Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor



Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Agricultura


Index » business » Agricultura
» Principalele produse apicole


Principalele produse apicole




PRINCIPALELE PRODUSE APICOLE




 

cunoasterea rolului expeditorului international in realizarea transportului de marfuri;

prezentarea serviciilor oferite comerciantilor, in derularea contractelor de vinzare externe, de expeditorul international.

Mierea. Ceara. Polenul

Paduchele de gala al molidului

Lecani

Lachnide

Miere de salcam

Miere de tei

Miere de rapita

Miere de mana

Polen

Fund colector de polen pentru urdinis

Colector de polen din plastic

saci cu polen

ceara

Ceara de albine

topitor solar

fagure artificial

Mierea

Mierea si ceara au jucat un rol important in istoria omenirii si au fost foarte utilizate. O definitie a mierii o gasim intr-o dispozitie din 21 martie 1930 (RGBI. I 101), unde in articolul I se sune: „Mierea este produsul dulce, pe care albinele il produc, adunand nectar sau alte sucuri dulci gasite pe plantele vii, mai apoi imbogatite cu substante proprii, modificate in corpul albinelor, depozitata in faguri pentru maturare.”

Nectarul, secretat de flori, este materia prima pentru miere si reprezinta o solutie apoasa ce are in compozitie diferiti hidrati de carbon, albumina, mineralele, acizii, vitamine; continutul mediu de zaharuri este de 40%, iar cantitatea de apa variaza de la 30% la 90%. Felul si cantitatea de nectar secretat depind, pe langa diferentele dintre specii, de mai multi factori:

calitatea solului si a nutrientilor joaca un rol important. De exemplu, se stie ca teii nu secreta nectar in mod regulat, decat daca au la dispozitie un sol nisipos, cu surse bogate de apa freatica.

clima si perioadele zilei: cele mai multe specii secreta mai mult nectar dimineata decat dupa-amiaza. Aerul cald si vantul dinspre sud sau sud-vest stimuleaza productia, in timp ce vanturile uscate dinspre est pot impiedica secretia de nectar; deosebit de afectate sunt rapita si papadia.





Lichidul secretat de afide- este necesar vietii albinelor si apare mai ales in regiunile impadurite, unde este produs in principal de paduchii de frunze si cei de coaja. Este materia prima pentru apreciata miere de padure. Afidele de frunze traiesc mai ales pe stejari, tei, ciresi, mesteceni si pruni, in timp ce coniferele ca bradul, molidul sau laricea gazduiesc afidele de coaja; cele mai cunoscute si productive specii sunt paduchii de molid cu platosa (lecanii), paduchii de coaja ai molizilor si paduchii-de-miere verzi, gasiti in brazi.

Pentru a se hrani, afidele perforeaza coaja ramurilor si lastarilor fini cu trompa, sug seva si prelucreaza substantele nutritive necesare, cum ar fi aminoacizii. Deseori, aceste picaturi de marimea unei gamalii de ac sunt preluate de catre albine direct de pe spatele producatorilor (de exemplu lecaniile). Lichidul de pe brad se aduna pe ace sau pe frunzele arbustilor de dedesubt ca o masa stralucitoare, lipicioasa. De obicei, albinele il culeg dimineata, inainte sa se usuce. Mari cantitati de astfel de lichid sunt produse in lunile iunie, iulie si august, iar in anii buni pot aparea pe brazi pana in octombrie –noiembrie. Totusi, in aceasta perioada, nu mai este adunat de albine.

Premisa principala a unei productii bune de lichid este o inmultire masiva a afidelor. Aceasta are loc cand toate cerintele sunt indeplinite: cele mai importante sunt conditiile meteorologice bune si cantitatea de hrana disponibila a copacului gazda.

Lichidul nu este cules numai de albine; el este o hrana bogata in hidrati de carbon, cautata si de alte insecte, de exemplu furnicile. Acest lichid mai contine glucoza si fructoza. Spre deosebire de nectar, in componenta intra si alte zaharuri, ca melecitoza, dar in cantitati mai mici. Dupa excretie, lichidul contine in jur de 80%, dar sub influenta temperaturii si aerului uscat, acest procent scade rapid. Albinele nu sunt atrase de aceasta substanta decat in stare lichida.

Formarea mierii

Produsele culese de albine, nectarul si lichidul secretat de afide, trec printr-o pre-digerare si depozitare, suferind modificari fizice si chimice complexe, realizand in final mierea. La putin timp dupa culesul sucurilor cu continut de zahar din natura, incepe o transformare chimica, albina adaugand pe drumul inapoi spre colonie o enzima pentru invertit (un ferment), proprie corpului. Aceasta enzima descompune, fara a se modifica pe sine, zaharoza, in fructoza si glucoza. Un amestec dintre cele doua tipuri de zahar se numeste zahar invertit. Mierea adusa in colonie si aflata deja in faza de modificare, este adusa de catre albinele-culegatoare si predate albinelor din stup, pana la depozitarea ei in alveole. In procesul de fabricare sunt introduse si alte enzime: un component care descompune hidratii de carbon (diastaza), si altele, precum catalaza, fosfataza si oxidaza. Acestea apar in cantitati mici de substante introduse, ca si inhibina – care distruge bacteriile – si vitaminele, in perioada transformarii de la materiile prime la produsul finit. Pe langa schimbarile chimice suferite de hrana culeasa, au loc si modificari fizice. Cantitatea de apa continuta de nectar si de secretiile afidelor scade pana la 17%-20% in perioada prelucrarii. Aceasta se intampla datorita procesului evaporarii, cand mierea este transportata de la o albina la alta si stupul are o temperatura destul de ridicata.

Solutia obtinuta este o masa concentrata, care totusi poate absorbi apa. Albinele impiedica acest fenomen capacind imediat alveolele in care se gaseste mierea, cu ceara de culoare mai deschisa decat cele de puiet. Spre deosebire de capacele alveolelor pentru puiet, cele pentru miere nu permit patrunderea aerului.

Compozitia mierii

Mierea este un amestec din diferite zaharuri, carora albinele le-au adaugat si alte componente importante.

Compozitia in procente a mierii de albine – fara a lua in considerare diferitele soiuri de miere (dupa Grout si Ruttner 1966)

Apa    17,20 Zaharuri superioare 1,50

Fructoza 38,19 Acizi 0,57

Glucoza 31,28 Proteine 0,26

Zahar de trestie 1,31 Oxizi 0,17

Zaharuri multiple 7,31 Componente secundare 2,21

Dintre acizi, cei mai importanti sunt aminoacizii, acidul citric, acidul malic, acidul formicetc. Printre minerale enumeram potasiul, sodiul, calciu, magneziu, cloritii, sulfatii, fosfatii etc. Componentele secundare sunt mai ales aromatice, anumite inhibine, vitamine, hormoni si enzimele fermentilor.

Mierea din nectar si cea din secretiile afidelor se deosebeste prin gust, culoare si amestecuri de polen; mierea din lichidul secretat de afide contine mult mai multi aminoacizi decat cea din nectar. În 100 g miere din flori sunt prezente 27,72 mg de aminoacizi. Mierea de padure contine 34,96 mg; hrana pentru albine, din zahar, contine insa numai 10,32 mg. Deosebirile intre mierea din flori si cea de padure exista si la nivelul mineralelor. Mierea de padure contine mai putin sodiu si calciu, mierea din flori mai mult potasiu. Greutatea specifica a mierii la un continut de apa de 20% este de 1,417. Cantitatea de energie ajunge la 1270 kJ (= 300 kcal) la 100 g de miere. O lingurita contine 250 kJ (= 60 kcal.).

Sorturi de miere

Cea mai importanta diferenta este cea dintre mierea de nectar si cea din lichidul secretat din afide. Dintre soiurile de miere din flori, cele mai valoroase sunt mierea de salcam, de rapita, de papadie, etc. În regiunile cu livezi cu pomi fructiferi sau in crescatoriile de flori, se obtine de obicei o miere poliflora, caci diferitele specii de plante stau foarte apropiate una de alta. De exemplu, mierea de papadie este amestecata foarte des cu mierea de pomi fructiferi sau din alte flori de camp. Cunoscatorii din domeniul mierii de flori recomanda in special acest soi de miere din diverse plante, caci amestecul da mierii o aroma deosebita si un continut nutritiv important. Este vorba, aici, despre miere deschisa la culoare, galben-aurie, in stare lichida. Soiuri de miere pura, cum ar fi mierea de rapita, pot fi recoltate numai acolo unde aceste plante sunt cultivate pe pe zone extinse.

Mierea de padure poate fi un amestec de miere din nectar si din lichidul afidelor. Deseori se intalnesc soiuri pure de miere, caci in multe regiuni, brazii si molizii sunt singurele surse pe un spatiu larg si natura nu ofera multe flori.

La inceputul culesului din molizi, pe la jumatatea lunii iulie, incepe inflorirea zmeurii in padure. La aceasta miere, este imposibil de evitat amestecul cu alte soiuri, deja prezente in faguri, dintr-un cules timpuriu. Culoarea acestei mieri nu mai este galbena, ci de un maroniu deschis sau inchis. Nu mai este atat de dulce ca mierea pura din flori. Aceasta miere poate fi imbogatita prin culesul de lichid secretat de afide, de pe stejari, artari si alte specii de foioase. Termenul de „miere de frunze” este folosit cand este vorba de un soi pur de miere dintr-o anumita specie.

Cantitatea de secretii ale afidelor este atat de mare pe brazi si molizi, in unii ani, incat este posibil ca albinele sa produca un soi pur de miere de brad sau molid. În timp ce mierea de molid este maronie deschis sau inchis, mierea de brad este recunoscuta prin culoarea ei inchisa, verzuie, aproape neagra. Aceste doua soiuri de miere au un gust deosebit de aromat si sunt preferate de multi consumatori. Spre deosebire de mierea de flori sau de padure, mierea de brad nu contine aproape deloc polen.

Preluarea mierii

La terminarea transformarii materiilor prime in miere, alveolele sunt capacite. Apicultorul nu asteapta ca toate alveolele sa fie capacite; daca o treime pana la doua treimi din faguri au capac si, la o apasare cu mana, nu mai curge miere din alveolele necapacite, putem recoltata mierea.

Îndepartarea albinelor din faguri are loc foarte repede si simplu, cu ajutorul unei perii, maturi speciale, cu care albinele sunt impinse inapoi in stup. Fagurii cu puiet si rezerve de miere vor ramane in colonie ca provizie pentru perioadele proaste. De asemenea, scoaterea mierii din fagurii cu puiet ar afecta sau chiar distruge larvele in curs de dezvoltare.

Pentru a putea separa mierea de fagure, capacele alveolelor trebuie indepartate. Aceasta actiune poate fi facuta cu o furculita sau un cutit special. Munca devine mai usoara, daca aceste unelte sunt udate din cand in cand cu apa calda. Ceara capacelor cade intr-un recipient special. Separarea mierii de fagure este facuta si astazi numai cu ajutorul centrifugii pentru miere, folosind forta centrifugala. Cosul rotativ, in care sunt tinuti fagurii, este pus in miscare, fie cu mana, fie cu ajutorul unui motor. Întoarcerea fagurilor are loc manual sau, la centrifugile cu motor, automat la pornirea in directie opusa. Cosul cu faguri se afla in interiorul unui cilindru metalic prevazut cu fund etans si robinete de golire. Prin centrifugare, mierea este proiectata pe peretii cilindrului, prelingandu-se in jos. Activitatea da rezultate si mai bune, cand fagurii inca mai pastreaza caldura din stup. La fagurii noi, viteza de rotatie trebuie reglata astfel incat ei sa nu se rupa. Ruperea este impiedicata de rotatiile mai incete si precaute.

Prin unul sau mai multe robinete, mierea curge din centrifuga, printr-o sita dubla, in recipientul de pastrare. Cu ajutorul unei site cu ochiuri mari si a uneia fine, chiar si cele mai mici bucati de ceara sunt separate de miere, astfel incat produsul este de o calitate ireprosabila. La scoaterea din centrifuga, este necesar un control, pentru a se vedea daca mierea este intr-adevar matura. Daca ea curge repede si formeaza, la temperatura camerei, o gaura in mierea aflata deja in sita, inseamna ca are un continut prea mare de apa. Pericolul fermentarii – si, astfel, al pierderii recoltei – nu este de exclus. Daca mierea curge, formand un „munte” si depunandu-se in cute, mierea este matura.

Dupa dispozitia Consiliului Comunitatii Europene, deosebim, dupa metoda de extractie, urmatoarele feluri de miere: mierea cu bucati de fagure, mierea picurata, mierea centrifugata si cea presata. Mierea centrifugata este sortul cel mai des intalnit.

Depozitarea mierii

Mierea centrifugata, proaspata si pura, este un produs finit. Ultimele lucruri care trebuie facute sunt indepartarea spumei la de suprafata si amestecarea mierii cu un aparat electric sau un bat. Spuma este rezultatul bulelor de aer care apar in miere la filtrarea prin sita. Amestecarea in recipient da o miere fina, cristalina, mai ales la mierea de flori. Daca in miere au mai ramas bucatele de ceara, acestea vor urca la suprafata in 8-14 zile, si vor putea fi scoase. Mierea de albine este pastrata in recipiente bine inchise din tabla sau plastic (adecvate pentru pastrarea alimentelor), de preferinta in spatii intunecoase, la o temperatura pe cat posibil constanta de 100C. Recipientele pot tine 12,5 kg, 25 kg, 40 kg sau 50 kg de miere. Ele trebuie sa poata fi inchise bine, caci, pe langa apa, mierea poate atrage si mirosuri straine. Zonele incalzite sau poduri nu se potrivesc pentru depozitarea pe termen lung. Mierea buna, centrifugata si curata poate fi pastrata peste 3-4 ani, fara pierderi calitative.

Zaharisirea mierii Unele soiuri de miere se zaharisesc sau cristalizeaza repede, altele dupa catva timp si altele niciodata. Aceasta nu dovedeste neaparat existenta unui adaos de zahar. Este o proprietate naturala a mierii.

Mierea, in forma ei finita, este de fapt o solutie saturata. În starea ei lichida, va ramane doar o perioada anume de timp. Pana la urma, mierea trece intr-o stare solida, respectiv cristalizata. Poate ajunge atat de tare, incat sa nu poata fi scoasa decat cu mari eforturi din recipient. La diferitele soiuri de miere, raportul dintre fructoza si glucoza difera. Mierea cu multa glucoza se zahariseste repede. Printre acestea, amintim mai ales mierea de rapita, de papadie si de pomi fructiferi. Daca predomina fructoza, insa, cristalizarea va dura mai mult. Tipica este mierea de salcam, care poate ramane lichida pana la doi ani.

