Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Drepturile si libertatile fundamentale. Fundamente, notiuni, evolutie


Drepturile si libertatile fundamentale. Fundamente, notiuni, evolutie




Drepturile si libertatile fundamentale.

  Fundamente, notiuni, evolutie

 

Scopul suprem, spre care toate societatile civilizate se indreapta, este realizarea idealului de Justitie, ajungerea la armonizarea activitatii tuturor membrilor lor, desfasurarea intregului comert social sub imperiul Dreptului. Ori de cate ori dreptul se substituie fortei avem de-a face cu progresul unui popor, perfectiunea unei natiuni fiind apreciata dupa dezvoltarea si perfectionarea institutiilor juridice. Dreptul creat de om este presarat de imperfectiuni, legile pot avea lacune, pot contine erori inevitabile, iar adesea legiuitorul, urmarind salvgardarea a ceea ce se considera interes general, aduce atingeri individului in laturile morala sau patrimoniala.




Ori de catre ori se creeaza un astfel de conflict, intre lege si echitate, intre ratiunile de stat si interesele pe care individul le considera sacre (cele privitoare la libertate, familie, credinte sau proprietate), asistam la aparitia unui fenomen de reactie contra autoritatii legiuitorului. Pentru a scapa de prevederile stricte ale dreptului pozitiv se face apel la autoritatea superioara a unui drept ideal, abstract si echitabil, a carui cunoastere permite juristilor sa ghideze pe legiuitor in repararea erorilor.

Acest idealism juridic - desemnat in mod comun ca drept natural - s-a afirmat in toate epocile, facandu-si aparitia in toate sistemele de drept. Nu numai juristii au fost cei care i-au semnalat existenta, facand distinctie intre legea universala si cea facuta de om, ci si poetii, ori filosofii, care au vorbit despre un absolut al echitatii, ale carui maxime sunt gravate in toate constiintele.

Aceasta idee fundamentala - a existentei dreptului natural - a fost amplificata din Antichitate, trecand prin Scoala dreptului natural si continuand cu alti ganditori care i-au trasat continutul, i-au fixat regulile, comparandu-l cu dreptul pozitiv, in asa fel incat se poate considera ca fiecare institutie juridica poseda un arhetip perfect si imuabil, posibil a fi perceput prin intermediul logicii si al intuitiei.

Incepand de la formele incipiente de organizate sociala, indivizii componenti ai fiecarei colectivitati umane au sesizat nevoia existentei unor reguli in viata de zi cu zi, reguli menite sa asigure trainicia si perpetuarea respectivului organism. Pe masura evolutiei si odata cu crearea anumitor structuri organizationale menite sa asigure elaborarea, aplicarea si respectarea lor, aceste reguli au devenit drept.

O caracteristica a dreptului este aceea ca el are eficacitate in societate prin intermediul fortei sale organizata juridic. Fundamentul dreptului il constituie adeziunea la acesta, adeziune care nu este una de ordin psihologic, individual inconstienta, ci este una rationala, obiectiva si necesara, adaugandu-se relatiilor sociale organizate.

Acest fundament si adeziune apar deoarece omul, prin natura sa, ca orice categorie de fiinte, cere un minim de dreptate, de justitie. Se observa ca toate sistemele de drept au un scop comun: binele tuturor si, de asemenea, ca au anumite principii comune, predeterminate cuprinse in chiar natura umana. Aceste principii sunt deduse a priori de ratiune si considerate valabile fara vreo verificare a posteriori. Ansamblul acestor principii il constituie dreptul natural.

In sensul fizic al cuvantului, dreptul natural este ansamblul legilor ce guverneaza natura animala, universala, fiind compus din legile naturale ale Stiintelor fizice; in sens rational si moral el este cel ce guverneaza spiritul. Legile fizice ale societatii sunt cele care deriva din sensibilitatea comuna a oamenilor si ele sunt supuse unui "determinism" istoric. In societatile evoluate dezvoltarea acestora este mai accelerata decat in cele nedezvoltate. Pe primul loc se afla persoana, individul, nu comunitatea.

Cel care a conturat si consacrat teoria dreptului natural a fost Aristotel. El face distinctie intre dreptul natural - lege nescrisa, exprimand echitatea - si dreptul pozitiv - legi scrise, aplicabile pe un teritoriu un moment dat, creatii ale oamenilor. In acea perioada ganditorii au exprimat ideea ca Universul este supus unei ordini prezidate de o gandire dreapta (Ratiunea Divina sau Logosul), pe care o vom regasi in "Cuvantul" Evangheliei.

Biserica adopta traditia antica, dar Dumnezeu, personificat si guvernand lumea, ia locul naturii, dreptul natural fiind acela pe care El l-a edictat: legea divina. Sfantul Toma d'Aquino in "Summa theologiae" da precizie doctrinei, distingand trei feluri de legi: legea divina, drept natural si dreptul uman sau pozitiv.

In epoca Renasterii, noile forte ale societatii fac apel la principiile dreptului natural pentru a-si justifica actiunile. Ratiunea este acum apta sa joace un rol important si sa formuleze reguli necesare guvernarii societatii. Hugo Grotius este cel care fondeaza Scoala dreptului natural, iar definitia care este data de el conceptului este ca el consta in reguli ale dreptei ratiuni, care arata ca o actiune este corecta din punct de vedere moral sau incorecta, dupa cum corespunde sau nu cu insasi natura rationala'.

In Secolul Luminilor se vorbeste si se scrie mult despre jusnaturalism, autorii nereusind sa se puna, totusi, de acord in ceea ce priveste continutul si fundamentele acestuia. Se exprima starea initiala a omenirii, despre Varsta de aur', si tot acum apare ideea contractului social. Acesta din urma apare, pentru Thomas Hobbes ca solutie de iesire din starea insuportabila a "razboiului tuturor impotriva tuturor"[1]. Din contra, alti autori (John Locke sau J. J. Rousseau)­ nu concepeau societatea initiala cu una a agresivitatii si razboiului permanent, ci ca una de pace si liniste. In acele vremuri oamenii au incheiat contractul social pentru a trai mai bine, scopul organismului creat - statul - fiind acela de a proteja libertatea si proprietatea. In societate, imperativele legii naturale nu inceteaza, ci devin mai puternice.

Dreptul natural nu este in ansamblul sau o constructie absoluta, ci are un continut variabil pentru ca "Ceea ce variaza nu este numai legislatia pozitiva, ci este si pretinsa legislatie ideala, care este ea insasi contingenta, arbitrara, destinata a suferi influentele timpului, mediului, caracterelor individuale"[2].

Caracteristica dreptului natural este supranaturalismul sau, care il face sa fie o suprastructura a dreptului pozitiv, urmandu-l pe acesta in evolutia sa. Omul incearca sa reproduca ideile abstracte si perfecte, arhetipurile, insa acest lucru nu ii reuseste, efortul sau fiind asemanator asimptotei: liniile se apropie una de alta la foarte mica distanta, fara insa a se atinge.

Odata cu Revolutia franceza, in sanul "Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului", regasim doctrina dreptului natural, ca expresie a colosalului efort de realizare a celui mai inalt ideal de Justitie. Astfel, in preambulul "Declaratiei" se arata: "Reprezentantii poporului francez, constituiti in Adunarea Nationala, considerand ca ignorarea, nesocotirea sau dispretuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice si ale coruptiei guvernelor, au hotarat sa expuna intr-o declaratie solemna drepturile naturale, inalienabile si sacre ale omului, astfel ca aceasta declaratie, mereu prezenta inaintea tuturor membrilor societatii, sa le reaminteasca fara incetare drepturile si indatoririle lor"[3].

Codul drepturilor naturale se rezuma la trei reguli simple: cetatenii trebuie sa fie liberi, ei trebuie sa fie egali, libertatea lor trebuie sa fie protejata juridic impotriva arbitrariului puterilor publice. Pentru a fi asigurate aceste trei principii, Adunarea Constituanta le-a inscris in textul "Declaratiei", care, in contextul Revolutiei franceze, s-a impus in Constitutia Republicii.

La ora actuala se recunoaste ca directia furnizata de dreptul natural nu este constanta, ci comporta anumite variatii. Dorinta de a concilia idealul juridic cu legile naturii implica un element variabil, caci natura umana este complexa; ea ofera aspiratiilor noastre deziderate, calitati diverse, placere. Unul sau altul din aceste elemente poate parea predominant si conceptiile se pot modifica.

Dreptul natural nu este incompatibil cu ideea de evolutie, dar trebuie sa renunte la a sustine idei absolute. Ceea ce nu se schimba este faptul ca exista o justitie ce trebuie realizata, sentimentul ca trebuie sa fie respectate drepturile tuturor in masura dreptatii si ordinii sociale. Dreptul natural pierde astfel caracterul absolut si imuabil, neavand decat o manifestare variabila, tinand cont de interdependentele individului cu colectivitatea, tinzand a apropia constiinta fiecaruia de lege, in loc sa le opuna.

Incununarea eforturilor de afirmare a jusnaturalismului se afla in domeniul protectiei juridice a drepturilor omului. Crearea acestei noi ramuri de drept demonstreaza ca drepturile si libertatile fundamentale ale individului nu sunt forme fara fond, ci ca dispun de o baza solida, afirmandu-se cu deosebita vigoare.

Omul, indiferent de statutul sau, ori alte caracteristici ca orientarea religioasa, culoare, sex etc., este considerat pretutindeni la fel. "In aceasta privinta, radacinile adanci ale proclamarii internationale a drepturilor omului sunt aceleasi cu cele ale proclamarilor nationale: () principiul identitatii tuturor oamenilor anima atat doctrina crestina, cat si scoala dreptului natural"[4]. Scoala dreptului natural va dezvolta ideea starii naturale care duce la afirmarea existentei unor drepturi "care apartin in mod originar si esential omului, care sunt inerente naturii sale si de care acesta se bucura tocmai pentru ca e om, independent de vreun act anume din partea sa".[5]

In evolutia dreptului si a societatii, in general, constituind premisele democratiei moderne, gasim cele doua "Declaratii" juridice din sec. XVIII, cea americana si cea franceza.

Dreptul natural domina primele proclamari solemne si sistematice ale drepturilor omului, respectiv Declaratia de independenta a Statelor Unite ale Americii, din 1776 si Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului, din 1789.

Fiecare din "Declaratii" se prezinta ca o adresa cu un autor, un destinatar si un obiect. Autorul "Declaratiei americane" din 4 iulie 1776 este definit in general: "noi, poporul", intelegandu-se prin aceasta poporul care locuia in interiorul coloniilor engleze din America. Autorul "Declaratiei franceze" din 26 august 1789 este desemnat cu mai multa precizie. Se stipuleaza ca ea emana, nu de la intreaga natiune, ci doar de la "reprezentantii poporului francez". Destinatarul "Declaratiei" din 1776 este "opinia umanitatii", cel al "Declaratiei" din 1789 este mai putin determinat. Simplu si personalizat in opinia americana, complex si anonim in cea franceza, obiectul celor doua "Declaratii" este cu atat mai mult de dificil de apreciat.

"Declaratia" americana este una de independenta si nu e inutil de amintit ca ea este si una de drept international. Scopurile "Declaratiei" franceze sunt de a stabili drepturi inalienabile si sacre, in acelasi timp, de a institui drepturile si obligatiile membrilor corpului social, de a instaura echilibrul puterilor legislativa si executiva, de a mentine Constitutia, a contribui la fericirea tuturor, avand ca obiect expunerea "drepturilor naturale, inalienabile si sacre ale omului".

Prin autorul si destinatarul sau, "Declaratia" americana este mai universala decat cea franceza. Dar obiectul ei este mai restrans fiindca se refera la eliberarea coloniilor engleze si la formarea Statelor Unite ale Americii. Prin autorul ei, "Declaratia" franceza este una speciala. Aici vorbeste un popor despre dreptul sau de a se emancipa, enumerand drepturile naturale inalienabile si sacre.

Cat despre continutul drepturilor invocate in cele doua "Declaratii" pe de o parte cea americana nu este o declaratie de drepturi ci un apel la drept. In "Declaratia" franceza, apelul la drept nu apare asa explicit, ci se vorbeste despre coruptia politica si patologia civila ce s-ar instaura atunci cand drepturile naturale, inalienabile si sacre, ale individului ar lipsi.­

In "Declaratia" americana, primul drept invocat este egalitatea ("Toti oamenii sunt nascuti egali"). In "Declaratia" franceza, libertatea si egalitatea sunt puse pe acelasi plan, cu o usoara preferinta pentru libertate. Preeminenta americana acordata egalitati nu trebuie sa surprinda dat fiind faptul ca utilizarea sa directa este de a fonda dreptul si independenta legitime. Dreptul la independenta al colonilor americani este cautat in jus gentium, declaratia fiind un text modern nascut din Scoala dreptului natural. Ea se inspira din ideea ca societatea politica are drepturi asemanatoare individului, ca acelasi drept trebuie sa conduca raporturile intre indivizi si intre popoare. "Declaratia de Independenta" este primul text de drept international modern care substituie aceleasi suveranitati a statelor, egalitatea popoarelor, legea naturala care trebuie protejata, pactele care trebuie respectate.

In interiorul fiecarei "Declaratii", drepturile omului nu sunt enumerate in aceeasi ordine. Dupa egalitate, prima retine viata, cautarea fericirii, rezistenta la opresiune Cea de-a doua, libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune. In "Declaratia" americana, drepturile civile depind de dreptul natural: guvernantii sunt stabiliti pentru a garanta drepturile naturale. Echilibrul este invers in "Declaratia" franceza. Sunt anuntate "drepturile naturale inalienabile si sacre ale oamenilor" urmand apoi "Adunarea nationala recunoaste si declara drepturile omului si cetateanului". Drepturile naturale sunt rau departajate de cele civile, ele fiind nu scopul, ci mijlocul "Declaratiei", ele promitand sa remedieze prin ele insele patologia corpului politic. "Declaratia" franceza nu face sa dispara drepturile naturale in detrimentul celor civile, dar nu le asigura decat locul al doilea.

Cele doua "Declaratii" au avut destui prozeliti, dar au suscitat si o deosebita, rezistenta, avand impotriva atat pe conservatori cat si pe liberali si marxisti. Fara indoiala ca aceasta ostilitate este azi foarte scazuta. O aducere la zi a continutului "Declaratiilor" a operat in zilele noastre, in mai multe etape. Prima a avut loc in anii '50 nascuta din ororile cauzate de catastrofa nazismului si a aliatilor sai. La 10 decembrie 1948, "Declaratia Universala a Drepturilor Omului" a Adunarii Generale a ONU, apoi la 4 noiembrie 1950, "Conventia Europeana a Drepturilor Omului", pun bazele, intr-o prima etapa, a conceptiei moderne despre declararea si apararea drepturilor naturale ale fiecarui individ.

Cea de-a doua etapa, in anii `70, este legata de revelatiile publice orchestrate de catre Alexandr Soljenitin asupra "Arhipelagului Gulag"[6], pus in scena de regimul sovietic. In tarile democratice, aceasta descoperire a provocat o noua aducere la zi a ideologiei si politicii drepturilor omului.

La ora actuala, in Constitutiile tuturor tarilor dezvoltate din punct de vedere democratic se gasesc prevederi asupra drepturilor fundamentale si naturale ale omului, precum si mijloace de aparare a acestora.

In majoritatea acestora, cum este cazul si al Romaniei, se arata preeminenta tratatelor internationale in materia drepturilor omului fata de legislatia interna. Aceasta viziune este legitima, rezultand din aceea ca oamenii au anumite drepturi naturale, imprescriptibile si inalienabile. Odata ce aceasta vocatie a fost recunoscuta, comunitatea internationala a procedat la elaborarea unor documente ce au dus la aparitia unui sistem international de protectie a acestor drepturi, fiind imperativ ca fiecare stat sa le recunoasca si sa le puna in practica.

"Profund impregnate de ideologia definita de catre Locke si Rousseau, declaratia americana si cea franceza constata drepturile inerente fiintei umane si anterioare societatii: ele recunosc «drepturi de a» (trai, circula, avea o opinie) si nu «drepturi la» (munca, protectie sociala, un nivel de trai satisfacator), «drepturi de rezistenta», care presupun o libertate de optiune si de actiune a indivdului si o abtinere din partea statului, si nu «drepturi-creanta», care sa presupuna o creanta a individului contra societatii si prestatii pozitive din partea statului"[7].

3.1.            Protectia juridica a drepturilor omului - expresie a renasterii dreptului natural

 

Deoarece omul actioneaza in societate, intrand in raporturi cu semenii sai, activitatea sa trebuie sa fie reglementata de norme juridice. Ansamblul acestora - dreptul - in nasterea si dezvoltarea sa suporta numeroase influente din partea "componentelor cadrului fizic inconjurator si din partea componentelor sistemului social (economia, politica, morala etc.)"[8].

Factorul uman este cel care prezinta cel mai mare interes pentru legiuitor, deoarece omul este cel care are cea mai mare influenta asupra realitatilor inconjuratoare. Pornind de la nastere, fiecare individ invata sa fie social, isi insuseste diferitele reguli de convietuire, dobandeste aptitudini in a raspunde tuturor cerintelor exterioare lui. Norma juridica este cea care modeleaza comportamentul fiecaruia, in asa fel incat sa nu existe incalcari ale regulilor prestabilite de convietuire.

In centrul atentiei si al preocuparilor legiuitorului - in calitatea sa de creator de drept - se plaseaza drepturile fundamentale ale individului, drepturi care "garanteaza egalitatea deplina a tuturor oamenilor, posibilitatea lor de manifestare nestingherita in temeiul demnitatii si al libertatii, pentru ca omul, dupa natura sa, este o fiinta demna si libera"[9].

Ceea ce permite societatii sa progreseze si individului sa beneficieze de avantajele sociale, este respectul legii naturale, realizat printr-un dublu imperativ: pe de o parte individul trebuie sa faca tot ceea ce este conform cu solidaritatea sociala, pe de alta parte sa nu faca nimic din ceea ce este contrar acesteia.

Statul nu poate crea un drept arbitrar, legiuitorul fiind tinut sa creeze un sistem de responsabilitati ale puterilor publice, care sa pazeasca cetatenii de arbitrariul guvernantilor. Pe de alta parte, cetatenii trebuie sa se supuna legii, nu neaparat ca efect al constrangerii, ci ca respect al solidaritatii sociale. Individul are o sfera juridica pe care statul nu o poate nesocoti, iar libertatile fundamentale sunt necesare pentru realizarea armoniei in societate.

Statul are, de asemenea, obligatii fata de cetatenii sai, in ceea ce priveste sanatatea, asistenta sociala, invatamantul, asistenta persoanelor varstnice ori care prezinta diferite disfunctii fizice sau psihice. Toate aceste obligatii sunt corelate cu drepturi ale indivizilor care compun acel stat.

Pornind de la ideea de solidaritate sociala, se regaseste teoria dreptului natural, superior celui pozitiv, trecand prin scrierile lui Grotius, teoria libertatilor individuale inscrisa in Declaratia Revolutiei franceze si, apoi, in celelalte instrumente de protectie a acestora, realizate ulterior. "Notiunea de drepturi ale omului isi transcende recunoasterea prin intermediul textelor: textele internationale (sau nationale) nu «creeaza» drepturile omului, ci le recunosc si, pe unele, le erijeaza in categorii juridice, conferindu-le un regim de protectie"[10]

Inca de la venirea sa pe lume, omul, prin chiar calitatea sa de om, are anumite drepturi subiective, care sunt drepturi naturale individuale. El se naste liber, intelegandu-se libertate fizica si psihica, iar aceasta libertate determina obligatia celorlalti de a respecta dezvoltarea libera, fizica, psihica, intelectuala ordin morala, aceasta obligatie erga omnes constituind chiar fundamentul dreptului. Chiar prin nastere oamenii dobandesc aceleasi drepturi, fiind liberi, iar aceasta libertate trebuie respectata de catre stat.

Obligatia statului de a respecta drepturile si libertatile fundamentale ale omului este "aceeasi in toate timpurile, in toate tarile, la toate popoarele; ea este fondata pe drepturile individuale naturale ale omului, care au fost, sunt si vor fi intotdeauna si peste tot, pentru toti oamenii, aceleasi drepturi"[11].

In ceea ce priveste raporturile interstatale, este evidenta preocuparea acestora in privinta cooperarii in materia drepturilor esentiale ale omului. In aceasta materie, recunoasterea drepturilor fundamentale ale omului are radacini adanci, pornind de la ideile lui Aristotel despre dreptul natural, trecand prin scrierile Sfintilor Parinti, cele ale lui J.J. Rousseau si ale celorlalti iluministi si concretizandu-se, asa cum am mai aratat, in timpul Revolutiei franceze si prin Declaratia americana de independenta.

Incepand cu secolul XIX au aparut primele instrumente juridice de transpunere in practica a acestor drepturi, pentru ca, in perioada interbelica, si mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, protectia juridica a drepturilor omului sa apara ca un imperativ al comunitatii internationale. Acest lucru s-a concretizat "in perioadele ce au urmat, intr-un impresionant ansamblu de reglementari cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare, mai ales, a perpetuarii practicii incalcarii drepturilor omului in statele cu regim comunist"[12].

3.2.1. Declaratia Universala

a Drepturilor Omului

 

In anul 1948, Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite a adoptat Declaratia Universala a Drepturilor Omului, careia i-au urmat un numar de peste 60 de conventii si declaratii.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului a fost proclamata si adoptata de Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 10 decembrie 1948, fiind instrumentul care a marcat inceputul unei noi etape in domeniul protectiei juridice a drepturilor omului, a drepturilor fundamentale ale acestuia.

Aceasta Declaratie este primul document international cu vocatie universala in aceasta materie, prin intermediul caruia s-a incercat unificarea conceptiilor in ceea ce priveste protectia juridica a drepturilor omului. "Sursele filosofice ale Declaratiei, la care face referire si Preambulul sau, sunt conceptele de <demnitate umana inerenta> si natura inalienabila a drepturilor omului"[13].

De asemenea, tot in Preambul se regasesc si sursele istorice ale Declaratiei, in referirea la "nerespectarea si dispretul pentru drepturile omului" care au generat "acte de barbarie care au ultragiat constiinta omenirii", pentru ca finalul acestuia sa aduca recunoasterea faptului ca drepturile si libertatile cuprinse in Declaratie reprezinta "un standard comun de implinire pentru toate popoarele si natiunile".

In continutul Declaratiei Universale a Drepturilor Omului se regasesc doua mari categorii de drepturi: drepturile civile si politice si drepturile economice, sociale si culturale. Din prima categorie fac parte: dreptul la viata, la libertatea si securitatea persoanei, interdictia sclaviei, torturii si tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus in mod arbitrar arestarii, retinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumtia de nevinovatie.

In cea de-a doua categorie, a drepturilor economice, sociale si culturale, se incadreaza dreptul la asigurari sociale, la munca si protectia impotriva somajului, dreptul la plata egala pentru munca egala, la o retributie echitabila si satisfacatoare, dreptul la odihna, dreptul la o educatie.

Declaratia arata ca drepturile care o formeaza nu au un caracter absolut, statele putand adopta acte normative care sa limiteze exercitiul acestora. Dar aceasta limitare poate fi facuta doar pentru "asigurarea recunoasterii corespunzatoare si respectarii drepturilor celorlalti si a compatibilitatii cu cerintele indreptatite privind moralitatea, ordinea publica si bunastarea generala intr-o societate democratica"[14].

Chiar daca Declaratia Universala a Drepturilor Omului nu este un tratat international, care sa genereze drepturi si obligatii, si nu are o forta obligatorie care sa o impuna, prin importanta problemelor abordate, ea a dobandit un caracter obligatoriu pentru membri comunitatii internationale. "Faptul ca prevederi ale Declaratiei au fost incorporate in constitutiile multor state sau au fost invocate in jurisprudenta, releva ca ea este acceptata ca document cuprinzand principii si norme generale care dau expresie unor standarde comune in domeniul drepturilor omului"[15].

Declaratia Universala a Drepturilor Omului a devenit "o baza pentru diferitele organe ale Organizatiei Natiunilor Unite in vederea protectiei drepturilor. Declaratia a insemnat, totusi, doar inceputul unui proces, acela al elaborarii unor tratate internationale care sa constituie baza dreptului international al drepturilor omului"[16].

3.2.2. Conventia europeana

a drepturilor omului

 

Aceleasi ratiuni, care au condus la crearea Organizatiei Natiunilor Unite si la elaborarea si adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, au condus, la nivelul Europei, la crearea unor structuri si acte menite sa asigure protectia juridica a drepturilor omului. Reactia impotriva sistemelor politice fasciste a fost unul din factorii importanti care au determinat statele europene sa inceapa identificarea si realizarea unor instrumente care conduca la ocrotirea individului.

De asemenea, dupa cel de-al doilea razboi mondial, un alt tip de sistem politic aparut - cel comunist - a determinat afirmarea necesitatii ocrotirii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

In anul 1950 a fost semnata la Roma Conventia europeana a drepturilor omului (Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale), care a intrat in vigoare in anul 1953. Prin intermediul acesteia s-a pus la punct un sistem institutionalizat de protectie a drepturilor omului, iar "o data cu aceasta, drepturile omului au intrat pe deplin, pe plan european, in domeniul dreptului pozitiv; a fost creat un regim juridic al drepturilor, precum si un sistem de protectie prin actiunea in justitie. In timp, semnificatia Conventiei europene a drepturilor omului a fost considerabil imbogatita de vasta jurisprudenta a Curtii europene a drepturilor omului"[17].

Obiectul Conventiei europene a drepturilor omului il reprezinta drepturile si libertatile fundamentale ale omului, protectia acestora, la baza sa stand doua documente fundamentale in acest domeniu: Declaratia Revolutiei franceze din 1789 si Declaratia Universala a Drepturilor Omului, "unul intern cu valoare universala, celalalt adoptat de o organizatie internationala cu vocatie universala prin insasi menirea ei"[18].

Respectarea si apararea drepturilor omului constituie esenta societatii democratice, acest lucru avand drept consecinta faptul ca, la apararea acestora vor contribui toate componentele statului. Drepturile fundamentale ale omului, ca si necesitatea apararii acestora au aparut intai in lupta politica, rezultat al unor ideologii, pentru ca mai tarziu sa capete pozitivitate si juridicitate prin incorporarea in norme de drept.

Aceasta notiune, de drepturi fundamentale sau esentiale, poate fi abordata din mai multe perspective: filosofica, politica, juridica. Dar, "daca juristul este direct interesat de dreptul pozitiv al drepturilor omului, el nu poate ignora, adeseori, pe cale de interpretare, fundamentele filosofice si morale ale acestei sintagme si nici nu poate face abstractie de «mediul» ideologic si politic in care se pune problema apararii"[19].

Notiunea de "drepturi ale omului" are o semnificatie mai larga, rezultand din ideea dreptului natural, conform careia omul, deoarece este fiinta umana, prin chiar faptul nasterii sale, are o sfera juridica, ce se compune din drepturi esentiale. Acestea nu trebuie sa fie neaparat consacrate de dreptul pozitiv, deoarece au o existenta prin ele insele, fiind atat de strans legate de om incat nu pot avea o existenta independenta.

In planul dreptului intern, aceste drepturi esentiale ale omului sunt drepturi si libertati publice, prevazute si aparate prin normele dreptului pozitiv national, iar in plan international constituie drepturile omului, ca valori universal recunoscute.

Scoala dreptului natural, ale carei conceptii se afla la baza Conventiei europene a drepturilor omului, a fost cea care a desprins fiinta umana de ordinea cosmica si de cea divina, considerand-o valoare in sine, aflata in centrul vietii sociale. Practica sociala a dus la concluzia ca daca apararea drepturilor omului este lasata numai in competenta statelor, nu se poate realiza protectia acestora in mod eficient. Datorita acestui fapt, chiar statele, prin reprezentantii lor, au hotarat crearea unor instrumente, unor sisteme de protectie internationala, prin intermediul carora, in favoarea indivizilor, sa se realizeze o limitare a suveranitatii nationale.

Prin incheierea unor tratate sau adoptarea unor conventii, cum este Conventia europeana a drepturilor omului, statele se obliga nu unele fata de celelalte, ci fata de indivizi, indiferent de calitatea lor juridica. De asemenea, statele isi asuma si obligatii de respectare a drepturilor fundamentale fata de celelalte state componente ale comunitatii internationale, in acest fel "raspunderea statelor pentru respectarea acestor drepturi este asumata fata de insasi comunitatea internationala"[20].

O caracteristica importanta a Conventiei europene a drepturilor omului este aceea ca aplicarea prevederilor ei, ca si controlul respectarii drepturilor esentiale cuprinse in ea, sunt asigurate prin intermediul Curtii europene a drepturilor omului. Acest lucru a determinat crearea unei jurisprudente bogate, care a sintetizat si a precizat continutul si conditiile de aplicare a prevederilor Conventiei.

Conventia europeana a drepturilor omului este prevazuta cu un mecanism de control al modului in care statele contractante isi indeplinesc obligatiile asumate, compus din trei organe: Comisia europeana a drepturilor omului, Curtea europeana a drepturilor omului si Comitetul de ministri al Consiliului Europei.

Cu toate ca nici o prevedere a Conventiei europene a drepturilor omului nu obliga statele contractante sa incorporeze dispozitiile sale in dreptul intern, ea creeaza obligatia de a veghea ca legislatia interna sa fie compatibila cu cea a ei si, atunci cand este cazul, statul in speta sa ia toate masurile in aceasta privinta.

Dupa ratificarea ei, Conventia europeana a drepturilor omului a dobandit statutul de lege constitutionala sau ordinara, in sistemul de drept al unora din statele contractante.

In sistemul romanesc de drept, Conventia europeana a drepturilor omului, prin Legea nr. 30/1994, a devenit parte integranta a acestuia, avand forta constitutionala si supralegislativa. In cazul in care apar neconcordante intre legislatia interna si dispozitiile Conventiei europene a drepturilor omului, normele interne contrare acesteia nu vor fi aplicate, avand preferinta dispozitiile Conventiei.

3.2.3. Legiferarea drepturilor fundamentale - concretizare a renasterii dreptului natural

Deoarece dreptul, in ansamblul sau, are o dimensiune profund umana, care priveste, inainte de toate, drepturile esentiale ale individului, este normal ca, dupa analizarea unor instrumente internationale de protectie a acestora, sa ne indreptam atentia chiar spre analiza acestor drepturi esentiale ale omului.

Aparute din ideea dreptului natural, ca forma a adevarului etern, raspandit peste tot in Univers si perceptibil pentru ratiune la fel ca si axiomele geometriei, drepturile fundamentale ale omului sunt expresia efortului imens depus pentru realizarea celui mai inalt ideal de justitie.

Pornind de la membrii Scolii dreptului natural, trecand prin Secolul Luminilor, pana in zilele noastre, adeptii acestei teorii au stiut sa o impuna in toate regimurile pentru a apara libertatea poporului si a individului, pentru a invata respectul pentru cuvantul dat si pentru indeplinirea obligatiilor asumate prin conventii, pentru a protesta impotriva barbariei legilor nedrepte sau a persecutiilor religioase, creandu-se astfel notiunile de drept international si drept constitutional, care consacra si garanteaza drepturile si libertatile actuale.

Din perspectiva istorica, "drepturile omului au aparut () ca un instrument de protectie a individului in raporturile sale cu colectivitatea, avand ca principala functie limitarea puterii politice pentru a permite libera si deplina manifestare a fiintei umane"[21].

Chiar daca drepturile omului exista si se manifesta ca atare, in mod natural, nu pot fi create mecanisme juridice, politice sau economice prin care protectia si garantarea lor sa fie asigurate. Un prim pas in rezolvarea acestei probleme o constituie consacrarea acestor drepturi in documentele juridice interne si internationale, deoarece o protectie eficace exista doar in situatia in care exista mecanisme juridice de aparare si sanctionare in cazul incalcarii lor. "Consacrarea lor (a drepturilor esentiale n.n.) la nivel normativ constitutional le asigura cea mai eficienta garantare juridica, intrucat astfel ele beneficiaza atat de mecanismele de garantare a suprematiei normelor constitutionale, cat si de mecanismele juridice specifice protectiei drepturilor subiective"[22].

Prin inscrierea in Constitutie, acestor drepturi li se recunoaste caracterul de esentiale (fundamentale) si se creeaza garantii in ceea ce priveste exercitarea si ocrotirea lor. Ca definitie, numim drepturi fundamentale "acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutiei si legi"[23].

Ceea ce este de remarcat in legatura cu acestea este ca, atat lgiuirile nationale, cat si instrumentele internationale le consemneaza ca "recunoasteri" sau ca "declaratii", notiunea de drepturi ale omului fiind dincolo de recunoasterea lor prin intermediul textelor. In ceea ce priveste cele doua declaratii-izvor al protectiei drepturilor fundamentale, acestea "profund impregnate de ideologia definita de catre Locke si Rousseau, constata drepturile inerentefiintei umane si anterioare societatii: ele recunosc <> (trai, circula, avea o opinie), si nu <> (munca, protectie sociala, un nivel de trai satisfacator), <>, care presupun o libertate de optiune si de actiune a individului si o abtinere din partea statului, si nu <>, care sa presupuna o creanta a individului contra societatii si prestatii pozitive din partea statului".[24] Aceste drepturi nu pot consta in creante din partea statului, deoarece ele sunt preexistente acestuia.

Drepturile fundamentale ale omului se clasifica in mai multe categorii, in functie de anumite criterii. Astfel, in functie de aria de cuprindere, exista sisteme si, implicit, drepturi regionale (care se aplica pe un anumit teritoriu) si drepturi cu vocatie universala (aplicabile pe tot Globul). In functie de destinatarul lor, drepturile esentiale se clasifica in generale (aplicabile tuturor persoanelor) si specifice (numai pentru anumite categorii - femei, copii, persoane incadrate in munca). In functie de acelasi criteriu, se pot distinge drepturi individuale (recunoscute fiecarui individ) si drepturi colective (care protejeaza ansambluri de persoane, cum ar fi minoritatile). Fata de aceste din urma drepturi se impune precizarea ca "titularii drepturilor colective nu dispun de mecanisme care sa le permita garantarea exercitiului acestora, iar, pe de alta parte, nu este mai putin adevarat ca prin respectarea unor drepturi colective, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul popoarelor la un mediu sanatos, se asigura premisele esentiale ale respectarii drepturilor individuale"[25].

Dupa criteriul continutului, drepturile omului se clasifica in drepturi civile si politice si drepturi economice, sociale si culturale. Din perspectiva istorica, drepturile civile si politice sunt cele care s-au impus in cadrul luptei impotriva absolutismului, fiind considerate drepturi de prima generatie, drepturile economice, sociale si politice considerandu-se a fi de a doua generatie.





In functie de criteriul continutului, de asemenea, se pot distinge mai multe categorii, o prima categorie formand-o inviolabilitatile[26], care sunt acele prerogative ce asigura viata, posibilitatea de miscare libera, siguranta fizica si psihica si pe cea a domiciliului, fiind cuprinse in prima generatie de drepturi fundamentale.

A. Drepturile de prima generatie

a) Dreptul la viata, care face parte din categoria inviolabilitatilor, reprezinta "cel mai natural drept al omului, un drept cetatenesc cu care incepe inventarul drepturilor omului in cele mai importante acte internationale din acest domeniu"[27]. Aceasta importanta nu este consacrata numai in instrumentele de protectie si in studiile doctrinare, ci si in practica, jurisprudenta Curtii europene a drepturilor omului statuandu-l ca "valoare suprema pe scara drepturilor omului pe plan international"[28].

In apararea acestui drept, "statele, prin agentii lor, nu trebuie doar sa se abtina de a provoca moartea unei persoane, ci au obligatia pozitiva de a lua toate masurile necesare protectiei eficiente a acestui drept"[29]. Obligatia "pozitiva" de a proteja viata implica o protectie procedurala a dreptului la viata, precum si obligatia autoritatilor nationale de a ancheta in mod eficace orice recurgere de catre agentii statului la forta ucigasa, astfel incat responsabilii sa fie identificati si pedepsiti.[30]

Titularul dreptului la viata este persoana umana, viata avand ca limite nasterea (in anumite situatii conceptia) si moartea. In acest interval de timp, cuprins intre nastere si moarte, persoana fizica are dreptul fundamental la viata, ceea ce presupune ca statele au obligatia generala de a proteja vietile indivizilor care se afla sub jurisdictia lor. Pentru a realiza aceasta protectie, statele trebuie sa protejeze persoana de comportamentul nelegal al tertilor (prin adoptarea unei legislatii penale care sa descurajeze comiterea de fapte ilicite, prin luarea unor masuri de ordin practic in vederea protejarii individului), trebuie sa ia masuri de acordare a ingrijirilor medicale ori pentru prevenirea mortii sau sinuciderii.

