Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Ca sa traiesti o viata sanatoasa. vindecarea bolilor animalelor, protectia si ingrijirea, cresterea animalelor, bolile animalelor


Alimentatie Asistenta sociala Frumusete Medicina Medicina veterinara Retete

Asistenta sociala


Index » sanatate » Asistenta sociala
» Functionalismul


Functionalismul




Functionalismul

A1. Functionalismul clasic

Paradigma functionalista, in acest context, face referire la modelele de producere liniara a schimbarii sociale. Cei mai cunoscuti teoreticieni ai functionalismului sunt Herbert Spencer, Emile Durkheim, Talcott Parsons, Robert King Merton, Alfred Reginald Radcliffe-Brown, Bronislaw Malinowski, Niklas Luhmann, Gerhard Lenski.

Functionalismul este o teorie a ordinii si a stabilitatii sau teoria echilibrului : conceptul de stabilitate reprezinta o caracteristica definitorie a structurii si defineste activitati care sunt necesare/ vitale pentru supravietuirea sistemului. De exemplu societatea are nevoi/ cerinte functionale fundamentale sau imperative, in cadrul careia diferitele nevoi functionale produc/ genereaza aparitia unor structuri diferentiate care sunt specializate in satisfacerea acestora sau a altora.




A1.1. Talcott Parsons

T. Parsons (1937; 1977) dezvolta o teorie evolutionista cu privire la sistemele sociale si propune patru tipuri de schimbare sociala cu implicatii mai mult sau mai putin directe asupra proceselor de dezvoltare sociala. Pornind de la acestea am incercat sa le adaptez la caracteristicile dezvoltarii sociale.

A. Mentinerea sistemului - cel mai comun tip de schimbare: readucerea sistemului la forma initiala de echilibru. Este mai degraba o schimbare de tipul supravietuire sau crestere decat dezvoltare sociala, in functie insa de starea sistemului la momentul declansarii procesului de schimbare. Mentinerea sistemului se poate face in conditii de schimbare nesemnificativa pentru sistem ca intreg sau cu schimbari cantitative pe orizontala.

De exemplu, dupa cel de-al doilea razboi mondial, Romania a fost caracterizata de o perioada initiala de crestere (1948-60); in perioada anilor 60-75 procesele de crestere au continuat masiv generand dezvoltare sociala prin initierea de programe specifice, directionate; incepand cu anii 75 procesele de dezvoltare sociala intra rapid intr-un con de umbra continuand insa procesele de crestere, pentru ca perioada 83-90 sa fie mai degraba caracterizata de o stare de supravietuire (cresterea economica fiind minimala[2]).

B. Diferentiere structurala - schimbare destul de comuna/ obisnuita: diferentiere crescuta a subsistemelor/ unitatilor ce duce la (modele de) specializare functionala si interdependenta. Acest tip de schimbare este specific cresterii si dezvoltarii. Specializarea functionala realizata strict la nivel de subsistem fara modificari substantiale ale modului de organizare si a relatiilor din cadrul sistemului este mai degraba de tipul crestere.

De exemplu, in subsistemul economic putem inregistra o inalta specializare functionala si un anume grad de interdependenta intre diferitele ramuri ale subsistemului, insa neintegrarea coerenta a acestuia in ansamblul sistemului si transpunerea beneficiilor lui in plan social si intr-un mod echitabil de organizare sociala (bazat pe redistributie[3]) nu duce la dezvoltare sociala. Este cazul sectorului industrial dezvoltat in Romania in perioada socialista.

Diferentierea structurala bazata pe o interdependenta functionala a principalelor subsisteme (economic, piata muncii, protectia sociala si redistributia bunastarii, justitie si ordine interna, cultura etc.) duce la dezvoltare sociala. Uneori, pentru a genera dezvoltare sociala, interdependenta se extinde la nivel de supra-sistem - relatia sistemului (cel national) cu alte sisteme (mai ales in conditiile globalizarii si producerii unei parti din ce in ce mai importante a PIB in afara granitelor teritoriale). Dupa 1990, eliberarea unor subsisteme de controlul interventionist strict al statului a dus la o diferentiere structurala absolut necesara. Tranzitia de la o societate totalitara la una democratica gaseste unele subsisteme in faza de "copilarie" (dar a creat si noi sub-sisteme), insuficient maturizate, bazate pe "cautarea" unor cai de integrare cu alte subsisteme "mature" (functionale) sau "degenerate" (subsisteme semi-functionale care opun rezistenta la schimbare). Intr-un asemenea context este posibila aparitia unor perioade in care sistemul se afla in faza de supravietuire, urmand apoi crestere si pe masura ce se consolideaza si realizeaza specializarea functionala si interdependenta principalelor subsisteme vom avea de a face cu o orientare accentuata spre dezvoltare sociala.

C. Ajustare adaptativa: sunt dezvoltate noi mecanisme de integrare, coordonare si control pentru a incorpora problemele de integrare generate de diferentierea structurala. Acest tip de schimbare este cvasi-caracteristic dezvoltarii sociale, presupunand schimbari in modalitatea de organizare a sistemului si ajustarea performantelor acestuia.

Este cazul, de exemplu, sistemului de protectie sociala dezvoltat in Romania dupa 1990. Diferentierea structurala mai ales in ceea ce priveste structura ocuparii fortei de munca a facut ca grupuri sociale masive sa migreze masiv pe scala bunastarii. Saracia si problemele sociale asociate tranzitiei, au generat necesitatea dezvoltarii unor mecanisme de suport si raspuns adecvat care s-au cristalizat in timp prin ajustare adaptativa, sprijinind procesele de incluziune si dezvoltare sociala.

D. Schimbare structurala - este cea mai putin obisnuita/ frecventa schimbare si apare atunci cand se modifica substantial elemente cheie ale sistemului - cum ar fi valori culturale de baza, obiective sociale de termen lung, distributia bunastarii. Schimbarea structurala nu este in mod specific asociata (cel putin intr-o prima faza) cu dezvoltarea sociala, ea poate aduce sistemul chiar in haos, in faze de supravietuire sau crestere nediferentiata pe orizontala.

Loviturile (militare) de stat pot arunca societatile in situatii de degringolada si dezorganizare sociala profunda, stopand eventualele procese de dezvoltare sociala. In general insa, societatile cu democratii stabile au dezvoltat mecanisme de integrare, negociere si control a tensiunilor sociale. Cu alte cuvinte, asemenea forme (violente) de schimbare sociala sunt putin probabile in societati care au atins un nivel inalt de dezvoltare sociala in special in planul democratiei, dialogului social si respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Schimbarea valorilor culturale, democratizarea vietii sociale, constientizarea importantei sprijinirii proceselor de incluziune sociala a tuturor grupurilor sociale (unitate in diversitate) au reprezentat factori fundamentali in cea de-a doua jumatate a secolului XX in generarea unor schimbari structurale fundamentale avand ca obiectiv central dezvoltarea sociala.

Exista o serie de elemente universale evolutioniste care sunt evidente in procesul de tranzitie de la societatile pre-moderne la cele moderne (acestea descriu modernismul dar nu il si explica), caracterizate de propensiunea spre dezvoltare sociala, si care genereaza, in contexte si momente diferite, evolutii diferite (supravietuire crestere dezvoltare): stratificarea sociala; organizarea birocratica; legitimarea culturala pentru aranjamentele structurale existente; banii, economia si piata; generalizarea normelor/ valorilor/ drepturilor sociale universale; asociatiile democratice (democratizarea vietii sociale).

