Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
Conditii referitoare la aparare


Conditii referitoare la aparare




Conditii referitoare la aparare

1. Obiectul apararii.

Apararea este legitima numai in masura in care se efectueaza in scopul inlaturarii unui atac impotriva unor valori sociale ocrotie de lege.

Potrivit art. 44 alin. 2 C. Pen. este legitima fapta persoanei care inlatura un atac "indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc" si care pune in pericol grav "persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc". Legiutorul nostru, a preferat o expresie generala1, cuprinzatoare, continand toate valorile sociale enumerate in art. 132 alin. 1 C. Pen. anterior (viata, integritatea, fie ale sale, fie ale altora).




a) Apararea persoanei fizice. Persoana fizica constituie valoarea sociala care este ocrotita impotriva oricaror atingeri ce i s-ar aduce in legatura cu viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, viata ei sexuala si demnitatea.

Dreptul penal asigura ocrotirea persoanei fizice in fata agresiunii, fara a face vreo distinctie daca victima are sau nu capacitatea psiho-fizica2 sau daca se apara singura sau beneficiaza de ajutorul tertilor intervenienti.

Invocarea legitimei aparari in situatia in care atacul ameninta viata, integritatea corporala a persoanei sau sanatatea ei a aparut intotdeauna atat de fireasca incat, pe aceasta linie, nu au existat discutii nici in vechiul drept, nici in cel actual.

1 V. Dongoroz, Drept penal, p. 452

2 V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 353

De asemenea, necontestata sub aspectul legitimitatii apararii este si reactia impotriva unei agresiuni prin care se incearca violarea unei persoane sau lipsirea ei de libertate, prin rapire sau sechestrare, situatii in care autorul agresiunii ar putea fi expus unei riposte violente, in conditiile legitimei aparari.

b) Apararea drepturilor persoanei fizice. Cand am examinat apararea persoanei fizice ne-am referit la acele valori sociale (viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, demnitatea) care reprezinta tot atatea drepturi inerente persoanei, intim legate de insasi existenta ei fizica si morala.

Legiutorul insa a inteles sa ocroteasca si acele valori sociale care formeaza obiectul juridic al drepturilor acordate de lege persoanelor fizice sau juridice (drept de propietate, de posesie etc.).

Conceptul obiectului juridic protejat in conditiile legitimei aparari a fost de-a lungul timpului extins mai intai in doctrina si apoi in practica judiciara, ajungandu-se la includerea tuturor drepturilor subiective ale persoanei.

Avandu-se in vedere ca legitima aparare isi gaseste ratiunea sa de a fi tocmai in necesitatea de a da persoanei posibilitatea reala de a-si apara, in conditiile prevazute de lege, ansamblul drepturilor sale in fata agresiunii, legea nu face vreo discriminare in raport cu importanta dreptului amenintat.

Importanta dreptului expus pericolului este luata in considerare numai in legatura cu verificarea conditiei proportionalitatii si nu in ceea ce priveste posibilitatea apararii lui.

In literatura judiciara s-a sustinut3 ca sfera valorilor protejate de lege se intinde nu numai la toate drepturile persoanei, dar chiar si asupra intereselor legalmente protejate, considerate ca veritabile drepturi subiective.

Protejarea prin lege a tuturor drepturilor persoanei nu trebuie sa ne conduca insa la ideea ca simpla lor punere in pericol legitimeaza o actiune de riposta.

Apararea lor este intotdeauna conditionata de existenta unui atac indreptat impotriva persoanei sau a drepturilor ei, care sa intruneasca toate conditiile cerute de lege.

Lezarea drepturilor protejate urmeaza deci a fi analizata prin prisma existentei atacului asupra acestor valori si care plaseaza persoana intr-o stare in care, pentru salvarea lor, este constransa sa riposteze in consecinta. Apararea drepturilor patrimoniale se face de catre detinatorul bunului, prezent la incercarea de deposedare, care actioneaza impotriva agresorului avand reprezentarea lezarii iminente a dreptului sau.

Dreptul la succesiune poate fi obiect al apararii legitime. Sa presupunem ca decujus l-a instituit pe A legatar universal printr-un testament holograf. B, mostenitor legal al defunctului, printr-un mijloc oarecare incearca sa intre in posesia testamentului care-l exclude de la succesiune, fie pentru a-l distruge, fie pentru a-l falsifica. Violenta exercitata de catre A pentru impiedicarea sustragerii testamentului va fi considerata ca fiind un act de legitima aparare. El a fost constrans sa actioneze astfel pentru salvarea dreptului sau. Presupunand insa ca testamentul ar fi fost autentic, amanunt necunoscut de cel care intentiona sa-l sustraga, care-l credea holograf, impiedicarea sustragerii prin savarsirea unei fapte prevazute de

legea penala nu mai poate fi socotita ca un act de legitima aparare, pericolul fiind inexistent, sustragerea copiei testamentului autentic neputand pune in pericol proba dreptului sau, deoarece exista actul original.

3Penso G., Studi di diritto e procedura penale, p. 286

In literatura juridica s-a aratat4 ca nu intereseaza daca dreptul atacat este sau nu in mod legitim exercitat de persoana atacata. Chiar un hot, posesor al unui obiect furat, poate riposta la un atac al altui infractor care incearca sa-l deposedeze; in aceste conditii, caracterul injust al atacului, unit, bineinteles, cu existenta celorlalte conditii ale starii de legitima aparare, este suficient pentru a justifica riposta, ilegitimitatea exercitarii dreptului nefiind o imprejurare care sa impiedice o riposta legitima.

c) Apararea interesului obstesc. Pe linia consolarii si apararii avutului obstesc, art. 44 C. Pen. prevede ca obiect al apararii legitime si interesul obstesc.

Prin "interes obstesc" se intelege, potrivit explicatiilor date de art. 145 C. Pen., tot ceea ce intereseaza organizatiile de stat, organizatiile obstesti sau orice organizatii care desfasoara o activitate utila din punct de vedere social si care functioneaza potrivit legii. Nu intereseaza daca organizatia respectiva are sau nu personalitate juridica Decisiv este ca fapta respectiva sa urmareasca salvgardarea unui interes obstesc.

Prin includerea in continutul notiunii de interes obstesc, a oricarui interes care priveste colectivitatea, se dezvaluie inca o data grija legiuitorului in ocrotirea celor mai importante valori sociale. Interesele sociale sunt multiple si ele privesc relatiile sociale, dezvoltarea oranduirii sociale si de stat, a proprietatii sociale, a intregii ordini de drept instituite in tara noastra.

Orice actiune indreptata impotriva celor care atenteaza la valorile sociale mai sus mentionate este susceptibila de a fi respinsa in conditiile legitimei aparari.

4 V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 353

5 V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 353

Astfel, de exemplu, actiunea prin care se impiedica divulgarea unor secrete, care este de natura sa puna in pericol interesele economice, tehno-stiintifice, militare sau politice ale statului va fi considerata ca este intreprinsa in legitima aparare.

In legatura cu apararea ordinii sociale este interesanta motivarea unei hotarari judecatoresti, comentata in literatura juridica straina. Astfel, actiunea unei persoane care a lovit cu pumnalul o alta persoana care, dupa ce a acostat din porniri huliganice o femeie, lovindu-i pe toti cei care-i veneau in ajutor, a fost apreciata ca fiind comisa in legitima aparare. Instanta, in motivarea sa, arata ca apararea a fost legitima tinand seama atat de atacul dezlantuit impotriva persoanei, cat si de atentatul impotriva ordinii sociale.

d) Apararea efectuata de o terta persoana. Se poate gasi in stare de legitima aparare orice persoana care savarseste fapta pentru inlaturarea unei agresiuni impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc. Rezulta deci ca, potrivit dreptului nostru, o persoana se poate gasi in stare de legitima aparare in cazul in care incearca sa preintampine sau sa respinga o agresiune din punctul de vedere al legitimei aparari este deci existenta unei agresiuni indiferent daca ea este indreptata impotriva celui care riposteaza sau impotriva altuia6.

Mentionam ca interventia in favoarea persoanei atacate este efectuata intotdeauna de catre terti, ori de cate ori este in pericol un interes obstesc. Este si normal, intrucat persoana atacata este o persoana juridica si nu o





persoana fizica care ar putea riposta ea insasi.

Interventia tertilor trebuie sa se faca in aceleasi limite de proportionalitate impuse si celui atacat. In situatia in care actiunile de aparare ale persoanei atacate, cat si ale tertului se conjuga, ele nu trebuie sa

6Buzea N. T., Principii de drept penal, p. 19

depaseasca, impreuna, limitele proportionalitatii fata de gravitatea agresiunii. Daca totusi aceste limite au fost depasite, urmeaza a se examina daca in circumstantele date ei au avut posibilitatea unei reprezentari a actiunilor lor imbinate, fiindca numai in acest caz se pune problema excesului in aparare. In asemenea cazuri se impune o atenta descifrare a legaturii cauzale7 dintre fapta in aparare a persoanei atacate si fapta sau faptele intervenientilor, pe de o parte, si rezultatul actiunii lor conjugate, pe de alta parte, pentru o justa solutionare a cauzei.

2. Limitele apararii in raport cu intensitatea atacului.

Reactia defensiva vim vi repellere ca fapt juridic nu se poate comite decat in anumite limite impuse de lege.

2.1. Proportionalitatea apararii. Cerinta unei proportii intre reactie si agresiune deriva din insasi ideea de constrangere psihica. S-a aratat ca cel care ucide pe agresorul care-i ameninta viata savarseste sub imperiul constrangerii psihice, o fapta pe care natura fireasca a lucrurilor o explica, pe cata vreme fapta celui care ucide un hot de buzunare nu mai poate fi considerata ca un fruct al constrangerii si nici nu intra in natura fireasca a lucrurilor.

Dar insasi reactia fireasca, potrivita in substanta ei cu natura agresiunii, trebuie sa fie proportionala, ca reactie adecvata in intensitatea ei, cu gravitatea agresiunii.

7 G. Antoniu, Raportul de cauzalitate in dreptul penal, p. 220

Depasirea limitelor pe care le impune proportionalitatea reactiei, in scopul inlaturarii pericolului agresiunii, este un exces si pune problema raspunderii persoanei care a reactionat dincolo de limitele impuse apararii.

Dupa ce legiuitorul in art. 44 alin. 2 C. Pen. a fixat complexul conditiilor atacului care legitimeaza actiunea de aparare, definind astfel starea de legitima aparare, a inscris in alineatul urmator principiul proportionalitatii apararii ca o conditie aparte, proprie reactiei in legitima aparare. Nu este suficient sa fie intrunite numai conditiile referitoare la starea de legitima aparare, ci mai este necesara si intrunirea ultimei conditii cu privire la proportionalitatea apararii, deoarece in cazul in care aceasta din urma conditie n-ar fi indeplinita, simpla existenta a unei stari de legitima aparare nu realizeaza legitima aparare a faptuitorului8.

a) Gravitatea pericolului. Potrivit art. 44 alin. 2 C. Pen., starea de legitima aparare se realizeaza numai in masura in care atacul pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.

b) Imprejurarile in care s-a produs atacul. In evaluarea proportiei dintre agresiune si aparare, unele imprejurari de fapt sunt de natura sa determine o schimbare a raportului normal dintre agresor si victima sa, sunt susceptibile de a accentua gravitatea pericolului existent. Asemenea imprejurari pot fi un atac in timpul noptii, dupa amenintari anterioare, starea de betie a agresorului sau starea de boala a celui atacat, existenta mai multor agresori.

2.2. Caracterul proportiei dintre aparare si atac. Cu privire la criteriul proportionalitatii dintre reactie si agresiune s-a pus intrebarea daca ne-am gasi intr-o situatie comparabila cu legea talionului. S-a aratat, pe buna

8 V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 355

dreptate, ca orice comparatie este nepotrivita, pe de o parte, pentru ca in cazul legitimei aparari reactia nu poate fi socotita excesiva pe simplul motiv ca a cauzat agresorului un prejudiciu mai grav decat cel pe care l-a evitat, iar, pe de alta parte, criteriul n-ar fi aplicabil intrucat cum s-ar putea aplica in cazul unui atentat la pudoare9.

Operatia de evaluare a proportiei dintre reactie si agresiune nu se poate face rigid, cerand o proportie stricta intre riposta si atac, intrucat trebuie sa se tina seama ca faptuitorul este obiectul unei agresiuni neasteptate si ca atare in neputinta de a-si pregati o aparare corespunzatoare atacului10. Pe de alta parte, va trebui sa se ia in considerare si faptul ca persoana care reactioneaza in stare de legitima aparare nu se gaseste in situatia de a putea cantari cu calm masura in care actiunea sa va fi suficienta pentru inlaturarea pericolului. De aceea, nu se poate cere celui atacat sa intuiasca cu exactitate pericolul in care se gaseste si sa-si dozeze reactia in mod strict proportional. Proportionalitatea apararii urmeaza a se analiza in raport cu gravitatea atacului la care este expusa o persoana, cu imprejurarile concrete ale cauzei in care intra ca factor determinant si posibilitatea reala, concreta, a celui atacat de a infrunta atacul.

