Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. psihologie, psihiatrie, functii, psihice, mecanisme, psihoterapie, psihoanaliza

Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
» Notiunea de atribuire in psihologia sociala


Notiunea de atribuire in psihologia sociala



Notiunea de atribuire in psihologia sociala

in anii '50 este publicata in SUA o lucrare care va marca in mod considerabil dezvol­tarea ulterioara a psihologiei sociale. Este vorba de cartea lui Fritz Heider: The Psychology of Interpersonal Relations. Ca majoritatea pionierilor in psihologia sociala moderna, Heider este un psiholog european, puternic influentat de psihologia formei, care a fost nevoit sa se exileze in Statele Unite inaintea celui de-al doilea razboi mondial. Opera lui Heider ilustreaza in chip exemplar importanta si patrunderea unui curent sau a unei inspiratii gestaltiste in psihologia sociala moderna. in acest text din 1958, el reia un anumit numar de analize publicate deja, mai ales in 1944, in "The Psychological Review', si in 1946, in "The Journal of Psychology'. El isi afirma orientarea gestaltista, considerind comportamentul drept un intreg cognitiv si nu o succesiune de reactii mai mult sau mai putin independente unele fata de altele. De aici, importanta acordata de catre acest autor notiunii de echilibru cognitiv, in special in analiza perceptiei avute de indivizi asupra relatiilor interpersonale, relatii care ar fi mereu organizate in asa fel incit indivizii sa aiba o viziune echilibrata asupra mediului lor (pentru modelul echilibrului, v. Heider, 1946, 1958 si, in franceza, Deschamps, 1978). Totusi, organizarea unui asemenea cimp reprezentational structurat presupune ca individul sa dea o semnificatie elementelor si datelor din mediul sau. Atribuirea trimite la procesele care permit sa se dea un sens unui eveniment oarecare, sa i se stabileasca originea. in analiza relatiilor interpersonale, Heider pleaca de la ideea conform careia indivizii poseda o psihologie naiva, permitindu-le sa dezvolte o viziu­ne coerenta asupra mediului lor. El incearca sa detaseze principiile acestei psihologii naive, analizind mai ales notiuni si ipoteze implicite. Plecind de la analiza experientei spontane, una dintre notiunile puse in evidenta este, deci, cea de atribuire; Heider deschide calea nenumaratelor lucrari realizate in acest domeniu, incepind de la mijlo­cul anilor '60, lucrari al caror scop este acela de a justifica elaborarea, prin inferenta, a anumitor cognitii ale universului mental pornind de la observarea de catre subiect a evenimentelor si a comportamentelor. Din aceasta perspectiva, nu este vorba numai de a administra informatiile, ci si de a produce anumite cognitii. Indivizii ar merge dincolo de datele situatiei pentru a o explica, pentru a o intelege si pentru a-si adapta comportamentul. Ei ar cauta sa dea un sens evenimentelor, comportamentelor, inter­actiunilor, intr-un fel, atribuirea ar fi un proces care ne-ar permite sa producem


plus-valoare la nivelul sensului. Mai exact, acest proces de atribuire "consta in a emite o judecata, in a infera «ceva», o intuitie, o calitate, un sentiment asupra starii proprii sau asupra starii altui individ plecind, de la un obiect, de la o dispozitie spatiala, un gest, o dispozitie sufleteasca' (Moscovici, 1972, a, p. 60).

Atribuirea la Heider

in faimoasa lucrare din 1958, caracterizata drept "note de lucru in scopul unei pre-teorii a relatiilor interpersonale', Heider se straduieste sa detaseze principiile generale subiacente ale actiunii cotidiene. Pentru a-si duce la bun sfirsit analiza rela­tiilor interpersonale, autorul face apel la psihologia naiva (asa cum se exprima ea in limbaj si in experienta cotidiana, de exemplu) datorita importantei ei in aceste relatii interpersonale si pentru ca ea contine concepte si ipoteze implicite. in special in aceasta lucrare, el pune bazele unei noi problematici pentru psihologia sociala cogni­tiva, descriind procesul prin care indivizii fac atribuiri mediului lor, atribuiri de cauze, de dispozitii, de proprietati.

Pentru Heider, atribuirea este procesul prin care "omul cuprinde realitatea si poate s-o prezica si s-o stapineasca' (1958, p. 79). Atribuirea permite sa se conceapa mediul ca fiind ceva stabil si coerent; ea favorizeaza o descriere economica a ceea ce se intimpla, ne determina asteptarile si reactiile la evenimente. Pentru Heider, atri­buirea este cautarea de catre individ a cauzelor unui eveniment, deci cautarea unei structuri permanente, dar nu direct observabile, care subintinde efectele, manifestarile direct perceptibile. Aceasta revine la a reface lantul cauzal de la efecte la cauze; dupa schema gestaltista sustinuta de Heider, este vorba de cautarea "distalului' ple­cind de la "proximal'. De fapt, perceptiile si actiunile ne sint dirijate catre continuturi ale mediului distal si incercam sa dam un sens multitudinii de stimuli proximali ordo-nindu-i in functie de invariantii distali si de proprietatile lor. Mai precis, atribuirea poate fi conceputa ca un "arc perceptiv' intre doua puncte: obiectul (adica partea din mediu spre care este indreptata perceptia) si perceptia (adica obiectul asa cum ne apare el). in mare parte, comportamentul nostru este guvernat de relatiile de cauzali­tate stabilite intre diversele elemente si evenimente ale cimpului psihologic in centrul caruia ne gasim in compania celorlalti.

in cele din urma, interpretarea cauzala a lumii sociale este facuta dupa un fel de "analiza factoriala implicita'. in aceasta analiza statistica spontana, anumiti factori se refera la persoane, altii isi au sursa in mediul acestor persoane. "Atribuirea eveni­mentelor unor surse cauzale are o mare importanta pentru imaginea noastra asupra mediului social. Nu este acelasi lucru daca, de exemplu, o persoana descopera ca batul care a lovit-o a cazut dintr-un copac uscat sau a fost aruncat de un dusman. Atribuirea in termeni de cauze impersonale si personale si, in cel din urma caz, in termeni de intentii tine de fapte cotidiene, determinind o mare parte din intelegerea si din reactiile noastre la mediu', scrie Heider (ibid., p. 16) si adauga: "intentia este factorul central al cauzalitatii personale'. Atribuirea unor factori de mediu sau de personalitate s-ar baza pe o serie de observatii dupa o metoda apropiata de metoda experimentala. Heider noteaza, in 1944, ca indivizii au tendinta de a plasa cauzele mai mult la persoane decit in mediu.

Trebuie adaugat ca, pentru autor, atribuirea depinde si de nevoia de a evita dez­echilibrul cognitiv. Interpretarea cauzala nu este legatura arbitrara intre un fapt dat si


semnificatia lui; ea asculta de principiul echilibrului cognitiv care presupune ca judecatile sau asteptarile unei persoane privitoare la un aspect al mediului sa nu fie in contradictie cu implicatiile judecatilor sau asteptarilor relative la alte aspecte ale me­diului. Daca exista un dezechilibru, va exista tendinta sa se modifice mediul sau, daca aceasta nu se poate, sa se modifice cognitia. Dupa cum se vede, in gindirea autorului, atribuirea este aproape o necesitate teoretica; ea se integreaza perfect in modelul lui Heider, cel al cautarii stabilitatii si echilibrului la care aceste procese inferentiale permit sa se ajunga inaintind la continuturile invariante distale. La baza perceptiei naive ca demers stiintific stau cautarea permanentului dincolo de variabil, nevoia de a organiza mediul intr-un mod coerent si stabil, iar atribuirea este una din modalitatile de organizare a acestui mediu.

incepind cu anii 1970, lucrarile despre atribuire vor lua un avint considerabil. Dupa cum scria Ostrom in 1981, "asa cum dinamica grupurilor a fost preocuparea dominanta a psihologiei sociale in anii '50, atitudinile in anii '60, cercetarea asupra atribuirii a fost preocuparea empirica dominanta a anilor '70'. in 1980, intr-un articol recenzind lucrarile despre atribuire din anii '70, Kelley si Michela, fara a avea pretentia exhaustivitatii, au numarat nu mai putin de 900! Totusi, teoriile atribuirii au inceput sa aiba o influenta considerabila abia atunci cind Jones si Davis (1965), apoi Kelley (1967) au reluat formularile lui Heider asupra psihologiei naive si pro­ceselor de atribuire.

Modelul inferentelor corespondente

Un prim model elaborat din perspectiva heideriana a cercetarii distalului latent, in­variant si stabil, plecind de la proximalul manifest, dar variabil, este cel al lui Jones si Davis (1965). Ei aplica acest model perceptiei pe care subiectul o are asupra celui­lalt si, mai ales, perceptiei cauzelor care stau la baza actiunilor celuilalt. Pentru autori, problema centrala este aceea de a sti cum anume un individ atribuie celuilalt dispozitii personale stabile, pornind de la actiunile pe care le va fi observat. Mai exact, este vorba de a sti in ce fel un subiect observator infera asupra intentiilor subiacente comportamentului unui individ actor, aceste intentii atribuite permitind ele insesi sa se atribuie acestui individ o dispozitie personala sau, pentru a vorbi mai simplu, o trasatura de caracter. Jones si Davis elaboreaza teoria numita, clasic de-acum, a "inferentelor corespondente'. Prin corespondenta unei inferente trebuie sa se inteleaga nu exactitatea acestei inferente, ci, mai degraba, legatura sau relatia stabilita intre un comportament (si efectele lui) si atributele susceptibile de a explica acest comportament (adica, pentru autori, intentii si dispozitii personale).

Ideea centrala a acestei teorii este aceea ca observatorul crede ca un comportament al actorului este cauzat de una din trasaturile sale de caracter sau de una din dispo­zitiile lui specifice. Care sint atunci conditiile care permit elaborarea "inferentelor corespondente' ? Pentru ca un observator sa aiba acces la intentiile subiacente ale unui actor, trebuie, in primul rind, ca acest observator sa repereze efectele actiunii dorite de actor. La inceput, trebuie ca observatorul sa presupuna ca actorul era con­stient de efectele actiunii lui si ca poseda capacitatile necesare pentru a indeplini aceasta actiune. Numai plecind de la aceste doua conditii un act si efectele lui pot aparea observatorului ca datorindu-se actorului si nu hazardului sau circumstantelor. Daca aceste doua conditii nu sint indeplinite, "consecintele actiunii in mod manifest


nedorite de catre actor si care-i depaseste capacitatile vor fi considerate drept neper­tinente de catre observator' (Jones si Davis, 1965). Autorii adauga doua precizari ce permit sa se sesizeze mai bine felul in care o intentie specifica, apoi o dispozitie personala pot fi atribuite plecind de la un act deosebit. Mai intii, trebuie ca actorul sa aiba o anumita libertate de alegere; numai daca actorul are, intr-o situatie data, de ales intre mai multe actiuni posibile, observatorul poate fi sigur ca actul se datoreaza vointei actorului si nu exigentelor situatiei care l-ar constringe pe actor sa aiba un rol determinat. Apoi, trebuie adaugat ca un act poate avea mai multe efecte diferite, dar ca acte diferite pot avea efecte comune. Problema este de a sti in ce fel un subiect observator poate atribui cu certitudine unui actor o intentie specifica. Subiectul observator va avea incredere in efectul (sau in efectele) necomun(e) celor doua acte si tocmai acest(e) efect(e) corespund(e) unei intentii specifice. Cind aceste conditii sint indeplinite, procesul de atribuire se deruleaza, dupa Jones si Davis, in felul urmator:

1.    subiectul observator repereaza efectele unei actiuni;

2.    el compara aceste efecte cu efectul/efectele actiunii/actiunilor posibile, dar neefec­
tuate de catre subiectul actor, cu scopul de a determina efectele comune si efectele
specifice (tinind cont de faptul ca doua actiuni specifice pot avea efecte comune);

3.    in sfirsit, subiectul observator atribuie, adica stabileste o corespondenta intre ac­
tiune, o intentie si o dispozitie, bazindu-se pe efectele specifice ale actiunii alese
si ale actiunii/actiunilor respinse.

Mai precizam ca, pentru Jones si Davis, observatorul este mai sensibil la efectele percepute drept dezirabile. Dezirabilitatea efectului pentru subiectul observator ar fi in functie de criteriile care ii sint proprii, dar in acord cu cele ale subiectului actor. Cu toate acestea, autorii mentioneaza ca atribuirile facute pornind de la "efecte uni­versal dorite nu sint informative in privinta caracteristicilor unice ale actorului. A afla ca o persoana opereaza o alegere conventionala arata numai ca aceasta persoana este ca toate celelalte'. "Aflam mai multe asupra intentiilor si dispozitiilor celuilalt atunci cind efectele actiunii alese nu sint mai dorite decit efectele actiunii respinse' (ibid., p. 227). Deci, comportamentul unei persoane este perceput mai degraba ca reflectindu-i intentiile si, dincolo de intentii, dispozitiile personale, decit ca supus influentei constringerilor situatiei in raport invers proportional cu:

a. numarul de efecte specifice ale acestui comportament;

b. dezirabilitatea sociala a efectelor.

Nu mai dam detalii asupra teoriei lui Jones si Davis referitoare la atribuirile efec­tuate de un individ pornind de la comportamentul celuilalt (hetero-atribuire). Vom aborda acum un model general, cel al lui Kelley (1967), care vizeaza si atribuirile ce pot fi facute asupra propriului comportament si cele facute asupra celuilalt.

Modelul covariatiei

Fara a intra in detaliile acestui model, sa spunem ca, in articolul princeps din 1967 (a se vedea si 1972, a, 1972, b si 1973), Kelley se situeaza explicit in perspectiva ideilor dezvoltate de Heider. Atribuirea este conceptualizata ca trimitind la un proces ce permite sa se analizeze proprietatile stabile ale obiectelor, proprietati care subintind manifestarile lor variabile. Atribuirea este ceea ce permite sa se perceapa proprietatile entitatilor din mediu; este vorba, si aici, de a infera cauze plecind de la efecte.


Autorul subliniaza caracterul motivational al procesului de atribuire: "totul se petrece ca si cum individul ar fi «motivat» sa desluseasca in detaliul ei structura cauzala a mediului' (1967, p. 193). Dat fiind ca atribuirea este conceputa ca un proces permitind accesul la proprietatile obiectului, Kelley se preocupa, inainte de orice, de ceea ce el numeste atribuirea externa, singura capabila sa permita subiectu­lui sa ajunga la proprietatile stabile ale mediului. "in cazul cel mai tipic - scrie el -, cind o persoana este interesata de intelegerea mediului sau, ea are de ales intre o atribuire externa si o atribuire interna' (ibid., p. 194). Si Kelley ilustreaza aceste notiuni de atribuire interna si externa prin exemplul urmator: faptul de a simti o anumita placere la vizionarea unui film se poate datora filmului insusi (care ar fi intrinsec placut) sau siesi (putem avea un gust special pentru cinema, putem fi avi­zati), in primul caz, atribuirea este externa; in al doilea caz, este interna.

in privinta procesului insusi de atribuire, el s-ar derula dupa "o versiune naiva a metodei diferentelor propusa de J.S. Mill (). Efectul va fi atribuit factorului prezent atunci cind efectul este prezent si factorului absent atunci cind efectul este absent' (ibid., p. 194). Logica procesului de atribuire ar fi aceeasi cu cea a analizei de varianta. Kelley stabileste o analogie intre omul de pe strada si statisticianul aflat in exercitiul functiunii; el afirma cu cea mai mare putere de convingere crezul conform caruia omul este un statistician naiv.

in acest model, variatia efectelor (putind fi considerate variabile dependente) este examinata in functie de urmatorii patru factori (putind fi considerati variabile indepen­dente sau experimentale):

1.     entitatile (obiectele);

2.  persoanele in interactiune cu aceste obiecte (inclus si sinele);

3.  modalitatile temporale de interactiune cu aceste obiecte;

4.  modalitatile circumstantiale de interactiune cu aceste obiecte.

Criteriile de validitate ale atribuirii externe sint:

1.      specificitatea efectului legat de un obiect;

2.  constanta efectului in timp ;

3.  constanta efectului in functie de modalitatile de interactiune cu obiectul;

4.  consensul intre persoane cu privire la acest efect.

Cind atribuirile unei persoane satisfac aceste criterii, persoana respectiva "este sigura ca poseda o imagine adevarata a lumii exterioare; cind atribuirile nu-i satisfac aceste criterii, ea este nesigura in privinta opiniilor sale si ezitanta in actiune' (ibid.,p. 197). Totusi, aceasta este o validitate "subiectiva' manifestata, de pilda, prin increderea acordata atribuirilor; nu-i neaparat, asa cum mentioneaza Kelley, o validitate "obiectiva'. Stabilitatea sau permanenta proprietatilor obiectului stau la baza validitatii subiective.

Pentru a face sa se inteleaga mai bine modelul covariatiei intre un efect si cauzele lui virtuale, sa luam un exemplu extras dintr-o cercetare a lui McArthur (1972) ela­borata cu scopul de a experimenta teoria lui Kelley. Sa luam in discutie afirmatia urmatoare : "Jean ride de un comediant'. Efectul sau rezultatul (faptul ca Jean ride) poate fi provocat de ceva din persoana lui Jean (care ride pentru un da sau un nu), din entitate sau din obiect (comediantul care este irezistibil), din modalitatile temporale si circumstantiale de interactiune cu obiectul (nu numai ca Jean insotise mincarea cu un vin bun inainte de a-l vedea pe comediant, dar se si gasea intr-o companie placuta) sau printr-o combinare a acestor factori. in logica unei analize de varianta, variabilele independente constituie surse de variatie posibila care afecteaza rezultatele la nivelul


efectelor, deci sursele relative la persoane (consens sau nu), la entitati (specificitatea efectului legat sau nu de un obiect), la modalitatile temporale si circumstantiale de interactiune cu obiectul (constanta a efectului in timp si in functie de circumstante). Variabila dependenta trimite, desigur, la faptul de a sti daca efectul s-a produs sau nu (daca Jean a ris sau nu). Principiul covariatiei postuleaza ca efectul este produs de factorul cu care variaza. Astfel, daca numai Jean ride de acest comediant (consens slab), daca a facut la fel in trecut (constanta puternica) si daca toti comediantii il amuza in aceeasi masura (specificitate slaba), efectul va fi considerat ca fiind cauzat de ceva din persoana lui Jean.

Totusi, fie ca ne multumim cu un minimum de informatie, fie ca n-avem acces decit la acest minimum de informatie, atribuirile facute sint, de cele mai multe ori, efectuate intr-un mod mai simplu si mai economic decit cel descris de Kelley in 1967. De altfel, autorul recunoaste acest fapt in 1972, a, cind scrie (p. 152):

"daca procesul de atribuire descris in analiza variantei este pertinent pentru anu­mite cazuri in care o persoana efectueaza o analiza cauzala completa, este evident ca avem de-a face cu un model idealizat'.

Pentru a justifica faptul ca nu orice situatie cere in mod necesar o analiza cauzala completa si ca, oricum, aceasta analiza nu poate fi facuta deseori din lipsa de timp sau de informatii, Kelley introduce notiunea de schema cauzala. Aceasta trimite la faptul ca, de multe ori, pentru a face atribuiri, individul isi utilizeaza experienta din trecut, experienta legata de lumea exterioara. Atunci, schema cauzala este definita ca

"o conceptie generala a persoanei privind felul in care anumite tipuri de cauze interactioneaza pentru a produce un tip de efect special (). Schema cauzala permite sa se integreze si sa se utilizeze informatii dobindite in ocazii spatial si temporal distincte' (1972, a, p. 153).

Prin introducerea notiunii de schema cauzala, Kelley nuanteaza ideea pe care ne-o puteam face plecind de la modelul initial al unei analize cauzale ce impunea o cunoas­tere completa a datelor, recunoscind posibilitatea unor analize mai superficiale in conditiile lipsei de timp si de informatie.

intr-un articol, publicat tot in 1972, b, Kelley mentioneaza anumite principii in functie de care indivizii si-ar forma o opinie asupra cauzalitatii. Unul dintre principii, principiul eliminarii, se refera la situatiile in care un efect are multiple cauze posibile, in acest caz, rolul unei cauze in producerea unui efect este perceput ca fiind mai mic decit atunci cind n-ar exista alte cauze posibile. Mai exact, daca subiectul n-are posi­bilitatea de a recurge la o analiza a covariantei, el va recurge la principiul eliminarii trimitind la faptul ca "rolul unei cauze date in producerea unui efect va fi eliminat daca sint prezente si alte cauze posibile' (1972, b, p. 8). Totusi, pretul platit pentru aceasta eliminare este o diminuare a increderii pe care o are individul in legatura stabilita intre efect si cauza. Un alt principiu, principiul amplificarii, permite sa se prezica faptul ca, in cazul unui comportament contraindicat intr-o situatie, va exista o amplificare corespunzatoare a atribuirilor de dispozitii facute asupra actorului (si aici ne intilnim partial cu analiza facuta de Jones si Davis atribuirii de dispozitii).


incercare de sinteza intre modelul inferentelor corespondente si cel al covariatiei

Pe baza unei analize a asemanarilor si a diferentelor intre modelul inferentelor cores­pondente si cel al lui Kelley, Jones si McGillis (1976) isi propun sa faca o sinteza a acestor doua modele initiale. Un adaos important facut de Jones si McGillis la mode­lul lui Jones si Davis este acela ca, atunci cind atribuim o intentie, apoi o dispozitie cuiva (sau noua insine), tinem cont, bineinteles, de efectele specifice ale actului efec­tuat, de competenta actorului si de felul cum cunoaste el consecintele actului sau, dar avem si anumite asteptari in privinta comportamentului sau.

Noutatea se situeaza, deci, la nivelul acestor asteptari subdivizate in doua mari tipuri: asteptarile bazate pe categoria de apartenenta si cele bazate pe persoana, incluse de catre autori intr-o secventa de rationament care ar putea fi subiacenta mecanismelor inferentiale.

