Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Ca sa traiesti o viata sanatoasa. vindecarea bolilor animalelor, protectia si ingrijirea, cresterea animalelor, bolile animalelor


Alimentatie Asistenta sociala Frumusete Medicina Medicina veterinara Retete

Asistenta sociala


Index » sanatate » Asistenta sociala
» Excluderea persoanelor cu handicap


Excluderea persoanelor cu handicap




Universitatea Bucuresti

Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala

Modulul Politici Sociale in Administratie Publica

         Excluderea

  persoanelor

 cu  handicap.                      




Bibliografie

·        Livius Manea, Protectia Sociala a Persoanelor cu Handicap, Bucuresti, ed. “Casei de editura si presa < Sansa>”, 2000.

·        Legea  48/2002, publicat in Monitorul Oficial Partea  I, numarul 69/31.01.2002

Societatea romaneasca actuala este supusa unei eroziuni din ce in ce mai ample, care genereaza aparitia unor categorii sociale vulnerabile. Aceasta vulnerabilitate se inscrie pe o axa avand la un capat supravietuirea la limita nivelului de trai, iar la celalalt capat marea excludere sociala. Analiza contextului socio-economic din Romania poate oferi o serie de explicatii in legatura cu acest fenomen.

Nici un alt concept nu se coreleaza atat de strans cu cel de excluziune sociala cum este cazul celui de „dizabilitate”.

 Notiunea de handicap descrie rolul social atribuit persoanei cu deficienta sau dizabilitate, prin care aceasta este plasata ca  dezavantajata, comparativ cu persoanele obisnuite.

            Excluziunea sociala a persoanelor cu handicap nu inseamna doar un nivel redus al resurselor materiale, ci, mai ales, dificultatile sau imposibi-litatea lor de a participa in mod efectiv la viata economica, sociala, politica si culturala; in anumite privinte, mai inseamna alienare si distantare fata de societatea obisnuita.

Excluderea sociala este definita in termenii lipsei de acces sau ai accesului limitat la drepturile civile, politice, sociale, economice si culturale, reflectand, intr-o anumita privinta, standardele de viata si oportunitatile.

Dizabilitatea este unul dintre mijloacele semnificative de diferentiere sociala in societatile moderne, marcat substantial de influenta unor ideologii. Modul in care o societate exclude anumite grupuri sau indivizi implica procese de incadrare in categorii, punandu-se accentul pe aparitia si identificarea unor incapacitati, pe aspectele inferioare si inacceptabile ale unei persoane.

O dezbatere referitoare la excluziunea persoanelor cu handicap trebuie sa ia in considerare doua domenii esentiale, strans legate intre ele – educatia si munca –, intrucat, in principal, handicapul are semnificatia excluderii si marginalizarii in raport cu sistemul de educatie si cu piata fortei de munca.

Educatia persoanelor cu handicap s-a realizat o lunga perioada de timp, cu precadere, in forme segregate, ca educatie speciala, separata de cea obisnuita. Se considera ca numai in unitatile de educatie speciala pot fi create conditiile propice (din punct de vedere material, al pregatirii personalului, al dezvoltarii unor proceduri si standarde specifice) in vederea satisfacerii cerintelor educative speciale ale copiilor cu diferite tipuri de deficiente.

De-a lungul timpului, scoala si gandirea pedagogica au abordat in moduri diferite problematica educatiei copiilor cu dificultati de invatare. In prezent, la nivelul scolii si la cel al societatii, in general, se manifesta o larga varietate de atitudini, de la separare si segregare (izolare in raport cu contextele educationale la care au acces in mod obisnuit copiii), la acceptare, integrare si incluziune in diferite grade si modalitati. Cele mai frecvente atitudini fata de aceasta categorie de copii sunt dominate de stereotipuri avand conotatii negative, de subevaluare, argumentate, in mare masura, de lipsa de reusita determinata de un nivel redus al competentelor, al capacitatilor de invatare. Ei sunt considerati „copii cu probleme”, iar acest tip de rationament nu face altceva decat sa individualizeze acele probleme,

in conditiile in care, de cele mai multe ori, acestea nu sunt generate la nivel

individual, ci la cel al mediului scolar. Un astfel de stereotip, care antreneaza

serioase prejudicii este acela ca, „din cauza deficientelor, copilul nu poate face fata programei, nu poate fi integrat in invatamantul obisnuit”, sugerandu-se optiunea invatamantului special. O asemenea supozitie prezinta toate conditiile pentru a deveni „profetie autocreatoare”: din cauza credintelor si prejudecatilor referitoare la cei cu dificultati de invatare, astfel de persoane nu sunt stimulate adecvat, fiind private de oportunitatile necesare invatarii, ceea ce accentueaza deficitul perceput si etichetat initial, demonstrandu-se, astfel, caracterul „intemeiat” al credintelor initiale.