O exceptie este mierea din lichidul afidelor, cu continut de melecitoza. Acest tip de zahar este compus din doua molecule de glucoza si una de fructoza. În unii ani, apare, in cantitati mari, mai ales la lichidul de pe molid si larice. În mierea de larice, continutul de melecitoza poate ajunge la 38%. Aceasta miere are proprietatea de a se cristaliza chiar in faguri si de a nu putea fi lichefiata prin centrifugare. Mierea cu o cantitate mai mica de melecitoza, de exemplu cea de molid, poate fi centrifugata partial, dar se zahariseste repede in recipient. Este, totusi, vorba despre o miere de calitate, cu un gust deosebit si apreciata de cunoscatori.

Mierea cristalizata poate fi lichefiata din nou, prin incalzire la 400C. Aceasta operatiune poate fi facuta pe o baie cu apa calda. Aceasta metoda este recomandata pentru cantitati mai mici de 2,5 kg. Daca mierea este mai multa, sunt folosite de catre apicultor asa-numitele dulapuri calde (gasite in comert), cu termostat si incalzire electrica. 25 kg de miere sunt lichefiate in doua zile.

O incalzire prea puternica dauneaza mierii. Deja la o incalzire de 450C, enzima sensibila, invertaza, sufera, iar la o incalzire pe termen scurt de 700C, este distrusa. O astfel de miere numai poate fi considerata ca fiind naturala. Din pacate, in multe tari de peste ocean, aceasta procedura a devenit obisnuita si mierea este incalzita pana la 70-750C. Astfel, cristalizarea este ingreunata sau impiedicata. Se recurge la aceasta metoda cand consumatorii prefera mierea lichida. Aceasta miere poate sta mult timp pe rafturile magazinelor fara sa se zahariseasca. Totusi, valoarea mierii scade simtitor. Germania este cel mai mare consumator de miere din lume, cu un consum mediu de 1 pana la 2 kg pe cap de locuitor.

Mierea ca aliment si medicament

Fiindca zaharurile continute in miere sunt invertite, ele pot fi folosite foarte repede de catre corpul uman (cu totii stim ca glucoza pura duce la o crestere imediata a capacitatii fizice si mentale). Mierea contine multe alte substante, care sunt de mare insemnatate pentru sanatatea omului.Cantitatea mare de zahar invertit, de la 60% pana la 70%, face din miere un energizant ideal. În aceasta forma, sangele poate prelua zaharurile imediat, astfel incat hranirea si inlocuirea energiei folosite are loc foarte repede in musculatura. Pentru oamenii care depun o munca grea si mai ales pentru sportivi, mierea este un tonifiant excelent.

Mierea stimuleaza cresterea in greutate si apara organismul impotriva infectiilor. Poate fi considerat ca efectele pozitive ale mierii se datoreaza continutului mare de zahar invertit, cat si cantitatii de minerale, foarte bine echilibrate, care ajung in corp. Printre acestea enumeram calciul, fierul, cobaltul, fosforul si acidul silicic.

Pe langa medicamentele prescrise de medic, mierea este un supliment ideal, energizant, calmant si linistitor, care stimuleaza de asemenea formarea sangelui.

Este, de asemenea, de mentionat efectul medicinal al mierii in cazul ranilor de orice fel, chiar deschise sau purulente. Omul modern, foarte des stresat, va aprecia o hrana tonifianta, calmanta si, pe deasupra, gustoasa. Mierea este intotdeauna un adaos excelent la masa de dimineata. Ea isi face efectul mai ales atunci, cand este consumata in mod regulat, fie pe paine, fie in stare pura. Consumul de miere este posibil si in cazul diabeticilor, depinzand de gravitatea cazului si de posibilitatea de supraveghere, atata timp cat medicul cunoaste proprietatile mierii si cazul pacientului. O proba poate arata cantitatea maxima suportabila, dupa cantitatea de zahar din urina si din sange O lingura de miere are valoarea nutritiva a doua oua de gaina.

Polenul ca aliment pentru consumul uman

Polenul se gaseste sub forma unui praf foarte fin in anterele florilor. Este alcatuit din grauncioare de diferite forme si culori caracteristice fiecarei plante. Se deosebeste prin forma suprafetei exterioare, prin continutul diferit in substante nutritive, vitamine etc. .Polenul poate fi obtinut prin recoltarea directa de catre om, de la plantele care au cantitati mari sau cu ajutorul albinelor. Spre deosebire de polenul recoltat direct de om, polenul obtinut cu ajutorul albinelor este mult mai valoros, deoarece este adunat de la mai multe flori (poliflor) la care albinele au mai adaugat nectar si saliva. În medie, albina poate aduce la un zbor 12-15 mg polen, adica aproximativ 1/10 din greutatea ei corporala.

. Singurul mijloc de a obtine polen pur in cantitati importante si in conditii economice acceptabile, este folosirea colectorului de polen. Colectoarele sunt dispozitive care se fixeaza la urdinis, avand orificii prin care albinele sunt obligate sa treaca la intrarea in stup. Datorita frecarii de marginile acestor orificii, polenul se scutura pe un gratar de unde cade in tavi. Cele doua randuri de orificii prin care albinele sunt nevoite sa treaca ca sa patrunda in stup sunt asezate la distanta de 5 mm. Colectoarele de polen in timpul culesului mare se scot.


 Polenul recoltat in colector, odata uscat, este mult diferit de cel care se poate culege direct de pe staminele florilor. Practic, albina culegatoare nu-si poate confectioneaza ghemotoacele de polen fara a adauga polenului cules de pe antene un liant care le da coeziunea indispensabila pentru a se tine in cosuletele celei de a treia perechi de picioare. Acest liant este un amestec de nectar sau de miere cu saliva. Se stie ca aceasta saliva este bogata in enzime si in substante diverse. Polenul din ghemotoace este deci un produs mixt, vegetal si animal. În consecinta nu este prea usor sa deosebesti, dintre proprietatile polenului din ghemotoace, pe cele care provin de la planta de cele care provin de la insecta.

Compozitia- .Polenul este alimentul plastic al albinelor (spre deosebire de nectar, aliment energetic). El aduce in acelasi timp proteinele, glucidele, lipidele, vitaminele si sarurile minerale indispensabile albinei.
.Compozitia chimica a polenului este foarte variata in functie de planta. Compozitia polenului a facut obiectul a foarte numeroase studii comparative. Polenul are o compozitie variabila in functie de plantele de la care provine. Astfel continutul in proteine poate varia intre 7 si 30%, in medie este de ordinul a 20%. Cea mai mare parte a acizilor aminati sunt prezenti fie in stare libera, fie in proteine. Extractul eteric, adica fractia lipidica a polenului, este foarte variabila, in functie de calitatea anemofila sau entomofila a polenului. Polenurile anemofile sunt in general mai sarace in lipide decat polenurile entomofile, imbracate intr-un liant gras, astfel polenul de papadie contine mai mult de 14% lipide, in timp ce polenurile de pin deabia depasesc 2%.

.Glucidele din polen sunt mai ales zaharuri ; o buna parte din aceste zaharuri (glucoza, levuloza) provin din nectarul folosit de albina pentru confectionarea ghemotoacelor de polen. Continutul mediu in zaharuri al ghemotoacelor de polen este de 15%; la acesta se adauga hidratii de carbon altii decat zaharuri, si in special amidonul si celuloza. Polenul este relativ bogat in vitaminele din grupa B, dar in egala masura se gaseste vitamina C si cantitati importante de caroten si carotenoizi. .Printre pigmenti, notam prezenta rutinei, care se stie ca sporeste rezistenta vaselor
capilare. . 

Preparare si conservare- .Continutul in apa al polenului scos din sertarul colectorului este ridicat mai ales pe vreme umeda. Unele modele de colectoare prost concepute lasa chiar sa patrunda apa de ploaie sau apa de condens din stup, ceea ce cauzeaza deprecierea recoltei. Dar, chiar si cu colectoarele bine construite, uscarea polenului este indispensabila pentru a-i asigura conservarea pe perioada indelungata.

Uscarea trebuie sa respecte urmatoarele norme: absenta luminii puternice si in special a luminii solare, temperatura sa nu depaseasca 40-45°C la nivelul polenului, uscarea in straturi subtiri (cativa milimetri), ventilatie usoara. Trebuie evitata utilizarea uscatoarelor cu ventilator intr-o camera cu praf. .Polenul adunat de albine se trece astfel printr-o sita de matase si pe urma se usuca intins pe hartie la loc uscat, la umbra si ferit de accesul insectelor (acarieni microscopici). .Uscarea se mai poate face si la uscatorii speciale cu raze infrarosii sau aer conditionat, asezandu-se polenul pe banda rulanta, sau la frig, in lazi frigorifice.

.Pastrarea polenului se poate face in borcane de sticla, cutii din material plastic alimentar sau in saci de nylon. O alta metoda de pastrare a polenului este in borcane, turnand deasupra un strat gros de miere sau in amestec cu miere, deasupra caruia se toarna ceara topita formand un strat izolator. .Polenul se poate conserva si in amestec cu zahar, prin frecare cu o cantitate dubla de zahar tos. Pasta rezultata dupa omogenizare se introduce intr-un borcan de sticla, se preseaza, apoi se acopera cu un strat de ceara topita, se astupa cu un dop slefuit si se parafineaza gura borcanului.
.Mai poate fi pastrat si sub forma de turte, astfel: pentru fiecare kilogram de zahar sau miere folosit la prepararea turtelor, se adauga doua linguri cu amestec de polen conservat.

Evaluarea corecta a continutului in apa al unui lot de pollen: polenul bine uscat se comporta ca un graunte; daca se lasa sa cada din mana, trebuie sa cada cu un sunet clar ; ghemotoacele nu trebuie sa se sparga usor intre degete. .Polenul destinat consumului uman trebuie sa fie triat cu grija. Se trece prin site si, la nevoie, vanturarea permite eliminarea deseurilor grosiere si a prafului. Adeseori este necesar un examen vizual pentru a elimina deseurile care au scapat la triere. .Conservarea polenului in cantitati mari, de ordinul mai multor zeci de kilograme, se face de preferinta in ambalaje bine etanseizate si la frig. Cu cat temperatura este mai scazuta cu atat conditiile de conservare sunt mai bune. Frigul opreste si dezvoltarea insectelor sau a acarienilor care, uneori, risca sa paraziteze un stoc de polen, in ciuda unui triaj riguros. Nici un produs insecticid, nici un produs care degajeaza vapori toxici nu trebuie pus in contact cu polenul, bogat in materii grase care fixeaza usor acest gen de substante.

Analiza- În afara analizelor biochimice efectuate in scopul cercetarii, nu se practica asupra polenului decat examene destinate determinarii originii botanice. Pentru un diagnostic foarte sumar si pur calitativ se ia 1 g de polen si se adauga cativa mililitri de apa curata. Polenul se rehidrateaza si in cateva minute se obtine o suspensie omogena din care se poate face unul sau mai multe preparate microscopice. Identificarea la microscop a grauncioarelor de polen necesita aceleasi cunostinte si aceleasi documentatii de baza ca pentru analizele polinice ale mierii si se face in laboratoare specializate.

.La probele luate la receptia polenului se determina mai ales continutul de apa. Examenul microscopic se face pe loc in stupina, in care scop se ia polenul omogenizat 10-15 g pentru fiecare kilogram de polen.

Proprietati si intrebuintari- Consumul ghemotoacelor de polen in doze zilnice, care nu depasesc cateva zeci de grame, nu este de natura sa acopere nevoile ali­mentare ale unui adult, dar poate aduce un aport de vitamine si sa completeze deficitul unei alimentatii neechilibrate.

.Polenul poate fi intrebuintat in medicina, singur sau in amestec cu miere (miere polivitaminoasa), in avitaminoze (profilactic sau curativ) si in alimentatie ca produs dietetic si bogat in proteine..

.

Ceara de albine este o secretie a albinei lucratoare. Cand este emisa de glandele ceriere, ea este perfect alba si curata. Utilizata ca material de constructie in stup, ea se incarca progresiv cu substante care-i schimba profund compozitia si, ceea ce este mai vizibil,ea trece prin toate nuantele de galben, pe urma de brun ajungand aproape neagra dupa cativa ani. Compozitia chimica a cerii este foarte stabila daca se ia in considerare produsul pur, asa cum este secretata de glande. Variati foarte slabe de la o rasa de albine la alta. Nu se noteaza variatii semnificative decat intre diferitele specii ale genului Apis.

Ceara de albine este, chimic, foarte inerta. Ea rezista bine la oxidari si nu este usor atacata  decat de enzimele digestive ale insectelor cum este Galleria. În stup, ceara se incarca cu impuritati dar nu se transforma, ceea ce permite recuperarea ei dupa mai multi ani de folosire prin simpla reincalzire si purificare. .

Culoarea galbena pe care o capata dupa putin timp in stup este in raport cu pigmentii polenului. Substantele, in general foarte pigmentate care inconjoara grauncioarele de polen ale plantelor entomofile, sunt solubile in substante grase. Se dizolva usor in ceara si o coloreaza. Ulterior, ceara se incarca cu propolisul adus de albine, cu matasea coconilor parasiti in celule de albinele care se nasc.

Examinat la microscop, fagurele de ceara invechit se dovedeste a fi un material alcatuit din elemente disparate, mult mai solid decat pelicula subtire de ceara de la inceput. .Cand se vorbeste de compozitia cerii, trebuie precizat daca este vorba de ceara pura proaspat secretata, sau de produsul obtinut printr-un procedeu anume de extractie. O extractie cu apa calda sau cu abur da un produs diferit de extractia cu un solvent organic cum ar fi benzina, sau cu un amestec de solventi. 

Compozitia si proprietatile fizico-chimice- .Ceara albinelor apartine unei mari familii chimice, cea a cerilor, care sunt corpuri grase, lipide, de diverse origini: animale, vegetale sau minerale. Toate cerile au proprietati chimice apropiate. În compozitia lor nu intra decat carbon, hidrogen si oxigen. Sunt corpuri foarte stabile, existente intr-un numar considerabil de varietati.

.Ceara albinelor este constituita din esterii unui acid gras cu un alcool cu greutate moleculara ridicata; ea mai contine hidrocarburi saturate, acizi liberi, alcooli liberi si apa. .Ceara este deci formata din combinarea unor acizi grasi ca acidul palmitic, acidul cerotic, etc. cu alcooli din care cel mai important este miricilul.