T. Parsons (1937) a dezvoltat o teorie voluntarista a actiunii sociale care este originata in norme si limitata de valori. Oamenii iau decizii dar sunt constransi de ordinea normativa si conditiile situationale in realizarea de actiuni unitare/ coerente, sustine Parsons. Aceasta acceptiune este in linie cu modelul lui K. Popper (1972) al cauzalitatii sociale si face apel la "logica situationala" pentru a analiza actiunile si deciziile actorilor individuali, constransi de traditii si de institutii. Aceste constrangeri blocheaza in unele situatii diferite posibilitati de generare a dezvoltarii sociale ca urmare a tranzitiei lente a valorilor si rigiditatii normelor. Actiunea sociala sta la baza schimbarii sociale voluntare cu valoare de dezvoltare sociala. Parsons arata ca exista patru componente fundamentale ale unei actiuni: 1. Existenta unui actor care intentioneaza sa intreprinda o actiune; 2. Actiunea este orientata catre un anume "final", fixat ca obiectiv de atins; 3. Se desfasoara intr-o situatie/ cadru ce contine i) conditii, pe care actorul nu le poate controla si ii) mijloace, pe care actorul le poate controla; 4. Norme si valori care modeleaza alegerea mijloacelor si a "finalurilor". Complexitatea actorului (organizare interna si relatii cu exteriorul) (1) influenteaza si modeleaza "finalurile" in diferite grade (2), in functie de imuabilitatea conditiilor (3i) si capacitatea acestuia de a implica si controla mijloace cat mai eficace (3ii). Orientarea spre supravietuire, crestere sau dezvoltare poate fi determinata obiectiv dar si influentata de norme si valori (4) care sunt determinantii orientarii spre dezvoltare. Asemenea actiuni sunt in cvasi-majoritatea lor unitare (coerenta interna).

Urmatoarea intrebare este daca aceste actiuni unitare sunt conectate intre ele, o asemenea conexiune creand premisele dezvoltare sociala In acest sens Parsons dezvolta o noua teorie - teoria asupra societatii - in care analizeaza relatiile cauzale dintre diferitele parti ale sistemului social, si arata ca acestea sunt mult mai complexe decat considera cei mai multi cercetatori si inalt inter-relationate. Pornind de aici, preocuparea sa majora se refera la integrarea partilor, el vazand societatea ca un sistem in echilibru (ce tinde permanent spre o stare de echilibru). Data fiind aceasta perspectiva, ce tine de fapt societatea impreuna/ legata? Ce o face sa revina la parametrii de echilibru dupa un dezastru? Desigur ca functiile diferite pe care le indeplineste fiecare componenta a sistemului si interdependenta acestora reprezinta un factor important, functia fiind definita drept 'un complex de activitati orientate catre atingerea/ satisfacerea unei nevoi a sistemului". Insa factorul determinant rezida in "constiinta colectiva" durkheimiana, acel sentiment al solidaritatii, pe care Parsons il denumeste sistemul de valori.

Parsons a identificat o serie de  probleme pe care toate organizatiile sau sistemele sociale trebuie sa le rezolve in scopul primar al supravietuirii si cel final al dezvoltarii, pe care le-a denumit imperativele functionale AGIL: i. Adaptarea la mediu; ii. Atingerea obiectivelor; iii. Integrarea sistemului; iv. Acceptarea si sustinerea valorilor.

i. Adaptare. Sistemul trebuie sa faca fata situatiilor externe, trebuie sa se adapteze la mediu si sa-l transforme in conformitate cu propriile nevoi. Cu alte cuvinte sa ia resurse din mediul inconjurator si sa le distribuie in sistemul institutiilor economice (supravietuire si crestere).

ii. Atingerea obiectivelor (Goal attainment) Sistemul trebuie sa defineasca, prioritizeze si sa atinga obiective primare/ de baza legate de institutiile politice responsabile cu organizarea sociala (crestere si creare de premise pentru dezvoltare sociala).

iii. Integrare. Sistemul trebuie sa reglementeze (inter)relatiile dintre partile componente; presupune coeziune sociala si control si integrarea membrilor/ partilor in relatii armonioase (crestere si dezvoltare sociala).

iv. Acceptarea si sustinerea valorilor (Latent pattern maintenance-tension management) 'un sistem trebuie sa furnizeze, mentina si sa reinnoiasca atat motivatia indivizilor cat si modelele culturale ce creeaza si sustin motivatia". Actorii trebuie sa mentina modelele valorice din interiorul sistemului si sa realizeze managementul tensiunilor interne astfel incat membrii reusesc sa mentina valorile transmitand modelele culturale (dezvoltare sociala durabila).

A1.2 Gerhard Lenski

Un alt aspect important este constituit de relatia dintre stratificarea sociala si mecanismele de promovare a dezvoltarii sociale (in special in sensul redistributiei bunastarii prin mecanisme institutionale - publice, private, ale societatii civile - si accesului egal la oportunitati, cu alte cuvinte incluziune sociala, vezi si ). Anumite procese de stratificare sociala tind sa fie disfunctionale si sa blocheze/ limiteze procesele de dezvoltare sociala. Una dintre caracteristicile esentiale ale unei societati ce promoveaza dezvoltarea sociala este redistributia bunastarii. Intrebarea la care trebuie oferit un raspuns este "ce primeste fiecare individ si de ce". Gerhard Lenski (1966, 1970) a dezvoltat o teorie a stratificarii sociale bazata pe procesul de (re)distributie in societatile umane, proces prin care sunt distribuite bunurile rare.

Teoria lui Lenski se bazeaza pe evolutia si analiza practicilor distributive institutionalizate in cadrul sistemelor sociale, pe care le imparte in societati bazate pe vanatoare si cules roadele naturii, horticole simple, horticole avansate, agrare si industriale. O parte din aceste idei sunt dezvoltate de Lenski in Human Societies (1970) in care defineste societatea ca pe o entitate caracterizata de cinci elemente: 1. este distincta din punct de vedere teritorial; 2. este alcatuita dintr-o singura specie; 3. are o structura organizationala prin intermediul careia membrii societatii interactioneaza amplu, constant si respectand anumite reguli; 4. ca forma de organizare, o societate supravietuieste pe baza unei interdependente relativ crescute intre membrii ei pentru a indeplini diferite roluri si functii care vin in intampinarea si satisfacerea nevoilor intregii societati; 5. o societate isi mentine independenta in fata constrangerilor externe de orice fel . Definitia care deriva de aici (si in acelasi timp conditiile necesare pentru ca o societate sa existe) este aceea ca o societate exista in masura in care o populatie stabila teritorial, apartinand unei singure specii, mentine legaturi de asociere si interdependenta intre membrii ei si se bucura de autonomie (Lenski, 1970). O asemenea abordare evolutionista a societatii si a functiilor acesteia arata ca societatile au trecut printr-un proces de adaptare si diferentiere structurala interna cunoscand diferite etape de dezvoltare (intr-un sens primar al termenului) in incercarea lor de a supravietui, creste si a se dezvolta. Modalitatea din ce in ce mai complexa de organizare reprezinta elementul esential in lupta pentru supravietuire, asa cum o serie de trasaturi individuale - viteza, inteligenta, forta - au facut diferenta in dominarea celorlalte specii de catre om. Pe baza acestor idei, Lenski construieste o teorie a dezvoltarii sociale care este dependenta de intelegerea societatilor umane ca parte a unei lumi biologice complexe si a influentelor sale, un "eco-socio-sistem" in care componenta sociala este dominanta prin capacitatea ei de transformare a celorlalte componente, dar si limitata si responsabila.