De asemenea, tot pentru protejarea acestui drept, statele sunt obligate sa ia in considerare problemele legate de un mediu inconjurator sanatos ori de naufragii (speta Leroy si altii c/Frantei, coroborata cu speta L.C.B. c/Marii Britanii, in care se statueaza ca statul trebuie sa ia "masuri adecvate pentru a preveni decesul oricarei persoane ce tine de jurisdictia sa", acest lucru presupunand "o preventie corespunzatoare situatiei generale prin instaurarea unor reguli de protectie"[31].

In legatura cu dreptul la viata, exista controverse actuale cu privire la dreptul persoanei de a muri, respectiv moartea medical asistata, ori cea prin intermediul altuia la cererea persoanei.

Fata de aceasta problema, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat[32] in sensul ca "art. 2 al Conventiei nu are nici o legatura cu problema privitoare la calitatea vietii" si numai o distorsionare de limbaj ar putea crea un drept diametral opus, respectiv dreptul de a muri. Curtea a ajuns la concluzia ca nu se poate deduce din art. 2 al Conventiei existenta unui drept de a muri, cu ajutorul unui tert sau al unei autoritati publice.

Dreptului la viata i se pot aduce limitari, in anumite situatii expres prevazute. O astfel de limitare o constituie executarea unei sentinte, pronuntata de un tribunal, in cazul in care, pentru o anumita fapta savarsita, se prevede o pedeapsa cu moartea.

In sistemul nostru de drept, pedeapsa cu moartea este interzisa, deoarece se considera a fi "contrara drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constitutie a pedepsei cu moartea exprima tendinta dominanta azi in lume, prezenta in documentele justificative politice si ideologice, de inlaturare a acestei sanctiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o incalcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreapta si niciodata eficienta"[33].

Aceasta conceptie este cvasigenerala, in anul 1994, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei adoptand Recomandarea nr. 1246, privitoare la abolirea pedepsei cu moartea, statele membre ale Consiliului Europei semnand in anul 2002 Protocolul nr. 13 la Conventia pentru apararea drepturilor omului, privind abolirea pedepsei cu moartea in orice circumstante.

In paragraful 2 al art. 2 din Conventia europeana a drepturilor omului, sunt prevazute trei alte situatii decat cea privitoare la pedeapsa cu moartea, in care sunt admise limitari ale dreptului la viata. Acestea sunt recursul la forta considerat ca absolut necesar, pentru apararea persoanei impotriva oricarei violente ilegale (legitima aparare), recursul la forta pentru realizarea unei arestari legale sau pentru impiedicarea unei evadari si recursul la forta pentru a reprima, legal, o revolutie sau o insurectie.

In ceea ce priveste prima situatie de limitare a dreptului la viata, respectiv legitima aparare, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu exista nici o aplicare practica. In ceea ce priveste dreptul romanesc, practica si doctrina sunt in cea mai mare parte puse in acord cu legislatia, respectiv se admite ca persoana care a savarsit violente asupra altei persoane pentru a se apara de un atac nelegal al acesteia nu va raspunde din punct de vedere al dreptului penal.

In ceea ce priveste situatia arestarii legale, se poate recurge la forta numai dupa ce toate celelalte mijloace, ce ar putea fi folosite, au fost puse in aplicare si nu au avut rezultate.

Ultima situatie de limitare a dreptului la viata o constituie reprimarea unor tulburari violente sau a unei insurectii. In oricare din aceste doua situatii se considera ca trebuie sa fie vorba de imprejurari de o extrema gravitate, de natura a produce importante prejudicii persoanelor si bunurilor.

De asemenea, privind in ansamblu toate aceste situatii de limitare a dreptului la viata, s-a statuat ca recursul la forta trebuie sa fie absolut necesar, iar recurgerea la aceasta sa fie facuta numai dupa ce toate celelalte mijloace au fost epuizate. Forta trebuie utilizata proportional cu scopul pentru care este folosita, "proportionalitatea fiind apreciata in raport cu natura scopului urmarit, cu pericolul pentru fiinta umana si integritatea corporala si cu amploarea riscului ca utilizarea fortei sa faca victime".[34]

b) Dreptul la integritate fizica si psihica, implicand si interzicerea torturii, reprezinta "una din valorile fundamentale ale societatilor democratice care formeaza Consiliul Europei". Acest drept reprezinta "un atribut inalienabil al persoanei umane, intemeiat pe valorile centrale ale «patrimoniului comun» al statelor membre ale Consiliului Europei, evocat in Preambulul Conventiei"[35]. Chiar in cele mai dificile circumstante, tortura este interzisa in mod absolut, ca si pedepsele inumane sau degradante, neexistand, in nici o situatie, autorizarea folosirii acestora.

"Practicarea unor asemenea procedee si tratamente este o incalcare a demnitatii si personalitatii omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate si reprimate de catre lege"[36]. La nivel international, a fost adoptata Conventia contra torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, in anul 1984, in cuprinsul careia se regaseste angajamentul statelor se a lua masuri legislative, administrative, de orice fel, pentru a impiedica infaptuirea actelor de tortura, aplicare de pedepse crude, inumane ori degradante, pe teritoriul lor.

Statele au obligatia de a lua toate masurile de natura sa impiedice supunerea persoanelor la acte de tortura sau la tratamente ori pedepse inumane sau degradante, iar in cazul in care acestea s-au produs, sa identifice si sa pedepseasca persoanele responsabile de acestea.

In privinta obligatiei de mai sus, este de subliniat faptul ca integritatea persoanei beneficiaza de o garantie absoluta chiar si in imprejurarile cele mai dificile, cum ar fi lupta impotriva terorismului, in acest sens pronuntandu-se si Curtea europeana a drepturilor omului[37]: orice folosire a fortei impotriva unei persoane aflate intr-o situatie de inferioritate, intrucat este privata de libertate, este interzisa si intra in sfera de aplicare a articolului 3 din CEDO.

Este de observat ca, prin decizia sus citata, ca si prin altele similare, judecatorul european "procedeaza la o rasturnare intre acuzatie si proba si recurge la o adevarata prezumtie de cauzalitate, considerand afirmatiile reclamantului ca fiind adevarate, in afara cazului in care statul parat aduce o proba contrara"[38] in sensul ca nu ar fi fost aplicate relele tratamente reclamante.

Spre deosebire de spatiul european, Conventia Natiunilor Unite Contra Torturii, din 10 decembrie 1984, "contine dispozitii materiale (obligatile statului sunt de patru tipuri: prevenire, incriminare si sanctionare, extradare sau urmarire, protectie judiciara a victimelor si despagubire) si instituie un control care se situeaza <> fata de actul de tortura".[39]

c) Libertatea individuala, reprezinta prerogativa persoanei de a se putea comporta si misca liber, de a nu fi tinuta in sclavie sau in orice alta servitute, de a nu fi retinuta, arestata sau detinuta decat in situatiile legale.

In legatura cu acest drept al persoanei, exista o multitudine de instrumente de protectie, atat la nivel universal, cat si regional. Astfel, in cuprinsul Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, in Pactul ONU privitor la drepturile civile si politice, in Conventia americana a drepturilor omului si Carta africana a drepturilor omului si popoarelor, ca si in Conventia europeana a drepturilor omului, sunt inscrise interdictia sclaviei, a muncii fortate, a retinerii, arestarii sau detentiei, cu exceptia situatiilor legale. "Libertatea individuala este una din valorile fundamentale protejate de Conventia europeana a drepturilor omului, impunand, din cauza importantei sale, un control riguros din partea Curtii Europene a Drepturilor Omului cu privire la oricare masura care ar putea aduce atingere acestei valori"[40].

Concretizarea acestui drept se realizeaza prin doua obligatii ale statelor: una negativa, de a nu restrange in mod nejustificat libertatea individuala; si una pozitiva, de a asigura respectarea dreptului la libertate si siguranta si intre particulari, scopul acestui drept fiind acela de a asigura ca nimeni nu este lipsit de libertate in mod arbitrar[41].

Limitarile acestui drept trebuie prevazute in legislatia fiecarui stat, si pot consta in perchizitii, retinere, arestare, care trebuie coroborate cu principiile prezumtiei de nevinovatie si cu cel al legalitatii pedepsei. De asemenea, un alt principiu, regasit si in legislatia noastra este acela potrivit caruia nu se pot prevedea in lege si aplica sanctiuni privative de libertate in alte materii decat dreptul penal.

Prin interpretarea si aplicarea Conventiei europene a drepturilor omului se stabilesc o serie de situatii in care privarea de libertate este autorizata (detentia dupa condamnare, detentia unui minor, detentia unui alienat, detentia in vederea expulzarii), aceasta lista fiind una "exhaustiva, care trebuie interpretata restrictiv, asa incat statele nu dispun decat de o marja extrem de mica de apreciere in ceea ce priveste aplicarea articolului 5".[42]

Indeplinirea unor obligatii civile normale, care fac obiectul unui consens social, respectiv munca impusa in anumite situatii (calamitati, activitati urgente impuse de o situatie data, efectuarea serviciului militar obligatoriu, participarea in procese ca jurat s.a.), nu pot constitui ingradiri ale libertatii persoanei.

Conform statuarilor Curtii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la libertate constituie un drept fundamental, care nu poate cunoaste alternativa; nu poate exista semi-libertate, libertate sub supraveghere sau liberare conditionata, acestea fiind privite ca lipsiri de libertate.

In privinta restrangerilor libertatii persoanei, izvorate din arestari ori retineri, statele au indatoirea de a reduce riscul unei disparitii, in acest sens fiind obligate sa consemneze data si ora arestarii, locul de detentie, numele detinutului, precum si alte date menite sa preintampine situatii care ar aduce atingere dreptului la libertate.

In situatia arestarii ori retinerii persoanei, pentru a se putea da individului posibilitatea de a se apara contra unei astfel de masuri, atunci cand ar putea fi nelegala, sunt instituite o serie de garantii. Acestea sunt diverse si "acopera in primul rand () dreptul oricarei persoane de a fi informata cu privire la motivele pentru care a fost arestata, acuzatiile care i se aduc, natura si cauza arestarii sale".[43]  In Conventia europeana a drepturilor omului, se consacra, ca garantii, dreptul persoanei de a fi prezentat "fara intaziere" in fata unui judecator, care sa fie independent in raport cu puterea executiva, cat si cu partile si dreptul persoanei de a fi judecat intr-un termen rezonabil sau eliberat. De asemnea, exista posibilitatea persoanei de a intenta o actiune in justitie, pentru a obtine, "in termen scurt", o decizie cu privire la legalitatea detentiei, pentru a impiedica, eventual, ca autoritatile nationale sa pretinda ca situatia in speta are legatura cu siguranta nationala pentru a eluda orice forma de control jurisdictional.

Orice persoana privata de libertate, cu incalcarea dispozitiilor normative care ocrotesc acest drept, are posibilitatea de a solicita reparatii, atat de ordin material, cat si moral, pentru aceste atingeri.[44]

d) Dreptul la aparare si la un proces echitabil reprezinta concretizarea ideii conform careia "pentru realizarea unei protectii eficace a drepturilor omului, nu este suficienta consacrarea unor drepturi substantiale; este necesar ca ele sa fie insotite de anumite garantii fundamentale de ordin procedural, care sa asigure mecanismele corespunzatoare de punere in valoare".[45] Fara acest drept, protectia libertatii ar fi lipsita de sens, deoarece nu ar putea fi incredintata unei justitii independente si impartiale.

Intr-o acceptiune larga, dreptul la aparare al persoanei "cuprinde totalitatea drepturilor si regulilor procedurale care ofera persoanei posibilitatea de a se apara impotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa conteste invinuirile, sa scoata la iveala nevinovatia sa.() In acceptiune restransa, dreptul la aparare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat"[46].

"Potrivit textelor conventiilor (PDCP, art. 14, § 1; CADO, art. 8, § 1; CEDO art. 6, § 1), dreptul la un proces echitabil nu este aplicabil tuturor litigilor, ci doar <> si acuzatiilor <>. Curtea europeana apreciaza ca aceste doua notiuni, destul de vagi, nu pot fi interpretate prin simpla referire la dreptul intern al statului parat si ca este vorba de <> ale Conventiei, carora Curtea le confera un sens <>".[47], fiind cai de extindere a aplicabilitatii dreptului la un proces echitabil si devenind mijloace de difuzare a garantiilor acestuia in dreptul intern al fiecarui stat.

In ceea ce priveste dreptul la un proces echitabil, acesta are, la randul sau, doua sensuri: intr-un sens larg, s-ar putea spune ca el cuprinde toate garantiile instituite de legislatiile diferitelor state, in diferite ramuri de drept, iar intr-un sens restrans, dreptul unei persoane acuzata de savarsirea unei infractiuni de a fi prezumata nevinovata pana la stabilirea situatiei printr-o hotarare judecatoreasca definitiva.

Garantiile dreptului la un proces echitabil sunt: dreptul de a fi judecat de un tribunal independent si impartial, prevazut de lege, de a fi judecat intr-un termen rezonabil, cu publicitatea procedurii. In materie penala exista garantii speciale, respectiv prezumtia de nevinovatie, dreptul la aparare, dreptul la o audiere echitabila, dreptul de a putea interoga martorii acuzarii si de a cita si interoga martorii apararii, dreptul de a fi asistat in mod gratuit de un interpret in cazul in care persoana nu cunoaste limba tarii in care se desfasoara procesul.

In legatura cu drepturile mai sus analizate, exista doua principii fundamentale, pentru oricare legislatie penala moderna: legalitatea incriminarii si neretroactivitatea legii penale. Acest din urma principiu cunoaste o exceptie, atunci "cand este vorba de urmarirea si pedepsirea unor crime care, la momentul cand au fost comise, independent de dispozitiile legale nationale existente la acel moment, erau crime, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de catre natiunile civilizate"[48].

Un aspect important referitor la acest drept il reprezinta cel legat de procedurile desfasurate, in prima instanta, in fata unor organe care nu apartin "structurilor judiciare de drept comun".[49] In aceasta situatie, de interventie a unor organe nonjurisdictionale, care nu prezinta garantiile pentru un proces echitabil, "justitiabilul trebuie sa dispuna de un drept de recurs in fata unui organ judecatoresc independent, care sa dispuna de jurisdictie deplina si sa ofere garantiile prevazute de instrumentele de protectie".[50]

e) Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private reprezinta suma prerogativelor individului care ii permit sa pretinda respectarea vietii sale private si de familie si a domiciliului. "Nimeni nu poate sa se amestece in viata intima, familiala sau privata a persoanei fara consimtamantul acesteia, consimtamant care desigur trebuie sa fie explicit (sau sa reiasa ca a fost explicit) si exprimat liber"[51].

Prerogativele de mai sus impun statelor anumite obligatii, negative sau pozitive, prin intermediul carora "se urmareste apararea individului impotriva oricarei ingerinte arbitrare a puterii publice in exercitarea prerogativelor ce asigura insusi continutul acestui drept"[52].

In ceea ce priveste notiunea de viata privata, aceasta "este o notiune larga, nesusceptibila de o definire exhaustiva. Ea cuprinde integritatea fizica si morala a persoanei. Poate uneori sa inglobeze aspecte ale identitatii fizice si sociale a unui individ"[53]. "Adoptand o conceptie extensiva asupra vietii private, Curtea europeana, prin decizia sa Niemetz contra Germania din 16 decembrie 1992, a determinat o schimbare calitativa apreciabila a notiunii de <>, considerand ca protectia oferita de articolul 8 nu cuprinde doar sfera intima a relatiilor personale, ci inglobeaza si <>; in mod similar, CDO considera ca <[54]

Din toate cele de mai sus rezulta ca notiunea de viata privata cuprinde identitatea persoanei (incluzand si identitatea sexuala, dar excluzand titlul nobiliar[55]), integritatea fizica si morala, colectarea si folosirea informatiilor si viata sexuala. De asemenea, trebuie garantata si linistita folosinta a domiciliului, ingerinte ale statului asupra acestuia putand proveni, de exemplu, din poluarea mediului.

Impunerea doar a unor obligatii negative a statelor, in ceea ce priveste respectarea vietii private, intime si de familie (concretizate in indatorirea de a nu face nimic de natura a stanjeni exercitarea acestui drept de catre titularul sau), nu este suficienta, fiind nevoie si de existenta unor obligatii pozitive ale statelor, care sa se concretizeze in adoptarea unor masuri de protectie a vietii private, chiar cu privire la relatiile dintre indivizi. Statele au obligatia de a oferi unui copil nascut in afara casatoriei si mamei sale posibilitatea de a avea o viata de familie normala, sa asigure accesul persoanelor la dosarele autoritatilor publice care contin date personale, sa ia masuri adecvate pentru reducerea nivelului poluarii de orice natura, de a garanta unei persoane transsexuale operate asigurarea respectului la viata privata, prin recunoasterea conversiunii sexuale in plan juridic.

In privinta obligatiilor negative si pozitive ale statelor, corelate cu dreptul analizat, "acestea trebuie sa asigure realizarea unui just echilibru intre interesele individuale si cele ale societatii, luate in ansamblul ei, pe de o parte; pe de alta parte, () statele se bucura de o anumita marja de apreciere in indeplinirea acestor obligatii".[56]

Unul din aspectele vietii private si intime este dreptul persoanei de a dispune de ea insasi, care reprezinta "unul din cele mai naturale, inalienabile si imprescriptibile drepturi ale omului () si cuprinde cel putin doua aspecte: numai persoana poate dispune de fiinta sa, de integritatea sa fizica si de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu poate sa incalce drepturile altora, ordinea publica sau bunele moravuri".[57]

Analizand sfera de aplicare a acestui drept rezulta ca aceasta se intinde asupra locurilor unde se desfasoara viata privata, domiciliul, locul de munca, sediile profesionale, asupra secretului opiniilor, conversatiilor, corespondentei, inregistrarii si/sau comunicarii datelor cu caracter personal, ca si asupra starii de sanatate.

Asa cum este normal, si exercitarea acestui drept comporta anumite limitari, cum ar fi examinarea medicala impusa de incheierea casatoriei, de exercitarea anumitor activitati, cea impusa in mediul scolar, ori pentru depistarea unor maladii, vaccinarile obligatorii. Aceste limitari, sau ingerinte ale statului, trebuie sa fie prevazute de lege, sa fie necesare intr-o societate democratica si sa aiba un scop legitim.

B. Drepturile de generatia a doua

In categoria drepturilor fundamentale de generatia a doua, sau drepturile sociale, economice si culturale se cuprind, printre altele, dreptul de proprietate, dreptul la invatatura, dreptul la munca si la protectia muncii, dreptul la greva.

a) "Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche traditie, in continutul caruia cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobandi o proprietate, de a se folosi si de a dispune liber in legatura cu proprietatea sa si de a putea transmite dreptul sau altuia".[58]

Dreptul de proprietate este unul natural, inviolabil si sacru, care nu poate suferi atingeri in afara exproprierii pentru cauza de utilitate publica, cu o prealabila si echitabila despagubire. Acest lucru nu inseamna insa ca orice om, prin venirea sa pe lume, are dreptul sa fie proprietar asupra unor bunuri. Fiecare persoana fizica poate avea vocatia de a fi proprietar asupra unor bunuri, in egala masura cu alti oameni. Asa cum oamenii se nasc liberi si egali, au si aceleasi prerogative in a deveni proprietari.

La ora actuala, dreptul de proprietate a incetat sa mai fie doar un drept subiectiv al individului, capatand si atributii de functie sociala a detinatorului de capitaluri, implicand obligatii din partea titularului sau, fata de stat si fata de ceilalti indivizi. Mai mult, tendinta care incepe sa fie predominata la nivelul Organizatiei Natiunilor Unite este aceea ca proprietatea individuala este depsita si absorbita de propritatea popoarelor, proclamata ca intangibila de articolul 47 al Pactului International cu privire la Drepturile Civile si Politice.

Dreptul de proprietate nu face parte din prima categorie de drepturi reglementate prin instrumente internationale de protectie a drepturilor fundamentale ale omului, deoarece initial s-a dorit punerea in centrul reglementarilor a acelor drepturi care "constituie temelia justitiei si a pacii in lume, a caror mentinere se bazeaza pe un regim politic cu adevarat democratic"[59].

Dreptul de proprietate cuprinde mai multe prerogative ale titularului sau, respectiv folosirea si dispozitia. Statul poate interveni in ceea ce priveste atat folosinta bunului ce face obiectul dreptului de proprietate, cat si in ceea ce priveste dispozitia. "Interferenta statului cu dreptul de proprietate poate fi rezultatul unei masuri luate de o autoritate publica, al unei hotarari judecatoresti sau al anumitor prevederi legale"[60].

Cea mai energica atingere a dreptului de proprietate o constituie exproprierea, care reprezinta "trecerea silita in proprietatea statului a terenurilor si constructiilor pentru cauze de utilitate publica si dupa plata unei prealabile si juste despagubiri"[61]. In aceasta situatie, drepturile legitime ale proprietarului sunt stinse, in puterea legii, acestea trecand la stat. In afara exproprierii pentru cauza de utilitate publica, unde trecerea bunurilor se face in schimbul unei juste despagubiri, pot exista situatii de nationalizare (in care nu sunt platite nici un fel de despagubiri) ori de confiscare (ce reprezinta o pedeapsa complementara in cazul savarsirii unei infractiuni).

Intotdeauna cand exista o privare de proprietate, "trebuie sa fie prevazuta de lege, sa urmareasca o cauza de utilitate publica, sa fie conforma normelor de drept intern si sa respecte un raport de proportionalitate intre mijloacele folosite in scopul vizat; privarea de proprietate trebuie sa menajeze un just echilibru intre exigentele de interes general si imperativele fundamentale ale individului, in special pentru indemnizatia rezonabila si proportionala a valorii bunului, acordata titularului acestuia".[62]

In ceea ce priveste teoria dreptului natural, prin aceasta se poate explica legatura dintre dreptul de proprietate si libertatea individului. Astfel, unii teoreticieni ai jusnaturalismului (Grotius, Pufendorf) inteleg dreptul de propritate ca un drept asupra lucrurilor si indivizilor, suveranitatea (imperium) confundandu-se cu dreptul de proprietate (dominium), forta fiind la originea puterii instituite. Altii (Locke sau Jean-Jacques Rousseau) refuza sa inteleaga acest drept ca unul de apropriere, ci ca dreptul de a-si apartine sie insusi, dreptul asupra vietii, libertatea, drepturile asupra bunurilor fiind o consecinta a acestora.

b) Dreptul la invatatura este "un drept social-cultural prin continutul sau, prin semnificatiile sale juridice si prin numarul mare de subiecte de drept implicate in realizarea sa"[63]. Acest drept se afla in stransa legatura cu instaurarea justitiei si pacii in lume, cu instaurarea de regimuri democratice, fapt care este de neconceput fara preocuparea statelor pentru educarea cetatenilor lor. Desi, ca principiu, dreptul la invatatura, la instruire, priveste educatia copiilor si tinerilor, nimanui nu ii este interzis, de el beneficiind toti membrii societatii, fiind garantat oricarei persoane.

In exercitarea acestui drept, ca si in reglementarea sa, se impun anumite clarificari. Astfel, nu se poate ca statul sa nu intervina in organizarea invatamantului, acesta neputand fi lasat doar la initiativa unor particulari ori a altor structuri asociative. Statul, trebuie, de asemenea, realizeze un minim de instruire obligatorie pentru cetatenii sai in mod gratuit. Acest lucru nu poate fi considerat ca intrand in conflict cu dreptul la libertate individuala deoarece aceasta instructie minima este chiar conditia dezvoltarii activitatii individuale. Se poate interpreta aceasta impunere a unui minim de educatie si prin prisma faptului ca statul nu face decat sa dea o sanctiune pozitiva unei obligatii pe care dreptul o impune capului de familie.

Parintii au "indatorirea naturala fata de copiii lor de a le asigura educatia si invatamantul, ei fiind cei care au indatorirea de a veghea la realizarea efectiva a dreptului la instruire; in numele copiilor lor, parintii pot pretinde autoritatilor statale organizarea unor forme de invatamant, spre a asigura punerea in valoare a acestui drept al copiilor"[64].

Statul insa poate institui obligatia parintilor de a asigura instruirea copiilor lor, fie in cadrul scolii, fie la domiciliu, statul garantand respectarea convingerilor parintilor si nu dreptul de a instrui copiii in conformitate cu acestea.

Daca libertatea invatamantului este recunoscuta, cu toate consecintele, ea trebuie reglementata de stat, care ii poate aduce unele restrictii, in masura in care acestea sunt necesare pentru protejarea  drepturilor individuale ale tuturor.

c) Dreptul la munca si la protectia sociala a muncii este un drept cu un continut juridic complex, implicand, pe de o parte libertatea alegerii muncii sau profesiei si a locului de munca, iar pe de alta parte, din protectia sociala a muncii facand parte securitatea si igiena muncii, regimul de munca al diferitelor persoane, prestarea muncii in conditii grele s.a.