Ceea ce fixeaza de unde apararea nu mai este legitima, este proportionalitatea apararii inteleasa in sensul de mai sus. Caracterizarea apriorica a imprejurarilor care trebuie sa fie tinute in seama la evaluarea

proportionalitatii dintre aparare si agresiune este nestiintifica si poate conduce la solutii neechitabile.

Echivalenta mijloacelor folosite in aparare cu cele ale agresorului. Au fost autori care au sustinut ca trebuie sa existe o echivalenta stricta a

9 G. Penso, Legitima aparare, p. 251

10 Tiskievici, Raspunderea penala pentru depasirea limitelor legitimei aparari, p.18

mijloacelor de aparare folosite in raport de cele ale agresorului in sensul ca armele utilizate de cel atacat sa nu fie superioare din punct de vedere al eficacitatii (de exemplu, la un atac cu pumnii sa nu se raspunda printr-o riposta cu cutitul). Acest punct de vedere a fost abandonat, deoarece ceea ce intereseaza este rezultatul la care poate conduce mijlocul folosit.

Intr-adevar, simpla echivalenta a armelor intrebuintate poate fi irevelanta in conditiile in care cu acelasi mijloc se poate ajunge la rezultate foarte diverse (de exemplu, cu un cutit se poate ucide, dar se poate produce si numai o simpla intimidare). Impunerea unei asemenea conditii ar fi de natura sa ingreuneze in mod sensibil apararea unei persoane care, luata prin surprindere, nici nu are pregatite mijloace de aparare corespunzatoare cu cele folosite de agresor, si nici nu are calmul necesar pentru a face operatii stricte de evaluare.

Pe buna dreptate s-a spus11 ca nu este logica celor care pretind ca daca o persoana inarmata este atacata de o persoana neinarmata cu scopul de a-i lua arma si a o folosi impotriva ei, nu ar fi in drept s-o valorifice ea insasi in conditiile legitimei aparari.




In concluzie, echivalenta mijloacelor materiale folosite de agresor si persoana atacata nu poate implica existenta unei proportii intre agresiune si aparare. In actiunile umane mijloacele materiale identice urmeaza a fi apreciate diferentiat, deoarece eficienta lor este influentata inevitabil de conditia fizica si psihica a celor care le folosesc.

Ori, in cazul legitimei aparari, fata de deosebirea fireasca dintre agresor si cel atacat, problema echivalentei mijloacelor materiale trebuie considerata o absurditate umana si, pe cale de consecinta, juridica.

11Tiskievici, Raspunderea pen. pt. depasirea legitimei aparari, p. 61

In legatura cu mijloacele folosite, practica juridica a statuat ca atata timp cat cel atacat ramane in limitele necesitatii, are "libertatea" de a alege mijloacele de aparare, caracterul apararii analizandu-se in raport de gravitatea atacului la care este supusa persoana si de posibilitatile personale ale celui atacat de a infrunta pericolul.

3. Depasirea limitelor apararii.

Depasirea limitelor unei aparari presupune in mod necesar ca riposta celui atacat sa fi fost facuta in conditiile unei stari de legitima aparare. Numai in asemenea conditii o persoana poate savarsi un exces, o depasire a limitelor legitimei aparari.

In literatura juridica12 s-a sustinut ca depasirea limitelor legitimei aparari se poate realiza in doua moduri : o depasire in timp (exces extensiv) in situatia in care apararea a precedat atacul sau a avut loc dupa incetarea atacului, sau o depasire in intensitate (exces intensiv) in cazul in care apararea este disproportionata ca intensitate fata de atac.

Socotim ca in cazul asa-zisului exces extensiv, care s-ar realiza inainte de dezlantuirea atacului sau dupa ce atacul a fost consumat, nu se poate vorbi despre vreo depasire a limitelor apararii, din momentul in care aceasta "depasire" nu mai presupune existenta unei stari de legitima aparare.

Nu se poate vorbi deci despre depasirea legitimei aparari nici in cazul in care actiunile agresive nu erau de natura sa indreptateasca o riposta in conditiile legitimei aparari (de exemplu, unei lovituri cu palma i se raspunde printr-o lovitura cu cutitul) si nici in cazul in care ele ar fi indreptatit o asemenea reactie dar s-au consumat inainte ca acel atac sa fi reactionat (de

12 V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 356

exemplu, agresorul se retragea dupa consumarea atacului si este lovit pe la spate13). Practica juridica este consumata in a considera pe de o parte, ca reactia mult mai violenta si primejdioasa ca urmare a unei fapte de promovare, chiar agresiva, echivaleaza cu un atac injust impotriva caruia apararea este legitima, iar, pe de alta parte, ca riposta dupa un atac consumat ia aspectul de razbunare, de agresiune, intrucat interesul protejat fiind deja lezat nu mai poate fi aparat, ci numai reintegrat potrivit dispozitiilor legale.

Atata timp cat reactia celui atacat in conditiile legitimei aparari se gasesc intr-o relatie aproximativ proportionala cu gravitatea pericolului, cauzand agresorului urmari relativ comparabile cu cele pe care le-ar fi avut de suportat daca s-ar fi expus nereactionand atacului, fapta nu prezinta caracter penal. Reactia in aceste conditii fiind justificata din punct de vedere legal, nu poate oferi prilej agresorului de a putea invoca la randul sau legitima aparare, deoarece actiunea de aparare a celui atacat nu este injusta.

Prin savarsirea faptei, agresorul pierde beneficiul legitimei aparari; orice gesturi pe care le savarseste persoana atacata in apararea ei nu pot justifica pentru agresor o aparare legitima. Situatia este valabila si in cazul in care interventia a fost determinata de agresiunea fata de o terta persoana.

Justificarea teoretica consta in aceea ca in legitima aparare o persoana este constransa sa se apere din pricina unei cauze straine de vointa sa. Cand

insa o persoana determina in mod voluntar cauza care o pune apoi in situatia de pericol la care in mod constient s-a expus, "cautand agresiunea", apararea nu mai este legitima. Ca atare, nu poate exista legitima aparare la legitima aparare.

13 Trib. Supr., Col. pen. dec. nr. 3040/1967

Situatia se schimba insa in cazul in care reactia este exagerata (de exemplu, la un atac impotriva proprietatii se riposteaza prin actiuni care provoaca moartea agresorului). Legea nu poate ingadui ca la adapostul starii de legitima aparare, printr-o reactie excesiva sa se comita fapte ilicite. Apararea disproportionata fata de agresor, depasirea deci a limitelor fixate prin lege pentru aparare, este o imprejurare care ridica faptuitorului beneficiul legitimei aparari de care s-ar fi bucurat in cazul in care ar fi respectat conditia unei aparari proportionale.

Aceasta disproportie devine un atentat nejustificat asupra drepturilor agresorului, transformand fapta inceputa in circumstantele unei aparari intr-o fapta ofensiva, intr-o violenta injusta. Trecerea dincolo de limita unei riposte proportionale si exagerarea ei in asemenea masura incat sa devina un atac prezentand toate caracteristicile cerute de lege, produc o inversare de pozitii, cel atacat devenind agresor, iar primul agresor, atacat printr-o reactie injusta, apare ca o eventuala victima14.

Schimbarea de pozitii care s-a operat este rezultanta vaditei disproportii dintre pericolele ce i-au amenintat pe rand pe ambii faptuitori. Numai gravitatea deosebita a pericolului nascut din reactia exagerata, in raport de pericolul initial, poate justifica aparitia necesitatii in sens invers, a unei legitime aparari.

S-ar parea ca ne gasim in situatia unei legitime aparari la legitima aparare. Este numai o aparenta, intrucat cel care depaseste limitele apararii nu se mai gaseste in stare de legitima aparare, astfel incat riposta primului agresor nu vizeaza actiuni intreprinse in legitima aparare, ci fapte in afara ei. Prima agresiune, datorita disproportiei de reactie, devine un simplu act de

14 V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 358

provocare, care, asa cum s-a aratat, nu poate rapi autorului beneficiul legitimei aparari.

Depasirea limitelor unei aparari proportionale, excesul in aparare prin excedarea justei masuri constituie, potrivit art. 73 lit. a C. Pen., o scuza, o cicumstanta atenuanta legala, care atrage reducerea sau schimbarea pedepsei in functie de distinctiile facute in art. 76 C. Pen.