Jones si McGillis definesc asteptarile bazate pe categoria de apartenenta ca "de-rivind din faptul ca subiectul stie ca persoana-stimul apartine unei clase, unei categorii sau unui grup de referinta specific' (1976, p. 393). in interiorul acestui prim tip de asteptari, gasim asteptari stereotipe si asteptari normative. Astfel, membrii aceluiasi spatiu sociocultural ar avea asteptari relativ identice fata de membrii aceleiasi subcul-turi si ne dam seama ca aceste asteptari categoriale trimit la criteriul consensului al lui Kelley.

Asteptarile bazate pe persoana sau tinta sint de alta natura: vom recurge la ele mai degraba in cazul unei atribuiri interpersonale decit atunci cind situatia este privita in termeni de raporturi, iar aceste asteptari sint apropiate de criteriul constantei defi­nit de Kelley. "Asteptarile bazate pe tinta deriva dintr-o informare prealabila asupra actorului insusi' scriu Jones si McGillis (ibid., p. 394). Deci, aceste asteptari privesc persoana-tinta a atribuirii si vom regasi aici anumite criterii de validitate a atribuirilor intilnite la Kelley. in consecinta, avem asteptari structurale care decurg din faptul ca am avut deja ocazia sa observam reactiile acestei persoane in diverse situatii si ca ne-am facut o impresie asupra personalitatii si trasaturilor ei de personalitate (speci­ficitate a efectului legat de un obiect). Avem si asteptari referitoare la constanta in timp, in masura in care am vazut deja aceasta persoana confruntata, in aceleasi cir­cumstante, cu o situatie identica, si asteptari referitoare la constanta privind moda­litatile de interactiune, tinind cont de faptul ca am vazut deja aceasta persoana cum actioneaza intr-o situatie identica, dar in circumstante diferite.

Citeva prelungiri ale teoriilor atribuirii

Modelele rezumate mai sus au determinat dezvoltarea cercetarilor in doua mari directii: pe de o parte, domeniul lucrarilor despre diferentele dintre auto-atribuire si hetero-atribuire; pe de alta parte, cimpul studiilor despre atribuirea de cauzalitate interna si externa. in jurul acestor doua mari teme, s-a dezvoltat un anumit numar de reflectii pe care le vom semnala rapid.


Auto- si hetero-atribuire

in perceptia sociala, perceptia persoanei (auto-perceptia sau perceptia celuilalt) ocupa un loc privilegiat. Procesele de atribuire joaca un rol important in aceste activitati perceptive permitind individului sa-si explice propriul comportament (auto-atribuire) si pe al celuilalt (hetero-atribuire). intrebarea pusa in acest caz este aceea de a sti daca exista vreo diferenta - si daca exista, de ce natura este ea - intre auto- si hetero-atribuire? Un prim raspuns ne este furnizat de teoreticienii auto-perceptiei pentru care n-ar exista diferente "de natura' cind se trece de la atribuirea celuilalt (hetero-atribuire) la auto-atribuire. Din aceasta perspectiva, Bem (1965, 1967, 1972), sustinator al unei pozitii behavioriste radicale, a propus ipoteza conform careia, de vreme ce se dispune de aceeasi informatie asupra propriei persoane si asupra celuilalt, perceptia de sine este identica cu perceptia celuilalt. Mai exact, pentru sustinatorii auto-perceptiei, indivizii au acces la cunoasterea starilor lor interne, iar cind acestea sint ambigue, ei pot macar sa le infere plecind de la comportamentele lor manifeste (cind aceste comportamente sint aparent "liber alese') sau de la circumstantele in care s-au produs comportamentele. in aceasta masura, un actor este in aceeasi situatie cu un observator care trebuie sa se bazeze pe comportamentul manifest pentru a infera starile interne ale unui individ. Deci, in multe cazuri, am fi pusi in situatia de a ne observa propriul comportament. Pentru Kelley, de altfel, aceasta conceptie, conform careia "procesul perceptiei de sine si procesul de perceptie a celuilalt sint similare, este cu totul compatibila cu analiza atribuirii' (1967, p. 214). Dar, daca pentru anu­miti autori exista similitudine intre auto- si hetero-atribuire, aceasta pozitie este depar­te de a fi unanima.

Numeroase cercetari se refera la diferentele existente intre atribuirile facute de catre un actor pornind de la propriul lui comportament si cele efectuate de catre un observator asupra comportamentului actorului. Sa-i mentionam doar pe Nisbett, Caputo, Legant si Marecek (1973) care arata, printre altele, ca subiectii-studenti atribuie mai multe trasaturi de personalitate in descrierea celuilalt decit in propria lor descriere. Pe de alta parte, cind li se cere acestor studenti sa justifice, de pilda, alegerea iubitei sau alegerea studiilor, ei fac mai multe atribuiri "externe' (adica atribuie iubitei sau studiilor mai multe ratiuni ale alegerii lor in termeni de atribute intrinseci) si mai putine atribuiri in termeni de dispozitii (propria lor personalitate, gustul propriu) decit atunci cind trebuie sa justifice alegerea celui mai bun prieten.

Aceste rezultate au dus la reconsiderarea afirmatiei lui Bem conform careia in­divizii ar fi simpli observatori ai propriului comportament, perceptia de sine fiind identica cu perceptia celuilalt atunci cind se poseda aceleasi informatii despre sine si despre celalalt. O explicatie a acestor diferente intre auto- si hetero-atribuire este avansata in 1971 de catre Jones si Nisbett. Pentru acesti autori, daca un actor isi percepe propriul comportament ca un raspuns la situatie, in timp ce un observator atribuie acelasi comportament unor dispozitii personale ale actorului, se ilustreaza faptul ca actorul nu este un dublu, o copie a observatorului. Pe de o parte, actorul si observatorul nu poseda aceeasi informatie : actorul dispune de mai multe detalii decit observatorul asupra genezei comportamentului lui, asupra circumstantelor, istoriei, experientelor anterioare. Pe de alta parte, ceea ce este important pentru actor nu este, obligatoriu, la fel de important pentru observator, iar actorul are informatii despre motivatiile lui care ramin straine observatorului. Mai mult decit atit, nu numai ca


informatiile de care dispun actorul si observatorul ar fi diferite, dar importanta acor­data informatiei disponibile si, in cele din urma, tratarea informatiei ar fi diferite. Pentru observator, important este comportamentul ca atare si nu contextul in care a aparut acest comportament: el il va compara pe actor cu alte persoane plasate in aceeasi situatie si va face atribuiri asupra dispozitiilor acestui actor. Pe de alta parte, actorul isi va evalua comportamentul in functie de anumite comportamente ale lui in alte contexte si nu in comparatie cu actiunile celuilalt: deci, situatia ar fi vazuta ca explicindu-i comportamentul, cu atit mai mult cu cit ar fi dispus sa creada ca jude­catile lui asupra situatiei nu sint decit simple perceptii. Aceste diferente intre auto- si hetero-atribuire s-ar datora, deci, faptului ca actorii si observatorii nu dispun de o aceeasi cunoastere (actorii dispunind, in general, de mai multe informatii asupra comportamentelor anterioare, a motivatiilor lor), ca actorii si observatorii analizeaza situatia din unghiuri diferite (anumite elemente din informatie fiind frapante pentru unii si nu pentru altii, actorii ar vedea in caracteristicile situatiei cauzele comporta­mentului, in timp ce observatorii ar fi centrati pe indivizi). Pentru a rezuma pozitia lui Jones si Nisbett, putem spune odata cu autorii ca "deosebiri importante exista, mai ales, in tratarea informatiei, pentru ca diferitele aspecte ale informatiei sint re-liefante pentru actori si observatori, iar acest relief diferential afecteaza cursul si rezultatul procesului de atribuire'.

Daca rezultatele a numeroase cercetari par sa confirme ipotezele lui Jones si Nisbett, alte lucrari ne fac sa credem ca problema este departe de a fi rezolvata. Diferentele intre auto- si hetero-atribuire sint, poate, mai putin nete decit lasa sa se inteleaga acesti autori in studiul din 1971. Aceeasi concluzie poate fi regasita in cele doua studii ale lui Harvey et al. (Harvey, Arkin, Gleason si Johnston, 1974; Harvey, Harris si Barnes, 1975). Tot astfel, Regan si Totten fac cunoscute, in 1975, rezultatele unei cercetari care ilustreaza faptul ca atunci cind se cere observatorilor sa se iden­tifice cu actorii, atunci cind exista empatie intre cei doi, observatorul nu face mai multe atribuiri dispozitionale decit actorul (v. si Gould si Sigall, 1977).

Atribuirea de cauzalitate interna si externa

Chiar de la primele reflectii ale lui Heider asupra atribuirii, o idee revine frecvent in studiile asupra atribuirii. Potrivit acesteia, evenimentele, conduitele rezulta din sau se datoreaza unor forte provenind fie de la persoane, fie de la mediu. in primul caz, vorbim de cauzalitate interna sau de factori dispozitionali; in al doilea caz, vorbim de cauzalitate externa sau de factori situationali. Aceasta problema a atribuirii la persoane sau situatii, in viata cotidiana, a cauzei unui eveniment sau a unui compor­tament de catre un individ este centrala in teoriile atribuirii.

S-ar putea crede ca atribuirea unei cauzalitati interne sau externe depinde, inainte de orice, de perceperea presiunilor sau a constringerilor exercitate de mediu. Dar vom vedea ca nu-i chiar asa simplu. intr-o serie de experiente realizate de Jones si Harris (1967), plecind de la modelul lui Jones si Davis, se cerea subiectilor sa ci­teasca un text sau sa asculte un asa-zis discurs scris de un alt student (textul sau discursul prezentau anumite luari de pozitie, de exemplu, opinii pro- sau anti-castriste in cadrul unui curs de stiinte politice sau declaratii in favoarea ori contra discriminarii intr-o experienta de psihologie). Apoi, sarcina subiectilor consta in a estima opiniile "adevarate', "reale' ale persoanei despre care se presupunea ca ar fi redactat aceasta


comunicare. in functie de conditiile experimentale, se spunea subiectilor fie ca per­soana care redactase aceasta comunicare fusese total libera s-o faca sau nu (conditia "alegere' sau rol liber ales), fie ca i se ceruse sa scrie acest tip de text (conditia "fara alegere' sau rol fixat). Rezultatele arata ca si in conditia "fara alegere' subiectii deduc atitudinile studentului presupus autor al comunicarii pornind de la compor­tamentul lui manifest, adica pornind de la opiniile cuprinse in textul citit sau ascultat. Pentru subiecti, faptul de a apara o opinie pro sau contra determina atitudinile atri­buite celorlalti si aceasta atit in conditia cu alegere, cit si fara alegere (desi mai slab in conditia din urma decit in cea cu alegere). Aceste rezultate sugereaza, deci, ca celalalt este perceput mai mult sau mai putin in termeni de cauzalitate interna; in ciuda constringerilor situationale, hetero-atribuirile sint efectuate, inainte de orice, in termeni de dispozitii personale. La baza tendintei generale de a infera mai degraba cauzalitati interne decit externe, pe scurt, de a considera ca indivizii sint responsabili de ceea ce fac si de soarta lor, s-ar gasi ceea ce Ross (1977) numeste "eroarea funda­mentala'.

Atribuire si "locus of control'

inainte de a aborda domeniul de cercetare referitor la explicarea succesului si a esecului, trebuie sa deschidem o paranteza. La inceput, mai ales la Heider, atribuirea trebuia sa permita justificarea felului in care indivizii explica nu numai comporta­mentele, ci si ceea ce li se intimpla oamenilor - lor insile sau celorlalti - (sa ne amintim ca, pentru Heider, atribuirea este procesul care ar trebui sa permita gasirea sursei, a cauzei evenimentelor). Mai mult, exista numeroase situatii cind este dificil sa se distinga intre explicatiile date de indivizi in legatura cu ceea ce fac sau cu soarta lor. Totusi, un intreg domeniu de cercetare s-a dezvoltat in mod relativ autonom fata de lucrarile despre atribuire, domeniu vizind felul in care oamenii explica ceea ce li se intimpla si analizeaza rolul intaririlor in orientarea conduitelor. Este vorba de ceea ce se numeste "locus of control'.

La inceput, cercetarile asupra acestui "locus of control' s-au dezvoltat indepen­dent de teoriile atribuirii. Prin urmare, distinctia intre cele doua cimpuri de studii va deveni mai putin clara, in asa fel incit s-ar putea considera, pe buna dreptate, ca «locus of control» este o parte integranta a atribuirii (analiza propusa de Weiner asu­pra succesului si esecului este prezentata ca o teorie a atribuirii in timp ce ea vizeaza explicarea acestor intaririlor reprezentate tocmai de succes si de esec intr-o sarcina oarecare).

in ceea ce priveste "locus of control', in 1966, Rotter pune la punct o scara de atitudine (scara I - E: I pentru intern si E pentru extern) care sa permita distinctia intre indivizi care, intr-o situatie de invatare, fac sa depinda intaririle de propriul lor comportament si cei care vad asemenea intariri scapind controlului lor si datorindu-se unor forte externe. Rotter, ca si Lefcourt (1966) pot fi considerati autorii acestei notiuni de "locus of control' (pentru mai multe detalii, v. Dubois, 1987), avindu-si originea in teoriile invatarii. in lucrarile despre invatare, cunoastem rolul prepon­derent acordat intaririi. Cit despre conditionarea instrumentala in care recompensa (pozitiva sau negativa) urmeaza comportamentului sau raspunsului dat de individ, intarirea este tocmai aceasta recompensa consecutiva comportamentului facind mai probabila repetarea acestui raspuns : rolul intaririi este considerat primordial pentru


toti cei interesati de invatare in cadrul unei orientari teoretice de tip stimul-raspuns. Daca, pentru Rotter, intarirea este necesara invatarii, mai trebuie sa fim constienti si de faptul ca efectul unei intariri sub-secvente unui comportament nu depinde de un simplu proces de percepere sau de inregistrare pasiva: trebuie ca individul sa stabi­leasca o relatie de cauzalitate intre comportamentul lui si intarire. Din aceasta pers­pectiva, trebuie ca individul sa considere ca evenimentele ori intaririle depind de propriul sau comportament sau de caracteristicile si capacitatile inerente lui. in acest caz, vom vorbi de "control intern' in cadrul teoretic al lui Rotter, ceea ce ar putea fi tradus in termeni de atribuire de cauzalitate interna in optica cercetarilor asupra atri­buirii. Totusi, o intarire poate urma unui comportament, dar poate sa nu fie perce­puta de catre individ ca depinzind de acest comportament. in acest caz, compor­tamentul poate fi perceput ca fiind in afara controlului intern al individului; el poate fi sub controlul elementelor exterioare individului, cum ar fi destinul, intimplarea, puterea celuilalt Atunci cind un individ percepe si interpreteaza un eveniment in acest fel, aceasta corespunde cu ceea ce Rotter numeste o credinta intr-un "control extern'. in cadrul studiilor asupra atribuirii, s-ar vorbi de o atribuire de cauzalitate externa.

Un exemplu de atribuire de cauzalitate interna sau externa: explicarea succesului si a esecului

Ne putem imagina cu multa usurinta ca, de pilda, un profesor va avea tendinta de a atribui responsabilitatea esecurilor scolare mai degraba elevilor si de a atribui pro­gresele celor care reusesc propriului mod de a preda. Este ceea ce au pus in evidenta Schopler si Layton in 1972. De altfel, nu-i de mirare ca un individ, neavind nici un motiv sa se laude cu ceea ce ar putea trece drept un efect al comportamentului sau, sa accentueze responsabilitatea atribuita situatiei in geneza unui asemenea efect; paralel, daca acest individ poate, pe buna dreptate, sa fie mindru de ceea ce se crede ca ar fi un efect al comportamentului sau, va avea tendinta de a accentua responsabilitatea pe care si-o atribuie in privinta cauzei acestui comportament. O ipoteza ar fi, deci, ca un individ incearca ca mentina o relativ inalta stima de sine atribuindu-si succesele unor cauze interne si esecurile unor cauze externe.

Rezultatele unui anumit numar de cercetari merg in sensul acestei ipoteze (de exemplu, Frieze si Weiner), altele o contrazic (v., de exemplu, Feather, 1969). Alte cercetari se refera in mod special la atribuirea de cauzalitate interna si externa in functie de asteptarile subiectului legate de performanta lui. Rezultatele anumitor cer­cetari arata ca succesele si esecurile neasteptate sint mai mult atribuite unor cauze externe decit succesele si esecurile asteptate (de exemplu, Feather si Simon, 1971); rezultatele altor cercetari (de exemplu, Luginbuhl, 1972) sugereaza contrariul. De fapt, conceptiile anterioare ale cauzalitatii atit interne, cit si externe ar fi inadecvate pentru a justifica aceste rezultate aparent contradictorii. Asa cum mentioneaza Weiner (v., printre altii, Weiner si al., 1972), atribuirea unei cauzalitati interne evoca inainte de orice referinta la capacitatile, la competentele actorului, in timp ce atribuirea unei cauzalitati externe este interpretata, de cele mai multe ori, ca imputarea cauzalitatii unor factori ca sansa sau intimplarea. Dupa Weiner, in aceasta conceptualizare ar fi confundate, in acelasi timp, o dimensiune intern/extern si o dimensiune stabil/ instabil.


Pentru a depasi aceasta dificultate, autorul propune o analiza a atribuirii cauzale care integreaza aceste doua dimensiuni, ceea ce trimite la patru factori posibili:

.   efortul (intern si instabil);

.   capacitatea sau competenta, aptitudinile (intern si stabil);

.   sansa (extern si instabil);

.   dificultatea sarcinii (extern si stabil).

Alte dimensiuni au fost evocate si combinate cu dimensiunile stabil/instabil pentru a justifica diferitele tipuri de atribuire a cauzalitatii. Cu titlu informativ, putem cita dimensiunea intentional/non-intentional privitoare la perceptia controlului avut de un agent social asupra actiunii lui (v., de exemplu, Weiner, 1979).

Atribuirea: un proces de productie a realitatii

Diversele lucrari asupra atribuirii nu sint chiar fara probleme. Sa ne intrebam daca atribuirea trimite la un proces de analiza cauzala sau daca procesele de atribuire se bazeaza pe structuri de cunoastere in functie de care este tratata informatia. in primul caz, procesul de atribuire se bazeaza pe o analiza de tip statistic care permite, lasind informatia "intacta ca tendinta', sa se stabileasca legaturi intre cauze si efecte. in acest sens, atribuirea este un proces de productie a cunoasterii, dar de reproducere a realitatii. in al doilea caz, s-ar explica aspectele observabile, reducindu-le la credinte, la "teorii implicite', la elemente deja cunoscute. Din aceasta perspectiva, informatia nu-i decit o materie prima de transformat; ea este prelucrata fara incetare, remo-delata, printre altele, cu ajutorul acestor procese de atribuire. in acest caz, atribuirea poate fi considerata ca proces de construire a realitatii sociale. Numerosi autori admit ca "teoriile' noastre au impact asupra explicatiilor date in legatura cu mediul nostru. Kelley insusi pare s-o indice introducind ideea de schema cauzala. Acelasi lucru il spun Lindsay si Norman atunci cind scriu ca:

"modelele noastre asupra lumii, ca si cele ale celorlalte persoane par sa ne gu­verneze asteptarile si perceptiile, chiar daca aceste clasificari merg prea departe cu simplificarea, chiar daca - in numeroase cazuri - ele duc la false asteptari si per­ceptii' (1980, p. 620).

Pentru alti autori, ideea conform careia atribuirea este un proces de construire a realului si perspectiva potrivit careia atribuirea este un proces de reproducere a reali­tatii nu sint antagonice. Nisbett si Ross (1980), de exemplu, refuza sa vada cele doua conceptii asupra atribuirii ca excluzindu-se reciproc; dimpotriva, ele ar fi comple­mentare, in consecinta, cele doua tipuri de procese permit analiza informatiei. Pe de o parte, posedam structuri de cunoastere permitind o tratare a informatiei bazata pe un proces de categorizare; in functie de acest proces,

"un obiect este atribuit unei categorii conceptuale sau alteia in masura in care caracteristicile lui principale reprezinta sau seamana cu o categorie sau alta'

(Nisbett si Ross, 1980, p. 7).

Pe de alta parte,

"atunci cind caracteristici cunoscute ale unui obiect nu permit categorizarea lui definitiva, consideratiile statistice devin importante pentru a corecta categorizarea'

(ibid.).


in aceasta optica seducatoare prin ecumenism, oamenii ar functiona dind dovada "de cumpatare', s-ar baza - atunci cind abordeaza lumea - pe ipotezele facute ple-cind de la teoriile lor implicite. Omul s-ar transforma intr-un statistician intuitiv, intr-un savant spontan doar atunci cind acest tip de functionare se dovedeste inefi­cient.

in ciuda intrebarilor ramase fara raspuns, trebuie sa recunoastem ca in prezent importanta acestui cimp de cercetare este considerabila in psihologia sociala. Probabil ca impactul acestor teorii se datoreaza si faptului ca una dintre virtutile esentiale ale notiunii de atribuire consta in aceea ca permite sa se "citeasca' un mare numar de studii efectuate in psihosociologie. Ideea de atribuire permite sa se interpreteze sau sa se reinterpreteze cercetari efectuate in diverse domenii, cum ar fi cel al influentei sau al disonantei cognitive (v. Kelley, 1967), studiile despre emotii (de exemplu, Schachter, 1964), supunerea fata de o autoritate (Milgram, 1974), constiinta obiectiva de sine (Wicklund, 1975; Duval si Wicklund, 1972), despre credinta intr-o lume justa (Lerner, 1970, 1971, 1977). in acest sens, putem relua ideea avansata de Kelley acum mai bine de treizeci de ani, precum ca o teorie a atribuirii are o vocatie integra­toare, vizind sa unifice domenii disparate pina atunci in psihologia sociala.



Psihologie


Sociologie

Avortul
Deficientele (tulburarile) de pronuntie
Dezvoltarea professionala
CUM SA REDUCEM STRESUL LA BIROU SI ACASA
SOMATIZAREA INTRE PSIHANALIZA SI NEUROBIOLOGIE
DEPRESII PSIHOGENE
Modelul umanist - experientialist
Caracteristicile generale ale deficientului mintal
DEFICIENTA DE AUZ
PERIOADA PUBERTǍTII (perioada a scolaritatii mijlocii)





















 
Copyright © 2014 - Toate drepturile rezervate