.Ceara de albine este insolubila in apa si solubila in diversi solventi organici, ca benzenul (mai mult de 100 g ceara pentru 100 g benzen, la 45°C)si terebentina. Alcoolul la cald nu dizolva decat foarte greu ceara dar, in schimb, o separa foarte bine de propolis, care este foarte solubil in alcool. .Punctul de topire al cerii pure este de 64°C +/- 0 °C. Pentru ceara nepurificata, variatia punctului de topire este destul de importanta, minima fiind de 62°C, iar maxima de 65°C. .Punctul de solidificare este diferit de punctul de topire: pentru ceara pura el este de 63°C +/- 0 °C. Masa volumica este de 927 kg/m3 minimum si 970 kg/m3 maximum (media: 953kg/m3) la 15°C.

  Tehnologia cerii- .În orice unitate apicola se distinge intotdeauna ceara din capacele si cea care provine din topirea fagurilor vechi reformati. Acestor doua categorii de ceara li se aplica tehnologii diferite.

Ceara din capacele- .Trecerea cutitului de descapacit face sa cada intr-un vas de descapacit capacele de ceara, care cuprind si o cantitate deloc neglijabila de miere de buna calitate. Problema este separarea in cele mai bune conditii a cerii si mierii, fara a vatama calitatea acesteia din urma. În mare se folosesc 4 tehnici :

1. Simpla scurgere. Se lasa capacelele sa se separe de miere prin gravitatie, fundul vasului fiind prevazut cu o sita, in camera incalzita, si avand grija sa miscam din cand in cand capacelele, se obtine astfel o separare destul de satisfacatoare dar lenta.

2. Centrifugare. Exista centrifuge pentru capacele, care lucreaza foarte rapid si au un randament foarte bun. Capacelele centrifugate sunt uscate si mierea care se scurge este curata.

3. Presare. Se pun capacelele intr-o presa si se creste gradat presiunea. Munca nu este rapida si capacitatea preselor este totusi limitata.

4. Topire directa. Exista topitoare de capacele care realizeaza in­tr-o singura operatie separarea mierii de ceara cu ajutorul unei incalziri suficiente pentru a topi ceara si a o separa astfel de miere. Functionarea topitoarelor de capacele trebuie sa fie supravegheata, pentru evitarea supraincalzirii atat de daunatoare mierii.

.Ceara provenita din capacele obtinuta prin una din primele trei metode poate fi topita intr-un cazan special pentru ceara, sau intr-un topitor solar. Topitorul de capacele da direct ceara lichida. În toate cazurile este nece­sara o retopire ulterioara, pe apa calda, care permite decantarea impuritatilor. Ceara de descapacire este o ceara foarte putin colorata, aproape pura, careia i se dau in general utilizarile cele mai 'nobile'.

Ceara din fagurii vechi- .Fagurii vechi trimisi la topit constituie un material care include mari cantitati de propolis, de polen, de coconi, fara sa mai socotim, cuiele, bucatile de sarma, lemn si albinele moarte, a caror prezenta este inevitabila. Pentru extragerea cerii din acest amestec, trebuie un utilaj adecvat. .Cel mai bun este un topitor de ceara special conceput; pentru cantitati mici de faguri vechi, se pot insa improviza instalatii mai mult sau mai putin rentabile.

.Topitoarele de ceara folosesc extractia cu vapori de apa, sau extractia cu apa calda. .În topitoarele cu abur, fagurii vechi sunt asezati intr-un cos metalic. Aburul obtinut prin incalzirea cu gaz  a rezervorului de apa situat la partea inferioara a topitorului trece prin cos, topeste ceara se condenseaza. Se colecteaza astfel la iesire ceara topita si apa provenita din condensare. .În extractia cu apa calda, fagurii vechi sunt scufundati direct in apa. Pentru a-i impiedica sa se ridice, se pun intr-un cos sau intr-un sac de iuta. Cosul poate avea la partea superioara un piston care per­mite exercitarea unei presiuni. Sacul de iuta trebuie sa fie ingreunat cu cateva pietre mari. Apa calda topeste ceara, care se ridica la   suprafata si   curge printr-o deschidere practicata la partea superioara a cuvei.
.Mai exista si alte metode de extragere a cerii: teasc, centrifugare, presa hidraulica, filtru-presa, fara sa uitam topitorul solar (in imaginea alaturata). Acesta utilizeaza energie solara, si scoate, deci, gratuit, o ceara foarte frumoasa, curata.

.Pentru obtinerea unei ceri pure care sa poata fi modelata in calupuri regulate, este absolut necesar sa retopim ceara care iese din aparat, sau, cel putin, sa o mentinem in stare lichida cat mai mult timp posibil, in asa fel ca separarea intre apa, impuritatile grele si ceara sa fie completa. Dupa racire, se obtine un bloc al carui 'fund' se taie. .Pentru a obtine calupuri de ceara fara defecte, se toarna ceara lichida in forme de tabla cositorita sau vase emailate si se lasa sa se raceasca cat mai lent posibil, etansand spatiul in care s-au pus formele umplute cu ceara lichida. 

Analiza cerii- .Tentatia de a amesteca ceara de albine cu altele, mai putin costisitoare, mai ales de origine minerala, este foarte mare. Cerile microcristaline provenind din petrol sunt uneori destinate de a 'ameliora' sau a economisi ceara. Pentru a verifica daca ceara de albine este pura se folosesc cateva teste fizico-chimice relativ eficace. Determinarea punctului de topire si a punctului de solidificare este o operatie destul de simpla, la indemana apicultorului, dar care necesita un termometru de precizie gradat in grade si zecimi de grad. În laboratorul de chimie se poate determina raportul hidrocarbura/alcooli, care este constant pentru ceara de albine pura. Adaugarea de parafina, a cerii microcristaline, modifica acest raport, ea constand din hidrocarburi, fara a contine si alcoolii cerii de albina.

Întrebuintarile cerii- .Fabricarea fagurilor artificiali absoarbe o parte importanta a productiei de ceara. Apicultura moderna stimuleaza in mai mica masura productia de ceara a albinelor, fata de apicultura traditionala veche, care folosea numai stupi ficsi. În fiecare an se reformeaza rame vechi si se monteaza faguri artificiali in cele noi. Fabricarea fagurilor artificiali poate fi artizanala si realizata la stupina, cu ajutorul unor stante foarte simple, sau industriala si atunci se folosesc masini cu regim de lucru continuu, ca laminoarele. Principiul este acelasi, pentru ca imprimarea desenului celulelor se face intre cilindri de metal stantat. .Fabricarea luminarilor necesita inca o cantitate importanta de ceara. Luminarea de ceara de albine pura, in comert, nu este decat o amintire, dar multe lumanari  inca mai includ  10-15% ceara pura. La unele manastiri, pentru oficierea slujbelor religioase, mai sunt folosite lumanari fabricate din ceara pura. .Diverse industrii utilizeaza ceara de albine in sculptura, produse farmaceutice, cosmetologice, pielarie, mobila etc. În marea majoritate a cazurilor se intrebuinteaza nu ceara pura, ci doar un preparat continand ceara.

 

 

Test de autoevaluare 1 Scrieti raspunsul in spatiul liber din chenar.

Care este compozitia mierii?

Raspunsul la test se gaseste la pagina 149.

Laptisorul de matca. Veninul de albine. Propolisul

 

 

Propolis



aripa propolizata

venin pulbere

Venin de albine

Albina intepand

venin

Propolis. Propolisul vine de la cuvintele grecesti pro = pentru, polis = cetate si putea fi tradus liber ca un complex de substante destinat apararii cuibului, in special, in vederea iernarii. Albinele il recolteaza de pe diferite plante (cires, visin, plop, brad, molid etc.) si il transporta in cuib. .Cu ajutorul propolisului albinele astupa crapaturile stupilor si acopera cadavrele daunatorilor pe care ii rapun in interiorul stupului (melci, soareci, soparle, bondari) sau cadavrele albinelor moarte pe care nu le pot scoate in afara stupului.

Colectarea propolisului de catre albine

.    Sursele naturale de propolis sunt impartite in doua grupe diferite:

Prima grupa o constituie substantele rasinoase, provenite in majoritate de pe mugurii de plante. Recoltarea propolisului de catre albine se face numai cand temperatura aerului depaseste 20°C, deoarece la aceasta temperatura materia vascoasa este mai moale si poate fi colectata cu mai mare usurinta.

A doua grupa de propolis o formeaza balsamul din polen eliberat (in timpul craparii si digerarii grauncioarelor de polen de la plantele entomofile) din invelisul acestuia si care impins de valvulele proventriculului, se acumuleaza in gusa.

.Tendinta de propolizare a albinelor este un caracter de rasa sau ecotip si depinde chiar de insusirile individuale ale unor familii de albine. Trebuie mentionat, de asemenea, ca speciile Apis florea si Apis dorsata nu folosesc propolisul iar  unele rase din specia Apis mellifera ca Apis mellifera Lamarkii nu aduna propolis.

.Recoltarea propolisului de catre albine are si un caracter zonal. În zonele mai reci si paduroase inclinatia de propolizare este mai pronuntata fata de zona de campie. De asemenea, toamna si primavara albinele propolizeaza mai mult decat in cursul verii. Albina romaneasca, Apis mellifera carpatica, are o tendinta moderata de propolizare comparativ cu rasele de albine cu tendinte mai pronuntate de propolizare cum sunt albina caucaziana (Apis mellifera caucasica), albina sahariana (Apis mellifera sahariensis), Apis mellifera anatolica, Apis mellifera scutelata si altele.

Compozitia- Propolisul este o substanta de culoare brun-deschisa cu nuante pana la brun-inchis si uneori cu reflexe verzui, putin solubil in apa dar perfect solubil in eter si alcool. Punctul sau de topire este de 60-70°C. La temperatura din interiorul stupului este maleabil, iar la temperatura mediului ambiant devine casant. În prezent are o larga aplicare in terapeutica medicala sub forma de extract alcoolic, unguent sau diferite alte preparate medicamentoase. Propolisul brut, asa cum se recolteaza in stup prin razuire, contine in medie 30% ceara, restul fiind format din rasini, balsamuri, uleiuri esentiale, si destule impuritati ramase de la albine, pentru ca ele folosesc propolisul pentru a imbalsama imediat ceea ce nu pot sa evacueze.

.    Ceara este o componenta obligatorie a propolisului. Din propolis se extrag doua tipuri de ceara comparativ cu ceara propriu-zisa, extrasa din acelasi stup: ceara A (circa 17%) avand similitudini cu ceara propriu-zisa si ceara B (circa 6%) net diferita, asemanatoare cu cerurile vegetale. Cele doua ceruri se pot separa pe baza solubilitatii lor diferite, in alcool fierbinte concentrat si respectiv diluat. .O astfel de compozitie indica o mare complexitate. Numai printre flavone, uleiuri esentiale etc. se gasesc zeci de substante carora le vor trebui testate proprietatile biologice.

Colectarea propolisului de la albine

.Productii sporite de propolis se pot realiza folosindu-se in acest scop unul din tipurile existente de colectoare de propolis. Pot fi folosite colectoare care contin o plasa de material textil (propolisul se recolteaza prin refrigerare si sfarmarea bucatilor de propolis de pe plasa, propolisul devenind casant la rece) sau pur si simplu o bucata de linoleum, aproape cat dimensiunile partii de sus a stupului, polenul recoltandu-se printr-o simpla razuire cu dalta apicola.
.În scopul maririi productiei de polen, se pot lua urmatoarele masuri:

cu ocazia fiecarei interventii care se face in cuibul familiilor de albine in special in perioada de primavara si toamna, se vor curata cu atentie, prin razuire,toate partile si elementele din stup ce prezinta depuneri de propolis;

se vor distanta ramele intre ele, precum si scandurelele de podisor cate 2-4 mm, formandu-se spatii care, dupa umplerea lor de catre albine cu propolis, vor fi curatate retinandu-se propolisul rezultat;

se inlocuieste podisorul cu o plasa din material plastic care dupa propolizare se va ridica in vederea recoltarii, depozita la rece, apoi, cu o dalta, detasa propolisul;

se poate folosi cu rezultate bune si colectorul de propolis format dintr-un gratar lamelat din tabla zincata, sita din material plastic si panza colectoare care se plaseaza deasupra cuibului in locul podisorului; sita si panza colectoare raman in tot cursul anului in familia de albine. Gratarul lamelat se pune in luna aprilie o data cu largirea cuibului si se ridica toamna in momentul pregatirii pentru iernare a familiilor de albine. În timpul sezonului apicol, ori de cate ori plasa din plastic este incarcata pe majoritatea suprafetei cu propolis, se desface prin desprindere panza colectoare de care adera cea mai mare parte din propolis, reasezandu-se in pozitia initiala. Recoltarea propolisului de pe panza colectoare se face o data pe an dupa ce in prealabil a fost pastrata cateva zile la temperatura scazuta (congelator).

. În acest mod, anual, pot fi recoltate cantitati insemnate de propolis, cu un grad mai mare de impuritati (la razuirea partilor componente ale stupului) sau aproape liber de diferite impuritati, aproape pur, prin folosirea colectoarelor.

Analiza- .Nu exista o metoda standard care sa permita identificarea propolisului asa cum se identifica laptisorul de matca, dar s-a demonstrat ca analiza polinica a propolisului este posibila si ca ea permite trasarea originii geografice a unei probe de cateva grame. Aceasta nu are nimic surprinzator pentru ca se stie ca propolisul cuprinde polen in cantitate apreciabila si ca el constituie un excelent mijloc de conservare.

Preparare si conservare- .Propolisul brut obtinut prin razuire nu cere nici o preparare speciala, dar se pot tria fragmentele si indeparta deseurile mari. Conservarea nu pune, nici o problema deosebita. Propolisul se ambaleaza in pungi de plastic etanse, pentru a se pastra astfel principiile active ale propolisului, asezate in ladite de lemn captusite cu hartie. Pe fiecare ladita, care contine propolis, se lipeste o eticheta ce cuprinde numele si adresa producatorului, caracterizarea propolisului dupa sursa de provenienta, perioada de recoltare si  greutatea bruta si neta. .Propolisul fiind solubil in alcool etilic la rece, se pot usor prepara solutii filtrabile. Ceara se elimina prin actiunea frigului, caci ea este foarte putin solubila in alcool la temperatura scazuta.

.Datorita proprietatilor sale bactericide, tamaduitoare, propolisul a fost utilizat din cele mai vechi timpuri in medicina populara la vindecarea ranilor. De cativa ani, sub influenta cercetarilor facute asupra constituantilor propolisului de izolare si identificare a fractiilor active, s-a constatat aparitia, mai ales in tarile din est, a unor preparate de tipul unguent, pasta, aerosol etc., utilizate pentru diferite afectiuni mai ales cutanate sau ale cailor respiratorii. Pentru fabricarea medicamentelor propolisul se preda fabricilor sau farmaciilor interesate. Propolisul ce se achizitioneaza este de doua feluri - propolis obisnuit provenit de la diferite plante sau propolis poligam si propolis uniplant sau monofit, recoltat de la o singura planta. Propolisul trebuie sa se prezinte ca o masa solida, de culoare brun-cafenie, mai inchisa sau deschisa, cenusiu-verzui, sa fie de culoare omogena sau cu aspect marmorat pe sectiuni, consistenta lui sa fie vascoasa, lipicioasa, framantat in mana sa lase urme, sa aiba un miros placut, caracteristic de rasina iar referitor la puritate, sa prezinte urme abia vizibile cu ochiul liber de impuritati fine. Totodata, la predare, trebuie sa contina intre 50-55 materii rasinoase si balsamuri, ceara cca. 30%, uleiuri eterice cca. 14% si polen cca.5%.

. Cercetarea propolisului duce, de la o zi la alta, la aplicatii medicale importante. Dar pentru moment suntem inca obligati sa recunoastem ca propolisul este un produs cu compozitie variabila si ca nu vom face progrese decisive decat continuand cercetarile biochimice care au ca obiect cunoasterea mai indeaproape a agentilor carora li se datoreaza certele proprietati biologice constatate.

Veninul. Veninul de albine este o substanta complexa, un produs de secretie al albinei lucratoare si al matcii, un amestec al secretiei glandelor de venin care concura la formarea aparatului vulnerant.

.Este stocat in punga de venin si eliminat la exterior in momentul inteparii, servind impreuna cu acul la aparare si eliminarea dusmanilor (matcilor concurente, a albinelor hoate, a animalelor si insectelor care vreau sa pradeze stupul, etc.). .Întepaturile albinelor reprezinta un act reflex de autoaparare si se materializeaza prin folosirea organului specializat pentru functia de aparare, format din partea vulneranta cu punga de venin, partea motoare si glandele secretoare de venin.



.Cantitatea pe care o poate elimina la o intepatura o albina cu glanda de venin dezvoltata este de circa 0,3 mg venin lichid, corespunzand la circa 0,1 mg substanta uscata. Cantitatea de venin este determinata de varsta albinelor, de hrana si de sezon. Cantitatea maxima de venin se obtine de la albinele in varsta de 15-20 de zile, dupa care glandele secretoare degenereaza treptat. Odata folosita rezerva de venin, aceasta nu se mai reface. .Biologia secretiei de venin are particularitatile ei, cantitatea de venin variind de la o rasa la alta, de la o populatie la alta si chiar de la un individ la altul, atingand o cantitate maxima secretata de circa 0,3 mg.

.    Veninul de albine are o structura complexa, in el fiind prezente atat substante de natura organica cat si anorganica, substante ce-i confera proprietati particulare, specifice.

Proprietatile fizice ale veninului de albine- .Veninul de albine se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati fizice: este un lichid dens, transparent (incolor), cu miros particular, intepator, gust amarui-acid, astringent, arzator si cu insusiri de a cristaliza intr-un interval scurt de timp.

.

Proprietatile organoleptice si fizico-chimice ale veninului de albine cristalizat:

Caracteristici

Conditii de admisibilitate

Aspect

masa pulverulenta omogena

Culoare

alb-mat, usor cenusiu

Consistenta

pulbere afanata

Miros

iritant, caracteristic

Gust

amar, intepator

Puritate

fara impuritati

Solubilitate

solubil in apa, insolubil in sulfat

de amoniu si alcool

Aciditate (pH)

Continut in apa

Continut in substanta uscata

Proteine total

Cenusa

Greutate specifica

. Este compus din proteine, saruri minerale, enzime, hormoni, uleiuri eterice si alte substante volatile. Mai mult de jumatate din veninul brut este format din proteina activa, care la randul ei cuprinde mai multe fractiuni: melitina, fosfolipaza si hialuronidaza.

.Greutatea specifica a veninului este de 1,131, iar reactia lui este acida, avand un pH de 4,5-5,5. Precipita in mediu alcalin. Veninul de albine avand o compozitie complexa, principalul sau com­ponent este format din substante proteice in procent de pana la 75% din veninul uscat.

Dintre substantele minerale, veninul contine calciu, magneziu, mangan, fosfor, sulf si cupru.

.În contact cu aerul la temperatura camerei se elibereaza componentii sai volatili si cristalizeaza in cristale de culoare alb-cenusie cu miros caracteristic si gust astringent. Este solubil in apa si insolubil in sulfat de amoniu si mai greu solubil in alcool de 60°C. Este solubil in solutii acide si precipita partial in cele alcaline, precipitatul dizolvandu-se la un pH acid.

Veninul de albine este termo-rezistent. Astfel, la temperaturi joase, sub 0°C isi pastreaza valabilitatea terapeutica vreme indelungata, iar la temperatura camerei in stare cristalizata se poate pastra mai multi ani fara a-si pierde proprietatile curative. Este rezistent la acizi si baze. Sub influenta unor bacterii si fermenti alimentari, veninul de albine isi pierde eficienta. .Deoarece in contact cu mucoasele produce iritatie, se va evita pe timpul manipularii ducerea mainii la nas si ochi.

Compozitia chimica a veninului de albine

.Veninul de albine contine 46 % carbon, 7,56% hidrogen si 13,30% azot si este compus din proteine, enzime, hormoni, saruri minerale, uleiuri eterice si alte substante volatile. .Principalul component al veninului de albine il reprezinta substantele proteice in a caror structura exista trei fractii. Cea mai importanta fractie proteica este melitina, aceasta fiind considerata si componenta cea mai activa a veninului. ..Dintre substantele minerale, in cenusa s-au gasit calciu 0,26%, magneziu 0,49%, fosfor 0,42%, aceasta din urma sub forma de componenti organici ai acidului fosforic. Sulful se gaseste numai sub forma de derivati organici.

. Natura complexa a veninului trebuie pusa pe seama marii diversitati de insecte si vertebrate pradatoare care pot ataca familia de albine.
.La om reactiile la picatura de venin sunt de trei feluri: locale, sistemice si anafilactice. În primul caz de reactie, umflatura locala se extinde in timp de cateva ore, iar locul intepat poate fi rosu, cald si sensibil 2-3 zile. O reactie sistemica se petrece in cateva minute dupa intepatura si poate provoca o eruptie generala, tulburari respiratorii, greata, vomismente, dureri abdominale si sincope.

.În reactia anafilactica, simptomele se manifesta in cateva secunde dupa intepare si comporta dificultati respiratorii, confuzii mentale, vomismente, un soc de tensiune sanguina care poate conduce la pierderea cunostintei si la moartea prin colaps respirator si circulator. .În general se poate crea o oarecare rezistenta la intepaturile albinelor dar totusi, reactiile la acestea pot deveni pe neasteptate, dintr-o cauza sau alta, foarte intense. Cei care sunt foarte sensibili pot muri dintr-o singura intepatura de albina, dar un om a inregistrat 2243 de intepaturi si a supravietuit.

Laptisorul de matca- in acelasi timp lapte si saliva, asigura larvei o crestere rapida, iar individului care a fost hranit cu ea, o longevitate ce nu se poate compara cu cea a indivizilor care nu primisera laptisor de matca.

Laptisorul de matca este un produs de secretie al glandelor hipofaringiene ale albinelor lucratoare, destinat hranirii larvelor in primele 3 zile, a larvelor de matca pe toata perioada pana la capacirea botcilor, cat si a matcilor. Are o consistenta cremoasa, este de culoare alb-galbuie, cu gust acrisor.

Proprietatile organoleptice ale laptisorului de matca

Caracteristici

Conditii de admisibilitate

Aspect

masa vascoasa, omogena cu granulatii fine

Culoare

galbui sau alb-galbui

Consistenta

usor vascos

Miros

caracteristic, usor aromat

Gust

slab acid (acrisor), foarte usor astringent

Impuritati

nu se admite prezenta de larve, ceara, spori de mucegai sau alte impuritati vizibile cu ochiul liber sau la microscop. Se admit urme de polen

.    Laptisorul de matca proaspat contine urmatoarele vitamine: tiamina, riboflavina, biotina, acid folie, acid pantotenic si cantitati mici de vitamina C. Totodata laptisorul de matca contine acizii 9 si 10 hidroxidecenoici, produsi de glandele hipofaringiene ale albinelor, precum si doua fractiuni cu proprietati similare ale acetilcolinei. De asemenea, au fost identificati 18 diferiti aminoacizi, combinati si liberi din care amintim: acidul aspartic, glutamic, alanina, arginina, glutamina, glicina, lizina, metionina, prolina, valina, tiamina. tirozina etc.

Proprietatile fizico-chimice ale laptisorului de matca

Caracteristici

Conditii de admisibilitate

pH

Apa

Substanta uscata*

Proteine - total*

Glucide (zahar invertit)*

Lipide*

Cenusa*

Substante nedeterminate*

Indice diastazic - minimum

*UM = % .

S-a constatat, de asemenea, ca laptisorul de matca are in compozitia sa unele substante de tip hormonal, precum si o substanta antibiotica, bactericida.

Compozitia- .Laptisorul de matca este foarte bogat in apa (aproape de 79%). Jumatate din substanta uscata consta din proteine. Lipidele reprezinta in jur de 18% din greutatea uscata, cenusa 2,5%. Fractiunea glucidica a laptisorului de matca este importanta (20-25% din greutatea uscata), dar fara vreo valoare deosebita. Continutul in vitamine din grupa B este foarte ridicat. Laptisorul de matca este o sursa exceptional de bogata de acid pantotenic: 0,5 mg/g de greutate uscata. Fractiunea proteica a laptisorului de matca cuprinde majoritatea aminoacizilor, fie liberi fie combinati in proteine.

. Prepararea si conservarea- cere o foarte mare curatenie din partea producatorului. Botcile sunt golite de continut cu o spatula de sticla sau cu un mic aspirator. Se scoate mai intai, cu multa grija, larva. .Laptisorul se ambaleaza in borcane de sticla de culoare inchisa, cu dop rodat, ce se umplu astfel incat sa nu ramana in interior un spatiu gol. Pe borcan se aplica o eticheta pe care se indica: - numele unitatii producatoare; - data recoltarii; - greutate bruta; - greutatea neta; - numele apicultorului ce a recoltat laptisorul; - teritoriul (baza melifera); - comuna, judetul unde a fost recoltat; - tara;. Borcanele cu laptisor de matca se pastreaza la intuneric la o temperatura de 0-4°C.

.Laptisorul de matca pur este un produs biologic care contine multa apa, enzime, micro-organisme (cu toata precautia care se ia in momentul recoltarii) care se altereaza la temperatura obisnuita. Amestecul de laptisor de matca 1% in miere constituie probabil un mijloc de conservare satisfacator cu conditia de a pastra recipientul in frigider pe timpul perioadei de folosire.

Analiza laptisorului- .Identificarea laptisorului de matca intr-un produs ca mierea este posibila datorita cromatografiei, iar punerea in evidenta si dozarea acidului hidroxi-10 decenoic-2, substanta specifica laptisorului de matca, permite cunoasterea cu o aproximatie destul de convenabila a cantitatii de laptisor de matca incorporat.

Întrebuintarea laptisorului de matca- .Datorita compozitiei sale chimice, a proprietatilor sale, precum si a continutului bogat in vitamine si aminoacizi, laptisorul de matca este folosit in medicina (apiterapie), atat in stare pura, sub forma liofilizata, precum si in cosmetica medicala, in cadrul unei game variate de produse energizante, apiterapice si cosmetice.

.    .Laptisorul de matca este consumat in general, in amestec cu miere. Exista si preparate de laptisor de matca liofilizat, adica deshidratat in vid la temperatura foarte scazuta. Dozele zilnice preconizate de medici adepti ai laptisorului de matca sunt de ordinul a 0 g. Pentru astfel de doze nu sunt contraindicatii.

 

 

Test de autoevaluare 2 Scrieti raspunsul in spatiul liber din chenar.

Enumerati documentele proprii eliberate de expeditorul international?

1. Intra sau nu ceara in compozitia propolisului?

2. Ce este laptisorul de matca?

Raspunsul la test se gaseste la pagina 149.

 

 

În loc de rezumat

Am ajuns la sfarsitul Unitatii de invatare Nr.

Va recomand sa faceti o recapitulare a principalelor subiecte prezentate in aceasta unitate si sa revizuiti obiectivele precizate la inceput.

Este timpul pentru intocmirea Lucrarii de verificare Unitate de invatare     pe care urmeaza sa o transmiteti tutorelui.

Lucrare de verificare Unitate de invatare

Prezentati intr-o pagina importanta terapeutica a produselor stupului.

Raspunsurile si comentariile la testele de autoevaluare

Raspuns 1

Care este compozitia mierii?

*Mierea este un amestec din diferite zaharuri, carora albinele le-au adaugat si alte componente importante.

Compozitia procentuala a mierii de albine (Grout si Ruttner, 1966)   

Apa    17,20 Zaharuri superioare 1,50

Fructoza 38,19 Acizi 0,57

Glucoza 31,28 Proteine 0,26

Zahar de trestie 1,31 Oxizi 0,17

Zaharuri multiple 7,31 Componente secundare 2,21

Dintre acizi, cei mai importanti sunt aminoacizii, acidul citric, acidul malic, acidul formicetc. Printre minerale enumeram potasiul, sodiul, calciu, magneziu, cloritii, sulfatii, fosfatii etc. Componentele secundare sunt mai ales aromatice, anumite inhibine, vitamine, hormoni si enzimele fermentilor.

Raspuns 2

1. Intra sau nu ceara in compozitia propolisului?

Ceara este o componenta obligatorie a propolisului. Din propolis se extrag doua tipuri de ceara comparativ cu ceara propriu-zisa, extrasa din acelasi stup: ceara A (circa 17%) avand similitudini cu ceara propriu-zisa si ceara B (circa 6%) net diferita, asemanatoare cu cerurile vegetale. Cele doua ceruri se pot separa pe baza solubilitatii lor diferite, in alcool fierbinte concentrat si respectiv diluat. .O astfel de compozitie indica o mare complexitate. Numai printre flavone, uleiuri esentiale etc. se gasesc zeci de substante carora le vor trebui testate proprietatile biologice.

2. Ce este laptisorul de matca?

Laptisorul de matca este un produs de secretie al glandelor hipofaringiene ale albinelor lucratoare, destinat hranirii larvelor in primele 3 zile, a larvelor de matca pe toata perioada pana la capacirea botcilor, cat si a matcilor.

Bibliografie Unitate de invatare

Bura, M. si colab., Tehnologie apicola, Editura Solness, Timisoara, 2005;

Cirnu, L, Roman, Gh., Din viata albinelor, Editura Ceres, Bucuresti, 1986;

Lazar, St., Bioecologie si tehnologie apicola, Editura Alfa Iasi, 2002

Marghitas, L.A., Albinele si produselelor, Editura Ceres, Bucuresti, 2005






Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate