Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism


Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Muzica


Index » hobby » Muzica
» Cantona napolitana de–alungul secolelor


Cantona napolitana de–alungul secolelor




CANTONA  NAPOLITANA  DE–ALUNGUL  SECOLELOR .

S–a afirmat adeseori--si poate nu va fi cu totul inutil sa ne amintim--ca numai cu prezenta cantonei napolitane in contextul productiei italiene de cantece, este ingaduit sa aducem vorba despre existenta unei cantone nationale, adica cu caractere si modele proprii. Chiar daca nu este cazul sa dezvolt in aceste pagini asemenea argumentari, sa–mi fie ingaduit totusi a comenta, in graba, ca daca promovarea cantecului regional la rang de cantec national reprezentativ, a avut loc astfel, fara indoiala, cantona napolitana a fost cea care a castigat–o! 

 La inceput mai incet si apoi doua secole, stapani pe situatie, cu iuteala si cu zgomot, in virtutea unei autonomii de mijloace expresive, castigate din posibilitatea formei muzicale de a imprumuta direct din dialect propuneri tematice, solicitari fantastice, sugerari de imagini, abandonari lirice.



Din plecare, nu este — asta pentru a fi lamuriti— nici o separare intre text si muzica; restul, evident, apartinand sensibilitatii celui care scrie sau compune. Se poate spune, cu chibzuita apreciere, ca la radacina cantonei napolitane, in ce priveste semnificatia faptului artistic, este intr–adevar o legatura stransa de limbaj, intre muzica si cuvinte care la sfarsit devin o inventie unitara armonic si de aceea de un  tipar original.

Pentru constructia si resursele dialectului din care prinde viata, cantona napolitana are in embrion virtutea de a nu fi niciodata generica, chiar daca –asa cum sunt in general toate compozitiile– are putine versuri.

Nu exista nepotriviri verbale, fie ca se vorbeste de episoade sentimentale si poetice, fie ca se ascunde o dimensiune psihologica, ori se trateaza o situatie comica sau grotesca. Metaforele sunt naturale, asemanarile clare, eufemismul malitios si ironia taioasa; o bogatie de coarde ale inimii de care compozitorul este stimulat in inspiratia sa cea mai bogata.

Pe de alta parte, pentru a sti cat mai multe despre cantona „in lingua” (italiana)  ca sa ajung sa formulez observatii asemanatoare, poate fi o tema indrazneata.

Este insa o verificare pe care oricine o poate face, propunand pentru ascultare unui necunoscator strain, un grup de cantone din tara noastra, printre care una napolitana, dar nu e absolut necesar sa fie „O sole mio” sau ”Torna a Surriento”. Ei bine, trebuie notat ca  va fi recunoscuta imediat cantona napolitana si indicata in mod clar in provenienta sa, in timp ce altele –mai mult sau mai putin placute– nu are importanta, vor continua sa–si pastreze anonimatul. In sfarsit, totul ar duce la concluzia –daca discursul ar putea avea o urmare– ca are mii de motivari cel ce afirma ca numai in cantona napolitana este identificabila cantona noastra natinala.

Acest scurt preambul, in intentiile mele, ar trebui sa aduca substanta actului de credinta manifestat la incheierea observatiilor si sa confere un cadru stralucitor pentru  confruntarile cu care sunt gata sa dau ocol „bel canto–ului”  din insoritul oras al cantonetei, Napoli.

Cat au influentat civilizatia greaca si latina Napoli este controlabil din fragmentele de opere scoase la lumina de–alungul secolelor de catre cercetari staruitoare si adeseori aventuroase. In majoritatea cazurilor avem doar urme, dar destul de semnificative pentru a considera ilicite denaturarile si piedicile puse in calea reconstituirii sistematicelor dovezi istorice.

Cantecele grecesti, de iubire sau satirice, politice sau religioase, extaziau  poporul si aristocratia, mai ales daca erau incluse in reprezentatii teatrale; cele romane n–au fost mai prejos, daca ascultandu–le, —cum scrie Polidoro— „Tit Liviu si Virgiliu erau miscati intotdeauna”. 

Napoli a absorbit cu multa pasiune aceste cantece si a creat atatea incat a fost considerat orasul cel mai muzical din Campania, mai mult decat Roma insasi, astfel ca in anul 63 dH, Imparatul Nero a considerat potrivita cu demnitatea sa aparitia intr–un spectacol in fata napolitanilor, acompaniindu–se cu cetra (lira).

Despre acele cantece nu exista nici un semn, daca nu cumva poate prin vocile vanzatorilor, cateva bucati de arii populare antice si <canti a figliola> (Cantece pt. fiica),ale carar  inflorituri si melisme rechiama la „canto fermo”!

In primul mileniu al erei crestine, in intreaga Italie, se canta pe texte latine, dintre care multe sunt pastrate in bibliotecile din Europa. Erau impartite in doua grupe: cele pentru persoane sus puse si culte, in care se vorbea despre batalii, de evenimente, de suverani; si cele create pentru popor cu subiecte diverse: dragoste, satira, lux, sau libertinaj.

IL DUECENTO  Secolul al XIII–lea.

Aici avem primele semne convingatoare despre prezenta cantonei napolitane.

Luam in seama doar ceea ce este raportat in <Cronicile lui Matteo Spinelli> in legatura cu Regele Manfred care „noaptea iesea pentru Barletta cantand canzone si  strambotti“, pentru ca referirea, desi reluata de aproape toti istoricii canzonei napolitane, a fost si este si acum, obiectul unei inflacarate polemici intre ilustrii scriitori angajati inutil in a accepta sau a–i nega autenticitatea. 

 Este acceptabila in schimb versiunea dupa care, in primele decenii ale secolului XIII,

in timp ce Federico I aduna in jurul lui oameni de geniu si artisti, de pe stancile Vomero se inalta un cantec simplu, o invocatie, bogata in reminiscente deiste , inspre astrul care da viata zilei :

Jesce sole, Jesce sole, Nun te fa cchiú suspira!    

Siente mai ca li figliole hanno tanto da pria ?

Apari soare, apari soare, nu te lasa asteptat.

Nu simti tu ca fetele au atatea de rugat ?

Este invocatia infloritoarelor spalatorese din Antignano, proslavind frumusetea infinitului si munca. Evident versurile citate au ajuns la noi de–alungul vremii, si cine stie prin mana cator persoane au mai trecut. 

In noaptea de Sambata 24 iulie 2004 (de fapt Duminica 25, fiind orele 2 dupa miezul noptii) a inceput in cadrul Festivalului „Cerbul de aur“ de la Brasov, editia 2004, recitalul de cantece napolitane, sustinut de cantaretul napolitan Nino D’Angelo, in prezenta unei multimi frenetice si intr–o atmosfera deliranta, careia numai cei ce

s–au aflat ca spectatori, umpland pana la refuz piata centrala a orasului, i–au putut simti adevarata dimensiune si desfatare. Evident ca am ramas in fata „sticlei“, tintuit in fotoliu pe toata durata concertului, si nebantuit de nici unul din cei 1000 de fii ai cuplului Hypnos –zeu al somnului si Nix –noaptea. 

Dupa cateva piese care veneau sa „incalzeasca“ atat publicul cat si interpretul, nu mica mi–a fost surpriza  sa aud  cuvintele de inceput :„Jesce sole, jesce sole“, care mi–au taiat respiratia.  Pentru un moment gandul m–a dus spre acea simpla dar geniala canzoneta tasnind din negura vremii, si traiam, pe langa placerea auditiei si acel sentiment ce seamana a magulire sau simpla mandrie, departe de infatuare, ca aveam in pregatire paginile de mai sus care–mi confirmau utilitatea lor si–mi motivau efortul cautarilor.  Din pacate insa, doar inceputul coincidea ca text, in rest totul era diferit. Poate ca titlul dat piesei ce o ascultam sa fi fost o simpla coincidenta sau, de ce nu, o evocare a  acesteia. 

Desi piesa de rezistenta, de curand in mare voga, asteptata cu nerabdare de publicul cunoscator, si intr–un moment bine ales, era :„Senza giacca e cravatta“, pentru mine a ramas de neuitat acest cantec, desi nu era cel real. Ar fi fost prea frumos sa fie adevarat!  Cu putina imaginatie insa, ma puteam alatura stravechii invocatii inchinata astrului zilei, frumusetii infinitului si muncii, ca o izbucnire din strafundurile Vezuviului napolitan, cazand peste lume ca o ploaie de lumina, puritate si extaz.

IL TRECENTOSecolul al XIV–lea.

Din acest secol, o marturie asupra existentei cantonei noastre ar putea fi aceea care ne–o da Boccaccio in <Decameron>, <Filocolo>, <Fiametta> si in <Rime>.

Totusi, unii meticulosi s–au intrebat, pe drept cuvant, despre ce fel de canzone a inteles sa vorbeasca Boccaccio, adica daca este „in limba“ sau in dialect.

Marele nuvelist florentin evocand lunga sa sedere la Napoli, unde s–a indragostit de fiica Regelui Roberto intalnita prima data in biserica San Lorenzo, si–a manifestat entuziasmul si admiratia pentru oras, lasand sa se intrevada ca de la acesta isi trage inspiratia pentru operele sale. Aici, cum este cunoscut, a scris unui prieten o scrisoare glumeata chiar in dialect napolitan. In cartile sale, intr–adevar, a vorbit de marea noastra, de castele, de curtea regala, reamintind cantecele ascultate in timpul sederii in golf.


Dar inafara canzonelor si a unui cantec copilaresc in dialect amintite de la Boccaccio, ne–a parvenit un anumit numar de strofe si fragmente. Numele autorilor acestora au ramas insa invaluite in mister, in timp ce sunt cunoscute cateva nume de autori care au compus „in limba“.

IL QUATTROCENTO — Secolul al XV–lea.

’400 aduce importante inovatii, inaine de rasturnare, in muzica seria la Napoli si, prin reflex si in cantone. In jurul Curtii Aragoneze, prin meritul Regelui Alfonso, au inflorit artele frumoase. Peste tot, in Italia, Curtile incurajau poetii si artistii. Iar cand, prin vointa lui Alfonso, dialectul a fost declarat ca limba a regatului, strambotti (poezii populare satirice sau de dragoste) madrigale, balade, frottole (compozitii lirice populare glumete, insotite de muzica), sonete, au inceput sa fie scrise in napolitana.

Frottola – cantona de dans importata din alte regiuni– era deja in voga in toata Italia, iar aici la noi, in a doua jumatate a secolului a inlocuit  balada, asa cum strambotto, si acesta de import, a inlocuit sonetul.

Madrigalul, cunoscut in toata peninsula inca din secolul precedent, s–a transformat, luand forme noi prin meritul muzicienilor culti, si a continuat sa se transforme pana a devenit un gen prin excelenta aristocratic.  





In 1458, Ferdinando de Aragon, pentru a da un mai mare impuls muzicii, a invitat la Napoli un grup de maestri straini de <mare pret> printre care Tinctoris, Ykart si Garnerius; primul, inafara de publicarea unor importante metode muzicale, a fost Capelan (preot) si maestru al Capelei din Castelnuovo; al doilea, a fost cantor in aceeasi Capela din 1480.

S–a infiintat  prima scoala muzicala si datorita ei, muzica napolitana a suferit o

transformare radicala. <„Influenta flamanda –scria Prota–Giurleo– s–a reflectat in consecinta si in muzica vocala, care a devenit polifonica, mereu mai complexa si dificila; „muzica pentru domni“ dar poporul a ramas credincios monodiei si a continuat sa cante in limba sa, dupa cum ii dicta inima.

Muzicienii clasici acum se dedica in intregime madrigalului, compunind pentru toate ocaziile, pana cand acesta –la distanta de doua secole– va deveni  melodrama.

Muzicienii, mai putin clasici insa, se dedica unui nou gen : Villanella, care intr–un interval de cativa ani va invada Italia si Europa. 

Desigur ca aceasta este o transformare, care daca pe de o parte aprinde entuziasme, pe de alta parte provoaca regrete pentru cantonele vremurilor trecute: 

Quelle dance retonne – et lo cantare

Faceano allegrare – sta citade.

Acele dansuri de odinioara – si cantecele       

Faceau bucuria acestui  oras.

IL  CINQUECENTO — Secolul al XVI–lea.

’500 este un secol de aur pentru cantona napolitana. Sunt ultimele izbucniri  de viata pentru frottola si strambotto; este in mare voga madrigalul atunci cand erupe pasiunea pentru un nou gen de cantone: villanella.

Derivata dintr–un bal campenesc, noua compozitie a entuziasmat de la inceput poporul; apoi, rand pe rand, a intrat in casele aristocratilor, a suscitat interesul muzicienilor rafinati care, prin texte in limba, au tratat–o tehnic pe masura madrigalului, fiind foarte atenti la armonie si folosind fara exceptie stilul polifonic. 

Astfel villanella a patruns in toate regiunile Italiei, a depasit granitele tarii si a fost imitata si tiparita peste tot, cu denumirea de „villanella alla napolitana”.

 

De atunci incoace cantona noastra a dominat suveran si nu a avut decat o singura rivala, fie si asa, cu un domeniu mai putin vast: cantona spaniola.

O dovada ca villanella a fost cunoscuta si apreciata chiar si in Franta o avem de la Benedetto Croce in „Aneddoti di varia letteratura“. In capitolul <Isabella Villamarino>povestind unele episoade despre nobilul barbat al acestei doamne napolitane, Ferrante Sanseverino, principe de Salerno, autor de poezii si cantone mult apreciate in Italia, Franta si in Spania, subliniaza ca Principele, in 1544–45 la Fontainebleu, <a fost foarte admirat de doamnele de la curte ca si cantaret>, publicand un fragment de raport al trimisului florentin, episcopul de Forli, Bernardo de Medici, expediat Cosimei I de Medici la Florenta, in decembrie 1544: <In fiecare seara multe doamne il fac sa cante cantone napolitane si au procurat o cantitate de chitare ca fiecare doamna sa aiba una>.

La Napoli, intr–adevar, nu se cantau decat villanelle; in saloane si in academii, in forma polifonica, pe doua, trei sau patru voci, in cor; pe strazi, in piate, pe tarmuri, in hanuri, cu acompaniament de diferite instrumente, in forma monodica. In special in piata Castello, cantaretii adunau o mare multime de pasionati.

In golful nostru, grupuri de tigani in barci si feluci ((corabii mici si inguste, cu panze si vasle folosite in marea Mediterana)– tarani peticiti in primele, nobili si distinse doamne in celelalte – obisnuiau sa cante noile villanelle, in fermecatoarele peisaje din Posillipo. Adeseori inveseleau grupurile, complexe muzicale si cantareti de profesie, desfasurand un adevarat si frumos program.

Poetii dialectali Giambattista Basile, Giulio Cesare Cortese, Sgruttendio, si altii, au lasat multe titluri sau fragmente de versuri din villanellele in voga in 500; Giovanni Battista Del Tufo, in manuscrisul sau <Portretul Neapolelui> recent publicat prin grija lui Calogero Tagliareni, ne enumera multe altele.  