A2. Neo-functionalism

Neo-functionalistii sustin ca societatea este un sistem de management al tensiunii/ conflictului (tension-management system) - societatea nu este un sistem in echilibru, ci unul care incearca permanent sa-si ajusteze starea de echilibru. Daca in sistem isi fac aparitia tensiuni sau dezechilibre (acestea sunt prezente permanent, semnificativa este magnitudinea lor), prin modul lui de organizare sistemul va initia actiuni compensatorii, de ajustare sau de contrabalansare a acestor dezechilibre, iar schimbarea va fi limitata la o serie de structuri/ functii / trasaturi interne; daca aceste tensiuni sunt foarte severe sau dureaza in timp, atunci actiunile de ajustare a sistemului nu pot compensa schimbarile initiate/ produse si sistemul (sub-structuri, functii) va fi semnificativ modificat sau chiar distrus si intreaga lui organizare se schimba. Integrarea sub-structurilor si a sistemului in macro-environment este o ideea centrala in cadrul acestei abordari.

Neo-functionalismul vede integrarea ca un proces inevitabil mai degraba decat o stare dezirabila care poate fi/ este promovata de elitele politice si tehnocrate ale statelor implicate in procesul de integrare. Insa procesul de integrare regionala vazut ca un proces liniar, evolutiv, face imposibila explicarea unor (eventuali) pasi inapoi (si de ce nu, chiar posibila dezintegrare).

A2.1. David Mitrany si Philippe C. Schmitter

David Mitrany[5] este cel care a pus bazele unei teorii integrative in cadrul neo-functionalismului (anii 1960-70) (Mitrany, 1994), dezvoltata ulterior de Ernst B. Haas (1968) si este o teorie a integrarii regionale (cu referire la integrarea europeana). Principiul central sustine cooperarea internationala (si nu doar cea economica) ca cel mai bun mijloc de a diminua relatiile antagonice/ conflictuale de la nivel mondial.

O asemenea cooperare bazata pe integrare creeaza premizele unei dezvoltari sociale uniforme la nivelul noilor entitati politice nou create. Pentru realizarea cu succes a integrarii, au fost definite ca fiind necesare o serie de conditii: a) toti membrii comunitatii reprezinta democratii autentice (statele europene); b) cetatenii lor se bucura de libertatea de a se organiza colectiv la nivel national sau supranational; c) beneficiile rezultate in urma integrarii sunt uniform distribuite in timp si spatiu (printre membrii entitatii politice); d) aspectele referitoare la securitatea externa a regiunii sunt asigurate de organisme internationale; e) schimbarile inregistrate la nivel national, in ceea ce priveste orientarea noilor guverne si a elitelor, precum si coalitiile socio-economice care le-au sprijinit sa ajunga la putere, pot bloca sau chiar anula acordurile anterior stabilite (vezi presiunile asupra Austriei cand a venit la putere dreapta radicala) si in consecinta trebuie sa existe mecanisme externe care sa poata regla asemenea situatii; f) dezvoltarea regionala trebuie sa aiba o raspandire uniforma (suport pentru tarile mai putin bogate). (Philippe C. Schmitter, 2002).

Exista insa numeroase critici la adresa neo-functionalismului si a teoriei integrarii, in sensul de a putea explica directiile de dezvoltare actuala, mai ales ca urmare a focalizarii pe proces si nu pe rezultatul final (ce urmeaza sa se obtina). Mai mult decat atat uneori s-a evitat chiar in mod constient sa se specifice cu acuratete ce efecte vor produce aceste ipotetice schimbari cu privire la integrarea institutiilor regionale si rolul lor in coordonarea proceselor de dezvoltare.





Schmitter (2002) arata ca "nici o teorie a integrarii regionale nu a fost atat de gresit inteleasa, caricaturizata, ridiculizata, dovedita ca fiind gresita si respinsa atat de frecvent si hotarat cum a fost neo-functionalismul". Principalele critici se refera la: pierderea sensului initial de ajustare automata si unidirectionalitate si proliferarea unor "traiectorii potentiale", dar acesta pare sa fie un rezultat logic si chiar dezirabil in conversia constantelor incluse in politica lui "taken-for-granted" spre variabile specifice politicii "should-be-taken-into-consideration".

Mai mult decat atat Schmitter (2002) arata ca "orice teorie comprehensiva a integrarii poate fi potential o teorie a dezintegrarii". O asemenea teorie trebuie nu doar sa explice:

de ce tarile decid sa-si coordoneze eforturile in foarte multe directii (economic, social, politic, cultural) si sa delege din ce in ce mai multa autoritate unor institutii comune, supranationale (Strasbourg, Brussels), ci de asemenea sa explice

de ce unele nu doresc acest lucru si nu fac acest lucru (UK nu a trecut la moneda Euro, tratatul de la Maastricht etc., problemele legate de votarea Constitutiei Europene), sau facand totusi acest lucru ei decid sa se retraga / sa renunte la o serie de acorduri anterioare (Philippe C. Schmitter, 2002).

A2.2. Societatea ca un sistem de management al tensiunii/ conflictului (Tension-management system)

- societatea nu este un sistem in echilibru; daca in sistem isi fac aparitia tensiuni sau dezechilibre, prin modul lui de organizare sistemul va initia actiuni compensatorii, de ajustare sau de contrabalansare a acestor dezechilibre, iar schimbarea va fi limitata la o serie de structuri/ functii / trasaturi interne; daca aceste tensiuni sunt foarte severe sau dureaza in timp, atunci actiunile de ajustare a sistemului nu pot compensa si sistemul (sub-structuri, functii) vor fi semnificativ modificate sau chiar distruse si intreaga lui organizare se schimba.

Neo-functionalismul vede integrarea ca un proces inevitabil mai degraba decat o stare dezirabila care poate fi/ este promovata de elitele politice si tehnocrate ale statelor implicate in procesul de integrare. Insa procesul de integrare regionala vazut ca un proces liniar, evolutiv face imposibila explicarea unor (eventuali) pasi inapoi (si de ce nu, chiar posibila dezintegrare).

A3. Perspectiva critica

Teoria functionalista si neo-functionalista opereaza in principal cu un tip de schimbare evolutionista graduala, putin capabila sa explice transformarile revolutionare, fundamentale, rapide, sau manifestarea unor noi valori, fundamental diferite/ revolutionare. Dezvoltarea sociala nu este intotdeauna graduala/ liniara ea putand fi atat rezultatul unui progres linear si in modul de organizare a sistemului social (de ex. organizare pe principiul solidaritatii si cetateniei sociale) cat si al unor procese non-conventionale pentru functionalism. In plus, sursele de tensiune ce se manifesta in cadrul sistemului sunt relativ ambigue, aparitia lor este uneori inexplicabila, sau explicabila doar daca ele sunt exogene in origini. Schimbarea nu este intotdeauna buna, asa cum o vede functionalismul si neo-functionalismul, pentru care modernismul este un trend benevolent. Cresterea sistemului social produce inevitabil diferentiere si problemele de o complexitate din ce in ce mai mare stimuleaza schimbarea adaptativa cu generarea unor noi mecanisme de control si coordonare.

Teorii specifice ale dezvoltarii sociale

In literatura de specialitate sunt consacrate patru mari teorii ale dezvoltarii sociale: 1) teoria modernizarii; 2) teoria dependentei; 3) teoria sistemului mondial modern; 3) teoria globalizarii.

1. Teoria modernizarii

Teoria modernizarii a aparut in anii 1950 fiind favorizata in opinia lui Alvin Y. So (1992; 2005) de 3 factori: 1. castigarea statutului de superputere de catre SUA; 2. extinderea lumii comuniste si dominatia acesteia de catre URSS (ca superputere); 3. dezintegrarea imperiilor europene coloniale in Asia, Africa si America Latina ce a dus la aparitia unor noi state, in cautarea unui model de dezvoltare pentru a-si promova economiile nationale si a dobandi independenta politica.

Teoria modernizarii incearca sa explice dezvoltarea sociala (dezvoltare = modernizare) avand in vedere doua acceptiuni complementare a) schimbare sociala progresiva, directionata si b) efortul intreprins de tarile subdezvoltate pentru a depasi decalajul ce le separa de tarile dezvoltate occidentale.

Aceasta teorie sustine ca societatile moderne sunt mult mai productive iar persoanele aflate in nevoie beneficiaza de o redistributie a bunastarii. Organizarea si mobilizarea politica la un nivel superior de complexitate si reprezentativitate constituie, de asemenea, un factor cheie in declansarea proceselor de dezvoltare sociala. J. Coleman (1990) subliniaza ca societatile moderne sunt caracterizate de trei trasaturi fundamentale: a) diferentierea structurii politice (pornind de la ideea lui Smelser de diferentiere structurala); b) secularizarea unei culturi politice cu accent pe egalitate, care c) sporeste capacitatea de organizare politica a unei societati. Coleman arata ca sistemele politice ale societatilor moderne au o capacitate mai mare de a face fata si integra valori precum identitatea nationala, legitimitate, participare si (re)distributie decat societatile traditionale.

Principalele asumptii ale teoriei modernizarii sunt: 1) Modernizarea este un proces realizat in trepte/ stadii succesive (a se vedea teoria lui Rostow); 2) Modernizarea este un proces de omogenizare (a se vedea teoria convergentei); 3) Modernizarea este un proces de europenizare si americanizare (aceste societati au avut o crestere economica constanta si o stabilitate a democratiilor, sunt luate ca model sau se impun drept model); 4) Modernizarea este un proces ireversibil si "contagios" - odata pornit el nu mai poate fi oprit si este luat drept exemplu de societatile subdezvoltate si in curs de dezvoltare.

De aici deriva alte caracteristici: modernizarea este un proces progresiv "care pe termen lung nu este doar inevitabil dar este si dezirabil" [.] fiind "o schimbare evolutionista si nu una revolutionara" (Reyes, 2001).

Tributara paradigmei functionaliste, teoria modernizarii are atat puncte tari cat si puncte slabe. Criticile cele mai dure subliniaza ca: a) dezvoltarea nu este in mod necesar un proces unidirectional, ci se poate realiza pe mai multe cai/ directii; b) singurul model de dezvoltare considerat valid este cel american/ vest-european, fapt contrazis de cazul Coreei si al Taiwan-ului ("tigrii asiatici") care au cunoscut un nivel ridicat de modernizare/ dezvoltare sub dominatia unor regimuri puternic autoritariste si nu democratice; c) valorile traditionale (conservatoare) nu blocheaza in mod necesar procesul de modernizare, il pot doar incetini, dar de asemenea pot contribui la coeziunea sociala ca fundament al solidaritatii sociale ("operationalizata" in societatea moderna sub forma cetateniei sociale ce sta la baza redistributiei bunastarii); valorile moderne si cele traditionale nu sunt conflictuale, deci nu se exclud reciproc (cazul Japoniei este cel mai elocvent - de exemplu traditionala loialitate japoneza fata de senior/ imparat poate fi transformata in loialitate fata de firma).

La baza acceptiunii dezvoltarii sociale ca schimbare sociala progresiva (teoria modernizarii) stau o serie de caracteristici economice specifice unor perioade istorice, economice si sociale, si a fost fundamentata de W.W. Rostow (1960). Aceste trasaturi economice caracterizeaza toate societatile umane, fiind posibil sa le identificam si incadram intr-una din urmatoarele cinci categorii: 1. societatea traditionala, 2. aparitia preconditiilor desprinderii, 3. desprinderea (take-off), 4. drumul spre maturitate, 5. societatea de consum (o a sasea etapa este identificata de Voicu (2002) drept "societatea post-consumerista")[6].

Ca urmare a limitelor tehnologice in cresterea productivitatii si dominantei sectorului agricol in sistemele economice traditionale dezvoltarea a fost putin posibila si extrem de lenta (chiar daca temporar au avut loc cresteri economice, ele erau rapid inlocuite de perioade de descrestere ca urmare a secetei, razboaielor, molimelor/ epidemiilor etc. - J. Gimpel, 1983). Pamantul necesar activitatilor agricole, ca principal mijloc de productie, a fost determinantul principal in structurarea claselor sociale si a unei mobilitati verticale limitate a acestora (vezi si Lenski, 2002) ceea ce a dus la o stagnare prelungita. Mai mult, arata Rostow (1960), sistemul de valori al acestor societati a avut la baza ceea ce s-ar putea numi un fatalism pe termen lung, mai precis asumptia potrivit careia paleta perspectivelor ce se deschid in fata nepotilor unui individ sunt aproape exact aceleasi pe care le-au avut si bunicii acestuia. Cu alte cuvinte conditiile sociale si politice, ca si cele economic-tehnologice limitate au blocat posibilitatile oamenilor de a manipula si controla in mod continuu mediul inconjurator in scopul de a obtine crestere economica - preconditie a dezvoltarii.

Pre-conditiile desprinderii sunt structurate in secolele XVII-XVIII ca urmare a transpunerii in plan economic a diferitelor inventii si cuceriri tehnologice (revolutia industriala), ce au dus la cresterea productivitatii muncii, crestere economica, extinderea comertului, industrializare si crestere in complexitate (incepe sa se produca "diferentierea structurala" definita de N.J. Smelser). Configurarea noilor manufacturi si industrii a generat procesul specializarii functionale si diviziunii sociale a muncii ceea ce a dus la dezvoltarea educatiei sub multiple forme. Rolul traditional al familiei se schimba, se produce o externalizare a functiilor gospodariei/ familiei/ locuintei (in special pe dimensiunile educationala-socializare si cea economica) si se creeaza noi conditii pentru mobilitatea verticala, iar statusul incepe sa fie dobandit si nu atribuit. Productivitatea economica este insa redusa, limitata inca de dominarea metodelor traditionale, de structurile si valorile sociale invechite, si de organizarea politica deficitara.

Desprinderea are la baza normalizarea cresterii economice ca trasatura comuna, dublata de coagularea intereselor economice, sociale si politice in structuri institutionalizate ce au dus la un nivel superior de organizare sociala si politica si la crearea statelor moderne. Desprinderea este caracterizata de extinderea sectorului industrial ce a generat profituri imense reinvestite in acest sector. Creste masiv cererea de forta de munca in industrie si se naste un ciclu al cresterii economice. Consecutiv apare si o imbunatatire a nivelului de bunastare economica a unei parti importante a populatiei, ce favorizeaza mobilitatea verticala si genereaza noi structuri sociale complexe. Educatia joaca un rol extrem de important in aceasta etapa prin dezvoltarea sa institutionala. Rostow (1960) arata ca Marea Britanie s-a "desprins" imediat dupa 1783, Franta si SUA doar cu 2-3 decenii inainte de 1860, Germania putin inainte de 1875, Japonia dupa 1875, Rusia si Canada in primul deceniu al secolului XX, in timp ce China si India abia dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Drumul spre maturitate reprezinta o continuare a cresterii economice si dezvoltarii tehnologice, cu accent pe eficienta procesului de productie, schimbarea vechilor valori si institutii cu unele noi, adaptate noilor structuri organizationale si sociale care sa sustina procesul de crestere. Un asemenea proces dureaza cca. 40 de ani de la momentul incheierii "desprinderii". Maturitatea este stadiul in care o economie demonstreaza ca are capacitatea de a depasi faza desprinderii (si sectoarele industriale respective) si de a absoarbe si aplica eficient noi(le) tehnologii asupra prelucrarii unei game largi de materii prime. "Acesta este stadiul in care o economie demonstreaza ca are cunostintele antreprenoriale si tehnologice necesare de a produce daca nu totul, atunci orice alege sa produca".

Societatea de consum are la baza extinderea sectorului economic industrial dar mai ales a serviciilor. Doua aspecte sunt insa determinante: in primul rand - cresterea venitului pe cap de locuitor ce a dus la cresterea independentei unei importante parti a populatiei asupra unor contingente clasice (alimente, imbracaminte, locuinta); in al doilea rand - ponderea populatiei salariale a crescut masiv, ceea ce a dus nu doar la cresterea populatiei urbane ci a celor care lucreaza in servicii/ administratie/ birouri si a salariatilor cu inalta calificare din industrie. Productivitatea ridicata a muncii, productia de serie, mass-media, procesele educationale, mobilizarea politica si civica - sunt elemente esentiale ale societatii de consum. Statul se reorganizeaza si restructureaza, creste in complexitate si dezvolta sub-sisteme specifice precum statul bunastarii alocand resurse importante sistemului de securitate sociala. In acest punct avem de a face cu o societate moderna, in care, asa cum afirma Rostow, elementul decisiv la constituit automobilul ieftin, accesibil unei mari parti a populatiei, ce a schimbat si remodelat asteptarile populatiei.

Abordarea lui Rostow este una facuta sub auspiciile functionalismului, fiind evolutionista in origini si atribuind progresului tehnologic rolul dominant in procesul de modernizare (inteles ca dezvoltare). Dezvoltarea necesita investitii majore de capital, iar pentru a facilita cresterea in statele in curs de dezvoltare trebuie create o serie de premise (economia trebuie sa atinga stadiul 2). Pentru Rostow, formarea capitalului si procesul de economisire/ acumulare sunt centrale si stau la baza cresterii economice si apoi a dezvoltarii. Cheia dezvoltarii o constituie mobilizarea economiilor rezultate din profiturile anterioare, pentru a genera noi investitii ce vor declansa o auto-generare a cresterii economice si declansand ciclul dezvoltarii. In lipsa acestor economii o societate se poate bloca in stadiul 3.

Criticile la adresa modelului lui Rostow se refera indeosebi la dependenta unor determinati ai stadiului de dezvoltare economica a unei tari, acestia fiind calitatea si cantitatea resurselor, tehnologiile de care dispune societatea respectiva si structura institutionala a tarii respective. Daca ne limitam la explicarea experientei tarilor vestice, teoria lui Rostow este in mare parte valida. Pentru alte tari din alte regiuni ale lumii, cu culturi diferite si conditii sociale istorice diferite, care au experimentat o modernizare redusa, teoria lui Rostow este puternic limitata.

O a doua acceptiune a dezvoltarii sociale in viziunea teoriei modernizarii se refera la efortul intreprins de tarile subdezvoltate pentru a ajunge la acelasi nivel de bunastare ridicat ca societatile din Vest. Este si cazul Romaniei (Zamfir, 2006) care dupa 1848, dar mai ales dupa instalarea lui Carol I de Hohenzolern-Sigmaringen pe tronul Romaniei, se inscrie intr-un program de dezvoltare sociala planificat, menit sa reduca decalajul ce ne separa de tarile occidentale (Larionescu, 2006:31). Experimentul comunist romanesc este un alt exemplu bun de dezvoltare sociala, dar fundamental diferit - prin mijloacele folosite - de programele de dezvoltare sociala ale tarilor occidentale dezvoltate, sau ale celor subdezvoltate din Africa si America Latina. Programele de dezvoltare sociala de initiate in Romania - fie ca vorbim de sfarsitul secolului XIX si de perioada interbelica, fie ca vorbim de experimentul comunist - se inscriu masiv pe linia dezvoltarii sociale ca modernizare.

Dezavuata in anii '60, teoria modernizarii a fost recent reluata, dar tot din perspectiva (neo)functionalista: traditia nu mai reprezinta un obstacol ci un factor aditional al dezvoltarii; teoretizarea nu mai este abstractizata ci are la baza noi studii de caz realizate in context istoric; dezvoltarea nu mai este vazuta ca fiind unidirectionala ci multidirectionala; factorii externi si conflictul nu mai sunt neglijati ci detin un rol important in explicarea dezvoltarii multidirectionale.

2. Teoria dependentei

Asa cum arata Voicu (2002), teoriile dependentei au furnizat o explicatie al­ter­nativa comparativ cu cele ale dezvoltarii sociale ca pro­ces de modernizare (indeosebi prin industrializare). Punctul critic de pornire a fost incapacitatea teoriei modernizarii de a explica diferentele de dezvoltare dintre tarile avansate si cele subdez­voltate.

Bazele teoriei dependentei se regasesc in analiza situatiei Americii Latine facute la initiativa ECLAC[7] in anii 1950 facuta de pe pozitiile paradigmei conflictualiste (neo-marxism). Reyes (2001), pe baza dezvoltarilor lui Dos Santos (1971), arata ca teoria dependentei combina o serie de elemente derivate din neo-marxism cu altele derivate din teoria economica a lui J.M. Keynes.

Asa cum arata Badescu (2006:52) "[t]eza teoriilor dependentei (sau a capitalismului dependent) evidentiaza [.] asocierea influentei externe cu subdezvoltarea si cu starea de colonialism mental (a gandi prin imitatie), nu cu dezvoltarea". Mai precis tarile dezvoltate ("metropola" sau "centrul" - tari colonizatoare, "capitale" ale unor imperii) impiedica dezvoltarea independenta a tarilor subdezvoltate foste colonii ("sateliti" sau "periferia") creandu-se in fapt o dependenta economica, un cerc vicios, in care periferia furnizeaza materie prima (ieftina) si primeste in schimb produse tehnologice finite (scumpe) pe care nu le poate produce la nivel national din cauza (intretinerii) subdezvoltarii. In acest sens Dos Santos (1971) afirma ca dependenta satelitilor de fosta metropola este una tripla: industriala (ca suport pentru crearea PIB), financiara/ capital si tehnologica, cea mai problematica fiind ultima. Voicu (2002) arata ca si dupa obtinerea independentei si suveranitatii politice, dependenta de metropola a fostelor colonii s-a perpetuat, din cauza situatiei monopoliste existente atat pe pietele de desfacere, cat si in ce priveste importul.