3.1. Depasirea limitelor apararii cu intentie. Depasirea cu intentie a limitelor legitimei aparari se produce ori de cate ori persoana atacata, in mod deliberat, intreprinde actiuni exagerate in aparare, depasind limitele proportionalitatii. Faptuitorul are reprezentarea exacta atat a pericolului, cat si a finalitatii firesti a actiunilor sale, finalitate pe care o urmareste sau o accepta ca un rezultat ilicit. Excesul savarsit cu intentie poarta amprenta unei voluntas sceleris, iar vadita disproportie dintre atac si aparare, in caz de ucidere, face ca fapta sa ia aspectul unei omucideri vountare (omor).

3.2. Depasirea limitelor apararii din culpa. Limitele legitimei aparari pot fi depasite si din culpa. Exista culpa atunci cand faptuitorul nu-si da seama ca apararea sa nu este proportionala cu pericolul - fie crezand ca pericolul este mai mare decat cel real, fie considerand ca reactia sa se incadreaza in limitele proportionalitatii - desi putea si trebuia sa-si dea seama.

In primul caz, dintr-o eroare de perceptie, retine ca pericolul este mult mai grav decat in realitate si reactioneaza potrivit cu aceasta convingere, desi daca n-ar fi reactionat precipitat ar fi putut evalua cu usurinta pericolul caruia trebuia sa-i faca fata.



In al doilea caz, faptuitorul a avut reprezentarea exacta a pericolului agresiunii, dar a comis o eroare de calcul in dozarea reactiei, in sensul ca a avut convingerea ca va provoca urmari mai putin grave decat cele provocate in realitate, desi trebuia si putea sa-si dea seama de consecintele firesti ale faptei sale in conditiile date.

Deci culpa faptuitorului consta in aceea ca a avut posibilitatea sa-si incadreze reactia in limitele legitimei aparari, putand sa evite astfel comiterea faptei ilicite.

3.3. Depasirea limitelor legitimei aparari din eroare. Este de principiu ca o persoana pentru a fi declarata responsabila pentru toate consecintele faptei sale, nu este suficient sa aiba numai constiinta incalcarii legii, ci ea trebuie sa aiba si reprezentarea - la un nivel mai fundamental - ca prin fapta sa se vor produce toate acele consecinte. Ori, daca eroarea in reprezentarea unor asemenea consecinte au efect exonerator, cu atat mai mult il va avea in cazul in care faptuitorul, actionand in conditiile legitimei aparari, depaseste limitele proportionalitatii dintr-o eroare de calcul in dozarea reactiei dar care in conditiile date, nu putea sa isi dea seama de consecintele firesti ale actiunii sale.

Tot astfel, este posibil ca din pricina emotiei sa i se slabeasca puterea de previziune a consecintelor actiunii si in acest caz faptuitorul va beneficia astfel de eroarea de fapt.

3.4. Depasirea limitelor legitimei aparari si provocarea. Atat depasirea limitelor legitimei aparari, cat si provocarea sunt circumstante atenuante obligatorii cu aceleasi efecte sub raportul reducerii pedepsei, ambele situatii, ca tratament represiv, primind aceeasi reglementare.

Din punctul de vedere al deosebirii dintre ele observam:

o       In depasirea limitelor legitimei aparari esential este existenta ,,starii de legitima aparare" a conditiilor referitoare la atac si pericol, imprejurare obiectiva atenuanta;

o       La provocare, elementul primordial este ,,starea de puternica emotie", imprejuarare subiectiva atenuanta.

Fiecarei situatii ii lipseste exact ceea ce constituie imprejurarea atenuanta a celeilalte pentru a se incadra in legitima aparare. Astfel, daca in depasirea limitelor legitimei aparari s-ar constata starea sufleteasca specifica provocarii, atunci s-ar realiza excesul justificat, dupa cum daca provocarea ar intruni conditiile atacului din legitima aparare, am trece in domeniul legitimei aparari propriu-zise sau al excesului scuzabil, dupa caz.

S-a pus problema daca provocarea si excesul in aparare - atat cel scuzabil, cat si cel justificat - pot coexista.

In ceea ce priveste coexistenta provocarii cu excesul scuzabil, aceasta nu este posibila, fiind vorba de situatii care se exclud reciproc.

In legatura insa cu coexistenta provocarii cu excesul jusificat al legitimei aparari aceasta ramane fara interes practic, intrucat excesul justificat fiind asimilat legitimei aparari propriu-zise - cauza de excludere a caracterului penal al faptei - nu mai intereseaza daca a absorbit provocarea, simpla circumstanta atenuanta.

3. Raspunderea tertilor in depasirea limitelor legitimei aparari. Tertul intervenient este raspunzator de fapta pe care a comis-o depasind limitele legitimei aparari. Este posibil insa ca tertul, in depasirea acestor limite, sa aiba rol numai de instigator, excesul in aparare savarsindu-l victima agresiunii. Iata un astfel de exemplu: A si C se intorceau impreuna acasa. La un moment dat A este atacat de B care se gasea sub puternica influenta a alcoolului. Era suficienta doar o atingere ca el sa cada. C stiind ca A are un pistol, i-a strigat sa traga, ceea ce acesta a si facut. Instanta l-a condamnat pe A pentru fapta savarsita prin depasirea limitelor legitimei aparari, iar pe C, pentru instigare la aceasta fapta1

Tertul insa poate sa raspunda si pentru o fapta care obiectiv nu ar dep asi limitele unei aparari proportionale, dar care conjugata cu ace a persoanei atacate este un exces. Daca se dovedeste ca si-a dat seama de aceasta el va fi raspunzator pentu depasirea limitelor legitimei aparari, cu toate ca persoana atacata a ramas in limitele proportionalitatii.

3.6. Excesul justificat. Nu orice depasire a limtelor legitimei aparari constiuie infractiune. Legiuitorul in art. 44 alin. 3 C. Pen., tinand seama de realitatea vietii sociale, a stabilit ca se gaseste in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul. Din analiza acestui text rezulta ca existenta starii sufletesti sepricale de tulburare sau temere a faptuitorului (conditie subiectiva) inlatura una dintre conditiile obiective ale legitimei aparari, si anume cerinta ca apararea sa fie proportionala cu gravitatea pericolului. aceea ca agresorul, prin fapta sa, poate provoca in imprejurimile in care s-a produs atacul sau datorita unor circumstante legate de antecedentele sale, o astfel de stare de tulburare sau temere a celui atacat, incat acesta sa nu-si poata controla in mod normal reactiile16.

15Buzea N. T., Principii de drept penal, p. 115

16V. Dongoroz si colectiv, Drept penal roman, p. 357

In literatuara noastra juridica s-a sustinut ca starea psihica a faptuitorului in caz de exces de aparare justificat poate fi considerata o stare specifica de iresponsabilitate. Ne exprimam indoiala asupra acestui punct de vedere, intrucat starea de tulburare sau temere la care se refera art. 44 alin 3 C. Pen. nu este echivalenta cu pierderea discernamantului, a factorului rational de control specific iresponsabilului. Ca e vorba numai de o perturbare a capacitatii de a discerne si nu de pierderea ei, o dovedeste chiar existenta textului de lege care in acceptiunea data nu si-ar mai fi avut rostul, putandu-se aplica prevederile art. 48 C. Pen. referitoare la iresponsabilitate.

Starea de temere sau tulburare provoaca in constiinta omului o perturbare a capacitatii de a discerne, o deformare a lumii exterioare, antrenand astfel reactii pe masura reprezentarilor eronate. Temerea sau tulburarea trebuie sa fie reala si nu o stare de nervozitate.

Nepedepsirea depasirii limitelor legitimei aparari de catre persoana atacata, din cauza tulburarii sau temerii, este unanim admisa.

In cazurile in care nu este prevazut in mod expres un text exonerator, depasirea limitelor legitimei aparari nu cauza starii de emotie nu se pedepseste, ea fiind considerata de practica judiciara ca legitima.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Drept




Drepturile si libertatile fundamentale. Fundamente, notiuni, evolutie
Contaminarea venerica si transmiterea sindromului imunodeficitar dobandit: continut legal, subiecti, continut constitutiv
Normele tehnice (tehnologice)
Preocupari actuale privind combaterea coruptiei
Ghid privind prevenirea si solutionarea conflictelor de interese in cadrul sistemului judecatoresc
Cercetarea abuziva: continut legal, subiecti, continut constitutiv
STATUL SI DREPTUL
Conditii referitoare la aparare
Suveranitatea de stat si principiul separatiei puterilor in stat
Nerespectarea hotararilor judecatoresti: continut legal si examinarea variantei tip