Acest drept este o consecinta a libertatii persoanei, deoarece daca omul nu ar fi lasat liber sa se dezvolte si sa isi foloseasca aptitudinile fizice si psihice, nu s-ar putea vorbi despre o libertate naturala a individului, care sa se manifeste in toate planurile sociale.

Dreptul la munca presupune existenta mai multor reguli, care guverneaza procesul muncii, respectiv durata zilei de lucru, egalitatea salarizarii, negocierea contractelor colective de munca, interzicerea muncii fortate si sclaviei.

Ca o prelungire a acestui drept este prerogativa persoanelor care sunt angajate in munca de a se putea organiza, pentru a-si apara drepturile, in sindicate si de a organiza greve, care constituie incetarea colectiva si voluntara a muncii, prin care se urmareste, prin constrangerea angajatorului, modificarea conditiilor de munca si de viata.

C. Drepturile de generatia a treia

O a treia categorie de drepturi fundamentale o constituie drepturile si libertatile exclusiv politice, care includ "acele drepturi ale cetatenilor care au ca obiect participarea acestora la guvernare"[65]. In aceasta categorie intra libertatea constiintei si libertatea de exprimare, dreptul de asociere, dreptul la alegeri libere.

 

a) Libertatea constiintei si libertatea de exprimare  reprezinta "posibilitatea cetateanului de a avea si de a exprima public o conceptie a sa despre lumea inconjuratoare"[66]. Aceasta prerogativa reprezinta nu posibilitatea fiecaruia de a gandi si de a crede in interiorul sau, ci posibilitatea de a exprima in exterior si public, prin cuvinte sau in scris, ceea ce crede. Gandirea trebuie sa fie libera fata de orice regula stabilita de stat, fiecare putand crede si exprima ceea ce vrea.

"Expresie sociala a libertatii de gandire, de constiinta si a religiei, cu consecinte foarte diverse, acest drept poate face obiectul unor restrictii prevazute de clauza de ordine publica".[67] Statul poate interveni in a limita aceste drepturi doar in masura in care ar fi aduse atingeri ale ordinii publice, ori aduc atingere libertatii sau securitatii tuturor.

Libertatea constiintei si cea de exprimare reprezinta expresia concreta a protectiei unor valori fundamentale ale personalitatii umane, ca gandirea, constiinta, religia, si a posibilitatii de manifestare sociala a ideilor.

"Libertatea de opinie, consecinta imediata a autonomiei persoanei umane, implica dreptul de exprimare libera si fara autorizatie, in masura in care aceasta manifestare nu aduce atingeri ordinii publice stabilita de lege si libertatii celorlalti, a opiniilor politice, filosofice, stiintifice sau religioase, fie prin cuvinte, fie in scris"[68]. "Libertatea constiintei trebuie inteleasa si ca un factor de continuitate spirituala in cadrul familiei, parintii avand dreptul natural dar si obligatia de a se ocupa de cresterea si educarea copiilor lor"[69].




In ceea ce priveste libertatea de exprimare, aceasta trebuie sa se manifeste in concordanta cu anumite principii: limitele criticii acceptabile sunt mai largi in ceea ce priveste un om politic, in cuprinsul celor exprimate trebuie sa se regaseasca buna-credinta a celui care le enunta, este nevoie de apararea ordinii publice, integritatii teritoriale a statului, a securitatii nationale si sigurantei publice.

Statul are o serie de obligatii corelative dreptului de exprimare si libertatii constiintei, respectiv de adoptare a unor masuri care sa aiba ca scop evitarea producerii unei situatii in care o persoana sa fie limitata in exercitiul unui cult de activitatea altei persoane; statul trebuie sa se abtina de la a lua masuri care sa puna pe o pozitie supraordonata o anumita conceptie, religioasa ori de alta natura, in detrimentul altora.

b) Dreptul de asociere reprezinta posibilitatea cetatenilor de a se asocia liber in orice structuri doresc, fie ca sunt politice, profesionale, non-profit, culturale, stiintifice s.a. "Libertatea individuala implica libertatea de asociere. Daca omul are dreptul sa isi dezvolte liber activitatea, el trebuie sa aiba dreptul de a se asocia liber cu ceilalti"[70].

"Libertatile gandirii isi gasesc o continuare naturala in libertatile de actiune sociala si politica, care permit omului, fiinta sociala, sa exercite anumite activitati la nivel de grup s, in general, sa participe la viata politica si economica a cetatii. Aceste libertati sunt individuale din perspectiva titularilor lor, dar, spre deosebire de celelalte, analizate anterior, modul lor de exercitare este colectiv; ele sunt libertati de actiune colectiva".[71]

In ceea ce priveste partidele politice, asocierea in vederea infiintarii acestora, reprezinta o manifestare a dreptului la asociere, ca si infiintarea sau afilierea la sindicate. Dreptul de asociere se manifesta insa nu numai la infiintarea unei structuri, ci protectia acestui drept se intinde pe toata perioada existentei respectivei structuri, o eventuala dizolvare a acesteia, dispusa de autoritatile statale trebuie sa fie conforma legii. De asemenea, acest drept vizeaza si posibilitatea individului de a nu adera la o anumita structura, partid politic sau sindicat.

Exercitarea dreptului de asociere nu poate fi restransa decat in puterea legii si numai atunci cand acestea constituie masuri necesare intr-o societate democratica, pentru apararea securitatii nationale, sigurantei publice, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, pentru protectia sanatatii si a moralei sau a drepturilor si libertatilor altora.

Intr-o decizie[72] a sa, Marea Camera a Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a pronuntat in favoarea dizolvarii unui partid politic (Partidul Prosperitatii - Refah Partisi), cu motivarea ca un partid politic poate avea ca obiectiv efectuarea de modificari in ordinea legislativa si constitutionala a unui stat cu conditia de a utiliza mijloace pasnice si ca masurile propuse sa corespunda principiilor democratice. In speta, partidul dizolvat nu corespundea nici uneia din aceste conditii, printre obiectivele sale fiind instaurarea, chiar cu folosirea fortei, a unui sistem multijuridic bazat pe religia fiecaruia si aplicarea legii islamice Sharia.

c) Dreptul la alegeri libere este "un drept politic deosebit de important, considerat ca un drept subiectiv de participare pentru orice cetatean"[73], care cuprinde nu numai dreptul de vot, dar si dreptul de a candida. Respectiv acest drept constituie cumularea urmatoarelor prerogative ale individului: dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale tarii al carei cetatean este; dreptul de a accede, in conditii de egalitate, la functii publice in tara sa; dreptul poporului de a-si exprima vointa in a fundamenta legitimitatea puterilor publice prin alegeri periodice, cu vot liber.

Totus, dreptul de a lua parte la conducrea treburilor politice nu semnifica faptul ca orice cetatean sau orice grup poate sa isi stabileasca propriile modalitati de participare; aceasta sarcina revine sistemului juridic si constitutional al fiecaui stat.[74]

Dreptul la alegeri libere nu este absolut, statele putand prevedea anumite conditii de exercitare a acestuia. De asemenea, existenta acestui drept induce in sarcina statelor anumite obligatii, printre care cea de organizare a alegerilor libere, incluzand toate masurile ce trebuie luate in acest sens.

Sistemele electorale trebuie sa reflecte cat mai fidel opiniile cetatenilor si sa canalizeze curentele de gandire in scopul favorizarii formarii unei vointe politice suficient de clare si coerente. De asemenea, statele au obligatia de a asigura pluralismul politic, ca expresie a vietii politice intr-o societate democratica, vointa poporului neputand fi conceputa fara o multitudine de partide politice, ce reprezinta curentele de opinie ale populatiei.

In ceea ce priveste dreptul de vot si dreptul de a fi ales, "statele dispun de o mare latitudine pentru a stabili, in ordinea lor constitutionala, regulile privitoare la statutul parlamentarilor, intre care si cele ce reglementeaza criteriile de neeligibilitate; stabilirea unor asemenea criterii are ca punct de plecare constante unice, anume: asigurarea independentei celor alesi si garantarea libertatii alegatorilor, dar ele sunt, totusi, variabile, in functie de factorii istorici si politici proprii fiecarui stat"[75].

In ceea ce priveste exercitarea acestui drept, ele "pot face obiectul unor limitari care nu trebuie sa fie de natura a le atinge insasi substanta lor, substanta data de necesitatea asigurarii liberei exprimari a opiniei poporului in alegerea corpului legislativ"[76]. Aceste limitari trebuie sa urmareasca un scop legitim, iar mijloacele folosite pentru atingerea lui sa nu apara ca disproportionate, prin raportarea la necesitatea realizarii acestui scop.

***

O situatie aparte, care nu putea scapa legiuitorului, este cea legata de protectia strainilor, care, de la anticul jus gentium, si-au castigat posibilitatea de a beneficia de instrumente de protectie, cu toate ca acestea nu sunt intotdeauna clar evidentiate in cuprinsul conventiilor care consacra protectia drepturilor omului.

Cu toate ca sunt strict prevazute si la fel aplicate, drepturile strainilor de a intra, de a ramane sau de a se stabili pe teritoriul unui stat nu beneficiaza de garantii la fel de putenice ca drepturile cetatenilor acelui stat. Totusi, "statul, in exercitarea puterilor sale in ceea ce priveste situatia strainilor, nu trebuie sa aduca atingeri drepturilor garantate ale persoanelor. Decizia de indepartare a unui strain de pe teritoriul national nu poate constitui cauza incalcarii unui drept (de a nu fi expulzat sau extradat) care nu este garantat de Conventie (Conventia europeana a drepturilor omului, n.n.), dar poate fi cauza incalcarii altor drepturi protejate de Conventie si, ca atare, supuse controlului organelor CEDO. () Este suficient ca strainul sa invoce faptul ca masura incriminata (retrimitere la teritoriul de origine, indepartare de pe teritoriul national) este susceptibila sa incalce unul din drepturile care ii sunt protejate prin Conventie pentru a beneficia de protectia indirecta, ai carei vectori principali, dar nu exclusivi, sunt dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane si degradante si dreptul la respectarea vietii private si de familie".[77]

IV. Renasterea dreptului natural dupa caderea regimurilor totalitare in Europa

 

 

A. Particularitatile sistemelor de drept ale tarilor cu regimuri politice totalitare. Sistemul de drept al U.R.S.S.

In Europa, sistemele de drept reprezinta derivate ale sistemului juridic roman, fiind, fiecare dintre le, exemple ale adaptarii acestuia la diferite situatii economico-sociale. In interiorul fiecarui sistem juridic, legiuitorul a plasat diferite instrumente prin intermediul carora libertatea individului fata de stat sa fie garantata, drepturile si interesele fiecaruia sa fie respectate si, totodata, sa se poata realiza si limitarea interventiei statului in relatiile dintre indivizi. "Individul trebuie sa se poata misca liber, sa aiba acces la invatamant, sa decida sectorul economic in care va actiona, fara sa stea sub autoritatea autorizatiilor administrative".[78]

Intr-o pozitie total opusa acestei conceptii despre drepturile individului, care trebuie ocrotite, mai ales in raporturile cu statul, ca putere supraordonata, se plaseaza conceptiile care stau la baza sistemelor de drept specifice statelor totalitare.

Orice revolutie victorioasa va avea ca scop imediat refuzarea trecutului si inceputul realizarii propriei idei diriguitoare, iar evenimentele care stau la baza instaurarii regimurilor sovietic in Rusia si nazist in Germania nu au dat nastere la altceva.

Sistemul de drept al U.R.S.S.

Dupa victoria revolutiei din octombrie 1917, fortele de sorginte marxista s-au confruntat cu realitatea nationala, in realizarea idealurilor calauzitoare. "Teoria marxista - care este o teorie in privinta preluarii puterii, si nu referitor la exercitarea ei - era folositoare abolirii, pentru o durata mai lunga, a dreptului si statului. In concreto, bolsevicii au trebuit sa constate ca atat dreptul, cat si statul erau indispensabile intr-o prima perioada de tranzitie a carei durata nu putea fi precizata".[79]

Pentru a realiza eliminarea vestigiilor societatii tariste, bolsevicii veniti la putere s-au folosit de chiar instrumentele juridice create de catre societatea tarista, realizandu-se astfel un transfer al unei parti a trecutului, refuzat de catre noii conducatori, catre societatea viitoare.

Spiritul uman apare ca libertate pura, lipsit de nevoi materiale, situandu-se deasupra ratiunii. Stiinta, morala, estetica nu sunt morala, stiinta ori estetica in sine, ci moduri de traducere in realitate a opozitiei fundamentala intre civilizatiile burgheza si proletara. Libetatea absoluta, cea aproape de miracol, este exilata, pentru prima oara, de catre spirit. Prin aceasta, marxismul nu se opune doar crestinismului, ci tuturor ideilor liberale idealiste, pentru care fiinta nu determina consecinte, ci consecintele ori ratiunea determina fiinta. Prin aceasta, marxismul devine contrariul culturii europene, aducand atingere curbei armonioase a dezvoltarii acesteia.

Pe de alta parte, ruptura cu liberalismul nu este totala, marxismul fiind cel care, dintr-un punct de vedere, continua traditiile de la 1789, iacobinismul parand sa inspire intr-o mare masura pe bolsevici.

In plan juridico-stintific, bolsevicii au sustinut ca sistemul de drept adoptat de ei este unul cu totul nou, fara vreo legatura cu sistemul juridic burghez, dar acest lucru este o imposibilitate atat timp cat folosirea notiunii de "drept" conduce la ideea de istorie a dreptului si la specificitatea dreptului national.

Pornind de la premisa, gresita, a ruperii oricarei legaturi cu anteriorul sistem de drept, bolsevicii au comis mai multe greseli, una din ele fiind incercarea de a elimina orice relatie cu istoria tarii (vazuta ca fiind cea a unei clase odioase si exploatatoare), iar cea de-a doua fiind cea a recuperarii istoriei tariste, pentru a explica dictatura proletariatului, ca o continuare a autocratiei tarului.[80]

Cu toate ca dreptul sovietic are particularitatile sale, in concordanta cu ideologia care il promoveaza, si pentru acesta izvorul principal al dreptului pozitiv este norma juridica, generala si abstracta, pe de o parte, iar pe de alta parte, si aici se simte, si se pune in practica, nevoia de codificare, diferenta fata de sistemele de drept ale tarilor capitaliste rezultand din raporturile de productie diferite.

In sistemul de drept sovietic au fost adoptate mai multe coduri, al muncii, penal s.a., ceea ce arata clara aderare a U.R.S.S. la traditia codurilor, proprie Europei Occidentale, continutul codurilor sovietice fiind insa plin de ideologie politica. Scopul si caracterele dreptului sovietic sunt pe deplin in acord cu politica de stat, sarcina acestuia fiind de a contribui la realizarea unei societati antitetice celei occidentale, fiind totodata si un drept imperial, deoarece, odata cu inglobarea altor state in Uniune, si-a impus modelele si asupra acestora, indiferent ca erau sau nu in concordanta cu specificul national si traditiile.

In planul relatiilor juridice private, proprietatea individului asupra bunurilor a fost inlocuita cu cea a statului, iar in planul relatiilor publice, statul, cu toate prerogativele si componentele sale, a fost inlocuit de partidul unic, aceste specificitati contribuind la realizarea unei organizari sociale opusa celei occidentale.

Potrivit lui Mario Losano[81], in evolutia dreptului sovietic se pot identifica sase faze: comunismul de razboi; noua politica economica (NEP); primele planuri cincinale; stalinismul; dezghetul. Prima faza a fost una haotica, deoarece se incerca trecerea la noul drept, fara a se putea fundamenta interpretarea si aplicarea legii pe vechile izvoare ale sistemului juridic tarist. "Judecatorul - care trebuia sa decida in procese chiar si in ciuda acestui vid legislativ - se putea referi la propria sa constiinta revolutionara"[82], mai ales ca, dupa 1922 a fost interzis judecatorilor sa faca apel la legi sau practica din perioada tarista.

Perioada urmatoare, in timpul careia s-a aplicat Noua politica economica a cunoscut, mai ales in planul sferei juridice a individului, numeroase transformari, pagubitoare in ceea ce priveste protectia drepturilor fundamentale. Atat in planul dreptului penal, cat si in cel al dreptului civil au aparut limitari ale drepturilor individuale, care nu puteau fi exercitate "in contradictie cu scopul lor socio-economic"[83], scop identificat de organele de partid si de stat, ceea ce conducea la arbitrariu si incalcari ale sferei juridice a individului.

Odata cu introducerea planurilor cincinale, in afara nationalizarii industriei si colectivizarii agriculturii, a fost desfiintat in intregime comertul privat, ceea ce a insemnat o alta limitare a drepturilor individuale. In planul raporturilor private, solutia eventualelor litigii era data in conformitate cu exigentele planului cincinal, nu cu prevederile normelor Codului civil.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, a fost inregistrata o concentrare foarte mare a puterii politice, ajungandu-se, in planul controlului social, sa se foloseasca mai mult Politia secreta decat normele juridice. In aceasta perioada, corespunzatoare conducerii exercitata de Stalin, s-a produs o intoarcere la nationalismul rus, prin prisma caruia a fost reevaluat si dreptul.

In aceasta perioada, cel putin in aparenta, au fost restaurate instrumente juridice, au fost promulgate coduri, s-a elimnat arbitrariul in relatiile dintre institutiile publice economice. Cu toate acestea vointa partidului-stat si sistemul politic erau omniprezente, individul avand in continuare drepturile fundamentale nesocotite. Ceea ce este caracteristic acestei perioade este faptul ca dreptul sovietic ajunge sa se impuna, in contextul sfarsitului razboiului, si altor state decat cele care faceau parte din Uniune, inlocuindu-se astfel sistemul de drept al fiecaruia cu cel de sorginte sovietica, fapt care a determinat masive si grave incalcari ale drepturilor fundamentale ale omului.

Dupa decesul lui Stalin, dreptul sovietic inceteaza a mai fi un model pentru alte state socialiste, insasi ideologia marxista devenind neunitara. Ulterior anului 1991, in contextul general european al caderii regimurilor totalitare si democratizarii tarilor foste marxiste si dreptul sovietic a fost inlocuit cu unul aliniat la realitatile si cerintele lumii moderne, in cuprinsul caruia se regasesc, cu prisosinta, principiile diriguitoare ale dreptului natural.

B. Drepturile omului in contextul actual al luptei impotriva terorismului

Cu toate ca, poate incepuse cu mult inainte, momentul septembrie 2001 poate fi considerat punctul de plecare al unui proces invers fata de ceea ce dadea nastere caderea comunismului in Europa de Est si anume cresterea importantei drepturilor omului, a protectiei acestora.

Razboiul este un eveniment abject, care nu face decat sa faca o anumita putere sa rivalizeze si sa se manifeste in acest mod fata de o alta, intervenind in treburile acesteia, dupa bunul sau plac. Atunci cand o parte nu are dreptate, face apel la forta pentru a-si impune vointa, situatie la fel de adevarata atat in planul relatiilor individuale, cat si in cel al raporturilor dintre state.

"Intotdeauna, sau aproape mereu, marile schimbari au fost declansate de evenimente cu efecte devastatoare asupra societatilor: razboaie, foamete, amenintari ale fortelor umane si ale naturii, acte teroriste, curse ale inarmarii, amenintare nucleara, utilizarea necontrolata a tehnologiilor si biotehnologiilor, extensia crimei organizate, crize financiare economice, ecologice etc.

Cu alte cuvinte, societatile au reactionat numai dupa producerea unor asemenea evenimente cu profunde efecte negative asupra starii de normalitate a acestora.

Producerea unor asemenea evenimente readuce starea de optimism, generator de sperante"[84].

La ora actuala se prefigureaza un etalon universal al timpului: inainte si dupa Ground Zero - distrugerea World Trade Center. Plecand de la acesta trebuie sa reglam ceasurile, sa il vedem ca pe un nou meridian Greenwich care tebuie sa ne regleze pendulele mentale. Dupa 11 septembrie, libetatea a devenit conditia sine qua non pentru protejarea pacii si viitorului umanitatii. Libertatea a devenit un imperativ international, pivotul coexistentei popoarelor in era terorismului fara frontiere. Daca vrem sa scapam de acesta, trebuie, de urgenta, sa unim lumea si nu sa o lasam sa moara.

In numele libertatii, fiecare stat incearca sa ia cele mai bune masui pentru protejarea cetatenilor sai si a bunurilor acestora. In numele libertatii se iau masuri de limtare a drepturilor fundamental, recunoscute prin instrumentele internationale de protectie. In numele libertatii, libertatea insesi este limitata. Intreg procesul de recunoastere si normativizare a drepturilor individului pare sa cunoasca un regres, un recul, datorita pericolului invizibil si imposibil de localizat al terorismului.

Organizatiile internationale sunt neputincioase in fata pericolului, imposibilitatea protejarii impotriva terorismului venind din aceea ca razboiul nu se poarta cu un stat, ci cu indivizi, localizati oriunde pe Glob, comunicand intre ei prin Internet, beneficiind de toate produsele democratiei, pentru a o distruge.

Statele Unite ale Americii au pus la cale o strategie nationala de securitate, in baza careia se urmareste lupta si castigarea razboiului contra terorismului si promovarea si apararea libertatii, ca alternativa la dictatura si disperare[85]. "Ideea forta care razbate din continutul acestui document este formulata astfel: "America este acum in fata unei alternative intre a alege frica sau increderea, America a ales calea increderii". Acest lucru exclude izolationismul si protectionismul, retragerea si restrangerea bugetara; acest lucru inseamna preluarea conducerii in locul izolarii, continuarea incurajarii si dezvoltarii comertului liber si conducerea luptei impotriva tuturor provocarilor majore, in primul rand impotriva terorismului"[86].

In planul protectiei drepturilor omului, toata aceasta lupta impotriva terorismului se grefeaza pe limitari ale exercitiului anumitor posibilitati recunoscute ale omului: dreptul la viata, libertatea de a circula, libertatea de constiinta si de exprimare, dreptul al protectia vietii private.

In ceea ce priveste Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta, in articolul 2, § 2 "contine o clauza de exceptie, care nu figureaza in conventiile generale similare, conform careia «recuregerea la forta devenita absolut necesara» pentru apararea ordinii publice (in anumite cazuri) si care a provocat moartea nu constituie o violare a Conventiei"[87]. Aceasta exceptie a fost folosita in practica, verificandu-se daca folosirea fortei nu a fost excesiva, ci strict proportionala cu realizarea scopului autorizat[88]: teroristi, banuiti ca intentioneaza sa comita un atentat au fost ucisi de fortele de siguranta cu ocazia arestarii.

In ceea ce priveste restrangerile privitoare la dreptul la libera circulatie, fiecare stat in parte are posibilitatea sa reglementeze cum se aplica acestea si cui, dar "aceste restrictii trebuie sa fie «necesare intr-o societate democratica» si sa satisfaca exigenta proportionalitatii"[89]. In sfera reglementata de acest drept intra restrictiile si limitarile la care sunt supusi cetatenii anumitor state care doresc sa intre pe teritoriul altui stat, imperativul de a dobandi o viza de intrare anterior parasirii teritoriului national, interdictia pentru anumte persoane de a intra pe teritoriul altui stat.

Dreptul al protectia vietii private si de familie cunoaste, de asemenea, o suita de atingeri si limitari, in acelasi context al luptei contra terorismului. Cunoscut fiind faptul ca teroristii folosesc cele mai moderne mijloace de comunicare, sunt apreciate ca legale ascultarile convorbirilor efectuate pe telefoanele mobile, interceptarea measjelor pe pager, a mesajelor trimise pe internet sau a conversatiilor detinutilor la vorbitor. Toate aceste atingeri si limitari trebuie insa sa se subsumeze, in primul rand, principiului proportionalitatii, iar, in al doilea rand sa fie dovedita cu certitudine necesitatea, pentru siguranta nationala, a efectuarii lor. De asemenea, "autoritatile nationale au obligatia pozitiva de a adopta masurile necesare pentru prevenirea divulgarii (de catre presa) a acestora"[90].

Terorismul, cel care impune statelor masuri de natura a limita exercitiul drepturilor fundamentale de catre cetatenii sai, reprezinta o problema importanta in ceea ce priveste respectarea sferei juridice a individului. Atat timp cat teroristul - cel care omoara deliberat civili, prevalandu-se de aparara unei cauze - nu poate fi identificat cu precizie, in vederea mentnerii securitatii si sigurantei fiecarui cetatean, statele limiteaza acestuia din urma drepturile si libertatile consacrate anterior.