Este vorba de un veritabil „cerc vicios”, care se asociaza cu doua efecte:

– unul de etichetare, sugerand ca nu ar exista sanse de progres;

– celalalt de demobilizare a persoanelor din mediul de viata al copilului

(parintii, personalul didactic), care depun putine eforturi pentru a gasi caile





eficiente de a ajuta (pentru ca „toata lumea stie ca nu se poate, ca acei copii nu pot invata”).

In conditiile obisnuite de organizare scolara caracterizate de o programa, de regula, foarte incarcata, de un timp scurt de interactiune in clasa, de o insuficienta pregatire psihopedagogica sau de educatie speciala, apar numeroase obstacole in asigurarea unei invatari eficiente pentru fiecare copil. Spre exemplu, in Marea Britanie, inca din anul 1978 a fost pus in circulatie conceptul de „cerinte educationale speciale” („special educational needs”) ca urmare a raportului Warnock, in care se arata ca, la momentul respectiv, in conceptia celor care se ocupau de educatie se manifesta supozitia ca ar exista doua tipuri de copii – cei „normali” (integrati in invatamantul obisnuit) si cei „cu deficiente” (integrati in invatamantul special. Insa, atat cercetarea cat si practica aduc dovezi incontestabile ca nevoile umane sunt mult mai complexe decat sugereaza aceasta dihotomie. In documentul respectiv se estima ca un copil din cinci ar fi susceptibil sa necesite masuri educative speciale, adica, intr-o clasa de treizeci de elevi, aproximativ sase ar avea nevoie de masuri de educatie speciala la un moment dat al scolarizarii lor. Dezvoltarea si reforma sistemului de invatamant de la sfarsitul anilor 1960 si inceputul anilor 1970 au fost marcate de debutul unui proces de apropiere a educatiei speciale pentru copiii cu deficiente de caracteristicile educatiei obisnuite.

Aceste tendinte au fost determinate de mai multi factori:

– analiza critica a costurilor semnificativ mai ridicate ale educatiei de tip

segregativ;

– necesitatea punerii de acord a prevederilor legislative scolare cu spiritul

prevederilor referitoare la respectarea drepturilor omului;

– formularea si afirmarea principiului normalizarii, care a contribuit la

regandirea politicilor privind persoanele cu handicap.

Conceptia privind invatamantul integrat pentru copiii cu handicap a inceput sa fie transpusa in practica la inceputul anilor 1970, in tarile scandinave, in Italia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada, Australia si Israel. Concomitent, s-a produs o deplasare a accentului de la diagnosticul predominant medical, la evaluarea multidisciplinara si la interventia echipelor complexe de reabilitare.

Adoptarea unei serii de documente internationale a impulsionat semnificativ, initial, structurarea conceptiei cu privire la integrarea, apoi la cea privind incluziunea copiilor cu cerinte educative speciale. Iata cateva dintre acestea:

– declararea de catre Adunarea Generala a ONU a anului 1981 drept An

International al Persoanelor cu Handicap;

– declararea perioadei 1983–1992 ca Deceniul Persoanelor cu Handicap si

adoptarea Programului Mondial de Actiune printr-o Rezolutie a Adunarii Generale a ONU, unde se stipuleaza cu claritate necesitatea integrarii, a educatiei copiilor si persoanelor cu handicap, precum si universalitatea dreptului la educatie pentru aceasta categorie de persoane: „educatia persoanelor cu handicap trebuie sa se realizeze, pe cat posibil, in cadrul sistemului general de invatamant. Responsabilitatea pentru educatia acestora trebuie sa revina autoritatilor din domeniul educatiei si invatamantului, iar legislatia cu privire la invatamantul obligatoriu trebuie sa includa copiii cu toate tipurile si nivelurile de handicap”;