Cei mai reprezentativi teoreticieni ai acestui model de explicare a dezvoltarii sociale sunt: Andre Gunder Frank, Theotonio Dos Santos, Fernando Henrique Cardoso, Edelberto Torres-Rivas, Samir Amin si Raul Prebisch, acesta din urma fundamentand teoria dependentei. Prebisch (1950) propune un nou model de dezvoltare (focalizat pe America Latina) ce avea la baza cateva elemente necesare pentru a crea (pre)conditiile dezvoltarii unei societati: a) controlul ratei de schimb valutar, in care guvernul sa puna accent mai degraba pe politica fiscala decat pe cea monetara; b) implicarea mult mai masiva a structurilor publice (centrale si locale) in procesele de dezvoltare nationala; c) crearea unui cadru suportiv pentru investitii, acordand un rol preferential capitalului national; d) permiterea intrarii de capital strain doar urmand prioritatile deja fixate prin planurile nationale de dezvoltare; e) promovarea cererii interne de o maniera mult mai eficace - in special in ceea ce priveste sustinerea pietelor interne ca baza pentru (re)intarirea procesului de industrializare; f) generarea unei cereri interne de bunuri si servicii mult mai mare prin cresterea salariilor, care se va resimti pozitiv prin cresterea cererii agregate pe pietele interne; g) dezvoltarea unor scheme si mecanisme publice eficace de acoperire cu servicii sociale, destinate in special celor in situatie de risc/ nevoie acuta, pentru ca acestia sa nu devina dependenti ci chiar sa devina competitivi.

In esenta, aceste elemente si principii propuneau "o strategie de dezvoltare a tarilor latino-americane axata pe reducerea importurilor de materiale prelucrate, prin inlocuirea acestora cu productia proprie, stimuland astfel industrializarea", insa "[i]nstabilitatea politica a tarilor latino-americane, dar si concurenta tarilor dezvoltate au facut ca proiectul ECLA sa esueze, desi a avut rezultate notabile in anii '60, indeosebi in Mexic si Brazilia" (Voicu, 2002).

A.G. Frank (1966, 1975) arata ca modelul de explicare a subdezvoltarii prin raportare la factori interni si ai dezvoltarii prin raportare la factori externi (specific teoriilor modernizarii) este eronat, deoarece, asa cum arata Badescu (Badescu 2006:53, apud So, 1990):

tarile lumii a treia nu pot niciodata sa mearga pe calea occidentala a dezvoltarii pentru ca au experiente pe care Occidentul nu le-a avut;

tarile occidentale, de pilda, n-au experimentat colonialismul, pe cand tarile lumii a treia au fost colonii ale celor occidentale;

experienta coloniala a alterat radical calea lor de dezvoltare.

Frank (1966) arata ca inferioritatea "periferiei" in raport cu "centrul" (pe dimensiunea productivitate economica, acumulare de capital si tehnologie), nu poate duce decat la o 'dez­vol­tare a subdezvoltarii' perpetua, prin migrarea con­tinua a resurselor (umane, capi­tal fi­nanciar, materii prime) dinspre "satelit" catre "metropola".

O alta forma de dependenta este subliniata de Cardoso (1972) si Cardoso & Falleto (1979) - cea a saracilor fata de bogati sau fata de suportul statului bunastarii, inegalitatea, saracia si excluziunea sociala a acestora accentuandu-se pe masura ce creste si decalajul dintre "centru" si "periferie". Apare astfel un cerc vicios in care inegalitatea sociala genereaza si in acelasi timp este cauzata de subdezvoltare, cu alte cuvinte un cerc al dublei dependente care face ca iesirea din subdezvoltare sa fie inalt problematica.

Criticii acestei teorii reclama faptul ca sustinatorii teoriei (sub)dezvoltarii sociale pe baza dependentei nu furnizeaza date empirice suficiente si coerente care sa sprijine concluziile formulate (ce se doresc a fi quasi-suficiente). Un alt aspect criticat face referire la argumentul teoriei dependentei cu privire la legaturile dintre corporatiile transnationale care ar fi doar in detrimentul statului si in beneficiul lor. In realitate, asemenea conexiuni si relatii de cooperare economica pot fi utilizate drept mijloace de transfer tehnologic care poate duce la dezvoltarea tarilor-gazda. Aici argumentul cel mai important are la baza exemplul dat de situatia actuala a SUA (ca superputere), dar care in trecut a fost de asemenea o colonie, ce a reusit insa sa rupa cercul vicios al (dezvoltarii) subdezvoltarii.

3. Teoria sistemului mondial modern

Aceasta teorie a fost promovata de Immanuel Wallerstein (1974, 1990) care avand ca baza teoriile dependentei, arata totusi ca acestea nu pot explica integral procesele de dezvoltare sociala ale "metropolelor" si cele de <dezvoltare a subdezvoltarii> caracteristice "periferiilor". Noile circumstante economice nationale create de procesele complexe de schimbare sociala (dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar analiza este realizata pe o perioada de 500 de ani, de la 1492 incoace) au facut ca sistemele financiare si de comert internationale sa fie mult mai flexibile, ingreunand si diminuand capacitatea guvernelor nationale de a controla aceste fluxuri. Wallerstein face referire in special la anii 1960 cand, teoretic, aparusera premisele ca tarile lumii a treia sa poata dezvolta mecanisme de crestere a standardului de viata si imbunatatire a conditiilor sociale pentru populatia autohtona. Aceste premise sunt caracterizate de urmatoarele trasaturi (So, 1990:46):

Tarile Asiei de Est (Tigrii Asiatici - Japonia, Taiwan, Korea de Sud, Hong Kong si Singapore) au continuat sa inregistreze cresteri economice substantiale, in ciuda dominantei istorice si a dependentei de economiile europene. Astfel, a devenit din ce in ce mai dificil de explicat miracolul economic asiatic prin prisma asa-numitului "imperialism manufacturier"[8].

Criza statelor socialiste - in special racirea relatiilor chino-sovietice, (semi)esecul Revolutiei Culturale Chineze, stagnarea economica a statelor socialiste si deschiderea graduala a acestora catre investitiile capitaliste - a pus oarecum capat miracolului socialist, vazut de teoreticienii dependentei ca si calea catre independenta economica si dezvoltare.

Criza SUA, in plan economic si social (pierderea razboiului din Vietnam, criza Watergate, esecul razboiului impotriva saraciei lansat de Lyndon Johnson, criza petrolului din 73-74, "stagflatia" anilor 70, deficitul bugetar urias etc. au constituit un puternic semnal de alarma cu privire la diminuarea hegemoniei americane in lumea capitalista.

De aici rezulta si principalele diferente intre teoria dependentei si cea privind sistemul mondial:

Teoria dependentei

Teoria sistemului mondial

1. Unitatea de analiza

Statul-natiune

Sistemul mondial/ lumea insasi

2. Metodologia de analiza

Modelul explicativ este unul structural-istoric bazat pe dezvoltarea si decaderea statului-natiune

Sustine ideea dinamicii istorice a sistemului mondial, dezvoltat pe baza unor trenduri seculare si in cicluri globale/ cicluri perechi / "cicluri Kondratieff" (Badescu, 2006:59)

3. Structura teoretica

Bi-modala: centru si periferie

Tri-modala: centru, semiperiferie si periferie.

4. Directia de dezvoltare

Procesul este in general dureros si distructiv pentru periferie

Exista posibilitatea "migrarii" in sus si in jos in cadrul economiei mondiale

5. Focalizarea cercetarii

Periferia

Centru, semiperiferie si periferie

6. Factori explicativi ai dezvoltarii

Localizeaza cauzele subdezvoltarii ca fiind externe

Localizeaza cauzele subdezvoltarii ca fiind interne

7. Implicatia doctrinara

Sustinerea protectionismului/ interventia puternica a statului

Sustinerea liberului schimb ca agent al difuziunii inovatiilor



Asa cum arata Voicu (2002) organizarea tri-modala este absolut necesara pentru a asigura echilibrul sistemului. "Necesitatea existentei statelor semi-periferice deriva din ratiuni politice (opereaza ca o 'clasa de mijloc', reducand posibilele tensiuni si polarizarea intre statele bogate si cele sarace), dar mai ales economice (mutarea tehnologiilor mai vechi in statele semi-periferice permite mentinerea tehnologiilor de varf in tarile centrale, astfel ca productivitatea muncii sa fie ridicata, permitand existenta unor salarii ridicate si evitarea crizelor politice interne si a recesiunii)."

Redistribuirea bunastarii devine un mecanism secundar (cel principal fiind efortul individual in cadrul pietei libere) esential care genereaza incluziune sociala si cresterea solidaritatii comunitatilor/ societatii ca si conditie esentiala pentru promovarea dezvoltarii sociale. In acest sens "[r]edistribuirea functioneaza ca mod de asigurare a indivizilor in fata riscului, prevenind crizele sociale si instabilitatea politica. Astfel, asigurarea functionarii eficiente a sistemului de securitate sociala constituie o conditie a ordinii sociale si a cresterii economice. Este motivul pentru care unii autori considera dezvoltarea sociala ca o doctrina a integrarii politicilor sociale si economice, in care ambele tipuri de programe sa fie considerate ca parteneri egali. [.] Dezvoltarea sociala este astfel menita sa asigure furnizarea nevoilor de baza pentru toti indivizii, strategiile dominante fiind planificarea si interventia statului." (Voicu, 2002).

Caracteristicile specifice asociate proceselor de dezvoltare sociala in cadrul teoriei sistemului mondial arata fara echivoc ca unitatea de analiza nu poate fi alta decat sistemul social (global) insusi, care in cele mai multe situatii transcede realitatile nationale. Este adevarat ca acesta poate fi studiat inclusiv la nivelul "micro", intern al unei tari, si de asemenea dintr-un unghi de vedere exterior, deoarece sistemul social poate cuprinde mai multe tari sau regiuni intregi. Tarile acestor regiuni pot fi insa inalt inegale ca nivel si posibilitati de dezvoltare economica si relatii de dependenta, drept pentru care tarile mai puternice incearca o expansiune a manifestarii relatiilor de putere asupra celor slabe. Asa cum arata Badescu (2006) "[e]xpansiunea implica deci, in mod necesar, o dezvoltare inegala si curiozitatea acestui sistem este ca insasi coeziunea lui presupune, se bazeaza, in ultima instanta, pe acest fenomen de dezvoltare inegala, adica pe o stratificare a economiei mondiale in centre, semiperiferii si periferii; in interiorul ariei centrale pe o diferentiere intre state, in cadrul statelor, intre regiuni, iar in cadrul regiunilor, intre oras si zona rurala etc."

Teoria sistemului mondial (ca si cea a dependentei din care deriva si pe care o dezvolta) vede dezvoltarea sociala dintr-un unghi pesimist, deoarece prapastia dintre centru, pe de o parte, si semi-periferie si periferie  pe de alta parte, se adanceste continuu si nu pot fi create mecanisme de crestere pentru tarile periferice sau semi-periferice.

4. Teoria globalizarii

Teoria globalizarii este derivata din teoria sistemului mondial modern si pune accentul pe integrarea globala a unor sisteme sociale complexe cu accent puternic pus pe mondializarea tranzactiilor economice ca motor al globalizarii. Pe langa globalizare economica, unul dintre cele mai importante aspecte se refera la globalizarea culturala precum si la cresterea imensa a posibilitatilor de comunicare in timp real la nivelul intregii lumi. De fapt, argumenteaza unii teoreticieni, cresterea frecventei si intensitatii schimburilor culturale face ca liantul destul de fragil setat de tranzactiile economice sa fie intarit, astfel incat sa putem vorbi de o lume interconectata si interdependenta (intr-un oarecare sens putem afirma ca ideea de ecumenopolis - orasul mondial - a lui C.A. Doxiadis este "materializata" in fenomenul de globalizare - vezi si

Caracteristicile specifice ale globalizarii fac referire la:

Dezvoltarea spectaculoasa a sistemelor de comunicatie si cresterea accesului la informatie, mileniul III aducand cu sine comunicarea globala, in care toate tarile interactioneaza din ce in ce mai frecvent si usor, nu doar la nivel guvernamental dar si la nivelul cetatenilor obisnuiti. La aceasta se poate adauga si cresterea spectaculoasa a posibilitatilor de transport de marfuri si persoane, inclusiv scaderea timpilor de acces.

Chiar daca exista o dezvoltare inegala a sistemelor de comunicatie (in tarile dezvoltate frecventa, intensitatea si volumul comunicatiilor - si implicit accesul la o varietate de informatii - fiind mult mai ridicate decat in tarile subdezvoltate), aceste mecanisme se raspandesc din ce in ce mai mult prin dorinta developerilor capitalisti de a cuceri noi piete. Un asemenea fapt nu poate duce decat la cresterea posibilitatilor, inclusiv pentru grupurile sarace, marginale, de a comunica, interactiona si deci a avea acces la informatii noi (si utile/ utilizabile) intr-un context supra-national.

Efectele comunicarii globale restructureaza sistemele sociale si se vad rapid in plan social, economic, politic si cultural la nivelul fiecarei natiuni. La nivel economic, de exemplu, cresterea accesului la tehnologie si informatie al micilor intreprinzatori creeaza un mediu economic nou, particular, in care tranzactiile economice capata, pe langa dimensiunea reala, o dimensiune virtuala data de noile mecanisme monetare si financiare (transfer electronic de bani, plati on-line pentru diverse servicii, receptionarea produselor comandate la mii de kilometri in 24/ 48 de ore etc.). Asemenea fenomene nu pot decat sa se constituie in paternuri de uniformizare culturala creand premisele pentru formarea unei culturi globale (Moore, 1993).

Chiar daca accesul minoritatilor (saraci/ cu acces limitat la resurse de putere) la mijloacele de comunicare si informare creste, acestea vor fi intotdeauna cu un pas inapoia elitelor economice si politice in aceasta noua lume a sistemelor de comunicare mondiala, atat din ratiuni economice cat si ca urmare a limitelor (structurale si individuale) in selectarea si exploatarea informatiilor disponibile. Elitele vor continua sa ia deciziile structurale la nivelul acestor tari, insa se creeaza premisele dezvoltarii societatii civile care poate exercita ample actiuni de lobby si advocacy.

Asemenea actiuni si alte elemente culturale vor influenta practic ce forma va lua structura sociala si care vor fi directiile de dezvoltare economica, cu implicatii la nivelul fiecarei tari asupra dezvoltarii sociale pe termen mediu si lung (imbunatatirea conditiilor sociale si a calitatii vietii).

Toate aceste elemente influenteaza, uneori diferentiat alteori difuz sau putin distinctiv, procesele de dezvoltare economica difuza dar si programele de dezvoltare sociala, de data aceasta nu doar la nivelul statului natiune ci la nivel regional si global.

Exista o serie de trasaturi comune intre teoria globalizarii si cea a modernizarii in incercarea amandurora de a explica dezvoltarea sociala. Cea mai importanta trasatura regasita in ambele teorii accentueaza un anume tip de "etnocentrism" - faptul ca directia ce trebuie imprimata este cea specifica proceselor de "americanizare"/ "europenizare" (in termeni de dezvoltare tehnologica si economica dar mai ales in termeni de promovare a valorilor specifice democratiilor occidentale). Pe aceasta coordonata exista insa si o diferenta semnificativa: teoria modernizarii este mult mai normativa subliniind foarte clar cum trebuie rezolvata problema dezvoltarii, in timp ce teoria globalizarii subliniaza dimensiunea pozitiva, dezirabila a procesului de globalizare, dar nu in mod necesar avand un caracter normativ (Portes, 1992, apud Reyes, 2001).

De asemenea, si teoria sistemului mondial are trasaturi comune cu cea a globalizarii, mai ales in ceea ce priveste unitatea de analiza care nu mai este statul-natiune (ca in teoria modernizarii si dependentei) ci lumea insasi. Diferenta in acest punct deriva din perspectiva ideologica si sociologica de abordare. In timp ce teoria sistemului mondial are la baza elemente neo-marxiste (conflictualism) ce accentueaza caracterul violent si revolutionar al transformarilor sociale necesare promovarii dezvoltarii sociale, teoria globalizarii isi trage seva din structuralism si functionalism sustinand ideea unei tranzitii graduale, progresive. Etzioni (2003) arata ca schimbarile graduale, pozitive dintr-o societate capata consistenta atunci cand marea majoritate a grupurilor sociale au capacitatea de auto-adaptare la inovatiile curente, in mod particular in sfera comunicarii culturale (globalizarea culturii/ cultura de masa).

Globalizarea nu are insa doar un trend pozitiv. Din ce in ce mai mult se discuta despre globalizarea saraciei si globalizarea problemelor sociale, ca efecte ale globalizarii economice, cresterii puterii corporatiilor transnationale si orientarii lor spre obtinerea unor profituri maxime, si slabirea mecanismelor institutionale de redistribuire dezvoltate de statul-natiune clasic.

O intrebare fundamentala apare in legatura cu necesitatea de a specifica nu doar trendurile globalizarii ci si cand se va incheia procesul de globalizare, cum va arata o lume complet globalizata, pentru ca, cel putin teoretic, la momentul respectiv vom avea o singura societate si cultura ocupand intreaga planeta. Sau poate ca nu? Este extrem de dificila o asemenea prognoza sociologica, mai ales fara a lua in considerare nivelurile inalte ale unor procese de diferentiere (mai ales culturala/ sociala, dar si politica si economica), multi-centricitate si fenomene imprevizibile, haotice. Diferentierea actuala limiteaza viteza unor procese de globalizare si la anumite niveluri o poate chiar bloca. De exemplu identitatea europeana este un construct dezirabil dar blocat la nivelul entitatilor nationale (vezi procesele dificile de creare a unei Europe sociale armonioase sau respingerea Constitutiei europene). Multi-centricitatea se refera la faptul ca centrele traditionale de putere - statul-natiune - devin fluide si isi pierd masiv din influenta si autoritate in fata noilor competitori reprezentati de firmele transnationale ale caror interese le transced pe cele ale statelor-natiune si cetatenilor lor. In fine, fenomenele haotice se refera la conflicte sociale masive, dezastre naturale (inclusiv epuizarea unor resurse non-regenerabile), descoperiri si inventii. Din ce in ce mai multe voci insa, arata ca globalizarea se refera la o serie de forte si factori ce actioneaza in afara controlului social, transformand lumea actuala intr-o maniera necontrolata cu consecinte nu doar negative ci si chiar ireparabile.

Fiind cea mai recenta teorie ce incearca sa explice dezvoltarea sociala si paternurile viitoare de manifestare, teoria globalizarii s-ar putea sa fie, ca si predecesoarele ei de altfel, "teoria la moda" in momentul actual. Anii 60 au adus teoria modernizarii si apoi teoria dependentei, anii 70 au adus teoria sistemului mondial modern, anii 80 au lansat teoriile post-modernizarii (cu un puternic input din partea cartii lui J.F. Lyotard - Conditia postmoderna), iar anii 90 aduc in prim plan teoria globalizarii. Acelasi lucru s-a intamplat cu "tranzitia" de la dezvoltare economica la dezvoltare sociala spre "dezvoltare sustenabila"; sau de la analiza diferitelor categorii de resurse la analiza "capitalului social" ca si resursa-cheie; sau mutarea discursului de la saracie la deprivare si excluziune sociala spre "incluziune sociala si societati coezive". Indiferent de teoriile folosite si de explicatiile furnizate, obiectivele pe termen lung ale dezvoltarii sociale vizeaza imbunatatirea calitatii vietii si bunastarea sociala a tuturor grupurilor sociale cu o componenta importanta referitoare la protectie mediului inconjurator, conservarea biodiversitatii si a multiculturalismului ca elemente fundamentale pentru o dezvoltare sociala sustenabila.



O sinteza interesanta este realizata in articolul "Functionalism (sociology) - Evolutionary Theory: A Response to Functionalist Challenges", http://en.wikipedia.org/wiki/Functionalism_(sociology)#Evolutionary_Theory:_A_Response_to_Functionalist_Challenges

Media schimbarii procentuale reale anuale a PIB/ PMN in Romania in perioada 1970-1980 a fost de 8,6%, in timp ce in intervalul 1980-1988 a fost de doar 4,7% (Dan, 2006).

A se vedea redistributia bunastarii bazata pe cetatenia sociala si solidaritate sociala, precum si "distributive justice" la J. Rawls, (1971).

Mondializarea/ globalizarea economica schimba insa intr-o mare masura aceste conditii.

David Mitrany s-a nascut in Romania in 1888, a urmat cursurile London School of Economics and Political Science in perioada 1912-1914; in timpul primului razboi mondial a lucrat pentru Legatia Romaniei la Londra. A publicat o serie de studii despre Romania: Rumania, her history and politics (1915), Greater Rumania: a study in national ideals (1917), The land and the peasant in Rumania: the War and agrarian reform, 1917-1921 (1930), The effect of the War in south eastern Europe (1936). Una dintre cele mai influente carti ale sale este The functional theory of politics (1975).

O trecere in revista a teoriei modernizarii in articole in limba romana gasim in lucrarile: Ilie Badescu (2006); Bogdan Voicu (2002); Iuliana Precupetu (2006).

ECLAC - Economic Commission for Latin America and the Caribbean. Initial comisia s-a numit ECLA - Economic Commission for Latin America

Martin Landsberg (1979) arata ca imperialismul manufacturier este o strategie de industrializare a tarilor din lumea a treia prin exportul de produse finite catre tarile dezvoltate, capitaliste). Martin Landsberg, 1979, Export-Led Industrialization in the Third World: Manufacturing Imperialism, in Review of Radical Political Economics, Vol. 11, No. 4.



loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Asistenta-sociala




MANAGEMENTUL SERVICIILOR DE ASISTENTA SOCIALA
PSIHOLOGIE SOCIALA APLICATA - INFLUENTA SOCIALA
Abordari conceptuale privind serviciile publice de sanatate si dezvoltarea sociala
Politici sociale in sec. XX
Tipuri de grupuri utilizate in asistenta sociala
SERVICII OFERITE FAMILIEI SI COPILULUI IN ROMANIA
METODE DE INVESTIGATII IN CAZUL COPIILOR INSTITUTIONALIZATI
Factori importanti pentru inceperea si derularea interventiei de grup
Asistenta sociala la nivelul comunitatii
Studiu de caz privind serviciile de sanatate din Resita, judetul Caras-Severin



loading...