Trebuie sa retinem, dupa citatele sale, ca in epoca sa, la Napoli erau foarte populare –printre cele italiene si in dialect– peste treizeci de villanelle, dintre care amintim cateva titluri : ”Parzonarella mia, parzonarella”, ”Se vai all’acqua, chiammarne commara”, ”Tu si de Nola et io de Marigliano”,”Guarda de chi nie iette ’nnammorare”,”Sciosceme ’ncanno lo napulitano”,”Oh bella, bella mename nu milo”, ”O quanta sciore o quanta campanelle”, s.a.  

Mare importanta aveau spectacolele de canto in serbarile de familie sau populare, ca cele de San Giovanni a Mare si Santa Caterina a Formielo.

In mod special sunt de amintit sarbatoririle dedicate lunii mai, o aniversare care se inspira din cele mai vechi „maggiolate“ (cantece in cinstea lunii mai) florentine.  

In prima zi a_ lunii, in fata portii tuturor caselor, pe balcoane si la ferestre, se inalta copacul de „Maio“ (o ramura verde care se punea in noaptea de 1 Mai la usa iubitei).Sarbatoarea incepea in zori cu mattinate (cantece de dimineata in fata casei iubitei) pe care indragostitii, acompaniindu–se cu instrumente de epoca –cetole, tiorbe, calascioni–le dedicau iubitelor.

Pe tot parcursul zilei in locuinte si inafara se consumau cele mai suculente pranzuri, udate din belsug cu vinuri de tara. Copacul de „Maio“ ramanea pe locul sau toata luna, in timpul careia, cu exceptia unor scurte pauze, napolitanii se intreceau in mattinate, serenade, baluri, pranzuri, mese de seara si cantone. 

Printre poetii napolitani proaspatul Velardiniello, autorul cunoscutei„Voccuccia de no pierzeco apreturo”  iar printre compozitori: Andrea Falconieri, Giovanni del Giovane, Francesco Lambardi, Gian Domenico Montella, Antonio Scandello, Donato Antonio Spano, cu villanellele:”Chi la gagliarda, donne vo imparare”, ”Vurria che fosse ciaola”, ”Napolitani nun facite folla”, ”Ssi suttanielle donne che portate, la pollice” etc.

Multe din vilanelele nascute la Napoli s–au tiparit si la Venetia, Bologna, Roma, in editii bine ingrijite continand atat versuri cat si muzica. Foarte multe foi volante, mai grosolan realizate de tipografii napolitani, din pacate, s–au distrus.  

Nu pot sa fiu de acord cu Massimiliano Vajro, unul dintre cei mai pregatiti istorici ai canzonei noastre si deasemenea un comentator convingator al problemelor napolitane; nu pot sa fiu de acord cu el, si o sa ma ierte dragul meu prieten, atunci cand vine sa afirme despre cantona napolitana ca este datata din secolul 19,< si doar in acest secol a putut sa ia nastere >! (M. Vajro–La Canzone Napoletana, Napoli, 1957).

Pentru a da mai mare greutate afirmatiilor sale, Vajro, cu un contrapunct sugestiv, neaga ca vilanelele ar fi putut genera cantona napolitana pentru a conclude ca: < ele nu sunt incluse, daca nu cumva o mica parte, in dezvoltarea cantonei napolitane>.

De aceea nu aprob tezele lui Monti in care se formuleaza urmatoarea identificare: <Vilanelele nu sunt altceva decat canzonele din Napoli din sec.16 si 17, avand numele specific cu care erau denumite liricele populare napolitane >. 

Identificare sustinuta, de altminteri si de Fausto Nicolini, si Ulisse Prota–Giurleo. Vajro, in schimb e mai mult decat convins ca abia in ’800 (sec.19) cantona napolitana si–a gasit forma, odata cu interventia lui Salvatore di Giacomo. Cand se infrunta pe aceste pozitii, eu retin ca, desi nu in mod clar spus, se vrea a se pune la indoiala persistenta in cantone, a unui substrat populistic, care chiar la foarte pretiosul stilism al lui Di Giacomo a fost ignorat. Sunt convins ca intre cantul popular si cantona, care s–a structurat in ’800, sa fie, nu zic o afinitate, dar o certa inrudire de sange, pentru ca matricea din care si–au luat  viata, este unica.

Sunt convins si nu sunt numai eu singur, ca mediile populare – pentru care exista mii de monografii privitoare la toate regiunile – nu sunt altceva decat vechi cantone, in mod regulat create de un poet si un muzician, culti sau inculti, nu are importanta, sau de rapsozi, menestreli, improvizatori, cantareti hoinari, transmise din generatie in generatie si ajunse la noi, din gura poporului, chiar daca au fost manipulate, alterate sau deformate. Dar la origine au fost cantone, poate strambotti, poate villanelle, poate cantece chiar mai vechi.

Nu vorbesc oare de cantone (suntem de acord ca numele de <cantone> este un nume generic, de aceea sa nu fie inteles in sensul  propriu avut la origine) cantate de napolitani, de mattinate, de serenatele  din timpul lor, cronicarii si ziaristii anilor 300, 400.-500 si 600 ?  Dar acesta este un discurs ce ar trebui mai bine dezvoltat. 

IL SEICENTO — Secolul al XVII–lea.

’600 este secolul melodramei. Opera lirica nascuta  la Florenta in Carnavalul din 1597, reprezentata la Venetia pentru prima data in 1637, isi face aparitia la Napoli in 1651, intr–un mic teatru inaugurat in palatul Contelui d’Onatte, cu ocazia instalari sale ca vice– rege .




Melodrama s–a afirmat  tocmai cand villanella se indrepta spre final. Intr–adevar s–a intamplat ca, din simpla si sprintena cum era la origine, villanella sa treaca prin mainile compozitorilor fideli canoanelor, pe care o voiau in maniera clasica si in forma polifonica, spre o versiune mult apreciata in mediile aristocratice si intelectuale, in timp ce vilanelele de tipar popular continuau sa fie monodice. 

Opozitia a contribuit la slabirea inspiratiei, si daca vilanelele aristocratice mergeau  mereu spre declin, folosind tot odata o italiana aproximativa si obosita, cele populare au fost inselate la randul lor de un dialect corcit –intre limba si vorbire– pentru a face in asa fel ca sa fie intelese, si ca atare apreciate chiar inafara de Napoli.

Sa dai forta la o asemenea amestecatura confuza a constituit, pe langa altele,  un fel de instigare colectiva potrivit careia toata lumea, nediscriminat, putea sa scrie vilanele.

De aici, improvizatii fara sfarsit, o productie enorma intr–adevar, dar cu o muzica palida si texte fara valoare, daca nu chiar vulgare. De–acum villanella putea sa se considere apusa, iar cu apunerea sa deschidea un gol imens si infricosator in cantona napolitana.  

Voci sporadice ca acelea ale lui Giulio Cesare Cortese, Sgruttendio, si a flasnetarilor, poetii si muzicienii Sbruffapappa, Masto Roggiero si altii, nu au fost suficienti ca sa rezolve  soarta cantonei, umilita pana in punctul de a scrie lui Giambattista Basile:

SSe canzune de musece de notte,

De poete moderne – Nun toccano a lo bivo.

O bello tiempo antico – O canzune massice

O parole chiantute – O cunciette a doi sole, 

O museca de truono. . . . . . . . . . . . . .

Mo tu nun siente mai cosa de buono !

Care intr–o traducere „grosso modo“ ar vrea sa spuna: Aceste cantone de poeti moderni care se aud in noapte nu–l misca pe cel viu! O frumoase timpuri de demult, o frumoase cantone, cu cuvinte bine alese si concepte robuste, o muzica ce te uluieste Astazi, tu nu mai auzi un lucru bun !

Cu toate acestea, semnul acestui secol a ramas mai departe. Un cant izolat,

i–adevarat, dar de semnificatie speciala pentru istoria cantonei noastre, fie pentru noutatea muzicii, fie pentru ca, dupa mai bine de trei secole, se mai asculta inca cu placere. Este celebra „Michelemma“ (Michela este a mea) atribuita acelui geniu ciudat si grotesc, care a fost Salvator Rosa, nascut dupa revolutia lui Masaniello.  

Cineva a afirmat ca ar fi scos doar cateva acorduri din ciudata lui chitara si cateva rime din inflacarata sa fantezie. Dar mai bine sa lasam lucrurile asa cum sunt, cu atat mai mult cu cat, dupa parerea mea, acea imperativa „Michela este a mea” ar fi proprie temperamentului inflacarat si furtunos al celebrului pictor fiind in consonanta cu atitudinea sa laudaroasa.   

Alte canzone, cum s–a spus, au fost scrise, inafara improvizatorilor si flasnetarilor, de poeti dialectali care se pot bine defini ca parinti ai literaturii noastre populare: Giulio Cesare Cortese, Sgruttendio, Giambattista Basile. 

In ciuda tuturor acestora, Napoli continua sa–si acorde cantece si veselie, daca trebuie sa dam crezare unor versuri de la jumatatea lui ’600 (sec.17) deja publicate de Sebastiano Di Massa in „Istoria Cantonei napolitane” si deasemenea mentionat de „Contrast curios intre Venetia si Napoli“ (Ed. Salani, 1879).   

A Napoli non c’e malinconia                          La Napoli n–ai sa–ntalnesti melancolia

Si passa tutti i giorni in balli e canti;               Trec zilele in dansuri  si cantari

Di giorno e notte c’e sempre allegria              Din zi pana in noapte, stapana–i veselia

Con Zanni, Pasquarielli e commedianti.         Cu Zanni, Pasquarielli si „mascari“!

Le mie dame con pompa e bizzarria                Doamnele mele–n fasturi si capricii 

Son corteggiate dai suoi fidi amanti,              Curtate sunt de–amantii lor fideli

Quando vanno a Possilipo l’estate,                 Cand vara se–ntalnesc la Possilipo

Con dolci suoni e dolci serenate.        In sunet de chitare si cant de „menestreli“.


IL SETTECENTO — Secolul al XVIII–lea.

In secolul clericilor ciopartiti si al poetilor care se complaceau inca – fie chiar in mod minor– in manierismul adesea baroc si golit de precedentul ’600, teatrele au devenit neincapatoare. A inflorit muzica, a inflorit comedia in dialect, facea furori Pulcinella. S–a renovat si transformat (1707) teatrul Florentinilor, s–a deschis pentru public teatrul Nuovo (1724) si s–a inaugurat San Carlino.

Teatrul San Bartolomeo a fost daramat pentru construirea unui alt teatru liric mai frumos si mai modern dorit de Regele Carlo III si care a luat numele de San Carlo (1737). S–a reconstruit al doilea San Carlino,  destinat gloriei balurilor costumate napolitane, s–a inaugurat deasemenea teatrul „del Fondo” (astazi Mercadante) si dupa vreo zece ani, San Ferdinando (1790). 

In acelasi timp, in octombrie 1709, s–a nascut opera buffa, si cu ea, s–a deschis un demn refugiu pentru cantona napolitana; era una dintre cele mai bune ocazii pentru ca putea sa inceapa din nou sa bata din aripi.

Opera buffa, care se poate mandri cu numele lui Cimarosa, Paisiello, Pergolese, Leo, Vinci, Fioravanti, jomelli, Piccini, iar dintre poeti cu Giambattista Lorenzi, cu Cerlone (care a publicat mai bine de 56 de manuscrise) Federico, Trinchera, Palombo; Opera buffa care enumera capodopere ca: Fratele indragostit, Casatoria secreta, Socrate inchipuit, chiar de la nasterea sa a tratat subiecte si medii populare.

Scenele si partile cantate care la inceput erau in totalitate in dialect napolitan, la distanta de treisprezece ani, in 1722, au devenit un amestec de limba si dialect prin introducerea personajelor ca; baroni, duci, contese, etc. Evident ca s–a schimbat si ambianta. Din opera buffa, cantona napolitana si–a tras o noua si fertila viata. Duete, cavatine, arii de dragoste, marinaresti, menuete scrise pentru acele scene au devenit cantone ale poporului ca si ale saloanelor aristocratice.

Adeseori se intampla ca o cantona populara antica , elaborata sau transformata de autorii de opere pentru a fi introdusa in partiturile lor, revenea in voga. Vilanela „Vurria che fosse ciaola” din sec. 16 (500) a fost elaborata si transpusa pe note cine stie de cate ori si s–a cantat peste trei sute de ani.

Foarte numeroase au fost cantonele luate din opere bufe, cum se poate observa in publicatiile dedicate acestui gen de muzica, peste toate fiind trudnica monografie a lui Michele Scherillo, <L’Opera buffa>.

Printre cele mai cunoscute cantone neapartinatoare lucrarilor teatrale: „Zeza” sau „’O guarracino” o splendida tarantela, aceasta din urma cantata inca si astazi, din pacate ne–au parvenit fara numele autorilor.

Cantecele politice care deja in secolele trecute au subliniat atatea evenimente, au reinflorit spre sfarsitul lui 700 (sec.18) odata cu revolutiile, razboaiele si martirii din ’99, pentru a ajunge in jumatatea secolului urmator la cele mai inflacarate cantece patriotice care preamaresc „Unirea”.

L’ OTTOCENTO — Secolul al XIX–lea.

Chiar si la Napoli semnele premergatoare timpurilor noi, devin tot mai vizibile: spiritele sunt nelinistite, constiintele dezorientate. Se cere renuntarea la atatea lucruri din trecut care sunt legate de existenta lor, desi atat de chinuita pentru multi dintre napolitani; se propun modele de viata de import, se agita probleme adormite de  mult sub cuvertura secolelor. 

Evenimentele se precipita, factiunile rivale se confrunta sangeros, Napoli inceteaza de a mai fi orasul admirat de Goethe, devenind un camp larg deschis pentru  cruzimi si ferocitati. Si totusi, printre oscilatiile continue de sperante si deziluzii, se mai gaseste inca seva necesara pentru a tese pe canavaua inspiratiei un cantec care peste cateva decenii va cunoaste punctul cel mai inalt al splendorii sale. 



Cantecele politice, chiar si in acest secol, se raspandesc anonim, utilizand vechi motive sau inventand altele noi; satira serpuieste inca in mediile vecine Coroanei, fara sa crute nici pe rege nici pe regina. Nici muzica buffa, care a atins maxima splendoare in sec. 18 (settecento) nu cunoaste stagnari, pentru ca muzicienii, urmand cu consecventa urmele predecesorilor, continua sa compuna opere demne de lauda.

Se scriu versuri de cantone de catre Giulio Genoino, Marco D’Arienzo, Domenico Bolognese, Michelangelo Tancredi, Michele Zezza, Ernesto del Preite, Mariano Paolella, Achille De Lauzieres, flancati de muzicieni cu nume rasunatoare sau mai modeste: Fratii Ricci, Saverio Mercadante, Gaetano Donizetti, Pietro Labriola, Luigi Biscardi, Francesco Florimo, Acton, Coen si altii.

Cantona napolitana in schimb, invechita si mai slaba in primul sfert de secol, are o continua succesiune de inaltari si caderi. In aceasta perioada a iesit in evidenta numele unui muzician genial si foarte activ : Guglielmo Cottrau, un francez venit in Italia cu tatal sau, care l–a urmat pe Giuseppe Bonaparte si care n–a mai vrut sa paraseasca vesela zona partenopeana, indragostit fiind de Napoli.

In 1825 Cottrau a inceput sa se dedice cantecelor noastre populare, daruindu-ne o infinitate. Si daca atatea bijuterii ale cantonei noastre au ajuns pana la noi, aceasta se datoreaza numai lui.  Toate mediile ambiente se pasionau de acele cantece remaniate si publicate cu sutele de Cottrau. De altfel in jurul acelor ani s–au scris cam putine cantone originale.

In 1839 erupe ca o iridescenta bengaleza unul dintre cele mai populare succese ale cantonei napolitane din toate timpurile: „Te voglio bene assai“ a opticianului Sacco, cantata de intregul Napoli cat si inafara, mai bine de treizeci de ani. Un succes deplin, complet, persistent pana in punctul de a o face sa devina plicticoasa in infruntarea care a dat zeci de imitatii, raspunsuri, parodii si transcriptii.

Cu trei ani inainte, in 1836, fusese inregistrat un alt mare succes: „Lu cucchiere d’affitto” (Vizitiul inchiriat), dar de la acesta –excluzand Te voglio bene assai–, a trebuit sa se astepte inca zece ani (1846) pentru a asista la aparitia unei alte cantone, foarte populara, care a starnit placerea  intregului oras: ”Don Cicculo a la fan farra”, inspirand o comedie, un roman–poveste ilustrata (prima care se cunoaste si nu neaparat dintre cele tiparite la Napoli), deasemenea o parodie si obisnuitele, nenumarate, replici. 

In acelasi an se distinge prin gratia sa neobisnuita si buna factura a versurilor: „Lu prunino ammore” (iubirea incurcata), de  Luciano Faraone pusa pe muzica de inca alti patru sau cinci compozitori, cunoscuti si necunoscuti. Alte succese au fost--pentru a vorbi de cele mai semnificative,-- faimoasa Santa Lucia (Sul mare luccica)  compusa de fiul lui  Guglielmo Cottrau in 1848; „Lo cardillo” (Sticletele 1849), „Li capille de Carolina” – (Parul Carolinei 1850), „Luisella” (1856), „Dimme na vota si“ –Spune–mi odata, da! (1858).

In luna septembrie a anului 1860 Garibaldi se afla la Napoli. Palatul Angri cu mareata sa linie arhitectonica il gazduieste pe general. Poporul se bucura, orasul Napoli, regina Mediteranei, era insfarsit in bratele Patriei mama, si o unda de entuziasm cuprindea intreaga insula.

Cantecele se intensifica, arta priveste spre ceruri mai inalte, insfarsit, se dezleaga limbile fara teama de esafod. Cantonele, chiar daca sunt in mare parte inferioare calitativ celor precedente, nu se mai socotesc.


Napoli totusi continua sa le cante pe cele din anii trecuti, cu preferinta pentru cele culese de Cottrau si de Florimo. Au fost si cateva cantone acceptabile pana la sfarsitul lui 1870;  apoi in deceniul urmator, doar melodii palide demne de versurile slabe, prozaice si vulgare care le insoteau  si care erau tiparite, ca intotdeauna, pe mii de foi volante .Se poate spune ca la Napoli numarul editorilor interesati de cantona era mai mult decat considerabil.

In 1880, cantona, prin meritul unui muzician rafinat si deja cunoscut pentru cantecele sale, sufera o cotitura decisiva. Luigi Denza, in colaborare cu jurnalistul Peppino Turco, compune Funiculi–Funicula, care prin muzica sa exploziva si prin simplitatea versurilor trece din gura in gura, din oras in oras, din natiune in natiune, invadand tot continentul si facand sa geama  fara incetare teascurile Editurii Ricordi care in cateva luni trebuia sa tipareasca, pentru a face fata cererilor, sute de mii de editii pentru pian.

Cativa ani mai tarziu cantona il va face pe Giuseppe Errico sa scrie: –„Funiculi–Funicula se poate considera din punct de vedere istoric avangarda cantonelor napolitane moderne, ca una care a deschis si a trasat calea tuturor celorlalte. Cu Funiculi–Funicula cantona napolitana a gasit noua sa forma in privinta supletei, si agilitatii miscarii si expresiei”!  De aici isi vor lua avant muzicienii care vor fi mandria cantonei napolitane: Vincenzo Valente (in activitate deja din 1870), Mario Costa (1882), Eduardo di Capua (1884), Giuseppe de Gregorio (1890), Salvatore Gambardella (1893), ca sa nu mai citam si pe altii.

Dar exista un mai mare eveniment de semnalat: In 1882, incepe sa se faca auzita cea mai limpede voce din Napoli: este Salvatore Di Giacomo, un copac care va da roade delicioase, flori din cele mai proaspete, parfumuri ametitoare, frumuseti nemaiintalnite  in poezia si cantona noastra.

Alaturi de Di Giacomo alti poeti exemplari se profileaza pe noul orizont. Dinamicul, vulcanicul Ferdinando Russo – cel mai sensibil si mai napolitan poet al nostru –care a lasat in urma sa munti de poeme, poezii si cantone, fantani de imagini si bogatie de exprimare nealterata in dialect; introspectivul si nefericitul Giovanni Capurro, exuberantul Pasquale Cinquegrana, si altii. Cantona se perfectioneaza, devine mai frumoasa si mai prospera.

Cafenelele se intrec in a se transforma in sali si saloane de petreceri si serate: o mica estrada, un pian, cateva instrumente, doi sau trei cantareti; si iata ca vedem nascandu–se, caffé–chantants>.

Napoli, exact in ultimele doua decenii ale lui ’800 (sec.19) a atins splendoarea sa maxima in arta, in poezie, si printr–un reflex natural in cantona, care a fost lansata de Izzo, Bideri, Santojanni, Ricordi, cu tact, pricepere si abilitate, aceasta din urma adaptata la vremurile care erau . S–au tiparit editii frumos ilustrate de autentici artisti si s–au organizat concursuri, spectacole si auditii.

Cantaretii se inmulteau si misunau iar publicul cerea sa–i asculte fara pauza. Cantona napolitana traia cea mai frumoasa stagiune a sa. 

IL NOVECENTO — Secolul al XX–lea.

Noul secol gaseste cantona napolitana dominand autoritar in teatrele orasului.

Prezentele de la Piedigrotta care in anii din urma erau prezentate numai in matinee, invadeaza teatrele insasi cu spectacole serale regulate dominand in varietate si care se intrec in a deveni mereu mai luxoase si atractive in disputarea vedetelor internationale. 

Apar cantareti care sunt ceruti in intreaga Italie si in strainatate: Emilia Persico, Carmen Marini, Elvira Donnarumma, Gennaro Pasquariello, Diego Giannini,  Nicola Maldacea, Peppino Villani, Armando Gill, extaziaza publicul din peninsula. Poetii se succed fara solutii de continuitate: sunt aduse variante si inovatii de Libero Bovio, Ernesto Murolo, Rocco Galdieri, Eduardo Nicolardi, E.A.Mario, atat pentru versurile cat si pentru muzica ce  la aparitie constituiau o noutate proaspata.

Melodii prodigioase sunt compuse de Ernesto de Curtis, Rodolfo Falvo, Nicola Valente, Evemero Nardella, Pasquale Fonzo, Giuseppe Capolongo, Enrico Cannio, Ernesto Tagliaferri, Gaetano Lama, Emanuele Nutile. Un numar enorm se datoreaza acestor autori, si multor altora; si toate pecetluite cu demnitatea artistica provocand aprecieri magulitoare.

Cu siguranta, ca in toate timpurile, si in aceasta perioada de aur au fost intrusi, palizi epigoni care n–au facut nici o onoare canzonei napolitane. Totusi timpul a fost cu toti leal.    Aici, voind sa ma sprijin pe referirile din jur, as vrea sa pun punct, pentru ca dupa afirmatiile confuze, canzona napolitana s–ar fi terminat prin 1938 adica cu „Na sera ’e maggio” de Gigi Pisano si Giuseppe Cioffi, care se pot bine defini ca urmasii directi ai primilor nostri autentici autori.

Dar eu, lipsit de orisice intentie polemica, ma intreb cum e posibil sa procedezi la o astfel de lugubra fixare de data, daca in mod succesiv, am avut probe de prezenta catorva titluri: ”Luna rossa”, ”Anema e core”, ”Munastero ‘e Santa Chiara”, ”Scalinatrella”, ”Scapricciatello”, ”Serenatella sciue–sciue”,”Guaglione”. Cateva titluri doar, repet, pentru ca multe altele staruie in amintirile mele. 

In schimb, accept parerea celor care considera, in momentul actual, cantona napolitana ca fiind in plina criza. O criza, totusi, care nu–mi pare indreptatita, prin insasi natura sa, sa i se cante „de profundis” deoarece nu e de exclus ca trebuie mai degraba sa fie privita ca o faza de tranzitie, deci un stadiu in care cantona noastra cauta sucuri si fermenti noi care sa–i dea dreptul la supravietuire.

In rest, la Napoli toate orizonturile artistice sunt nebuloase, iar in putinul cer albastru ce ti se pare ca–l intrevezi, nu stii niciodata daca este intr–adevar albastru sau iti pare astfel printr–un fenomen de .daltonism.

Sa zicem atunci ca Napoli este cuprins de ceeace multora le place sa o defineasca drept „febra de crestere“. Sa asteptam deci ca febra sa treaca iar convalescenta sa fie depasita, si cine stie daca nu vom regasi, cu intreg Napoli, canzona noastra mai sanatoasa decat inainte.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Muzica




Registrele sonore
Valorificarea folclorului local in educarea copiilor prescolari
Ultimii 20 de ani ai secolului XVII in muzica - compozitori
Enarmonia sonora
Cazuri de inlocuire ale unor acorduri majore cu septima mare si minore cu septima mica
Cantona napolitana de–alungul secolelor
Notatia inaltimii sonore
Improvizatia modala
Walking bass (prescurtat Walking)
Gaudeamus igitur