– adoptarea de catre Adunarea Generala a ONU a Conventiei cu privire la

drepturile copilului, unde se promoveaza cateva valori de baza referitoare la

tratamentul copiilor si la participarea lor in societate. Exercitarea drepturilor

fundamentale de catre copiii cu dizabilitati presupune ca acestia sa nu fie segregati, etichetati ori considerati „speciali”, intrucat astfel de reactii sunt de factura devalorizatoare, dezumanizanta;

– promovarea principiului „educatie pentru toti”, in cadrul Conferintei Mondiale a ministrilor educatiei desfasurata la Jomtiem, in anul 1990, unde s-a reafirmat necesitatea ca fiecare fiinta umana sa aiba acces la educatia de baza, asa cum se precizase in Conventia cu privire la drepturile omului;

– adoptarea Regulilor standard pentru egalitatea sanselor persoanelor cu

handicap de catre Adunarea Generala ONU, in anul 1993. In cadrul acestui

document se stipuleaza ca autoritatile din domeniul educatiei generale sunt

responsabile pentru educarea persoanelor cu handicap in contexte integrate.

Educatia pentru persoanele cu handicap trebuie sa fie o parte integranta a

sistemului national de planificare a educatiei, a dezvoltarii curriculare si a

organizarii scolare;

– adoptarea Declaratiei de la Salamanca, in anul 1994, unde s-a pus accentul

pe necesitatea promovarii educatiei incluzive;

– adoptarea Declaratiei Summitului mondial asupra dezvoltarii sociale

(Copenhaga, 1995), unde s-a exprimat hotararea statelor de a urmari realizarea accesului universal si echitabil la o educatie de calitate. Factorii de decizie trebuie sa asigure sanse educationale egale, la toate nivelurile, pentru copiii si tinerii cu dizabilitati, in contexte integrate, luand complet in considerare diferentele si situatiile individuale;

– accentuarea ideii necesitatii educatiei incluzive si a corelarii acesteia cu

educatia pentru toti, la nivelul Forumului Mondial al Educatiei pentru Toti,

organizat la Dakar, in anul 2000. In acest context, s-a subliniat ca includerea




copiilor cu cerinte speciale, a celor din minoritatile etnice dezavantajate si din populatii care migreaza, din zone indepartate si izolate, din periferiile urbane si a altora exclusi de la educatie trebuie sa fie parte integranta a strategiilor necesare pentru atingerea educatiei primare universale pana in anul 2015.

Aceste documente internationale vizeaza tematica integrarii scolare si a

educatiei incluzive a copiilor cu dizabilitati.

Educatia integrata presupune mai multe premise: egalitatea sanselor

educationale, caracterul democratic, deschis al sistemelor scolare, pedagogia

suportiva si discriminarea pozitiva. Educatia incluziva presupune un proces

permanent de imbunatatire a institutiei scolare, avand drept scop exploatarea

resurselor existente, mai ales a celor umane, pentru a sustine participarea la

procesul de invatamant a tuturor elevilor din cadrul unei comunitati. Incluziunea poate fi inteleasa ca o miscare de extindere a scopului si rolului scolii obisnuite, pentru a putea raspunde unei mai mari diversitati de nevoi educative ale copiilor. Educatia incluziva presupune ca invatamantul, in calitate de prestator de servicii, sa se adapteze cerintelor copiilor; acestia trebuie sa invete impreuna, atunci cand este posibil, indiferent de dificultatile intampinate, de diferentele dintre ei. Altfel spus, invatamantul trebuie structurat cat mai mult in functie de nevoile copilului si nu invers.

            Conform Ordonantei de Guvern 137/2000, prin legea 48/2002, statul acorda tuturor persoanelor dreptul la educatie, sanatate si viata publica.

In art. 4  se interzice un comportament respingator si marginalizare fata de o persoana cu dizabilitati, infectata cu HIV SIDA, sau de orice alta natura care sa ii afecteze viata sociala.

            In ultima perioada, conform unor studii recente, persoanele cele mai mult vizate de excludere sunt persoanele minoritare din punct de vedere sexual, persoanele cu dizabilitate si varstnicii.

            Din punct de vedere psihologic s-a demonstrat faptul ca, la o persoana cu dizabilitate, atunci cand sufera de o anumita forma a dizabilitatii, in subconstientul acesteia se creeaza o anumita stare  care duce la interiorizare,  subestimare a propriei personalitati.

