Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor



Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
Agentii economici si fluxurile activitatii umane


Agentii economici si fluxurile activitatii umane




AGENTII ECONOMICI SI FLUXURILE
ACTIVITATII UMANE

Comportamentul producatorului

Activitatea oricarei firme presupune consum de factori de productie. Prin combinarea lor in anumite proportii si dupa anumite reguli, se realizeaza productia si firmele obtin produse si / sau servicii.




Fiecare firma, permanent, este pusa in fata a cel putin trei intrebari:

Ce bunuri trebuie sa produca firma si in ce cantitati?

Pentru cine trebuie sa produca?

Cum trebuie combinati factorii utilizati in producerea bunurilor respective?

In functie de raspunsul la aceste intrebari se determina volumul de activitate al firmei (dimensiunea activitatii) si, in mod corespunzator, cheltuielile de factori de productie si, mai departe, profitul. Indiferent de alternativele ce se pot discuta si de varianta la care se opreste firma, cheltuielile de factori de productie sunt inevitabile.

Intotdeauna se va pune intrebarea cat costa producerea bunului sau serviciului respectiv? Aceasta intrebare este generata pe de o parte, de caracterul limitat al resurselor, pe de alta parte, de necesitatea ca firma sa contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale societatii, in conditiile in care ea obtine profit si, daca se poate, un profit cat mai mare.

In contextul economiei de schimb, a existentei banilor, cheltuielile de factori de productie sunt evaluate in expresie baneasca si se vor regasi in rezultatul obtinut, respectiv in pretul bunurilor si serviciilor produse. Si, cum pretul constituie unul din elementele principale prin care produsele fiecarei firme sunt cunoscute, apreciate si impuse consumatorilor, costul, care sta la baza determinarii marimii pretului, devine un factor fundamental al succesului sau insuccesului firmei. De el depinde, intr-o mare masura, atat dimensiunea activitatii intreprinderii, cat mai ales, marimea profitului obtinut de ea.

Inainte de a discuta despre continutul costului, tipuri de costuri, structura etc., este necesar sa ne oprim asupra orizontului de timp pe care firma il ia in considerare in ceea ce priveste determinarea costului. Din acest punct de vedere s-au delimitat doua situatii si anume:[1]

a)      un orizont scurt, sau perioada scurta, pe parcursul careia activitatea firmei se desfasoara cu acelasi capital fix (nu se produc modificari in ceea ce priveste cantitatea sau tipul de capital fix, respectiv constructii, utilaje, echipamente etc.). In cadrul acestui orizont productia poate sa creasca sau sa descreasca numai prin modificarea celorlalti factori de productie.

b)      un orizont lung, sau perioada lunga, pe parcursul careia firma poate modifica cantitatile sau tipurile oricarui factor de productie. Deci, firma poate actiona in cresterea sau descresterea cantitatii de mijloace de munca, respectiv nu mai exista nici un factor fix, de nemodificat.

Perioada scurta nu se reduce la un numar specific de saptamani, luni sau ani. Ea se defineste ca fiind acea perioada in care constructiile, utilajul, echipamentul (capitalul fix) raman neschimbate ca tip si cantitate. Schimbarea acestora duce la incetarea acestei perioade si la plasarea firmei in perioada lunga, in care investitiile noi produc modificari in cadrul acestor elemente ale capitalului.

Trecerea de la perioada scurta la perioada lunga trebuie privita ca un proces general.

Cu alte cuvinte, delimitarea si definirea celor doua perioade sunt de convenienta, facute in scopul analizei comportamentului firmei, a deciziilor luate si, desigur, a costului.

Pentru a intra in problemele de detaliu ale costului de productie este necesar sa ne oprim putin asupra definirii lui. Cea mai simpla definire a costului este aceea care il considera ca totalitate a cheltuielilor ocazionate de producerea bunurilor, serviciilor unei firme ori intreprinderi oarecare. Mai concret, putem spune ca costul reflecta consumul de factori de productie, in expresie baneasca, in cadrul fiecarei firme, pentru obtinerea unei anumite cantitati de bunuri si servicii. Respectiv, el reflecta in mod concret consumul factorului capital, al factorului munca, al factorului pamant (natura) inregistrat in cadrul firmei pentru un anumit volum al productiei obtinute sau serviciilor prestate.

Consumul factorului capital se realizeaza diferit, corespunzator naturii componentelor fizice ale acestuia. Astfel, capitalul fix se regaseste in cost prin intermediul amortizarii, in timp ce capitalul circulant se regaseste integral in costul productiei la care participa.

Consumul factorului munca se evidentiaza prin intermediul salariului, respectiv al sumei de bani pe care o plateste firma pentru procurarea (angajarea) si functionarea factorului respectiv. Acest consum poate fi exprimat si in unitati fizice, respectiv prin intermediul timpului de munca cheltuit pentru un produs sau pentru total productie.

Consumul factorului natura (pamant) se reflecta in cost prin pret, respectiv prin suma de bani platita de intreprindere pentru procurarea sau pentru folosirea lui. In ultima perioada se mai adauga cheltuielile banesti pe care le fac firmele pentru conservarea si protejarea acestui factor.

Insumand in expresie baneasca consumul factorului capital, al factorului munca si al factorului natura se obtine consumul total de factori de productie pentru obtinerea unei anumite cantitati de bunuri si servicii. Acesta este de fapt costul productiei respective. Raportat la numarul de produse create se obtine costul pe un produs.

In functie de modul cum se modifica diferitele componente de cheltuieli corespunzator cresterii sau descresterii productiei, in cadrul firmei intalnim urmatoarele categorii de costuri:

a)      costuri fixe (CF) formate din acele consumuri de factori de productie care raman neschimbate, indiferent de variatia volumului productiei (de exemplu: amortizarea capitalului fix, cheltuieli cu chiriile, asigurarile etc.);

b)      costuri variabile (CV) formate din acele consumuri de factori de productie care cresc sau descresc corespunzator variatiei volumului productiei (de exemplu: salariile, energia, materiile prime etc.).

Unele consumuri pot varia strict proportional cu productia (de exemplu: consumul de materii prime), altele nu variaza strict proportional cu productia (de exemplu: plata orelor suplimentare care se platesc la un tarif suplimentar celui normal);

c)      costul total (CT) al firmei, format din costurile fixe si cele variabile (CT = CF + CV);

d)     costul mediu sau costul unitar, care este privit prin prisma celor trei categorii de costuri aratate mai sus si anume:

Costul total mediu (CTM), rezultat prin divizarea costului mediu la cantitatea produsa (CTM = CT / Q);

Costul fix mediu, rezultat prin divizarea costului fix la cantitatea produsa (CFM = CF / Q);

Costul variabil mediu, rezultat prin divizarea costului variabil la cantitatea produsa (CVM = CV / Q).

e) Cost marginal (CM) care reprezinta cresterea de cost fata de costul total, in cazul producerii unei unitati aditionale de produs. Mai pe inteles, costul marginal reprezinta sporul de cheltuieli antrenate de cresterea cu o unitate a productiei. El se obtine prin scaderea din costul total pentru realizarea a 'n+1' produse a costului total pentru realizarea a 'n' produse (vezi tabelul nr. 1).

Costul de productie si orientarea producatorului

Analiza costului de productie necesita introducerea in discutie si a categoriei de pret. Costul este o componenta a pretului si, daca nu punem fata in fata costul si pretul de vanzare a produselor firmei, nu putem desprinde nici o concluzie cu privire la activitatea firmei, respectiv daca este rentabila ori nu, sau costurile de productie ii permit sa obtina profit, poate continua activitatea, o poate extinde etc.?

Fig. nr. 4

Interesul firmei este sa-si maximalizeze profitul, deci cum profitul se obtine ca diferenta dintre pret si cost, firma urmareste permanent evolutia costurilor, nivelul lor, constituind un element fundamental in elaborarea strategiei acesteia. Daca luam in considerare situatia concurentei perfecte, firma trebuie sa vanda la pretul pietei, ea nu poate controla pretul, acesta ramane la acelasi nivel indiferent ce ar intreprinde firma. Sa presupunem ca pretul este de 40 de dolari perechea de pantofi si ca linia de pret din grafic (fig. nr. 4) este in acelasi timp si linia venitului marginal.

Venitul marginal reprezinta cresterea inregistrata in totalul venitului prin vanzarea unei unitati aditionale (suplimentare) de produs (vezi tabelul nr. 1).

Este firesc, asa cum se observa, ca venitul marginal sa fie egal cu pretul, care la randul lui este constant de 40 $. Venitul total la o pereche este de 40 $, la doua perechi de 80 $, la trei perechi de 120 $, s.a.m.d., ceea ce ne arata ca venitul total va creste intotdeauna cu 40 $ la fiecare vanzare a unei unitati suplimentare.

Revenind la graficul din fig. nr. 4, intrebarea care se pune este cate unitati de produs (perechi de pantofi) trebuie sa produca firma? Raspunsul se degaja usor din grafic, este sase unitati. El corespunde in grafic cu punctul de intretaiere dintre curba costului marginal si linia pretului. Daca firma ar produce sapte unitati, ar fi o greseala, deoarece costul marginal in acest caz ar fi de 55 $, care depaseste venitul marginal de 40 $.

Daca firma produce sub sase unitati, sa zicem cinci unitati, atunci costul marginal ar fi de 30 $, firma avand posibilitatea de dezvoltare, deoarece produsul poate fi vandut cu 40 $. La sase unitati nu mai exista nici tendinta de expansiune, nici de reducere a activitatii firmei, deoarece costul marginal a ajuns la acelasi nivel cu pretul (care este in acelasi timp si venitul marginal). Aceasta se considera a fi productia de echilibru a firmei, deoarece la acest punct profitul este maxim.

(pretul = 40 $ perechea)

Productia

(perechi

pantofi)

Costul

total

Costul

marginal

Venitul

total

Venitul

marginal

(VM)=pretul

Profit

sau

pierdere





Tabelul nr. 1

In concluzie, in vederea maximizarii profitului, firma trebuie sa-si extinda activitatea pana cand ajunge la un volum al productiei in care costul marginal se afla la un nivel egal cu venitul marginal (CM = VM). Asta inseamna ca pentru concurenta perfecta VM = P. Deci firma isi maximizeaza profitul in conditia in care CM = VM = P (vezi tabelul nr. 1).

Observam ca producand sase perechi, firma obtine profitul maxim de 50 $, respectandu-se conditia de mai sus. Profit maxim se obtine si cand se produc cinci perechi insa se opteaza pentru sase perechi, punct in care firma a atins productia cea mai mare, obtinand profitul cel mai mare.

Ce se intampla daca pretul creste, sa zicem la 55 $ perechea. Sa ne uitam la graficul din fig. nr. 4. Firma va raspunde, ridicand productia la 7 unitati, procent la care costul marginal va fi egal cu pretul. Or, daca pretul scade la 30 $, firma va restrange productia la cinci unitati.

Aceste modificari de cantitati de productie pe care firma le poate oferi la diferite preturi, reflecta sau definesc curba ofertei firmei respective. Cand pretul creste sau scade, firma trebuie sa urmareasca valorile curbei costului marginal pentru a-si stabili volumul productiei, respectiv dimensiunea ofertei. Acest lucru este deosebit de important pentru fiecare firma.

Intre costul total mediu (CTM) si costul marginal exista urmatoarea relatie: cand costul marginal este in scadere, costul total mediu este descrescator si invers. Cele doua tipuri de costuri se egaleaza in punctul in care costul mediu total este minim (fig. nr. 5).

Cu alte cuvinte, cand CM este in perioada de descrestere el determina reducerea CMT, iar cand CM se afla in perioada de crestere el determina cresterea CMT.

Pentru producator se pune problema a determina productia sa optima, respectiv care este limita maxima a productiei la care costul mediu total va fi

cel mai mic.

Din fig. nr. 5 se poate observa ca productia cu maxim avantaj pentru producator va fi Q0 , corespunzatoare relatiei CM = CMT. Deci, punctul de intersectie dintre cele doua curbe are o importanta deosebita pentru dimensiunea productiei, adica a volumului de productie optim. Desigur, producatorul trebuie sa ia in considerare si pretul pe care il poate obtine din vanzarea produselor, comparand - asa cum am vazut - costurile, in special cel marginal cu pretul de vanzare.

In exemplul nostru daca pretul este de 40 $ perechea, am vazut ca in vederea maximizarii profitului firma isi extinde activitatea pana ajunge la un volum de productie in care CM = VM = P. Ce se intampla insa, daca pretul scade continuu? Pentru a raspunde la intrebare este necesar sa ne reintoarcem la tabelul nr. 1, unde sunt calculate costurile medii si sa incercam a le reprezenta grafic impreuna cu curba costului marginal (fig. nr. 6).

Fig. nr. 6

Din graficul nr. 6 ca si din tabelul nr. 1 se desprind urmatoarele evolutii ale curbelor costurilor si anume: costul fix mediu pe produs se micsoreaza pe masura ce se produc mai multe unitati, in timp ce costul fix ramane constant; costul variabil creste in timp ce costul variabil mediu cunoaste la inceput o reducere, dupa care cunoaste o crestere; costul total creste, in timp ce costul total mediu cunoaste o scadere, dupa care o crestere. Sa vedem ce se intampla daca pretul scade la 30 $ perechea de pantofi. Pentru a desprinde care va fi volumul corect al productiei firma trebuie sa gaseasca punctul unde costul marginal este egal cu pretul, respectiv in grafic punctul 'H', care corespunde la o productie de cinci unitati. Se observa ca la acest punct costul total mediu (CTM) este la minim si egal cu pretul respectiv 30 $. Pretul incasat pentru fiecare produs vandut de-abia acopera costul total mediu (CTM). In acest caz profitul firmei este zero si ea a atins asa-numitul punct critic sau mort. Punctul critic este cel mai de jos punct de pe curba costului total mediu (CTM). Cand punctul este la acest nivel, firma inregistreaza profit zero.

Presupunem mai departe ca pretul scade la 25 $. Firma, in acest caz, va trebui sa reduca volumul productiei la 4 unitati, corespunzator punctului 'J' de pe grafic, unde costul marginal este egal cu 25 $.

La acest punct, firma va inregistra pierderi, deoarece punctul 'J' se situeaza dedesubtul curbei CTM. Pretul de 25 $ nu acopera costul total mediu, caci limita inferioara este de 30 $. Se pune intrebarea daca firma trebuie sa ia decizia de oprire a activitatii. In acest caz se considera ca nu, deoarece chiar in conditiile unui pret de 25 $ perechea de pantofi, firma poate produce, reusind sa acopere costul mediu variabil (21 $) si ceva din costul mediu fix (4 $). Se observa ca punctul 'J' este deasupra curbei costului variabil mediu (CVM). Se considera ca este mai bine sa se acopere o parte din costul fix mediu, decat sa se opreasca activitatea si sa nu se acopere nimic. Daca se opreste activitatea, pierderea este egala cu 35 $, atat cat reprezinta costul fix (CF). Daca se produc patru unitati de produs, atunci pierderea va fi numai de 20 $ (120 (costul total) - (4 x 25)). Atata timp cat firma reuseste sa-si acopere costul variabil, ea va continua sa produca. Acest lucru este valabil pana se ajunge la punctul 'K', care este punctul de oprire (de inchidere a firmei). Daca pretul scade sub acest punct, firma va trebui sa opreasca productia, deoarece nu mai este capabila sa-si acopere costul variabil. De pilda, daca pretul ajunge la 16 $, firma va trebui sa produca 2 unitati de produs, ceea ce corespunde cu punctul 'L'. Acest punct este situat sub curba CVM si sub curba CFM. Asta inseamna ca daca firma va continua activitatea producand doua unitati, va obtine un venit de 32 $, cu un cost de 75 $ si o pierdere de 43 $. Aceasta pierdere este mai mare decat daca firma ar opri activitatea (in care caz pierderea este de 35 $ cat reprezinta CF).

Punctul de oprire este punctul unde curba costului marginal intretaie curba costului variabil mediu. Daca pretul este sub acest punct, intreprinderea trebuie sa opreasca productia, ea inregistreaza numai pierderi.

In concluzie, putem aprecia ca in perioada (orizontul) de timp scurt, firma reactioneaza la orice modificare a pretului, oferind cantitati de produse care se pot citi(determina) pe curba costului marginal, cu conditia ca sa fie deasupra curbei costului variabil mediu (CVM). De aici se desprinde ideea ca in cazul fiecarei firme, curba ofertei este o parte a curbei costului marginal, care se afla deasupra curbei costului variabil mediu.

Costul de oportunitate

In teoria si practica economica un rol deosebit il detine si costul de oportunitate sau costul alternativ. Acesta contribuie la fundamentarea deciziilor de orientare a agentilor economici spre una sau alta din alternativele care li se deschid in fata. Acest lucru este important, deoarece resursele sunt limitate si este firesc ca utilizarea lor sa fie orientata spre acele activitati in care valorificarea lor este maxima, sau asigura cele mai mari avantaje.

Economistii isi pun intotdeauna intrebarea: Cat costa sa produci unele bunuri sau servicii? Raspunsul care se da este productia pe care o putem prevedea, a altor bunuri sau servicii. Acesta este, de fapt, costul de oportunitate. Cu alte cuvinte, costul de oportunitate exprima evaluarea cantitatilor de bunuri care nu vor putea fi produse din cauza producerii unui alt bun determinat.

Costul folosirii resurselor limitate pentru a produce un produs 'X' reprezinta de fapt, valoarea ce se poate prevedea a altor bunuri si servicii care se pot produce cu resursele limitate respective[2]. Este vorba de a exprima costul unor bunuri si servicii in termeni de alternativa ce se poate prevedea. Costul de oportunitate este rasplata ce se poate obtine, posibila de prevazut, in conditiile unei utilizari mai bune a resurselor implicate .

Costul de oportunitate este sinonim cu costul de productie, atata timp cat nu exista control de monopol asupra resurselor. Costul de productie definit ca cost de oportunitate este constituit din doua componente: costul explicit si costul implicit.

Costul explicit reprezinta platile pe care firma le face pentru obtinerea materiilor prime, materialelor, energiei, fortei de munca, plata transportului acestor elemente efectuat de catre terti etc. Deci reprezinta acele cheltuieli necesare productiei pentru procurarea si aducerea de factori din afara firmei, pe care firma le efectueaza pentru fiecare ciclu de productie. Din acest motiv, costul explicit se mai numeste si 'cost de buzunar'.

Costul implicit reprezinta platile care trebuie facute de firma din resursele proprietarilor ei, adica acele cheltuieli inerente productiei care nu presupun plati catre terti, ci consum din capitalul existent al firmei. Aici intra amortizarea cladirilor, masinilor, utilajelor si a altor echipamente, precum si consumul de munca al proprietarilor firmei care indeplinesc diverse activitati, facand servicii reale firmei. Costul implicit pune in evidenta necesitatea recuperarii capitalului fix investit, precum si a cheltuielilor de munca depusa de posesorii capitalului. Daca veniturile firmei obtinute prin vanzarea produselor nu sunt suficient de mare ca sa acopere si aceste cheltuieli, atunci proprietarii firmei se pot gandi la alta alternativa, respectiv sa se orienteze si sa migreze cu capitalul lor spre alt domeniu. In final, desprindem: costul implicit este ca si costul explicit, cost de productie, deci costul de productie, ca si costul de oportunitate, reprezinta suma costului explicit si implicit.

In legatura cu costul exista o diferenta intre modul in care il privesc si concep teoreticienii si economistii contabili. Aceasta diferenta aduce in discutii asa-numitul cost-contabil. Din punct de vedere contabil, se considera cost de productie costul explicit si numai partial costul implicit, respectiv din cadrul lui numai cheltuielile care reprezinta amortizarea. Celelalte elemente ale costului implicit, cum sunt cheltuielile de munca ale proprietarilor ce efectueaza servicii pentru firma, nu sunt luate in considerare. Excluderea acestor cheltuieli se justifica prin faptul ca sunt dificil de determinat. Deci, costul contabil este mai mic decat costul de productie (de oportunitate), asa cum se poate vedea in fig. nr. 7.

Rezulta cu claritate ca suma costului explicit si implicit reprezinta costul de productie si deci, costul de oportunitate al firmei. Daca venitul firmei depaseste costul de productie, atunci se obtine profitul economic, considerat ca rasplata a posesorului de capital si care are izvor in valorificarea resurselor implicate. Daca venitul este egal cu costul, atunci nu se obtine profitul economic si, daca lucrurile continua in acelasi mod, proprietarii firmei vor cauta alte alternative de valorificare a capitalului.

Fig. nr. 7

Profitul contabil - rezultat din diferenta dintre venitul firmei si costul contabil, este mai mare decat profitul economic. El cuprinde, pe langa acesta, si asa-numitul profit normal. Acesta din urma reprezinta acea parte din costul implicit care se refera la cheltuielile de munca ale proprietarilor firmei implicati direct in activitatea acesteia.

Obtinerea profitului contabil inseamna o situatie buna pentru firma, respectiv ea castiga pentru ca toate costurile ei sa fie acoperite. Acest lucru nu inseamna ca dispare tentatia unei alte alternative, daca se intrevede un castig suplimentar. Exista situatii cand firma obtine profit contabil, dar din punct de vedere economic ea inregistreaza pierderi. Acest fapt nu trebuie sa mire. Daca venitul firmei este mai mic decat costul de productie, atunci firma inregistreaza pierderi desi ea isi recupereaza costul contabil si chiar poate sa obtina si profit normal. Pierderile sunt pe seama costului implicit. Ca rezultat al acestor consideratii, de cate ori ne vom referi la costul de productie, vom avea in vedere costul de oportunitate al firmei, deci si costul explicit si cel implicit. In aceasta situatie profitul normal nu este altceva decat o componenta a costului de productie. De asemenea, atunci cand ne vom referi la profit, vom avea in vedere numai profitul economic.

Comportamentul consumatorului

Consumatorii isi manifesta contributia la formarea preturilor de consum prin participarea la determinarea cererii pe piata, care sub forma agregata reprezinta un alt element necesar acestui proces. Mai exact, in functie de nevoile pe care le resimte, consumatorul isi pune intrebarea CE marfuri poate sa cumpere, respectiv sa consume sau sa utilizeze, pentru ca sa obtina satisfacerea nevoilor sale. In acest sens, el apeleaza la un comportament rational pe piata, prin a carui axioma principala - comparatia intre marfuri - ajunge la alegerea, din multitudinea de produse, a acelor bunuri de consum de utilitate cautata. In acest scop, cumparatorul gaseste raspuns si la celelalte intrebari clasice (CAT si CUM sa cumpere), avand in vedere ca decizia de cumparare se formeaza in concordanta cu nivelul veniturilor de consum de care dispune.

Reiese de aici, ca functia cererii este rezultatul unei duble determinari, a functiei de utilitate, pe de o parte si a functiei bugetului, pe de alta parte. Inseamna ca alegerea bunurilor de consum se face in favoarea acelor marfuri care asigura cumparatorului satisfactia maxima la nivelul dat al venitului de consum.

Astfel, mecanismul de formare a cererii se desfasoara in contextul unor corelatii care reprezentate schematic, se prezinta ca in fig. nr. 8.

In calitate de consumator, individul se confrunta cu problema alegerii dintre diferitele combinatii de bunuri si servicii, pe cea care respecta cel mai bine restrictiile impuse de resursele limitate de timp si bani. Cu alte cuvinte, o problema a consumatorului se defineste simplu, ca diferenta intre starea existenta si cea dorita de acesta si ea se poate rezolva fie pe baza unei decizii obisnuite, cand consumatorul apeleaza la o solutie considerata satisfacatoare si cumpara fara o evaluare anterioara a bunurilor, fie pe baza unor decizii limitate sau extinse ce presupun multiple cautari de informatii privind pretul, calitatea, performantele, etc., comparatii si aprecieri asupra marfurilor.

Fig. nr. 8

Factorii care conduc la o decizie de cumparare sau alta, caracteristicile comportamentului consumatorului si explicatii ale manifestarilor acestuia au constituit obiecte de cercetare ale multor teorii: psihologice, respectiv teoriile invatarii (bazate pe relatia stimuli - raspuns, cognitive) si teoriile psihoanalitice, precum si cele sociologice, ce abordeaza aceste aspecte prin prisma relatiilor interpersonale.

Conceptul care exprima puterea marfurilor de a crea satisfactie este utilitatea. Aceasta, in sens economic, desemneaza, pe de o parte, capacitatea reala sau presupusa a unui bun de a satisface o nevoie, iar pe de alta parte, satisfactia pe care o creeaza folosirea bunului respectiv pentru consumator. Utilitatea poate fi privita ca un numar care reprezinta nivelul satisfactiei primita prin consumul unui anumit bun, iar principiul maximizarii satisfactiei devine in economia moderna, maximizarea utilitatii. Prin urmare, intre doua bunuri cu utilitati diferite, se prefera cel cu utilitate superioara, iar fata de marfurile cu aceleasi utilitati, consumatorul este indiferent.

Utilitatea se poate manifesta in mai multe moduri. Datorita acestui fapt ea poate fi grupata in functie de urmatoarele criterii:

a)    dupa modalitatea in care se determina:

utilitate cardinala, care influenteaza asupra ordinii, dar si asupra intensitatii preferintelor;

utilitate ordinala, care are efect doar asupra ordinii preferintelor;

b)   dupa cantitatea de bunuri consumate la care se refera:

utilitate individuala, care exprima satisfactia generata consumatorului de fiecare unitate consumata dintr-un bun;

utilitate totala, care exprima satisfactia totala resimtita de consumator ca urmare a consumului sau utilizarii unei cantitati totale dintr-un bun;

utilitate marginala, care exprima utilitatea aditionala, obtinuta prin consumul unei unitati suplimentare de marfa, cand cantitatile celorlalte marfuri sunt neschimbate.

Alfred Marshall[4], studiind utilitatea cardinala a sustinut ca aceasta se poate masura intr-un mod simplu, prin cantitatea de moneda pe care individul este dispus sa o cedeze cumparand o anumita cantitate din bunul considerat. O asemenea abordare prezinta cel putin doua neajunsuri:

daca se accepta masurarea utilitatii bunurilor cu ajutorul utilitatii monedei, atunci se pune intrebarea cum se stabileste utilitatea monedei pentru consumatorul care o cedeaza ?

se face abstractie de interdependenta dintre utilitati, considerandu-se o functie de utilitate pentru un bun determinat, izolat de alte marfuri.

Dezacordul privind determinarea marimii unitatii de masura a preferintelor consumatorului a reprezentat o baza pentru teoria comportamentului sau prin masurarea ordinala[5] a utilitatii.

In aceasta versiune, nu mai este necesara presupunerea dupa care consumatorul ar fi capabil sa masoare utilitatea, fiind suficient ca el sa-si ordoneze rational preferintele. Pentru aceasta, teoria economica explica trasaturile comportamentului rational al consumatorului pe baza urmatoarelor axiome:

comparatia. Un consumator rational care compara doua alternative (marfuri) trebuie sa ajunga la una din concluziile urmatoare:

prefera marfa A fata de B;

prefera marfa B fata de A;

este indiferent intre A si B.

tranzitivitatea. Daca un consumator rational prefera marfa A fata de B si pe B fata de C, atunci el prefera bunul A fata de C; la fel in situatia indiferentei fata de bunuri.

abundenta. Un consumator rational prefera alternativa (marfa) pe care o poate obtine in cantitati mai mari, daca marfurile care formeaza obiectul deciziei (alegerii) sunt identice.

In abordarea utilitatii in functie de cantitatea consumata dintr-un bun se face distinctie intre utilitatea totala, care este data de intreaga cantitate de marfuri de un anumit fel si cea marginala, care reprezinta din punct de vedere individual suplimentul de utilitate ce se obtine ca rezultat al majorarii cu o unitate a consumului din marfa respectiva. In general, aceasta acceptiune este valabila cand cantitatile celorlalte marfuri se mentin neschimbate.



Utilitatea marginala (UM) se calculeaza ca diferenta intre utilitatea totala (Ut) conferita de masa totala de bunuri dupa suplimentarea consumului si utilitatea totala data de cantitatea de marfuri existenta inaintea suplimentarii consumului. Ea se supune legii utilitatii marginale descrescatoare, care a fost formulata prima data de catre A. Gossen (1843) si care arata ca suplimentul de utilitate furnizat de cantitatea crescatoare dintr-un bun se va diminua pana la zero, corespunzator punctului de satietate la care utilitatea marginala este nula.

Prin urmare, un consumator va continua sa cumpere un produs dat, atat timp cat satisfactia ce i-o ofera ultima unitate consumata (utilitatea marginala) egaleaza sau excede utilitatea marginala rezultata din aceeasi cheltuiala a altui produs. Dupa W. Stanton[6] , ipotezele teoriei utilitatii marginale sunt:

consumatorul incearca intotdeauna sa-si maximizeze satisfactia (utilitatea) in interiorul limitelor resurselor financiare;

el are cunostinte complete asupra resurselor alternative pentru satisfacerea nevoilor sale;

el actioneaza intotdeauna intr-o maniera rationala.

Fie, de exemplu, urmatoarea corelatie intre cantitatile consumate dintr-un bun si utilitatile totale generate de acestea:

Tabelul nr. 2

Cantitate

(unitati)

Utilitate totala

(utili)

Utilitate marginala

(utili)

Astfel, prima unitate consumata genereaza o utilitate totala de 10, consumul a doua unitati conferindu-i individului o satisfactie superioara (18 utili), dar nu de doua ori mai mare, ceea ce inseamna ca utilitatea marginala a celei de-a doua unitate este 8. Similar, se poate determina utilitatea marginala a fiecarei cantitati suplimentare consumate, astfel: , unde DUM reprezinta variatia utilitatii marginale, iar DQ variatia cantitatii consumate.

Se observa ca utilitatea marginala scade, pe masura ce cantitatea consumata creste. Legea utilitatii marginale descrescatore se manifesta astfel, prin cresterea utilitatii totale la majorarea consumului intr-un ritm descrescator, adica prin scaderea utilitatii marginale. Asa se explica de ce prima unitate dintr-un bun este cea mai utila si de ce cresterea consumului nu poate continua peste unitatea la care utilitatea marginala este nula.

Mentinand principiul potrivit caruia cresterea cantitatilor atrage scaderea utilitatilor, respectiv a preturilor si invers, teoria contemporana dezvolta relatiile dintre utilitate, venituri si preturi. In plus, variatia utilitatii bunurilor depinde nu numai de preferintele indivizilor, ci si de calitatile inerente ale produselor. Prin urmare, ca titulari de venituri, indivizii urmeaza sa cumpere acele produse care, la o suma egala, le vor asigura maximum de satisfactii. Consumatorul va aloca sumele pentru achizitionarea diferitelor bunuri (x, y, , n), astfel incat cheltuirea veniturilor (V) sa corespunda raporturilor egale intre utilitatile marginale (UM) si preturile produselor (P), adica: = = = = UM comuna pentru 1 unitate monetara venit.

Relatia exprima legea utilitatii marginale descrescatoare pe baza careia P. Samuelson formuleaza legea utilitatilor marginale egale pe dolar (respectiv unitate monetara), potrivit careia, fiecare bun este cerut pana la punctul la care utilitatea marginala a unitatii monetare cheltuite este exact aceeasi ca si utilitatea marginala a unitatii monetare cheltuite pe orice alt bun (nivelul comun de utilitate marginala).

Echilibrul consumatorului

Preferintele care se refera la bunuri, fie direct, fie indirect, pentru a se deosebi de concepte similare utilizate in alte domenii ale vietii sociale se numesc preferinte economice[7]. Ele prezinta doua componente: una rationala si alta afectiva; de asemenea, au intotdeauna caracter subiectiv, care genereaza multiple consecinte in ceea ce priveste modul de exteriorizare, stabilitatea in timp si particularitatile concrete ale acestora.

Descrierea preferintelor se poate face in doua moduri:

a)    folosind utilitatile generate de diferite combinatii de marfuri. Analiza diferitelor utilitati conduce la urmatorul rationament: daca combinatia A ofera mai multa utilitate consumatorului decat B, acesta va prefera prima varianta; daca combinatiile de bunuri C si D prezinta aceeasi utilitate, consumatorului ii este indiferenta alegerea intre aceste doua posibilitati. Ceea ce conteaza este clasamentul sau ordinea de preferinte ale individului si nu marimea diferentei dintre utilitati. Cu alte cuvinte, daca la functia de utilitate a combinatiei A consumatorul asociaza 30 utili, iar la varianta B, 5, singura concluzie posibila este ca se prefera A lui B (nu prezinta nici un sens afirmatia ca A este de 6 ori mai buna decat B).

b)   folosind curbele de indiferenta (de utilitate) care exprima diversele niveluri de satisfactii ale unui consumator care alege intre doua bunuri (X1 si X2).

Fig. nr. 9

Ca si in cazul teoriei producatorului, la acelasi nivel de utilitate, consumatorul poate opta, fie pentru o cantitate mai mare din marfa 1 si mai mica din bunul 2, fie invers, adica bunurile sunt substituibile cantitativ. In acest moment, consumatorul isi propune sa raspunda la intrebarile:

Care este utilitatea care ii asigura satisfactia maxima ?

Care este combinatia de marfuri pentru care opteaza in vederea obtinerii nivelului de utilitate maxim ?

Consumatorul, desi cunoaste combinatiile de marfuri pentru care resimte satisfactii mari, el practic, nu poate opta pentru o utilitate oricat de ridicata, datorita restrictiei bugetare, adica capacitatii sale limitate de achizitie a marfurilor, respectiv nivelului venitului pentru consum. Astfel, suma produselor dintre preturile marfurilor si cantitatile solicitate trebuie sa coincida cu bugetul de consum, adica:

+ + + , unde V = venitul consumatorului, P1, P2, Pn, preturile marfurilor, si Q1, Q2, Qn cantitatile solicitate din marfurile 1, 2,n; desigur, pentru doua bunuri A si B: V = + sau QB = - (PA / PB) * QA + V / PB .

Intr-o reprezentare grafica, functia bugetului ia forma urmatoare:

Fig. nr. 10

Deci, dreapta bugetului defineste ansamblul combinatiilor de marfuri pe care consumatorul le poate obtine tinand seama de constrangerea sumei de bani destinate consumului.

In fata unei probleme de cumparare, consumatorul se confrunta cu situatia in care, in conditiile unui buget determinat si ale unei infinitati de utilitati pe care le pot genera combinatiile de doua bunuri, el trebuie sa aleaga varianta maximizatoare de satisfactie. Astfel, nivelul optim de cumparare (sau echilibrul consumatorului) este inregistrat pentru acea cantitate de marfuri la care utilitatea totala resimtita de consumator corespunde cu utilizarea intregului venit al acestuia; altfel spus, maximul de satisfactie in conditiile restrictive de venit se atinge atunci cand sunt achizitionate acele cantitati pentru care intregul venit a fost cheltuit. Din punct de vedere grafic, linia venitului este tangenta la o curba de indiferenta, punctul de tangenta corespunzand combinatiei optime sau echilibrului consumatorului (E):

Fig. nr. 11

Conditia de atingere a echilibrului consumatorului, in situatia a doua bunuri 1 si 2 este egalitatea dintre raportul utilitate marginala/pret pentru fiecare marfa: = .

Pentru a ilustra cum conditia echilibrului consumatorului determina cantitatile de bunuri 1 si 2 cerute de consumator[8], sa presupunem ca preturile sunt 5 u.m. si respectiv 3 u.m., in conditiile unui buget de consum de 20 u.m. Utilitatile marginale corespunzatoare cresterii unitatii consumate de fiecare bun, ca si raportul dintre acestea si pretul bunului la care se refera sunt prezentate in tabelul urmator:

Tabelul nr. 3

Cantitatea de bun 1 (Q1)

Utilitatea marginala pentru bunul 1 (UM1)

UM / P pentru bunul 1

Cantitate de bun 2 (Q2)

Utilitatea marginala pentru bunul 2 (UM2)

UM / P pentru bunul 2



Echilibrul consumatorului se gaseste comparand utilitatea marginala pe unitatea monetara cheltuita pentru bunurile 1 si 2, tinand seama de bugetul de consum de 20 u.m. Astfel, UM / P pentru prima unitate consumata este mai mare la bunul 1 decat la bunul 2 (7 utili > 6 utili), ceea ce inseamna ca se va cumpara prima unitate din bunul 1 care costa 5 u.m., pentru alte achizitii ramanand din bugetul de consum : 20 u.m. - 5 u.m. = 15 u.m. In continuare, consumatorul compara UM / P pentru cea de-a doua unitate din bunul 1 cu UM / P corespunzatoare primei unitati din bunul 2; rezulta ca va achizitiona bunul 2, deoarece 6 utili > 4 utili, la pretul de 3 u.m., bugetul de consum diminuandu-se la 15 u.m. - 3 u.m. = 12 u.m. A treia unitate cumparata este a doua unitate fie din bunul 1, fie din bunul 2. Cum UM / P corespunzatoare acestor unitati sunt diferite (4 utili, 5 utili), rezulta ca se va cumpara bunul 2 care genereaza o satisfactie mai mare, iar bugetul de consum ajunge la 12 u.m. - 3 u.m. = 9 u.m. Intre cea de-a doua unitate din bunul 1 si cea de-a treia unitate din bunul 2, consumatorul este indiferent, deoarece satisfactia generata de acestea este aceeasi, ceea ce inseamna ca vor fi cumparate ambele unitati daca bugetul permite. Cum aceasta dubla achizitie costa 5 u.m. + 3 u.m. = 8 u.m., inseamna ca se pot cumpara. In acest moment, in care UM / P coincide pentru fiecare bun, echilibrul consumatorului se atinge, acesta cumparand in final 2 unitati din bunul 1 si 3 unitati din bunul 2.

Efectul de substitutie si efectul de venit

Echilibrul consumatorului nu are caracter rigid. Acesta se modifica daca preturile bunurilor cumparate se schimba, sau daca venitul destinat consumului capata alta dimensiune. Astfel:

daca pretul unui bun creste sau preturile ambelor marfuri care fac obiectul cumpararii cresc, indiferent de proportia dintre aceste majorari, nivelul optim al consumatorului se reduce; aceasta, deoarece scumpirea unui bun sau a ambelor produse genereaza scaderea cantitatii de marfuri ce poate fi achizitionata cu acelasi venit. Acelasi efect il manifesta si reducerea venitului de consum;

invers, scaderea pretului unui bun, sau a ambelor preturi determina cresterea nivelului optim al satisfactiei, deoarece ieftinirea marfurilor ofera posibilitatea cumpararii de catre consumator a unor cantitati suplimentare de marfuri. Acelasi efect il genereaza si cresterea veniturilor disponibile pentru consum.

Fata de variatiile celor doi factori (bugetul si preturile), consumatorul manifesta un anumit comportament, adica raspunde la modificarile de venit sau de preturi[9].

In acest context, o marfa este considerata:

normala (superioara), daca consumul sau creste ca raspuns la o majorare a venitului si invers, scade ca raspuns la reducerea bugetului. In acest caz, elasticitatea cererii in functie de venit este cuprinsa in intervalul (0.,1);

inferioara, daca consumul bunului descreste ca raspuns la cresterea venitului si invers, daca creste ca raspuns la reducerea acestuia. Aici elasticitatea cererii fata de venit este negativa;

ultrasuperioara, daca elasticitatea cererii fata de venit este supraunitara, bunurile intrand in categoria celor de lux.

In teoria economica, alegerea de echilibru a consumatorului la variatia pretului unui bun cumparat genereaza doua efecte:

efectul de substitutie;

efectul de venit.

Efectul de substitutie al variatiei pretului unui bun cumparat se manifesta prin substituirea bunurilor de catre consumator, astfel: la cresterea pretului unui bun, consumatorul alege marfurile care il substituie pe acesta, daca preturile noilor produse nu s-au modificat. La scaderea pretului unui bun, consumatorul il alege pe acesta si renunta la marfurile care il substituie, daca preturile acestora din urma nu s-au modificat.

Efectul de venit al variatiei pretului unui bun cumparat se concretizeaza in dinamica venitului real al consumatorului, respectiv a puterii de cumparare reale a acestuia, astfel: la cresterea pretului unui bun, venitul real se micsoreaza, daca bugetul de consum nu se modifica. La scaderea pretului unui bun, venitul real creste, daca bugetul de consum nu se modifica.

Pentru demonstrarea acestor efecte, se presupune ca situatie initiala doua bunuri 1 si 2 cu preturile 5 u.m. si respectiv 3 u.m., pentru ale caror prime patru unitati consumate, utilitatile marginale sunt 35, 20, 15, 10 utili si respectiv 18, 15, 12, 9 utili, in conditiile unui buget de consum de 20 u.m. Ulterior, pretul bunului 1 se majoreaza la 7 u.m., celelalte conditii ramanand aceleasi. Echilibrul consumatorului se modifica, pe baza noilor corelatii dintre utilitatea marginala si pret pentru ambele bunuri (vezi tabelul nr. 4).

Ca urmare, reluarea rationamentului de determinare a echilibrului consumatorului conduce la decizia de cumparare: prima unitate din bunul 2, care costa 3 u.m., prima unitate din bunul 1 si ce-a de-a doua din bunul doi, fata de care consumatorul este indiferent, care costa ambele 10 u.m., a treia unitate din bunul 2 care costa 3 u.m., a patra unitate din bunul 2, care costa din nou 3 u.m., suma totala de cheltuit ajungand la 19 u.m. Altfel spus, consumatorul atinge echilibrul atunci cand cumpara 1 unitate din bunul 1 si 4 unitati din bunul 2.

Tabelul nr. 4

Cantitatea de bun 1 (Q1)

Utilitatea marginala pentru bunul 1 (UM1)

UM / P pentru bunul 1

Cantitate de bun 2 (Q2)

Utilitatea marginala pentru bunul 2 (UM2)

UM / P pentru bunul 2

In acest caz, efectul de substitutie se manifesta datorita cresterii pretului bunului 1 de la 5 u.m. la 7 u.m., care astfel devine mult mai scump fata de bunul 2 si consta in reactia cumparatorului de a substitui bunul 1 cu marfa 2; astfel, el nu mai cumpara 2 unitati din bunul 1 si 3 din bunul 2, ci 1 unitate din bunul 1 si 4 din bunul 2.

Efectul de venit apare in acest caz sub forma neputintei consumatorului de a cumpara aceeasi combinatie de bunuri, datorita majorarii pretului bunului 1 de la 5 u.m. la 7 u.m., care duce la scaderea venitului real al consumatorului; ca sa-si mentina echilibrul initial, el ar trebui sa cumpere 2 unitati din bunul 1 si 3 din bunul 2, ceea ce l-ar costa 23 u.m., peste nivelul bugetului sau de consum. De aceea, consumatorul rational accepta scaderea veniturilor reale si isi modifica echilibrul in consum, potrivit noilor nivele de preturi.

Circuitul si fluxurile activitatii

Interesele intreprinzatorilor se indeplinesc in urma activitatii economice, care constituie elementul central al circuitului economic. Circuitul economic evidentiaza ansamblul raporturilor dintre producator si consumator. Generic, producatorul este intreprinderea, iar consumatorul este gospodaria. Intre acestia se produc transferuri, pe baza cererii si ofertei manifestate, astfel incat fiecare sa-si poata realiza functia economica (fig. nr. 12). Uneori, in raporturile dintre cei doi agenti economici intervin administratiile publice si/sau private, institutiile financiar-bancare, partenerii de afaceri din strainatate etc. Componenta circuitului economic graviteaza in jurul activitatii economice, deoarece toate celelalte elemente - subiectii, tranzactiile si obiectul acestora - sunt dependente de natura operatiunilor de productie, de consum, de schimb, de repartitie, financiare.

Subiectii circuitului economic sunt agentii economici. Firmele exista in universul economic daca, pe de o parte, participa cu o anumita constanta la atragerea factorilor de productie necesari desfasurarii activitatii proprii, si, pe de alta parte, la desfacerea produselor pentru consumatori. Acestia, in majoritatea cazurilor, sunt indivizii, priviti ca persoane fizice individuale sau reunite in familii, care-si satisfac cererea de bunuri si servicii (furnizate de intreprinderi) folosind veniturile din salarii, dobanzi, dividende, rente. Apar astfel, intre subiectii circuitului economic tranzactiile si obiectul lor.

Tranzactiile exemplificate sunt efectuate pe piata si au un caracter bilateral, pentru ca intervin doua fluxuri - intr-un sens, unul real, de bunuri si servicii si in sens contrar, unul monetar.

Nu trebuie inteles ca, in mod absolut, tot ceea ce se produce se si consuma. Echilibrul se stabileste intre venituri si cheltuieli, de cele mai multe ori prin alaturarea economiilor (in cazul gospodariilor), respectiv, a investitiilor (in cazul intreprinderilor), adica V = C + E sau V = C + I.

In economie se desfasoara si tranzactii unilaterale (care nu presupun un schimb sau o contraprestatie), cele mai relevante fiind tranzactiile curente (sub forma impozitelor catre stat, ori a subventiilor acordate anumitor intreprinderi) si tranzactiile patrimoniale (mostenirile sau donatiile). Prezenta acestora impune interventia sectorului public.

Cum nici o economie nationala nu este separata de economia mondiala, tranzactiile pot lua si forma operatiunilor de import si de export.



Vezi Paul Wonnacott, Ronald Wonnacott, Economics, McGraw Hill Co., 1986, p.453-454; John Craven, Economics, Basil Blacwell, 1984, p. 134-139.

Lloyd Atkinson, op. cit., pag. 439.

Paul Wonnacott, Ronald Wonnacot, op. cit., pag. 466.

Vezi G. Abraham-Frois, Economie politique, Quatrieme edition, Economica, Paris, 1988, cap. V.

Conceptul de masurare ordinala a fost introdus de catre Francis Edgeworth si neaga existenta unei unitati de masurare pentru utilitate, admitand doar comparatii calitative.

W. Stanton, Fundamentals of Marketing, Fourth Edition, McGraw Hill, 1975, cap. 4

Tudorel Postolache, Emilian Dobrescu, Consemnari economice, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1990, Cap. II.

vezi John Duffy, Quick Review : Economics, Cliffs Notes, Lincoln, Nebraska, 1993, p. 88.

Micha Gisser, Intermediate Price Theory, McGraw Hill Book Company, 1981, Cap.1.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate