Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor



Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Agricultura


Index » business » Agricultura
» Resurse existente in mediul rural


Resurse existente in mediul rural




Resurse existente in mediul rural

1 Agricultura si mediul

Cunoasterea legaturii si combinatiei dintre resurse are o mare importanta deoarece sunt resurse care au o influenta deosebita asupra cresterii eficientei economice a utilizarii altor resurse, cum este de exemplu influenta apei de irigat asupra efectului ingrasamintelor. Selectarea resursele proprii limitate este esentiala in succesul aplicatiilor proprii in orice domeniu de activitate. Organizarea rationala a sistemului de productie in fiecare unitate de productie are la baza stabilirea unui echilibru in structura cantitativa si calitativa a sistemului de resurse, in functie de sistemul de productie practicat. In cazul cand acesta organizare nu este judicios facuta, productia va avea de suferit prin intreruperea ciclului sau natural. De exemplu folosirea ingrasamintelor in situatia in care umiditatea solului este insuficienta, nu va conduce la realizarea productiei programate.




Reforma politicii agricole, prin reorientarea sustinerii de la masuri de crestere a productiei spre masuri care tin seama de relatia dintre agricultura si economia rurala mai larga ar putea ajuta familiile fermiere sa ramana la fermele lor sau in zonele rurale. In ciuda scaderii importantei sale in economie, sectorul agricol continua sa fie o sursa importanta de venit si de locuri de munca in multe zone rurale si ramane cheia determinanta a peisajului rural.

Reformele de politica care determina agricultura sa raspunda prompt si flexibil la noile oportunitati de piata in timp ce se confrunta cu problemele esecului pietei in mod direct, pot mari competitivitatea si puterea economiei rurale. Se pot crea de asemenea stimulente pentru fermieri pentru diversificarea activitatilor cu noi produse si valoare adaugata sa dezvolte nise de piata si pluri-activitati, de aceea permitand mai multor familii de fermieri sa ramana pe pamantul lor.

Unele tari au inceput implementarea certificarii produsului si a programelor de etichetare, care asigura informatii mai bune consumatorilor, in ceea ce priveste atributele elementelor, cum ar fi: calitatea si originea geografica de aceea oferindu-le o gama larga de produse si permitand producatorilor de alimente de inalta calitate, sa beneficieze de prime de pret. Promovand etichete de calitate si de origine, ce permit producatorilor rurali sa se specializeze in anumite segmente de calitate si sa deschida nise de piata pentru fermierii care nu pot fi competitivi numai pe baza costurilor de productie si care pot stimula potentiale activitati economice in zonele rurale dezavantajate. Dezvoltari in acest domeniu in 1997 includ o propunere pentru standarde nationale si certificarea produselor organice in S.U.A., si introducerea prevederilor care maresc protectia consumatorului impotriva abuzului de etichete pentru produse organice si etichete de origine in Elvetia.

In zonele rurale unde previziunile pentru diversificarea economica sunt limitate, o scadere a veniturilor agricole poate declansa o scurgere a fortei de munca agricole si sa conduca la probleme economice si sociale. In asemenea cazuri, masuri sociale pentru gospodariile fermiere cu venituri mici, ce includ plati directe de venit, pot juca un rol important in usurarea presiunii de adaptare si micsorare a suferintelor. Dar daca sunt incurajate numai factorul mobilitate si locuri de munca pentru forta de munca (fiind asigurate cu capital si pamant), aceste masuri nu vor ajuta economiile rurale sa devina mai viabile pe termen lung. in timp ce, cele mai recente initiative in dezvoltarea rurala au fost departe de sustinerea agricola in ce priveste outputul, spre o abordare mai larga intersectoriala si rurala unele programe importante pentru zonele-problema continua sa fie puternic centrate pe agricultura in special in regiunile cu putine alternative in agricultura.

O agricultura dezvoltata trebuie sa raspunda nevoilor economice, sociale si ecologice, iar productia trebuie sa se axeze pe preferintele consumatorilor. Masurile luate trebuie sa fie o imbinare intre legislatia existenta in domeniul mediului, obiectivele generale ale politicii europene privind mediul si cele ale PAC, asa cum reiese din „Agenda 2000”.

Aceste masuri privesc protectia mediului din punctul de vedere al agriculturii. Masurile de protectie a mediului sunt obligatorii in toate programele de dezvoltare rurala si se bazeaza pe angajamentele voluntare si constiente ale agricultorilor catre o agricultura „verde”

Astfel, dimensiunea ecologica nu mai este doar „valoarea adaugata a unui produs”, ci devine o parte esentiala a dezvoltarii agriculturii, a dezvoltarii rurale si a vietii socio-profesionale a fermierilor.

Ajutoarele financiare sunt acordate fermierilor care folosesc metode de protectie a mediului si de mentinere a peisajului. Ajutoarele sunt stabilite in functie de obiectivele dezvoltarii dintr-o anumita regiune sau zona, problemele de mediu si cele naturale cu care se confrunta zona, si in functie de tipul exploatatiei agricole. Fermierilor din zone mai putin favorizate le sunt acordate ajutoare compensatorii pentru continuarea folosirii terenului agricol folosind metode durabile, dar ele nu vor fi acordate daca fermierii vor folosi substante interzise sau substante folosite in mod abuziv.

Agricultura ecologica a fost unul din sectoarele cele mai dinamice ale Uniunii din ultimii ani, fiind considerata o alternativa viabila a abordarilor traditionale din agricultura. De la introducerea primelor masuri, din 1992, zeci de mii de fermieri au trecut la aplicarea acestei metode, ca urmare a cresterii continue a cererii de produse organice.

Acest tip de agricultura (reglementata prin Regulamentul nr. 2092/91) favorizeaza reinnoirea si reciclarea resurselor si reintoarcerea in teren a substantelor nutritive din deseuri. In ceea ce priveste septelul, productiile de carne sunt reglementate prin cresterea animalelor in mediul natural si folosirea de substante nutritive naturale.

Procesul de dezvoltare a spatiului rural contribuie la ameliorarea calitatii vietii si a muncii in teritoriu, implicand un proces coordonat, in concordanta cu cerintele de perspectiva, si impune o conceptie novatoare de stimulare de dezvoltare a agriculturii si a evolutiei economico-sociale a asezarilor rurale. Securitatea alimentara si imbunatatirea structurii consumului alimentar a intregii populatii constituie elementele fundamentale ale strategiei dezvoltarii agriculturii pe termen mediu si lung. Agricultura are potentialul necesar pentru asigurarea aprovizionarii populatiei cu alimente de calitate superioara si la preturi scazute. In vederea realizarii acestui obiectiv se impune elaborarea conceptului de agricultura durabila, adaptat la realitatile tarii. Agricultura durabila asigura satisfacerea integrala a nevoilor alimentare pentru intreaga populatie, conservarea calitatii mediului natural, valorificarea si utilizarea eficienta a tuturor resurselor agricole, formarea structurilor agricole viabile, cresterea si stabilizarea veniturilor agricultorilor si a calitatii vietii tuturor membrilor societatii. Pentru fundamentarea strategiei agriculturii sunt necesare scenarii care sa porneasca de la starea ei actuala si de la cursul general al economiei. Optiunea strategica principala trebuie sa se bazeze pe efortul de organizare a exploatatiilor agricole viabile, familiale si de tip asociativ, si pe incadrarea acestora in strategia economiei nationale. Aceasta cere abordarea sistematica a deciziilor de politica agricola, bazata pe semnalele pietei.

Strategia pe termen lung constituie fundamentul politicilor agricole guvernamentale care se regasesc in variate programe speciale la produsele de baza, pentru asigurarea securitatii alimentare in conditii de criza economica si de seceta prelungita. Pentru o perioada de 3 - 5 ani sunt necesare programe de relansare a productiei pe baza sprijinului guvernamental si o strategie menita sa asigure dezvoltarea multilaterala si complexa a agriculturii pe termen lung. Strategia economica nationala trebuie sa sprijine agricultura in directia punerii in valoare a productivitatii sale potentiale. Pentru a deveni productiva, eficienta si concurentiala, agricultura trebuie sa fie sprijinita prin programe de credit, pentru a i se satisface nevoile considerabile de capital; sa fie sprijinita cresterea si stabilizarea veniturilor agricultorilor si asigurarea unui mediu social sanatos prin practicarea unui sistem elastic de subventii; sa li se faciliteze agricultorilor participarea concreta la elaborarea politicilor agricole prin organismele lor profesionale create in acest scop, inclusiv prin sindicate.

Strategia pe termen lung trebuie sa urmareasca o astfel de organizare structurala a agriculturii incat aceasta sa contribuie la realizarea unor obiective majore de care depinde crearea economica pe piata dezvoltata, ca: realizarea unei inalte productivitati agricole si a stabilitatii sociale; reorganizarea filierelor agroalimentare; performante ridicate in productia si distributia produselor agricole si agroalimentare; conservarea resurselor naturale si protectia mediului ambiant; modernizarea comunitatii rurale; crearea de noi locuri de munca in economie prin efectele propagate ale politicilor de restructurare a industriilor din amonte si aval, de modernizare a sistemului agroalimentar etc.

Organizarea agriculturii si integrarea ei armonioasa in ansamblul dezvoltarii economiei nationale se abordeaza sub trei aspecte principale: juridic, legislativ si profesional.

Aspectul juridic al organizarii vizeaza crearea institutiilor si a mediului favorabil integrarii institutionale a agriculturii in economia de piata. Dispozitiile juridice se regrupeaza in Codul rural, ce urmeaza a fi elaborat si adoptat intr-o formula unitara, care, alaturi de dispozitiile generale de organizare aplicabile intregii economii, consfintite de Constitutie si de Codul civil, sa asigure deschiderea catre piata si integrarea specifica a agriculturii in exigentele mecanismelor concurentiale.

Codul rural regrupeaza principalele legislative privind agricultura in componentele: regimul funciar; productia vegetala si animala, cu reglementarile privind producerea semintelor, folosirea pesticidelor si carantina fitosanitara; institutiile si gruparile profesionale; asociatiile si societatile agricole; creditul agricol si bancile rurale; formarea profesionala si cercetarea stiintifica etc.