Dizabilitatea este unul dintre mijloacele semnificative de diferentiere sociala in societatile moderne, marcat substantial de influenta unor ideologii. Modul in care o societate exclude anumite grupuri sau indivizi implica procese de incadrare in categorii, punandu-se accentul pe aparitia si identificarea unor incapacitati, pe aspectele inferioare si inacceptabile ale unei persoane. Asa cum a demonstrat Wolfensberger (1972), managementul uman este, in buna masura, determinat de ceea ce el numeste „ideologii”, adica de combinatii ale credintelor, atitudinilor, interpretarilor realitatii derivate din experienta, cu gradul de cunoastere si, in special, cu valorile. Serviciile umane sunt profund afectate si, adesea, chiar guvernate de un numar relativ redus de concepte si ipoteze. Spre exemplu, serviciile destinate persoanelor cu retard mintal au fost dominate mult timp de ideea ca aceste persoane ar reprezenta o amenintare la adresa societatii. Adesea, ideologiile nu sunt constientizate. Se poate intampla ca ele sa intre in contradictie cu anumite valori. Spre exemplu, majoritatea oamenilor pretind ca sustin echitatea si, cand, in realitate, exista unele practici discriminatorii, acestea nu sunt recunoscute. De pilda, educatorii fac apel la educatia speciala in forma segregata pentru copiii cu retard moderat, desi, cu toate conditiile considerate favorabile (profesori cu pregatire speciala, clase cu un numar redus de elevi, materiale didactice speciale), acei copii invata mai putin decat ar fi invatat in conditiile in care ar fi fost integrati in clase obisnuite, cu elevi si profesori obisnuiti.

A fi persoana cu handicap echivaleaza cu experienta discriminarii,

vulnerabilitatii si abuzurilor asupra identitatii si stimei de sine.

Handicapul afecteaza in mod deosebit familia, intrucat presupune o reajustare si o redistribuire a rolurilor familiale. De regula, femeia isi asuma responsabilitatea acordarii ingrijirii copilului sau adultului cu handicap grav. In acest mod, chiar si nivelul veniturilor este afectat pe durata acordarii ingrijirii si pe termen lung (in cazul in care persoana care a acordat ingrijirea personala va beneficia de pensie, nivelul acesteia va fi redus).

Dizabilitatea apare ca o forma de opresiune, datorita restrictiilor sociale pe care le implica. A fi persoana cu dizabilitate inseamna a fi discriminat. Implica restrictii si izolare sociala. Nivelul stimei si statusului social deriva din pozitia in relatia cu conditiile sociale mai largi si din relatia cu o anumita societate.

Dizabilitatea apare ca o problema de drepturi umane. Implica lupta pentru alegere, justitie sociala si participare.

In toate tarile se afirma necesitatea integrarii si se explica ritmul lent al progresului din cauza barierelor arhitecturale, financiare, tehnice, psihologice, sociale.

            Integrarea si incluziunea pot prezenta riscul de a deveni scopuri in sine, atunci cand nu sunt create conditiile pentru asigurarea reala de egalitate a sanselor pentru copiii cu diferite categorii de dificultati. In astfel de situatii, procesul de „integrare” nu poate depasi conotatiile fizice ale termenului: spre exemplu, elevii unor scoli speciale au fost incolonati si dusi in clase separate ale unor scoli de masa, insotiti si supravegheati de cadrele didactice ale scolii speciale, fara a putea interactiona cu copiii fara deficiente.

Este necesara o implicare tot mai sustinuta a comunitatilor, atat in depistarea dizabilitatilor, cat si in procesul de reabilitare, unde trebuie sa se regaseasca masuri complexe, coerente, printre care si cele referitoare la educatie.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Asistenta-sociala




Standardele de calitate si acreditarea in furnizarea serviciilor sociale
Teorii ale dezvoltarii sociale
Inceputurile asistentei sociale in Romania. Esantioane de asistenta sociala
Tipurile de cersit
NEVOI SI DREPTURI ALE COPILULUI INSTITUTIONALIZAT
Protectia consumatorului - componenta a politicii de protectie sociala a statului
Managementul serviciilor sociale de sanatate
ASISTENTA SOCIALA IN SPATIUL ROMANESC
PROTECTIE SI ASISTENTA SOCIALA IN GRECIA SI ROMA ANTICA
ACTIVAREA RESURSELOR