Avand in vedere scopul pentru care sunt impuse aceste limitari, respectiv anihilarea retelelor teroriste si recastigarea libertatii, consideram ca sunt necesare, cu singurul amendament ca trebuie, in luarea acesor masuri, sa fie respectat intotdeauna principiul proportionalitatii intre masura luata si dreptul limitat. Lupta contra terorismului pare a avea doua faze: "pe termen scurt, lupta presupune utilizarea fortei militare si a altor instrumente de putere nationala pentru "a ucide sau captura teroristii". Pe termen lung, castigarea razboiului este conditionata de castigarea luptei de idei"[91].

Aceasta lupta a ideilor, a impunerii celor care au in prim-plan omul, cu drepturile si libertatile sale fundamentale, izvorate din dreptul natural, nu poate fi castigata pe deplin decat in democratie, iar "democratia nu poate fi impusa cu arma " ea nu se ridica din cenusa razboiului si dintr-un istoric de stradanii, actiune civica si dezvoltare economica. Este putin probabil ca democratia sa poata fi construita cu materiale exportate de o armata cuceritoare, eliberatoare, americana sau in umbra firmelor din sectorul privat si a organizatiilor nonguvernamentale americane. Democratia se dezvolta incet si are nevoie de straduinte indigene, de cultivarea institutiilor civile locale si de un spirit cetatenesc sanatos, care depinde preponderent de educatie"[92].

***

De la venirea sa pe lume, omul dobandeste o suma de drepturi individuale naturale, care ii garanteaza libertatea fizica si psihica, activitatea morala si intelectuala, toate acestea conducand la respectul tuturor, la obligatia celorlalti, incluzand si statul, de a respecta dezvoltarea libera a individului. Toate acestea nu sunt posibile decat in conditiile recunoasterii egalitatii tuturor oamenilor, atat in relatiile dintre ei, cat si in cele cu statul, ca suma a indivizilor.

Aceasta egalitate nu este propriu-zis un drept, dar se impune tuturor si implica faptul ca regula de drept trebuie sa fie mereu aceeasi, fiind fondata pe drepturile naturale ale omului, care sunt oriunde si oricand, pentru toti oamenii, aceleasi. Chiar daca oamenii au o perceptie in mai mica ori mai mare masura a acestui drept natural, el exista, ideal si absolut, chiar daca, in ascensiunea spre el exista momente de ragaz, aceasta este constanta.

Singura ratiunea nu este suficienta omului pentru a se conduce; trebuie ca el sa dobandeasca, prin intermediul ratiunii, cnostintele necesare si, prin intermediul intelectului, sa foloseasca aceste cunostinte pentru a conduce demn si a-si procura cele necesare implinirii trebuintelor. Dreptul natural al fiecarui om este format din cele mai bune legi posibile, constituind ordinea cea ma avantajoasa oamenilor reuniti in societate. Aceste legi nu restrang in niciun fel libertatea omului, deoarece fac parte din dreptul natural, iar obiectul acestora il constituie libertatea. Omul nu poate refuza sa se supuna acestor legi, deoarece, in caz contrar chiar libertatea sa ar putea fi nesocotita, de altii.

BIBLIOGRAFIE:

1. Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Danisor, Dan Claudiu Danisor - Filosofia dreptului. Marile curente, Editura All Beck, Bucuresti, 2002;

 

2. Giorgio del Vecchio - Lectii de filosofie juridica, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1992;

3. Philippe Malaurie - Antologia gandirii juridice, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997;

4. Hugo Grotius - Despre dreptul razboiului si al pacii, Editura stiintifica, Bucuresti, 1968 ;

5. Muraru, I., Tanasescu, E., S., Drept constitutional si institutii politice, vol. I, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

6. Birsan, C., Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I Drepturi si libertati, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

7. Popa, N., Eremia, M.C., Cristea, S., Teoria generala a dreptului, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

8. Miga-Besteliu, R., Drept international. Introducere in dreptul international public, Editura All, Bucuresti

9. Bogdan, D., Selegean, M., Drepturi si libertati fundamentale in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2005,

10. Rials, St., Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, Editura Polirom, Iasi, 2002

11. Hobbes, Th., Elementele dreptului natural si politic, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

12. Djuvara, M., Teoria generala a dreptului, Editura All, Bucuresti, 1995

13. Mihai, G., Motica, R., Fundamentele dreptului. Optima justitia, Editura All Beck, Bucuresti, 1999

14. Kelsen, H., Doctrina pura a dreptului, Editura Humanitas, Bucuresti, 2000

15. Mihai, G., Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor subiective, vol. IV, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

16. Mihai, G, Motica, R., Fundamentele dreptului. Teoria si filosofia dreptului, Editura ALL, Bucuresti, 1997

17. Djuvara, M., Eseuri de filosofia dreptului, Editura TREI, Bucuresti, 1997

18. Selejan-Gutan, B., Protectia europeana a drepturilor omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2004

19. Losano, G., Mario, Marile sisteme juridice. Introducere in dreptul euopean si extraeuropean, Editura All Beck, Bucuresti, 2005

20. Sudre, Fr., Drept european si international al drepturilor omului, Editura Polirom, Iasi, 2006





[1] Hobbes, Th., Elementele dreptului natural si politic, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005;

[2] Charmont, La Renaissance du Droit naturel, Paris, Montpellier, 1910, p. 168;

[3] textul a fost reprodus dupa Rials, St., Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului, Editura Polirom, Iasi, 2002, p. 13;

[4] Sudre, Fr. , Drept european si international al drepturilor omului, Editura Polirom, Iasi, 2006, p. 45;

[5] Burlamaqui, Principes du droit naturel, 1747, cap. VII, § 8, citat in Sudre, Fr., [4], p. 45;



[6] Soljenitan, Al., Arhipelagul Gulag, 3 vol., Editura Univers, Bucuresti;

[7] Sudre, Fr., [4], p. 46;

[8] Popa, N., Teoria generala a dreptului, Editura All Beck, Bucuresti, 2002, p. 51;

[9] Popa, N., [8], pp. 58-59;

[10] Sudre, Fr., [4], p. 46;

[11] Duguit, L., Manuel de droit constitutionnel, Anciennes Maison Thorin et Fontemoing, E. de Boccard, Editeur, Paris, 1923, p. 4;

[12] Miga-Besteliu, R., Drept international. Introducere in dreptul international public, Editura All, Bucuresti, p. 172;

[13] Selejan-Gutan, B., Protectia europeana a drepturilor omului, Editura AllBeck, Bucuresti, 2004, p. 9;

[14] art. 29, alin. 2 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului;

[15] Miga-Besteliu, R., [12], p. 174;

[16] Selejan-Gutan, B., [13], p. 11;

[17] Selejan-Gutan, B., [13], p. 30;

[18] Birsan, C., Conventia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I Drepturi si libertati, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 6;

[19] idem,  pp. 7-8;

[20] Birsan, C., [18], p. 16;

[21] Muraru, I., Tanasescu, E., S., Drept constitutional si institutii politice, vol. I, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 136;

[22] Idem, p. 138;

[23] ibidem, p. 140;

[24] Sudre, Fr., [4], p. 46;

[25] Birsan, C., [18], p. 31;

[26] Muraru, I., Tanasescu, E., S., [21], pp.156-158;

[27] idem, p. 164;

[28] CEDO, cauza Streletz, Kessler si Krenz c/Germaniei, 2001, citata in Sudre, Fr. [4], p. 213;

[29] Barsan, C., [18], p. 158;

[30] Sudre, Fr., [4], p. 216;

[31] CEDO, cauza L.C.B. c/Marii Britanii, citata in Bogdan, D., Selegean, M., Drepturi si libertati fundamentale in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 51;

[32] CEDO, cauza Prety c/ Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, citata in Birsan, C., [18], pp. 173-174;

[33] Muraru, I., Tanasescu, E., S., [21], pp. 164-165;

[34] Decizia Comisiei asupra cererii nr. 10044/82, Stewart c/ Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, citata in Selejan-Gutan, B., [13], p. 87;

[35] Birsan, C., [18], p. 199;

[36] Muraru, I., Tanasescu, E., S., [21], p. 165;

[37] Decizia Selmouni contra Frantei, din 28 iulie 1999, citata in Sudre, Fr., [4], p. 222;

[38] Sudre, Fr., [4], p. 222;

[39] Idem, p. 236;

[40] CEDO, cauza De Wilde Ooms si Versijp c/Olandei, 18 iunie 1971, citata in Bogdan, D., Selegean, M., [31], p. 101;

[41] CEDO, cauza Lawless c/Irlandei, 1 iulie 1961, Bogdan, D., Selegean, M.,[31] p. 101;

[42] Sudre, Fr., [4], p. 239;

[43] Sudre, Fr., [4], p. 243;

[44] Cauzele Sakik, 26 noiembrie 1997, sau Thynne, Wilson si Gunnell, 25 octombrie 1990, citate in Sudre, Fr., [4, p. 246;

[45] Birsan, C., [18], p. 393;

[46] Muraru, I., Tanasescu, E., S., [21] p. 168;

[47] Sudre, Fr., [4], p. 250;

[48] Birsan, C., [18], p. 572;

[49] Cauza Gutafson contra Suediei, 1 iulie 1997, citata in Sudre, Fr., [4], p. 264;

[50] Sudre, Fr., [4], p. 264;

[51] Muraru, I., Tanasescu, E., S., [21], p. 169;

[52] Birsan, C., [18], p. 595;

[53] CEDO, cauza Pretty c/Marii Britanii, citata in Bogdan, D., Selegean, M., [31], p. 346;

[54] Sudre, Fr., [4], p. 315;

[55] vezi in acest sens: CEDO, cauza nr. 41127/98, Pilar de la Cierva Osorio de Moscoso c/Spaniei; cauza 41503/98, Maria de la Teresa Roca Y Fernandez c/Spaniei; s.a. citate in Bogdan, D., Selegean, M., [31], p. 346;

[56] Birsan, C., [18], p. 597;

[57] Muraru, I., Tanasescu, E., S., [21], p. 169;

[58] Muraru, I., Tanasescu, E., S., [21], p. 176;

[59] Conventia europeana a drepturilor omului, Preambul, citat in Birsan, C., [18], p. 965;

[60] Selejan-Gutan, B., [13], p. 207;

[61] Muraru, I., Tanasescu, E., S., [21], pp. 176-177;

[62] Comisia Europeana a Drepturilor Omului, 15 ianuarie 1998, nr. 19734/1992, X c/Italiei, citat in Birsan, C., [18], p. 1018;

[63] Muraru, I., Tanasescu, E., S., [21], p. 171;

[64] Birsan, C., [18], p. 1064;

[65] Muraru,I., Tanasescu, E., S., [21], p. 179;

[66] Idem., p. 180;

[67] Sudre, Fr., [4], p. 345;

[68] Duguit, L., [11], p. 240;

[69] Muraru, I., Tanasescu, E., S., [21], p. 180;

[70] Duguit, L., [11], p. 282;

[71] Sudre, Fr., [4], p. 364;

[72] CEDO, cauza Refah Partisi c/Turciei, citata in Selejan-Gutan, B., [13], p. 192;

[73] idem., p. 217;

[74] Cauza Societatea tribala micmaque contra Canada, dec. 4 noiembrie 1991, citata in Sudre, Fr., [4], p. 371;

[75] CEDO, cauza Gitonas si altii c/Greciei, 1 iulie 1997, citata in Birsan, C., [18], p. 1087;

[76] Birsan, C., [18], p. 1096;

[77] Sudre, Fr., [4], p. 390;

[78] Losano, G., Mario, Marile sisteme juridice. Introducere in dreptul euopean si extraeuropean, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 66;

[79] Losano, G., Mario, [78], p. 146;

[80] Apud Losano, G., Mario, [78];

[81] Losano, G., Mario, [78];

[82] Idem, p. 165;

[83] Art. 1 al Codului civil sovietic, citat in Losano, G., Mario, [78], pp. 166-167;

[84] Voicu, C., Terorism si globalizare, in volumul Globalizare si identitate nationala, Editura Ministerului Administratiei si Internelor, Bucuresti, 2006, p. 301;

[85] Voicu, C., [84], p. 302;

[86] Voicu, C.,[84], pp. 302-303;

[87] Sudre, Fr., [4], p. 215;

[88] Cauza Mac Cann contra Marea Britanie, 27 septembrie 1995, citata in Sudre, Fr., [4], p. 215;

[89] Sudre, Fr., [4], p. 248;

[90] Sudre, Fr., [4], . 319;

[91] Voicu, C. [84], p. 308;

[92] Idem, p. 311-312




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Drept




Drepturile si libertatile fundamentale. Fundamente, notiuni, evolutie












loading...