Aspectul legislativ al organizarii agriculturii pe principiile economiei libere se concretizeaza in legi, decrete, instructiuni care asigura cadrul legal pentru interventia statului in agricultura, in domeniile financiar, economic si social.

Statul intervine direct si indirect in agricultura, prin politici agricole elastice. Aceste politici pot avea uneori un caracter liberal intens, alteori restrictiv, in functie de evolutiile raportului cerere-oferta pe pietele agricole, de programele de protectie sociala si de exigentele privind conservarea mediului ambiant. Politicile agricole trebuie sa creeze o agricultura performanta, sa-i asigure acesteia inscrierea in cadrul reformei economice generale.

Legile agricole si pe baza lor politicile agricole elastice vizeaza, in perioada de tranzitie, unele domenii prioritare, cum sunt:

v    aplicarea rapida a legii fondului funciar si orientarea structurilor funciare in vederea practicarii unei agriculturii moderne;

v    organizarea creditului rural;

v    organizarea intr-o noua conceptie si functionarea pietelor agricole;

v    organizarea integrarii economice in agricultura si functionarea institutiilor parteneriale in vederea crearii unui sistem agroalimentar modern si eficient;

v    rezolvarea unor probleme sociale (pensii, protectie sociala etc.) care sa asigure integrarea agricultorilor in sistemul general al protectiei sociale.

Politicile agricole practicate trebuie sa se asigure controlul structurilor agrare, inclusiv prin controlul pietei funciare, sa favorizeze constituirea exploatatiilor familiale si de tip asociativ viabile, precum si formarea unor structuri noi de marketing in mediul rural bazate pe cooperare si integrare si pe principii de piata.

Integrarea agriculturii in economia de piata, modernizarea tehnica si economica se realizeaza cu mari dificultati din diferite cauze: lipsa capitalului si a unui sistem de credit bine organizat; resurse materiale insuficiente; dependenta fata de amonte, ca urmare a preturilor ridicate a imput-urilor de natura industriala si agricola, dar si de aval, ca urmare a dezorganizarii sistemului de contractare a produselor agricole si a adancirii 'foarfecelui preturilor'.

Liberalizarea preturilor si restrangerea interventiei statului in agricultura nu pot fi similare cu situatia din alte domenii ale activitatii economice. Sustinerea agriculturii de catre state este si va ramane si in viitor o necesitate economica, politica, sociala si ecologica. Politicile si tehnicile de sustinere vor fi variabile, in functie de variatia ofertei si de politica ecologica.





Aspectul profesional vizeaza organizarea economica a agricultorilor, in scopul protejarii veniturilor si a influentarii politicilor guvernamentale. Organismele agricole pot fi administrative (ale statului) sau profesionale (ale producatorilor). Organismele administrative asigura colaborarea agricultorilor cu statul pe baza congestiunii; prin intermediul lor statul sprijina si orienteaza structurile agrare catre piata. Organismele de orientare si administrare teritoriale si centrale ce se contreaza sunt:

v    la nivel de comuna, centre agricole;

v    la nivel de judet, directii pentru agricultura si alimentatie, holdinguri, camere agricole; pe teritoriul unui judet se vor organiza holdinguri, camere agricole etc.;

v      la nivel central, Ministerul Agriculturii si Alimentatiei si diferite organisme centrale guvernamentale si neguvernamentale.

Relansarea agriculturii

Obiectivul fundamental al programului de guvernare, in acest domeniu, il constituie stoparea declinului, redresarea treptata si asigurarea conditiilor pentru relansarea agriculturii, in concordanta cu potentialul natural, economic si uman de care dispune Romania, in scopul asigurarii securitatii alimentatiei populatiei si pentru crearea de disponibilitati destinate schimburilor economice internationale.

Considerand agricultura o ramura prioritara a economiei nationale, programul guvernamental are in vedere, in principal, urmatoarele:

v    accelerarea reformei funciare;

v    continuarea procesului de privatizare a societatilor comerciale cu capital majoritar de stat din agricultura, concomitent cu verificarea legalitatii privatizarilor anterioare;

v    cresterea cantitativa si calitativa a productiei agricole vegetale si animale, prin valorificarea potentialului productiv national si promovarea unor sisteme de agricultura ecologica, stimulandu-se cresterea performantelor producatorilor agricoli si a competitivitatii produselor agroalimentare romanesti, pe piata interna si internationala;

v    atingerea parametrilor minimali de performanta in domeniul agroalimentar, la nivelul exigentelor si cerintelor integrarii in Uniunea Europeana;

v    consolidarea si dezvoltarea sectorului privat, prin promovarea unor programe de investitii specifice, eficiente si avantajoase pentru producatorii agricoli;

v    dotarea tehnica a agriculturii, in primul rand, prin sprijinirea producatorilor agricoli in cumpararea de tractoare, masini agricole, utilaje, echipamente, instalatii, ingrasaminte chimice, pesticide si produse petroliere, inclusiv cu plata in produse agricole destinate industrializarii si exportului;

v    dezvoltarea unei piete concurentiale, reale si stabile, care sa asigure venituri corespunzatoare producatorilor agricoli, inclusiv prin politici fiscale directionare, prioritar, pe produse, cum sunt : graul, sfecla de zahar, floarea soarelui, soia, laptele de vaca, carnea de pasare, carnea de porc etc.;

v    promovarea unui amplu program de dezvoltare rurala, in toate zonele tarii : montane, colinare si de campie, in cadrul unui concept de dezvoltare rurala, privind integrarea economica si sociala a satului romanesc;

v    crearea si modernizarea structurilor agrare, in mod deosebit a factorilor de productie a institutiilor publice si organizatiilor parteneriale, precum si a pietei comerciale si financiare;

v    asigurarea unui mediu favorabil pentru atragerea, in conditii avantajoase, a capitalului strain, in vederea sustinerii programelor investitionale si de dezvoltare a productiei agricole din Romania; o atentie deosebita va fi acordata implementarii proiectelor Programului SAPARD si a altor programe cu finantare externa.

Modernizarea industriei alimentare

In vederea prelucrarii produselor agricole, asigurarea alimentelor pentru hrana populatiei si realizarea de produse pentru export, in programul de guvernare sunt avute in vedere urmatoarele obiective principale:

Accelerarea procesului de privatizare a societatilor comerciale cu capital majoritar de stat, sustinerea retehnologizarii si modernizarii capacitatilor private si sprijinirea realizarii de noi capacitati de catre intreprinzatorii privati din tara si, in mod deosebit atragerea investitorilor straini, care sa asigure realizarea de produse alimentare competitive.

Realizarea concordantei intre capacitatile industriei alimentare si oferta productiei vegetale si animale.

Integrarea activitatilor pe filiera de produs pentru: paine, zahar, ulei, lapte, carne de porc, carne de pasare etc.

Sustinerea investitiilor in scopul cresterii performantelor tehnologice pentru sectoarele care stimuleaza productia interna de materii prime, cu avantaj comparativ fata de cele similare importate, prin acordarea de credite, in conditii avantajoase.

· Intensificarea si eficientizarea controlului calitatii si salubritatii produselor alimentare, in vederea protectiei starii de sanatate a populatie.

· Stimularea diversificarii sortimentelor de produse alimentare, in concordanta cu cerintele consumatorilor, cu deosebire a produselor de panificatie, a celor lactate, a preparatelor din carne si din peste, a conservelor de legume si fructe.

Resursele de munca

Resursele de munca din mediul rural reprezinta persoanele capabile de munca, respectiv acea parte a populatiei care dispune de ansamblul capacitatilor fizice si intelectuale ce ii permite sa desfasoare o activitate utila.

Dimensiunea demografica a unei zone este polul central al analizelor economice, deoarece populatia prin elementele ce o caracterizeaza exprima oferta, calitatea si pretul muncii dintr-un teritoriu dat. In analiza diagnostic a spatiului rural, resursele de munca apar in principal in calitate de potential de dezvoltare, potential care prezinta foarte mari diferentieri in teritoriu.

Calculul resurselor de munca din mediul rural se face pornind de la urmatorii indicatori:

– populatia rurala cuprinsa intre limitele varstei de munca;

– populatia din mediul rural cuprinsa in limitele varstei de munca, dar inapta de munca;

– populatia rurala din afara limitei varstei de munca, dar care lucreaza.

Somerii sunt persoanele in varsta de 15 ani si peste, care, in perioada de referinta, au indeplinit simultan urmatoarele conditii:

– nu au un loc de munca;

– au fost in cautarea unui loc de munca;

– au fost disponibile, gata sa inceapa lucrul in urmatoarele 15 zile daca ar fi gasit un loc de munca.

Rata somajului (RS) se calculeaza ca raport procentual intre numarul de someri si populatia activa:

Rata somajului in mediul rural este cu mult mai mica decat in mediul urban si cu o tendinta de descrestere, fapt care arata ca mediul rural este cu mult mai favorabil in privinta ocuparii fortei de munca disponibile.

Utilizarea rationala a resurselor de munca din mediul rural pune probleme atat de crestere a gradului de ocupare, cat si de crestere a eficientei muncii.

Mediul rural se confrunta pe de o parte cu o forta de munca numeroasa, iar pe de alta parte cu un grad scazut de ocupare, datorita slabei diversificari a activitatii economice si cu o eficienta scazuta a muncii. Slaba utilizare a fondului total de timp de munca disponibil este si rezultatul raportului dintre existentul si necesarul timp de munca pentru perioadele de varf de lucrari din activitatile agricole in special, cand raman lucrari neefectuate.

Veniturile populatiei rurale

Veniturile populatiei rurale provin in cea mai mare parte din venituri banesti estimate din salarii pentru munca prestata in unitati economice sau sociale, din venituri provenite din agricultura sau din activitati neagricole, cat si venituri banesti obtinute din proprietate (arendarea terenurilor agricole).

Venituri in natura sunt folosite in mod deosebit pentru hrana familiei si a animalelor si mai putin pentru valorificare pe piata. Preturile primite pentru produsele agricole sunt total nesatisfacatoare pentru producatorii agricoli deoarece vanzarea produselor agricole se realizeaza in mod individual de fiecare producator, la momente diferite si fara o organizare riguroasa a pietei agricole bazata pe contracte ferme si cu o asistenta juridica corespunzatoare.

Veniturile populatiei rurale sunt dependente in mare masura de nivelul costurilor din agricultura si preturile produselor agricole. Tendintele de crestere a costurilor produselor agricole au generat mari cresteri de preturi la alimente. Dar, desi preturile produselor agricole si industriale au crescut, raportul dintre preturile produselor agricole si industriale s-a inrautatit in procesul de liberalizate a acestora. Preturile produselor industriale destinate agriculturii au crescut in proportie mai mare decat cele agricole, afectand puternic nivelul veniturilor agricultorilor, care nu-si pot finanta lucrarile necesare reluarii procesului de productie.



Intre cele doua categorii de subpopulatie (urbana si rurala) exista relatii de interdependenta, dar si diferentieri de statut demografic. O analiza complexa a evolutiei populatiei din mediul rural nu se poate face decat intr-o abordare sistemica si in stransa interdependenta cu mediul urban, cele doua medii nefiind absolut omogene.

O alta delimitare metodologica se cere a fi facuta intre urmatoarele categorii de populatii:

• populatia rurala este formata din totalitatea persoanelor care, indiferent de sex, varsta, ocupatie etc., au domiciliul in mediul rural la data inregistrarii, chiar daca locul de munca il au in alta parte;

• populatia agricola are statut ocupational si reprezinta populatia, indiferent de varsta si sex, care isi trage principala sursa de venit din ramura agriculturii. Populatia agricola poate fi intalnita in ambele medii de viata sociala, partea covarsitoare a acesteia fiind in mediul rural;

• populatia taraneasca este reprezentata de acea parte a populatiei agricole care-si lucreaza pamantul, aflat in proprietate proprie sau luat in arenda, in mod direct sau sub diverse forme asociative.(versus intelectuali)

Numarul populatiei mai poarta denumirea de capital social. Acest termen acopera o familie de concepte referitoare la anumite particularitati ale structurii sociale a unei comunitati. Capitalul social a fost caracterizat de Bourdieu (1986) ca fiind “un agregat al resurselor actuale sau potentiale care sunt legate de posesia unei retele durabile de relatii de cunoastere si recunoastere reciproca mai mult sau mai putin institutionalizate . ” si de Coleman (1988) ca „acea parte a structurii sociale care face posibile actiuni, care altfel ar fi irealizabile”. Aproximativ aceeasi este si caracterizarea lui Adler si Kwon: capitalul social reprezinta „trasaturile structurii sociale care faciliteaza actiunea”

Capitalul social este localizat in retelele sociale si este o resursa atat pentru individul inserat intr-o retea, cat si pentru retea ca actor colectiv putand fi deci analizat dintr-o dubla perspectiva: atat din aceea a legaturilor externe ale unui actor cit si din perspectiva legaturile interne constituente ale actorilor colectivi (grupuri, organizatii, comunitati etc.) Aceasta distinctie este una importanta din perspectiva studiului de fata, in incercarea de a descrie impactul relatiilor pe care le dezvolta un individ /gospodarie (i.e. capitalul social din perspectiva legaturilor externe ale membrilor comunitatii) asupra structurii de relatii in comunitate (i.e. capitalului social din perspectiva comunitatii ca actor colectiv).

Printre beneficiile produse de capitalul social evidentiate in literatura sociologica, putem regasi:

1. reducerea costurilor de tranzactie (prin incredere),

2. reducerea costurilor de monitorizare (prin cunoastere reciproca care fluidizeaza circuitul informatiilor si genereaza vizibilitate sporita a comportamentelor individuale),

Rolul capitalului social in dezvoltarea rurala

3. retea de sprijin reciproc in caz de nevoie, constituind practic un sistem de pseudo-asigurari sociale

4. eficienta sporita a sanctiunilor (prin faptul ca sunt aplicate de mai multi oameni si inevitabil asociate cu riscul stigmatizarii si excluderii sociale). Prin urmare, capitalul social faciliteaza atat actiunea individuala (prin acces sporit la informatie si imunitate crescuta in fata riscurilor) cat si actiunea colectiva (cooperare, posibilitate crescuta de identificare si sanctionare a „calatorilor clandestini”).

Ca orice asigurare sociala, o retea de sprijin reciproc se mentine printr-o investitie costisitoare – iar in unele circumstante, aceste costuri pot descuraja de exemplu antreprenoriatul (deoarece surplusul de venit ajunge sa fie redistribuit in comunitate) Controlul social impiedica inovatia care poate fi uneori esentiala pentru dezvoltare.

Mai mult, beneficiile capitalului social depind de caracteristicile structurale ale grupurilor /comunitatii si de tipurile de relatii existente in interiorul acestora. Teoria capitalului social distinge intre „legaturi slabe” fata de „legaturi tari” respectiv intre legaturi de contopire si legaturi de conectare, intre retele sociale inchise si retele deschise, intre retele dense si retele marcate de goluri structurale.

Legaturile tari, de contopire, sunt caracteristice comunitatilor omogene (in grupuri etnice sau de rudenie, de exemplu), creeaza legaturi puternice de sprijin reciproc si control social, dar ofera informatie limitata si redundanta iar mentinerea lor este relativ costisitoare.

Spre deosebire de ele, legaturile slabe, de conectare, leaga indivizi diferiti care pot apartine unor grupuri diferite; sunt mai usor de intretinut, ofera mai putin sprijin si mai putin control social, dar in schimb faciliteaza accesul la informatii noi.

Valorificarea zonei montane

Prin functiile lor, padurile sunt esentiale zonelor rurale si constituie o componenta majora a politicii de dezvoltare rurala integrata, in mod particular datorita contributiei lor la venitul populatiei si la ocuparea fortei de munca, dar si datorita valorii lor ecologice si sociale. Padurile si diversitatea lor reprezinta o parte importanta din mediul natural european, iar protectia si conservarea lor fac obiectul politicilor comunitare, fiind puse in practica prin strategia Uniunii Europene privind biodiversitatea, prin programul comunitar „Natura 2000” si prin Conventia ONU privind schimbarile climatice.

Pentru produsele forestiere, si in special pentru lemn se aplica regulile pietei interne, inclusiv cele referitoare la concurenta sau la ajutoarele financiare primite din partea statului. Importanta silviculturii pentru Uniunea Europeana si pentru statele membre, a dus la adoptarea strategiei Uniunii Europene privind silvicultura [COM (1998) 649]. Reguli privind protectia padurilor impotriva incendiilor si poluarii atmosferice sunt stabilite de regulamentele nr. 2158/92 si nr. 3528/86. Pentru colectarea, coordonarea, standardizarea, procesarea si diseminarea informatiilor referitoare la dezvoltarea sectorului forestier (EFICS) a fost adoptat Regulamentul nr. 1615/89.

Influente ale dezvoltarii agroturismului

Dezvoltarea agroturismului se impune in spatiul rural, atat pe plan economic cat si social. Astfel, agroturismul contribuie la viata economica a satului prin urmatoarele:

Perspectiva dezvoltarii satului pe termen lung in stransa legatura cu agricultura, infrastructura, protectia mediului. Posibilitatea de a deveni un suport pentru noi afaceri si locuri de munca care sa determine o dezvoltare pe plan local.

Diversitatea locurilor de munca, este incurajata de catre dezvoltarea turismului rural. Majoritatea satelor au o varietate foarte mica de servicii in afara celor din agricultura si cateva sectoare aparute dupa 1989 (gatere, scoli si magazine). Diversitatea locurilor de munca sporeste societatea ruralului si ajuta in mentinerea nivelului de viata a populatiei.

Pluriactivitatea este foarte importanta in dezvoltarea ruralului prin mentinerea si crearea de mai multe activitati in realizarea veniturilor. De asemeni este importanta in contextul rural deoarece da o importanta familiei ca unitate in societatea traditionala. De exemplu familia poate prevedea cazare si masa pentru vizitatori, poate asista in serviciile de    administrare locala, etc.

Dezvoltarea serviciilor. Serviciile pot fi prevazute prin existenta unor debusee cum ar fi: magazine, spalatorii de masini, etc. Prin existenta serviciilor se ofera noi produse, de a fi valabile in timp diferit si a intelege noi piete.

Suport pentru ferme. Multe studii arata ca veniturile fermei pot fi sustinute de agroturimului , prin veniturile realizate din cazare, masa, cresterea vanzarilor produselor din fermele proprii, dezvoltarea de diverse atractii, cresterea numarului de activitati adresate femeilor.

Incurajarea activitatilor locale, cu precadere artizanatul, dar si cele care pot determina dezvoltarea unui comert specific si crearea de noi locuri de munca.

Cresterea veniturilor locuitorilor din asezarile rurale generate prin valorificarea resurselor locale, produse agroalimentare ecologice pentru consumul turistilor sau vanzarea catre acestia. Prevede venituri aditionale pentru fermieri si comunitatea rurala, imbunatatirea nivelului cultural a populatie rurale ca urmare a diversilor turisti. Datorita faptului ca majoritatea alimentelor consumate in activitatea de agroturism provin din productia proprie determina o rentabilitate ridicata a activitatii de agroturism, iar preturile serviciilor agroturistice sa fie sub nivelul turismului organizat. De exemplu, pretul unui dejun agroturistic este mai mic cu 40-50% fata de un dejun servit intr-un restaurant din reteaua hotelurilor turistice. Explicatia acestui fenomen este simpla. Pretul produsului agricol consumat in gospodaria agroturistica nu are nici un adaus comercial, TVA, accize, cheltuieli de transport, inmagazinare, pastrare etc.

Cresterea calitatii vietii in mediul rural.

Are in anumite limite efectul de substituire. Cu alte cuvinte, in conditiile in care agroturismul antreneaza numai o parte din ceea ce numim turism de vacanta, cealalta parte poate fi valorificata prin practicarea altor activitati specifice cum ar fi: participarea la diferite sarbatori traditionale, vizite la muzee si biserici, etc

Elementele definitorii ce caracterizeaza oferta in agroturism sunt trei: cazarea, alimentatia si agrementul.

Agroturismul este calea de “valoare adaugata” pentru culturi si animale curent crescute    in fermele familiale. Este deasemeni un potential pentru construire unei relatii intre agricultura si alte ramuri ale economiei.

Fiind o activitate relativ noua, agroturismul presupune un sir de factori care influenteaza dezvoltarea lui, cum ar fi: cunoasterea limitelor sociale, economice si culturale ale acestuia,cunoasterea situatiei exacte a capacitatii si a disponibilitatii exploatatiilor agricole de a primi turisti in gospodaria lor, proiectarea modernizarilor ce trebuie aduse caselor si gospodariilor pentru a se asigura conditii civilizate tuturor turistilor, crearea unor pensiuni model etc.



Agroturismul poate fi un instrument potrivit pentru a revitaliza declinul zonelor rurale dar si pentru a asigura viitorul lor prin pastrarea sau chiar crearea de noi locuri de munca, diversitatea tot mai mare a meseriilor, elementul de profit financiar acordat fermelor, daca adaugam aici conservarea peisajului, a naturii, mentinerea traditiilor prin retrairea lor permanenta, tabloul este aproape complet.

Nu trebuie uitat ca turismul rural ofera deseori conditii pentru dezvoltarea infrastructurii, care apoi contribuie la cresterea altor activitati economice in zonele rurale. Un beneficiu special al dezvoltarii agroturismul poate fi considerat numarul crescand de oportunitati pentru interactiunea sociala a localnicilor care deseori duc o viata izolata in comunitatile lor agricole.

Nivelul mezoeconomic presupune integrarea agentilor de turism rural amintiti in sisteme mezoeconomice, cum ar fi:

activitatea turistica, in general;

regiunea, zona in care agentul de agroturism este localizat;

grupul de intreprinderi si persoane in care prestatorul de agroturism este mai mult sau mai putin integrat.

Nivelul macroeconomic presupune analiza modului in care agroturismul contribuie la acumularea de bogatie nationala (contributia la formarea PIB, contributia la ocuparea fortei de munca, contributia la formarea veniturilor din comertul exterior, contributia la echilibrarea balantei de plati externe).

Resursele naturale

Din punctul de vedere al economiei rurale resursele naturale cuprind:

resursele topologice (formele de relief si peisajul);

resursele geologice (petrol, carbune, minereuri, ape minerale si    termale, etc);

resursele de apa;

resursele organice;

resursele climatice (temperatura, precipitatiile, lumina si factorii de risc climatic).

Variatia resurselor naturale de la o zona la alta determina diferentieri mari intre tipurile de dezvoltare economica si sociala a zonelor.

Resursele de capital cuprind

resursele materiale sau cantitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea economica cu scopul de a obtine alte bunuri aducatoare de venit explicit sau implicit - cladiri in care se desfasoara activitati agricole, industriale, comerciale, de cercetare stiintifica, prestari de servicii etc., masini, utilaje, instalatii si mijloace de transport, tractoare si masini agricole, poduri, autostrazi, septelul viu, plantatii, , materii prime, materiale, semifabricate, seminte, furaje, ingrasaminte, erbicide, insecticide si biostimulatori, combustibil si energie etc. Pamantul, in masura in care incorporeaza lucrari care-i imbunatatesc calitatea, rolul si functiile, devenind un factor de productie reproductibil se transforma din pamant resursa naturala in pamant capital, fiind considerat atat in teorie, cat si de practicieni ca element al factorului capital.);

resursele nemateriale sau calitative (ansamblul bunurilor produse prin activitatea de cercetare si experienta practica a populatiei in diferite domenii - stocul de informatii, brevete si documentatii tehnico-stiintifice, tehnica electronica de calcul si programele adecvate, capacitatea manageriala, capacitatea de inovare tehnica etc.)

In practica economiei rurale    capitalul este grupat in: capitalul funciar si capitalul de exploatare.

Capitalul funciar este reprezentat de pamant. Traditional, din capitalul funciar fac parte si capitalurile care-i sunt incorporate: cladiri, amelioratii funciare (drumuri, drenaje, instalatii si amenajari pentru irigatii, desecari) si plantatiile pomiviticole.

Capitalul de exploatare permite punerea in valoare a resurselor primare si este este constituit din: septelul mort, septelul viu, plantatii si consumurile intermediare.

Rezumat

Sustinerea agriculturii de catre state este si va ramane si in viitor o necesitate economica, politica, sociala si ecologica. Politicile si tehnicile de sustinere vor fi variabile, in functie de variatia ofertei si de politica ecologica.

Organismele de orientare si administrare teritoriale si centrale ce se contreaza sunt:

la nivel de comuna, centre agricole;    la nivel central, Ministerul Agriculturii si Alimentatiei si diferite organisme centrale guvernamentale si neguvernamentale.

Procesul de dezvoltare a spatiului rural contribuie la ameliorarea calitatii vietii si a muncii in teritoriu, implicand un proces coordonat, in concordanta cu cerintele de perspectiva, si impune o conceptie novatoare de stimulare de dezvoltare a agriculturii si a evolutiei economico-sociale a asezarilor rurale. Securitatea alimentara si imbunatatirea structurii consumului alimentar a intregii populatii constituie elementele fundamentale ale strategiei dezvoltarii agriculturii pe termen mediu si lung. Agricultura are potentialul necesar pentru asigurarea aprovizionarii populatiei cu alimente de calitate superioara si la preturi scazute. In vederea realizarii acestui obiectiv se impune elaborarea conceptului de agricultura durabila, adaptat la realitatile tarii. Agricultura durabila asigura satisfacerea integrala a nevoilor alimentare pentru intreaga populatie, conservarea calitatii mediului natural, valorificarea si utilizarea eficienta a tuturor resurselor agricole, formarea structurilor agricole viabile, cresterea si stabilizarea veniturilor agricultorilor si a calitatii vietii tuturor membrilor societatii. Pentru fundamentarea strategiei agriculturii sunt necesare scenarii care sa porneasca de la starea ei actuala si de la cursul general al economiei. Optiunea strategica principala trebuie sa se bazeze pe efortul de organizare a exploatatiilor agricole viabile, familiale si de tip asociativ, si pe incadrarea acestora in strategia economiei nationale. Aceasta cere abordarea sistematica a deciziilor de politica agricola, bazata pe semnalele pietei.

Strategia pe termen lung constituie fundamentul politicilor agricole guvernamentale care se regasesc in variate programe speciale la produsele de baza, pentru asigurarea securitatii alimentare in conditii de criza economica si de seceta prelungita. Pentru o perioada de 3 - 5 ani sunt necesare programe de relansare a productiei pe baza sprijinului guvernamental si o strategie menita sa asigure dezvoltarea multilaterala si complexa a agriculturii pe termen lung. Strategia economica nationala trebuie sa sprijine agricultura in directia punerii in valoare a productivitatii sale potentiale. Pentru a deveni productiva, eficienta si concurentiala, agricultura trebuie sa fie sprijinita prin programe de credit, pentru a i se satisface nevoile considerabile de capital; sa fie sprijinita cresterea si stabilizarea veniturilor agricultorilor si asigurarea unui mediu social sanatos prin practicarea unui sistem elastic de subventii; sa li se faciliteze agricultorilor participarea concreta la elaborarea politicilor agricole prin organismele lor profesionale create in acest scop, inclusiv prin sindicate.

Strategia pe termen lung trebuie sa urmareasca o astfel de organizare structurala a agriculturii incat aceasta sa contribuie la realizarea unor obiective majore de care depinde crearea economica pe piata dezvoltata, ca: realizarea unei inalte productivitati agricole si a stabilitatii sociale; reorganizarea filierelor agroalimentare; performante ridicate in productia si distributia produselor agricole si agroalimentare; conservarea resurselor naturale si protectia mediului ambiant; modernizarea comunitatii rurale; crearea de noi locuri de munca in economie prin efectele propagate ale politicilor de restructurare a industriilor din amonte si aval, de modernizare a sistemului agroalimentar etc.

Organizarea agriculturii si integrarea ei armonioasa in ansamblul dezvoltarii economiei nationale se abordeaza sub trei aspecte principale: juridic, legislativ si profesional.

Aspectul juridic al organizarii vizeaza crearea institutiilor si a mediului favorabil integrarii institutionale a agriculturii in economia de piata. Dispozitiile juridice se regrupeaza in Codul rural, ce urmeaza a fi elaborat si adoptat intr-o formula unitara, care, alaturi de dispozitiile generale de organizare aplicabile intregii economii, consfintite de Constitutie si de Codul civil, sa asigure deschiderea catre piata si integrarea specifica a agriculturii in exigentele mecanismelor concurentiale.

Codul rural regrupeaza principalele legislative privind agricultura in componentele: regimul funciar; productia vegetala si animala, cu reglementarile privind producerea semintelor, folosirea pesticidelor si carantina fitosanitara; institutiile si gruparile profesionale; asociatiile si societatile agricole; creditul agricol si bancile rurale; formarea profesionala si cercetarea stiintifica etc.

Aspectul legislativ al organizarii agriculturii pe principiile economiei libere se concretizeaza in legi, decrete, instructiuni care asigura cadrul legal pentru interventia statului in agricultura, in domeniile financiar, economic si social.

Statul intervine direct si indirect in agricultura, prin politici agricole elastice. Aceste politici pot avea uneori un caracter liberal intens, alteori restrictiv, in functie de evolutiile raportului cerere-oferta pe pietele agricole, de programele de protectie sociala si de exigentele privind conservarea mediului ambiant. Politicile agricole trebuie sa creeze o agricultura performanta, sa-i asigure acesteia inscrierea in cadrul reformei economice generale.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate