul fiscal se regasesc in diferite compartimente de lucru, iar documentele respective au perioade diferite de arhivare, acestea sunt aranjate functie de natura acestora in grupe, reprezentand componente ale dosarului fiscal.

Dosarul zero reprezinta prima componenta a dosarului fiscal si contine toate documentele referitoare la identificarea contribuabilului si are un caracter permanent, in sensul ca documentele vor fi pastrate in dosar pana la dizolvarea persoanei juridice si radierea din evidentele fiscale ca platitor de impozite , contributii si taxe.

A doua componenta a dosarului cuprinde documentele fiscale provenite de la platitorii de impozite si taxe, respectiv declaratii, deconturi, cereri de rambursare de taxa pe valoarea adaugata, cereri de restituire la accize, cereri de restituire sau compensare a unor sume platite in plus, cereri de acordare a unor inlesniri la plata, acte de control incheiate de organele cu atributii de control , alte documente emise de organele competente prin care se constata si individualizeaza creante bugetare etc.

Dosarele de urmarire si executare silita reprezinta cea de-a treia componenta a dosarului fiscal si cuprinde urmatoarele documente: titlurile executorii, instiintarile de plata, somatiile, procesele verbale de sechestru, popriri etc. Celelalte documente privind procedura executarii creantelor bugetare se pastreaza la compartimentul de specialitate pana la realizarea acestora, dupa care sunt cuprinse in dosarul fiscal.

A patra componenta a dosarului fiscal se constituie la compartimentul juridic atunci cind se intreprind anumite actiuni judecatoresti. Aceasta componenta cuprinde: declaratii de creanta, cereri introductive, citatii, hotarari judecatoresti, intampinari, motivatii, titluri executorii etc.

Datele si informatiile din documentele care constituie dosarul fiscal, sunt depuse in mape constituite separat pentru fiecare an fiscal in ordine cronologica.



Codul fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003, modificat prinr-o ordonanta a Guvernului din 2004 (cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2005) si Ordonanta de Urgenta 24/25.03.2005.

A se vedea dispozitiile finale din legea mentionata anterior .

Categoriile de impozite si taxe reglementate prin Codul fiscal sunt cele prezentate in Titlul I, capitolul I, art. 2 si se refera la: impozitul pe profit; impozitul pe venit; impozitul pe veniturile microintreprinderilor; impozitul pe veniturile obtinute din Romania de nerezidenti; impozitul pe reprezentante; taxa pe valoarea adaugata; accize; impozite si taxe locale.

Codul fiscal modificat, Titlurile II-IX.

Bostan Ionel, Controlul financiar, Editura Polirom, Iasi, 2000, p. 206

Hotararea Guvernului nr. 978 din 14 septembrie 1990 privind organizarea si functionarea Ministerului Finantelor, publicata in Monitorul Oficial nr. 105 din 14 septembrie 1990, art. 7, alin. 1

Hotararea Guvernului nr. 449 din 29 iulie 1994 privind organizarea si functionarea Ministerului Finantelor, publicata in Monitorul Oficial nr. 76 din 27 aprilie 1995

Hotararea Guvernului nr. 18 din 14 ianuarie 2001 privind reorganizarea si functionarea Ministerului Finantelor Publice publicata in Monitorul Oficial nr. 12 din 10 ianuarie 2001,art. l, alin. l

Hotararea Guvernului nr. 1574 din 18 decembrie 2003 privund organizarea si functionarea Ministerului Finantelor Publice si Agentiei Nationale de Administrare Fiscala publicata in Monitorul Oficial nr. 2 din 5 ianuarie 2004

Ordinul 786 din 3 ianuarie privind 'Normele metodologice de gestionare a dosarelor fiscale pentru persoanele juridice' modificate pe baza concluziilor rezultate in urma aplicarii experimentale la cinci judete pilot





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate