Corectarea deficientelor de limbaj

Corectarea deficientelor de limbaj

in corectarea acestor deficiente se utilizeaza doua categorii de metode, unele de ordin general, iar altele specifice fiecarei categorii de handicap de limbaj in parte.

1. Metode si procedee de ordin general

. Gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor care participa la realizarea pronuntiei

Pentru imbunatatirea motricitatii generale si a miscarilor fono-articulatorii se pot indica o serie de exercitii care au o importanta deosebita nu numai pentru dezvoltarea limbajului dar si pentru sanatatea

organismului. Aceste exercitii urmaresc fortificarea trunchiului, a gatului si a membrelor. intotdeauna exercitiile fizice generale trebuie asociate cu cele de respiratie.

Scopul exercitiilor fizice generale este de a usura desfasurarea unor miscari complexe ale diferitelor grupe de muschi care iau parte la activitatea de respiratie si la functionarea aparatului fono-articulator. Se disting doua categorii mari de exercitii:

a)   cu scopul de a relaxa organismul si musculatura aparatului de emisie;

b)      de incordare, care se folosesc in special in timpul pronuntarii sunetelor surde.

in cazul exercitiilor fizice generale este indicat ca fiecare miscare sa fie executata in mod ritmic, ceea ce va usura introducerea ritmului la nivelul vorbirii.

Pentru dezvoltarea organelor fono-articulatorii se recomanda o serie de exercitii ce se refera la dezvoltarea miscarilor expresivitatii faciale, linguale, mandibulare, labiale. Exercitiile de dezvoltare a expresivitatii faciale se fac in mod diferentiat, in functie de caz. Dintre cele mai importante exercitii folosite in acest scop amintim: umflarea si retragerea simultana a obrajilor, inchiderea si deschiderea ochilor concomitent cu ridicarea si coborarea ritmica a sprancenelor, imitarea rasului si a surasului, imitarea incretirii si descretirii fruntii, umflarea alternativa a obrajilor, retractia obrazului intre dinti spre interiorul cavitatii bucale.

Motricitatea linguala joaca un rol esential in pronuntia sunetelor deoarece la fiecare sunet limba se dilata, se contracta, ia forme diferite si ocupa alte pozitii in cavitatea bucala. Pentru dezvoltarea motricitatii linguale se recomanda urmatoarele exercitii: scoaterea limbii neincordate si latite intre dinti si buze, in asa fel incat sa atinga cu marginile sale comisurile bucale, scoaterea limbii incordate si ascutite din gura sub forma de sageata, scoaterea alternativa a limbii: sageata - revenire la loc -lopata - revenire la loc, alternarea formei limbii in afara gurii: sageata, lopata, revenirea la loc, miscari antero - dorsale ale limbii: scoaterea limbii afara - retragerea ei la dinti; contractarea limbii in fundul cavitatii bucale unde formeaza un ghem de muschi, din care nu se mai distinge varful limbii - revenirea la loc, lipirea limbii latite de palat si desprinderea ei cu plescait, imobilizarea marginilor laterale ale limbii intre dinti, in asa fel incat varful ei sa ramana liber pentru a se indoi in sus si in jos,

ridicarea varfului limbii spre gingia superioara (t, d) - revenirea la loc si indoirea varfului limbii la gingia inferioara. Alte exercitii posibile pot fi: executarea de miscari circulare cu varful limbii pe suprafata buzelor, care se deschid si se departeaza cat mai mult, indoirea varfului limbii pentru a realiza miscari circulare pe suprafata dintilor, sub buze, constrictiunea limbii sub forma de jgheab.

Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii linguale trebuie sa fie executate la inceput cu gura deschisa. De preferinta se incepe cu miscarile mai usor controlabile, efectuate in afara cavitatii bucale, apoi se trece la cele din interiorul ei. Aceste miscari se vor executa meticulos, fara graba si cu precizie.

Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii mandibulare se folosesc, in special, la cei care au o muscatura deschisa, prognatism si progenie sau la cei cu traumatisme maxilo-faciale. Astfel de exercitii sunt: coborarea si ridicarea mandibulei, liber si prin opunere de rezistenta, in directia opusa miscarii de coborare, cu mana, coborarea in jos a mandibulei relaxate, miscari antero-posterioare ale mandibulei: impingerea mandibulei inainte - revenire la loc, cu expirare pe gura - retragerea maxilarului indarat -revenire la loc. Se mai poate folosi impingerea mandibulei inainte, urmata de retragerea ei indarat, tinand intre dinti un creion, care se ridica spre nas si se lasa in jos, urmand miscarile mandibulare, precum si miscari laterale cu mandibula: spre dreapta - revenire la loc, spre stanga - revenire la loc.

Pentru dezvoltarea motricitatii labiale este necesar sa se foloseasca o serie de exercitii, pornind de la rolul important pe care-1 joaca buzele in pronuntarea fiecarui sunet, silaba, cuvant. Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii labiale faciliteaza miscarile complexe de articulatie a sunetelor, avand un rol insemnat si in perceperea vorbirii prin labio-lectura, mai ales la cei cu dislalii audiogene si ele pot fi reprezentate de: intinderea buzelor lipite una de alta, ca pentru supt, retragerea buzelor, expunand pe cat posibil gingiile (ca pentru ranjet). Din aceasta pozitie se pronunta sunetele: "i', "s', "z'. La revenirea buzelor la loc se pronunta sunetele: "p', "b', "m'. Miscarea de extensie a buzelor ca pentru rictus se poate intui prin intinderea unui elastic, plasat in fata cavitatii bucale. Alternarea miscarilor celor doua buze, vibratia buzelor, imitand foraitul cailor, miscarile de lateralizare a buzelor si de rotire a lor, precum si pronuntia cat mai rapida in serie, cu maxilarele stranse a silabelor ba, bi, bu si P^a> pi> P^{u sunt a}'^te tipuri de exercitii utilizate pentru corectarea tulburarilor de limbaj.

Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii valului palatin se aplica in special la cei cu pronuntie nazala. Se pot folosi in acest caz urmatoarele exercitii: cascatul disimulat, provocarea reflexului de sufocare, stimuland ridicarea automata a valului palatin prin atingere cu spatula (sau cu o lingurita), pronuntarea prelungita a vocalei "a'.

Exercitiile pentru dezvoltarea motricitatii laringuale sunt si ele necesare, desi laringele nu indeplineste o functie articulatorie directa, exceptand unele sunete vicariante, laringuale, cu rol compensator, la cei cu despicaturi palatine. Cu toate acestea, prin usoarele sale deplasari si schimbari de pozitie, el modeleaza activ la pronuntia sunetelor cavitatea faringiana. Ridicarea usoara a laringelui in sus la pronuntia sunetelor de tonalitate inalta (i, e, z) este precedata de contractia si de ingustarea, iar coborarea la pronuntia sunetelor joase (u, r, 1), de decontractia si de marirea volumului cavitatii faringiene.

. Educarea respiratiei si a echilibrului dintre inspir si expir are un rol important si in pronuntie. In timpul expirului, suflul face sa vibreze coardele vocale necesare pentru producerea sunetelor. Presiunea expirului si a inspirului se modifica in functie de fiecare sunet. Pentru pronuntarea consoanelor surde este nevoie de o presiune expiratorie mai accentuata decat la pronuntia consoanelor sonore. La copiii cu tulburari de vorbire, musculatura necesara actului de respiratie nu este suficient de dezvoltata din cauza lipsei de exersare naturala.

Se disting doua tipuri de respiratie in functie de sex: la barbati o respiratie costo-abdominala, in care rolul hotarator pentru realizarea expirului si inspirului il joaca muschii abdominali si costali inferiori, iar la femei predomina respiratia de tip toracic, manifestata prin contractia si relaxarea preponderenta a cutiei toracice. La copii, pe langa faptul ca respiratia nu se desfasoara in mod ritmic, nu exista nici o diferentiere neta intre cele doua tipuri de respiratie caracteristice sexului respectiv.

in desfasurarea exercitiilor de respiratie trebuie sa se respecte anumite indicatii metodice: particularitatile de varsta (cu copiii prescolari Si partial cu cei din clasele I-II, exercitiile trebuie sa se desfasoare sub forma de joc, in timp ce la copii mai mari exercitiile au un caracter didactic), cerintele igienico-sanitare (exercitiile sa se desfasoare in

cabinete bine aerisite, cu ferestrele deschise, sau in curte, durata si intensitatea exercitiilor sa fie dozate in dependenta de rezistenta copiilor, pentru a preveni instalarea oboselii, iar in unele cazuri chiar si a ametelii).

Exemple de exercitii de respiratie la scolari: inspir scurt si adanc, expir lung si uniform pe gura si apoi pe nas, inspir scurt si expir lung intrerupt de doua pauze: inspir, expir, pauza, expir, pauza, expir etc. in continuare aceste exercitii se realizeaza prin asocierea unor miscari de brate. Se ridica bratele rapid in sus si se inspira adanc, apoi se coboara incet si uniform, expirand. in timpul pauzei expiratorii, bratele se opresc pe loc si se coboara odata cu terminarea acesteia, concomitent cu reluarea expirului. in realizarea acestor exercitii se va urmari sa nu se faca pauze intre inspir si expir, si, dimpotriva, intre expir si inspir sa existe o apnee de cateva secunde. Indicatia este utila mai ales la prevenirea spasmului diafragmatic ce se instaleaza la balbaiti in timpul pauzei dintre inspir si expir.

Treptat, exercitiile de respiratie se asociaza cu pronuntia sunetelor. Expirul aerului se produce prin pronuntia vocalelor sau a consoanelor siflante. Sub aceasta forma se sesizeaza mai usor daca dislalicul expira uniform sau iroseste unda respiratorie neeconomic. in primul caz, intensitatea vocii este uniforma pe tot timpul fonatiei, pe cand in cel de al doilea caz se produce o slabire a ei. Dupa exersarea sunetelor se trece la pronuntia de propozitii pe un singur expir. Exercitiile se aplica prin repetare, de cinci pana la zece ori. Durata lor variaza la inceputul sedintelor logopedice de la 2 minute pana la 5 minute.

. Educarea auzului fonematic, adica a capacitatii de a identifica si diferentia sunetele limbii, contribuie, alaturi de alte elemente, la realizarea unei pronuntari corecte.

Tulburarile auzului fonematic pot merge de la incapacitatea diferentierii sunetelor, sau numai a unora, pana la imposibilitatea perceperii chiar a silabelor si cuvintelor ca unitati specifice limbajului.

Multi dislalici dispun de capacitatea motrica necesara articulatiei corecte a sunetelor si fara indoiala le-ar si realiza, daca auzul lor nu s-ar fi deprins cu pronuntia defectuoasa. in aceste cazuri, dificultatile de pronuntie nu se gasesc in organele de articulatie, care pe o anumita treapta a evolutiei ontogenice au realizat sunetele respective, ci in deficiente ale auzului fonematic.

in realizarea pronuntiei corecte, dislalicul trebuie sa efectueze, pe A_e o parte, o comparatie intre propria sa pronuntie receptionata de la persoanele din jurul sau, iar pe de alta parte, el trebuie sa realizeze un autocontrol, pe baza auzului, asupra emisiilor vocale. Deficientele auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv si, in cazul acesta, dislalicul face eforturi de indreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezica a aparatului de emisie. Daca la inceput dislalicii nu-si dau seama de pronuntia lor defectuoasa, pe masura ce se efectueaza exercitii pentru dezvoltarea auzului fonematic ei devin constienti de tulburarea respectiva si fac eforturi de inlaturare a ei. Prin urmare, in corectarea dislaliei este necesar sa se acorde o atentie mai mare dezvoltarii auzului fonematic.

Printr-o corectare inadecvata, care nu tine seama de rolul auzului fonematic in perceperea si reproducerea corecta a sunetelor, se poate obtine chiar un efect contrar celui scontat, si anume se poate contribui la fixarea si consolidarea unor defecte de articulatie.

in munca logopedica de corectare a dislaliei trebuie sa acordam o importanta primordiala exercitiilor de sesizare a propriilor greseli de articulatie. Astfel de exercitii pentru sesizarea propriilor greseli de pronuntie sunt: inregistrarea pe banda de magnetofon a cuvintelor care contin sunetele ce se exerseaza, pronuntate de catre logoped si de catre dislalic si reproducerea lor pentru a sesiza prin comparatie diferenta dintre el, dictari de cuvinte sau de propozitii in care apar frecvent sunetele pronuntate defectuos, exercitii de pronuntie a logopedului intr-o ureche concomitent cu pronuntia proprie in cealalta.

Exercitiile folosite pentru emiterea corecta a sunetelor sunt de tipul reproducerii sunetelor onomatopeice (sss - locomotiva, sss - sarpele, gasca, vjjj - vantul etc).

Uneori, in corectare, se merge pe un drum invers in comparatie cu cursul dezvoltarii normale a pronuntiei la copii, care mai intai, aud sunetele, iar apoi, imitandu-le, le pronunta. Dislalicul articuleaza mai intai, apoi aude ceea ce pronunta, perfectionandu-si treptat perceptiile auditive si pronuntia. Exercitiile de articulatie se desfasoara, la inceput, cu excluderea auzului, prin diferite mijloace de mascare a sunetului, si numai dupa ce a fost elaborata pronuntia se asociaza impresia acustica.

Confuziile, inlocuirile, inversarile de sunete si agramatismele copiilor dislalici, exteriorizate frecvent si in scris si citit, constituie simptome ale dezvoltarii deficitare a capacitatii de analiza si sinteza

fonetica. in cadrul lectiilor logopedice, pentru corectarea acestor deficiente, se aplica exercitii sistematice de dezvoltare a analizei si sintezei constiente a componentei fonematice a cuvintelor. Prin efectuarea acestor exercitii, dislalicul invata sa auda si sa distinga clar sunetele din cuvant in ordinea succesiunii lor normale, ceea ce contribuie la insusirea pronuntiei corecte a sunetelor izolate, a structurii morfologice a cuvintelor si a aspectului gramatical al limbii. Exercitiile de dezvoltare a capacitatii de analiza si sinteza fonetica trebuie sa tina seama de particularitatile de varsta ale copiilor. Copiii mici si chiar analfabetii nu pot sa desparta cuvantul in elementele sale fonematice. Substanta sonora a cuvantului le apare, pe baza perceptiei global-structurale, indivizibila.

Cuvantul fiind pentru copil cea mai mica unitate cu sens si nu fonemul, lectiile de dezvoltare a capacitatii de analiza si de sinteza fonematica trebuie sa inceapa cu diferentierea si separarea cuvintelor din propozitie. Copilul trebuie sa invete sa distinga si sa reproduca precis fiecare cuvant din propozitia ce se exerseaza.

La dislalici sunt eficace pronuntarea, diferentierea si identificarea cuvintelor sinonime si paronime. E.Verza considera ca pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exercitiile in cuvinte decat pronuntarea sunetelor izolate. Cuvintele care se folosesc pentru consolidarea sunetelor invatate si a propozitiilor care cuprind grupuri de asemenea sunete folosesc si la dezvoltarea auzului fonematic.

. Educarea personalitatii logopatului (persoanei cu tulburare de limbaj)

Acest proces trebuie sa inceapa o data cu corectarea tulburarii de limbaj, indiferent de varsta logopatului, dar este, in primul rand, necesara la copiii de varsta scolara si, in special, la cei care se afla in perioada pubertatii si adolescentei.

La aparitia tulburarilor de personalitate contribuie adeseori, fara ca ei sa-si dea seama, parintii si educatorii (prin apostrofarea si solicitarea insistenta a copiilor sa vorbeasca corect), atitudinea colegilor de ridicularizare si ironizare determinandu-i pe cei cu deficienta sa devina retrasi si inchisi in ei insisi.

In aceasta situatie, educarea personalitatii trebuie sa urmareasca:

a) redarea increderii in propriile posibilitati;

b) crearea convingerii ca tulburarea de limbaj nu presupune un
deficit intelectual;

c)    crearea convingerii ca ea este o tulburare pasagera care poate fi corectata;

d)   crearea increderii in logoped;

e)    inlaturarea negativismului si redarea optimismului.

Pentru indeplinirea acestor obiective un rol important il are inregistrarea vorbirii logopatului la inceputul tratamentului logopedic si apoi, periodic, pe masura obtinerii unor rezultate pozitive in activitatea de corectare, chiar daca acestea sunt numai partiale. Astfel, acesta va putea sa-si asculte vorbirea din prima inregistrare si sa o compare cu inregistrarile ulterioare, ceea ce ii da incredere in sine si in logoped si optimismul ca aceasta tulburare poate fi corectata.

Un rol important il are si atitudinea parintilor, profesorilor si a colegilor fata de aceasta persoana. in acest sens, logopedul trebuie sa le explice ce inseamna tulburarea pentru copil, faptul ca ea poate fi corectata, ca ei trebuie sa manifeste intelegere si tact.

E. Verza considera ca rezultatele cele mai bune in educarea personalitatii le are psihoterapia. Pentru aplicarea psihoterapiei trebuie sa se aiba in vedere: etiologia si simptomatologia deficientei de limbaj, varsta persoanei, particularitatile personalitatii ei, nivelul sau de cultura si de dezvoltare intelectuala. Prin psihoterapie se urmareste inlaturarea fricii patologice de a vorbi si a sentimentului de inferioritate. Subiectul trebuie convins ca poate vorbi bine si ca sensibilitatea sa exagerata este nejustificata. Psihoterapia are la baza o serie de metode si tehnici psihopedagogice care se folosesc in vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului, incercand sa stearga din mintea subiectului cauzele care au declansat tulburarea, sa inlature si sa previna unele simptome, creand in felul acesta, conditii favorabile pentru actiunea altor procedee logopedice in cadrul unui tratament complex.

Psihoterapia poate fi aplicata individual, mai ales la inceput, dar si in grup. La constituirea grupului este foarte important sa se tina seama de varsta logopatilor, de nivelul lor de cultura, de gradul de inteligenta, de tipul de deficienta si de cauzele care au declansat-o. Forma sub care se poate utiliza psihoterapia este aceea a unor discutii, a prezentarii unor filme, continand imagini linistitoare si semnificative, insotite de discutii, a ascultarii muzicii cu caracter linistitor, a ascultarii cu ajutorul inregistrarilor a progreselor realizate in vorbire, a utilizarii sugestiei si a hipnozei, a jocurilor (la varstele mici). R.Schilling foloseste "jocul

curativ logopedic', in cadrul caruia copii se substituie poetilor, regizorilor si actorilor. La inceput sunt mute, rezumandu-se doar la miscare, pentru ca treptat sa se ajunga la sunete si zgomote (imitarea unor animale insotite de miscarile corespunzatoare, zgomotul unor masini, a vantului), (_a cantece si la vorbire. Jocurile de miscare ajuta la folosirea gesturilor expresive in timpul vorbirii, apelative si indicative.

Psihoterapia nu trebuie limitata numai la cel ce sufera de o deficienta, ci ea se extinde si asupra persoanelor cu care logopatul vine in contact: parinti, frati, surori, rude. Astfel, activitatea psihoterapeutica este continuata pe un alt plan (in cadrul familiei), ceea ce exercita o influenta favorabila asupra subiectului si prin aceasta, asupra rezultatelor finale qf psihoterapiei.

2. Metode si procedee specifice logopedice

in functie de fiecare tip de deficienta de limbaj in parte, exista o serie de metode specifice.

1. Pentru corectarea dislaliei, prima conditie a reusitei muncii logopedice o constituie castigarea interesului si a increderii in tratamentul aplicat, prin stabilirea unor raporturi favorabile, de apropiere dintre logoped si dislalic. Pentru a se realiza acest deziderat trebuie evitat formalismul, care se manifesta, mai ales in primele faze ale mutj logopedice, prin neglijarea particularitatilor de varsta si individuale ale persoanelor cu care se lucreaza.

Un prim pas il constituie formarea sunetului din nou. Modelul gresit nu se corecteaza, ci se elaboreaza de la inceput un model nou de pronuntie a sunetului. intotdeauna exersam un sunet nou si numai dupa aceea il introducem in vorbire.

Apoi, sunetul nou este derivat dintr-un alt sunet corect articulat. Se recurge la sunetele asemanatoare, pe care dislalicul le pronunta corect. Din aceste sunete "ajutatoare' se formeaza treptat sunetele noi corecte, care le inlocuiesc pe cele gresite.

Formarea autocontrolului auditiv asupra pronuntiei est' urmatoarea etapa. Sunetele formate din sunete ajutatoare, oricat d apropiate ar fi sub aspect fiziologic, se deosebesc prin efectul lor acustic Sunetele se formeaza kinestezic si se fixeaza prin autocontrol auditi

Diferentierea auditiva a noului sunet se sprijina pana cand se elaboreaza controlul auditiv asupra mecanismului de articulatie pe diferentierea motrico- kinestezica.

Evitarea efortului neuro - muscular. Toate exercitiile logopedice
trebuie sa fie realizate cu un minimal efort neuro - muscular. Exercitiile
de articulatie trebuie sa se realizeze fara exagerari, relaxat, cu o cat mai
mica incordare neuro - musculara. Miscarile articulatorii obtinute trebuie
sa fie cat mai naturale. Pentru evitarea hiperfunctiilor neuro - musculare
si a miscarilor de prisos, exercitiile de articulatie a sunetelor se recomanda
sa fie executate la inceput in soapta si numai apoi sonor, cu voce. Lectiile
logopedice sunt obositoare atat pentru copil cat si pentru logoped. Pentru
evitarea oboselii se recomanda sa se faca exercitii de scurta durata (2' - 3'),
repetate des, prin alternarea cu exercitii de atentie, de memorie, de scris,
etc. Pentru crutarea fortelor, se recomanda ca logopedul, la lectiile de
articulatie, sa vorbeasca din cand in cand in soapta. Prin aceasta se obtine
un triplu avantaj. Aude mai bine pronuntia copilului dislalic, cand se
exerseaza concomitent. Vocea sa nu e suprasolicitata. Prin pronuntia in
soapta, atentia dislalicului se indreapta mai intens, decat atunci cand se
pronunta sonor, asupra gurii logopedului.

Pentru corectarea rinolaliei se recomanda parcurgerea mai
multor etape:

Etapa pregatitoare consta in aplicarea metodelor si procedeelor de pregatire psihica pentru activitatea logopedica.

Crearea unui tonus afectiv favorabil corectarii rinolaliei.

Exercitii logopedice dupa principiul corectarii dislaliei, pentru ameliorarea sunetelor afectate si consolidarea lor in cuvinte.

Terapia balbaielii

Exista trei tipuri de terapii care pot fi utilizate cu succes:

Terapia simptomatica, care consta in reeducarea componentelor vorbirii: respiratie, fonatie, pronuntie, printr-o serie de exercitii, precum cele de gimnastica generala (asociata cu pronuntia), de educare a respiratiei, a ritmului vorbirii, de invatare a vorbirii expresive.

Psihoterapia care elimina conflictele psihice si restructureaza personalitatea subiectului (relaxare, hipnoza, sugestie, ludoterapie, socioterapie, terapia ocupationala).

Terapia complexa care imbina primele doua tipuri de terapii.

Logopedul trebuie sa aleaga o anumita metoda de terapie in functie de vechimea balbaielii, de tulburarile asociate acesteia si de personalitatea logopatului.

Terapia tuburarilor de voce

In cazul disfoniilor (afonia si fonastenia), mai intai se fortifica organismul din punct de vedere fizic (administrare de vitamine) si psihic (psihoterapie). Educarea vocii prin exercitii se face dupa odihnirea corzilor vocale pentru o anumita perioada de timp. Aceste exercitii sunt: de expiratie simpla, de expiratie cu silabe si de expiratie cu vocale.

Vocea de cap se corecteaza prin reglarea emisiei vocale pe registrul mediu.

Vocea oscilanta se corecteaza prin reglarea registrului normal al vocii, demonstrarea pozitiei corecte a capului, invatarea pastrarii echilibrului intre aerul din plamani si cel din afara.

Vocea grava se educa pe cale intuitiva (auditiva, vibro-tactila, vizuala).

Vocea inspirata se educa prin reglarea intensitatii si presiunii aerului expirat prin exercitii de gimnastica fono-articulatorie, de inspir-expir, de expiratie cu vocale, silabe, cuvinte, propozitii.

Vocea ragusita se corecteaza numai dupa vindecarea organelor fonatoare atunci cand au existat imbolnaviri ale acestora sau dupa odihnirea corzilor vocale. Exercitiile se fac cu voce soptita sau de intensitate medie pentru evitarea raguselii.

Vocea nazala se educa prin exercitii de corectare a auzului, pentru a diferentia vorbirea corecta de cea gresita.

Hipotonia valului palatin se corecteaza prin exercitii de deglutitie, tuse provocata, ridicarea si coborarea capului, gargara cu capul dat pe spate, suflare in diferite obiecte, fluierat etc.

Terapia dislexo-disgrafiei

in corectarea dislexo-disgrafiei se urmaresc ca obiective principale: a) in terapia dislexiei: 1. Etapa premergatoare

corectarea tulburarilor de schema corporala;

corectarea tulburarilor de lateralitate;

corectarea tulburarilor de organizare si structurare spatio-temporala;

dezvoltarea aptitudinilor necesare in actul lexic;

identificarea, discriminarea si memorarea fonemelor.

Etapa literei are doua planuri: fonetico-auditiv si grafo-fonetic,
constand in recunoasterea si identificarea literei in cuvant (fonemul si
apoi grafemul).

Etapa silabelor consta in: operare cu silabe, recunoasterea
fonemului cu grafemul din carte, identificare, compunere (pronuntia
silabei din doua foneme diferite), descompunere.

Etapa cuvintelor

analiza si sinteza cuvantului (descompunerea cuvantului in sila­bele anterior invatate si compunerea silabelor in cuvinte);

recunoasterea cuvantului (recunoasterea silabelor ce alcatuiesc cuvantul);

identificarea cuvantului (citirea lui);

operarea cu cuvinte.

Etapa propozitiilor consta in recunoasterea cuvintelor ce alca­
tuiesc propozitiile (analiza si sinteza propozitiilor - descompunerea
propozitiilor in cuvintele componente etc.).

b) in terapia disgrafiei:

Faza desenului (mazgalitura, desenul explicativ).

Pregatirea pentru scris consta in: maturizarea motorie (motricitate generala, coordonare oculo-motorie, motricitate fina -mobilitatea mainii, lateralitate), maturizare cognitiva (notiunea de forma - cerc, dreapta, curba, notiuni spatiale - sus/jos, fata/spate, notiuni spatio-temporale - inainte/dupa), maturizarea afectiva (interes pentru scris).

Initiere in scriere - reproducerea semnelor grafice, a insusirilor acestora, a elementelor componente ale semnelor grafice, perfectionarea semnelor scrise, intelegerea lor.

Terapia alaliei

Obiectivele terapeutice pentru recuperarea alaliei sunt generale si operationale.

Obiective terapeutice generale:

elaborarea, organizarea si dezvoltarea limbajului ca sistem funda­
mental al vietii psihice;

activitatea logopedica, care influenteaza: disfunctiile motorii/de receptie ce stopeaza dezvoltarea limbajului, dezvoltarea psihica a copi­lului, cu consecinte asupra proceselor psihice prin care se edifica limbajul (atentia, memoria, gandirea);

formarea functiei de comunicare a limbajului.

Obiective terapeutice operationale:

deblocarea aparatului fonoarticulator;

pregatirea organelor fonoarticulatorii pentru pronuntie;

pregatirea copilului pentru receptionarea vorbirii prin centrarea privirii asupra vorbitorului si formarea atentiei auditive;

invatarea componentelor limbii: fonetica, vocabular, structura gramaticala;

dezvoltarea coordonarii motorii;

invatarea orientarii in spatiu si a schemei corporale.
Elaborarea, organizarea si dezvoltarea limbajului presupune o serie

de etape:

Etapa fonematica consta in intarirea sunetelor ce exista deja, imitarea sunetelor noi, emiterea unor onomatopee. Etapa denumirii presupune ca in alalia motorie sa se denumesca cuvinte formate din silabe duble: mama, baba, papa, cuvinte cu silabe duble in care consoana se repeta si cu vocale diferite: mami, pipa, pupa, cuvinte cu o silaba care incep cu o vocala si se termina cu o consoana: am, an, ac etc. in alalia senzoriala, terapia incepe cu acele cuvinte care desemneaza obiecte concrete, din jurul subiectului, ce fac parte din viata acestuia: partile corpului (cap, ochi, nas, gura), familia (mama, tata), jucariile (cub, minge), alimentele pe care le mananca, pasari (pui, rata), animale (vaca, cal, pisica), obiecte de mobilier (masa, scaun, dulap). Denumirea se invata cu ajutorul jucariilor, imaginilor etc.

Etapa sintezei consta in structurarea vorbirii in propozitii (dupa ce copilul a invatat aproximativ 30 de cuvinte). Etapa extensiei propozitiei presupune invatarea structurii propozitiei: subiect-predicat-complement. Etapa limbajului expresiv largit se refera la invatarea prepozitiilor, pronumelor personale, substantivelor, verbelor, etapa limbajului dialogat, povestirea dupa imagini, diafilme si conversatia libera fiind alte faze importante pentru recuperarea alalicilor.

Tehnici de recuperare posibile:

Exercitii de intelegere a semnificatiei vorbirii (sa arate partile corpului, sa arate anumite obiecte, sa execute sarcini simple etc).

Identificarea stimulilor sonori (sa recunoasca dupa auz - stand cu spatele - sursa sonora, vocea cuiva cunoscut, a directiei din care s-a emis un sunet).

Structurile fonetice - exercitii cu vocale (inaltimea, intensitatea, durata acestora), exercitii de diferentiere a vocalelor surde de cele sonore, exercitii de diferentiere a sunetelor care se confunda: c-t, p-f, s-t etc. Aceste exercitii se pot insoti de batai din palme sau de muzica si se adapteaza posibilitatilor copiilor.

Dezinhibarea si educarea motorie constau in exercitii de mobilitate buco-linguo-faciala, exercitii de educare a gesturilor simple, utile, exercitii de gimnastica a membrelor si a trunchiului.

7. Terapia retardului de limbaj

Obiectivele principale care se urmaresc in acest caz sunt imbogatirea vocabularului, activarea vocabularului pasiv, dezvoltarea corectitudinii si complexitatii vorbirii, dezvoltarea expresivitatii vorbirii, dezvoltarea capacitatii de a povesti intamplarile prin care trece.

Etapele activitatii terapeutice in retardul de limbaj:

Psihoterapia care precede celelalte procedee si care se desfasoara pe toata durata terapiei. Aceasta urmareste: stabilirea echilibrului afectiv si neuropsihic al copilului, inlaturarea fixarii atentiei copilului pe propria vorbire, dezvoltarea motivatiei pentru comunicare verbala. Se poate folosi muzica in exercitiile fonetice.

Modelul stimularii lingvistice: comunicare verbala permanenta parinti-copil, claritatea, corectitudinea vorbirii, incarcatura afectiva a vorbirii parintilor. Se inlatura din jurul copilului persoanele cu tulburari de limbaj, persoanele irascibile, nervoase, obosite.

REZUMAT

Prin tulburare de limbaj intelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii, cat si al perceperii, incepand de la dereglarea componentelor cuvantului si pana la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa (M. Gutu, 1975).

Tulburarile de limbaj se diferentiaza de particularitatile vorbirii individuale; acestea din urma reprezinta variatii in limitele normalului ale limbajului. Handicapurile de limbaj apar prin actiunea unor procese complexe in perioada intrauterina a dezvoltarii fatului, in timpul nasterii sau dupa nastere.

Exista cauze ale tulburarilor de limbaj care pot actiona in timpul sarcinii (ex. diferitele intoxicatii si infectii, sarcina toxica, cu varsaturi si lesinuri dese, bolile infectioase ale gravidei etc), in timpul nasterii (nasterile grele si prelungite, care duc la leziuni ale sistemului nervos central, asfixierile, ce pot determina hemoragii la nivelul scoartei cerebrale, hemoragiile prelungite din timpul sarcinii etc), cauze care actioneaza dupa nastere (post-natale) {organice, functionale, psiho-neurologice, psihosociale, alte cauze).

O clasificare a tulburarilor de limbaj este cea elaborata de E. Verza (1982), clasificare care tine seama de mai multe criterii in acelasi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologie si psihologic, potrivit careia exista: tulburari ale pronuntiei (dislalie, rinolalie, dizartrie), tulburari de ritm si fluenta a vorbirii (balbaiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburari pe baza de coree), tulburari de voce (afonia, disfonia, fonastenia), tulburari ale limbajului citit-scris (tulburari totale - agrafia si alexia si tulburari partiale -disgrafia si dislexia), tulburari polimorfe de limbaj (afazia, alalia), tulburari de dezvoltare a limbajului (mutismul psihogen si retardul sau intarzierea in dezvoltarea generala a vorbirii) si tulburari ale limbajului bazate pe disfunctii psihice (dislogii, ecolalii, jargonofazii, bradifazii). Orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare, se situeaza in domeniul tulburarilor de pronuntie, dintre care dislalia ("pelticia' in popor) este cea mai frecventa si reprezinta 90% din totalul tulburarilor de limbaj. Rinolalia (in popor numita ,fonfaiala', adica vorbire pe nas) este o forma a dislaliei, de aceea se mai numeste si dislalie "organica', constand in pronuntarea nazonata a sunetelor. Dizartria se manifesta printr-o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o pronuntata rezonanta nazala in care monotonia vorbirii se imbina cu pronuntarea neclara. C.Stanica si E.Vrasmas definesc balbaiala ca fiind o tulburare a vorbirii ce se manifesta prin "dezordini intermitente ale pronuntiei, repetari convulsive si blocaje ale unor foneme, omisiuni precipitate, urmate de dificultati in articularea unor cuvinte'. De fapt, balbaiala este o tulburare de ritm a vorbirii si consta in repetarea unor silabe la inceputul si mijlocul cuvantului, cu pauze intre acestea, sau aparitia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator, care impiedica desfasurarea vorbirii ritmice si cursive. Logonevroza este o alta tulburare de ritm si fluenta a vorbirii si presupune, pe langa o repetare a sunetelor, silabelor si cuvintelor, de batere a tactului pe loc, o modificare a atitudinii fata de vorbire, de mediul inconjurator si o prezenta a spasmelor, incordarii, a unei preocupari exagerate fata de propria vorbire. Caracteristica acestei tulburari este logofobia (teama crescuta de a vorbi, mai ales in public sau in conditii de stres emotional). Tahilalia este caracterizata printr-o vorbire exagerat de rapida si care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasa, cu hiperexcitabilitate, in timp ce bradilalia se manifesta printr-o vorbire rara, lenta, incetinita, cu exagerari maxime a acestor caracteristici in oligofrenie. Aftongia ia nastere atunci cand, in muschii limbii, se produce un spasm tonic, de lunga durata, iar tulburarile coreice sunt determinate de ticuri nervoase sau coreice ale muschilor fonoarticulatori, mimicii, care se manifesta concomitent cu producerea vorbirii. Tulburarile vocii sunt distorsiuni ale spectrului sonor ce se refera la: intensitatea, inaltimea, timbrul si rezonanta sunetelor, (C.Stanica, E.Vrasmas,1997), cele mai frecvente fiind: vocea de cap, vocea oscilanta, vocea grava, vocea ragusita, afonia, fonastenia etc. Tulburarile de limbaj scris-citit sunt incapacitati paradoxale totale in invatarea si formarea deprinderilor de scris-citit, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie, sau incapacitati partiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existentei unor factori psiho-pedagogici necorespunzatori sau neadecvati la structura psihica a individului, a insuficientelor in dezvoltarea psihica si a personalitatii, a modificarilor morfo-functionale de la nivelul sistemului nervos central, a deficientelor spatio-temporale si psihomotricitatii, a nedezvoltarii vorbirii care se manifesta prin aparitia de confuzii frecvente intre grafemele si literele asemanatoare, inversiuni, adaugiri, substituiri de cuvinte, sintagme, deformari de litere, neintelegerea completa a celor citite sau scrise, etc. (E. Verza,1983, p. 58). Tulburarile de scris-citit se pot clasifica in: partiale (disgrafia, dislexia) si totale (agrafia si alexia). Tulburarile de dezvoltare a limbajului sunt de doua tipuri: mutismul electiv, psihogen sau voluntar si intarzierile in aparitia si dezvoltarea limbajului. Tulburari de limbaj cu substrat neurologic sunt de doua tipuri: alalia si afazia, prima presupunand imposibilitatea de a vorbi din

nastere, cu toate ca nu exista dificultati de ordin senzorial sau de intelect mari care sa impiedice insusirea limbajului de catre copil, iar cea de-a doua reprezentand incapacitatea de a vorbi la o persoana care inainte avea comportament verbal normal

in corectarea acestor deficiente de limbaj se utilizeaza doua categorii de metode: unele de ordin general (gimnastica si miogimnastica corpului si a organelor care participa la realizarea pronuntiei, educarea respiratiei si a echilibrului dintre inspir si expir, educarea auzului fonematic si educarea personalitatii logopatului - persoanei cu tulburare de limbaj), iar alte metode sunt specifice fiecarei categorii de handicap de limbaj in parte.

CONCEPTE-CHEIE

Tulburare de limbaj = abaterea de la limbajul normal, standar­dizat, de la manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate in limba uzuala, atat sub aspectul reproducerii, cat si al perceperii, incepand de la dereglarea componentelor cuvantului si pana la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa (M.Gutu, 1975).

Tulburare de pronuntie = orice abatere de la normele prestabilite ale bazei de articulare.

Dislalia ("pelticia' in popor) = cea mai frecventa dintre tulburarile de pronuntie si reprezinta 90% din totalul tulburarilor de limbaj.

Rinolalia (in popor numita "fonjaiala ', adica vorbire pe nas) = o forma a dislaliei, de aceea se mai numeste si dislalie "organica', constand in pronuntarea nazonata a sunetelor.

Dizartria = o vorbire confuza, disritmica, disfonica, cu o pronuntata rezonanta nazala in care monotonia vorbirii se imbina cu pronuntarea neclara.

Balbaiala - o tulburare a vorbirii ce se manifesta prin dezordini intermitente ale pronuntiei, repetari convulsive si blocaje ale unor fone­me, omisiuni precipitate, urmate de dificulatti in articularea unor cuvinte.

Logonevroza = tulburare de ritm si fluenta a vorbirii si presupune, pe langa o repetare a sunetelor, silabelor si cuvintelor, batere a tactului pe loc, o modificare a atitudinii fata de vorbire, de mediul inconjurator si o prezenta a spasmelor, incordarii, a unei preocupari

exagerate fata de propria vorbire. Caracteristica acestei tulburari este logofobia (teama crescuta de a vorbi, mai ales in public sau in conditii de stres emotional).

Tahilalia = o vorbire exagerat de rapida si care apare frecvent la persoane cu instabilitate nervoasa, cu hiperexcitabilitate.

Bradilalia = o vorbire rara, lenta, incetinita, cu exagerari maxime ale acestor caracteristici in oligofrenie.

Aftongia = ia nastere atunci cand, in muschii limbii, se produce un spasm tonic, de lunga durata.

Tulburarile coreice = presupun ticuri nervoase sau coreice ale muschilor fonoarticulatori, mimicii, care se manifesta concomitent cu producerea vorbirii.

Tulburarile vocii = distorsiuni ale spectrului sonor ce se refera la: intensitatea, inaltimea, timbrul si rezonanta sunetelor. (C. Stanica, E. Vrasmas, 1997), cele mai frecvente fiind: vocea de cap, vocea oscilanta, vocea grava, vocea ragusita, afonia, fonastenia etc.

Tulburarile de limbaj scris-citit = incapacitati paradoxale totale in invatarea si formarea deprinderilor de scris-citit, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie, sau incapacitati partiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existentei unor factori psiho-pedagogici necorespunzatori sau neadecvati la structura psihica a individului, a insuficientelor in dezvoltarea psihica si a personalitatii, a modificarilor morfo-functionale de la nivelul sistemului nervos central, a deficientelor spatio-temporale si psihomotricitatii, a nedezvoltarii vorbirii, care se manifesta prin aparitia de confuzii frecvente intre grafemele si literele asemanatoare, inversiuni, adaugiri, substituiri de cuvinte, sintagme, defonnari de litere, neintelegerea completa a celor citite sau scrise, etc. (E. Verza, 1983, p.58). Tulburarile de scris-citit se pot clasifica in: partiale (disgrafia, dislexia) si totale (agrafia si alexia).

A lai ia = imposibilitatea de a vorbi din nastere, cu toate ca nu exista dificultati de ordin senzorial sau de intelect mari care sa impiedice insusirea limbajului de catre copil.

Afazia = incapacitatea de a vorbi la o persoana care inainte avea comportament verbal normal.

EXTENSII TEORETICE

Afazia

Afazia, alterare patologica a limbajului, reprezinta o infirmitate consecutiva unor leziuni cerebrale, localizate in emisfera stanga la dreptaci, ea putand surveni la subiecti cu inteligenta normala si care nu prezinta tulburari de afectivitate sau deficiente ale functiilor perceptive si motorii. Nu este vorba despre o pierdere a vorbirii, ci despre o perturbare a capacitatii de utilizare a regulilor prin care se produc si se inteleg mesajele verbale. Exista doua forme fundamentale ale afaziei: afazia senzoriala (receptiva) si afazia motorie (executiva). Afazia senzoriala este numita si imperceptie auditiva si reprezinta incapacitatea de a percepe cuvintele sau limbajul, auzul fiind intact. Afazia motorie presupune capacitatea individului de a auzi, percepe si intelege vorbirea, dublata de imposibilitatea lui de a pronunta cuvintele, desi nu exista perturbari motorii ale organelor vorbirii (ex. paralizie a musculaturii faciale, a laringelui, a corzilor vocale etc). Copilul afazic poate ajunge destul de rapid intr-o stare atat de intolerabila, incat sa dezvolte o reactie de panica similara celei autiste sau poate fi considerat de ceilalti ca fiind handicapat mintal, probabil din cauza agresivitatii si a negativismului lui comportamental. Odata ce depistam potentialul copilului afazic, se va putea face distinctia intre evitarea voita a comunicarii - in cazul autismului, incapacitatea de a comunica - in cazul afaziei si incapacitatea de a gandi a deficientului mintal. Comportamentul nelinistit, hiperactiv, distructiv uneori al afazicului poate frecvent sa determine o atitudine defensiva din partea celui care se ocupa de el, aceasta atitudine impiedicandu-1 sa sesizeze inteligenta motorie manifestata chiar in actul distructiv realizat de afazic. Alti afazici (mai putini ca numar) se manifesta ca fiind partial retrasi, desi pot avea reactii bruste de a se repezi la cei din jur cu un tipat intens si ascutit. Luni de zile pot trece fara ca persoanele din jurul copiilor afazici sa sesizeze incercarea lor de a folosi singurul "cuvant' (ex. tipat) pe care l-au putut percepe si pe care se straduiesc sa-1 reproduca, fara succes insa.

Terapia in afazie presupune utilizarea de mijloace menite sa-1 ajute pe afazic sa distinga armoniile superioare in cadrul aceluiasi sunet redat initial de vocea umana, apoi de mai multe instrumente muzicale. Urmatoarea etapa presupune introducerea de cuvinte prin rezonanta fonetica si invatarea citirii de pe buze (labiolectura). Aspectul fonetic al cuvintelor si imaginile obiectelor pe care le reprezinta acestea, impreuna cu forma scrisa a cuvantului, sunt folosite chiar de la inceputul terapiei. Gesturile euritmice pentru fiecare consoana si vocala sunt un real suport pentru dezvoltarea perceperii sunetelor si a cuvintelor de catre afazic. Orice forma de reprezentatie teatrala, in care miscarea, gestica si mimica vin in sprijinul vorbirii, are un efect terapeutic benefic pentru afazici (mai ales pentru copii). Perioadele de terapie pot fi strabatute de stari de frustrare si de reactii de agresivitate din partea afazicului, intrucat tratamentul terapeutic instituit ii zdruncina adaptarea pe care o realizase pana atunci. Asadar, abordarea unui pacient afazic, mai ales copil, este extrem de dificila, ea necesitand tact, rabdare multa si o mare forta de empatie din partea celui care lucreaza cu acest pacient.

INTREBARI RECAPITULATIVE

Care este diferenta dintre o vorbire normala si o tulburare de limbaj?

Care sunt cele mai frecvente tulburari ale limbajului si prin ce se caracterizeaza ele?

Enumerati cauze posibile ale dislaliei.

in ce consta deosebirea dintre mutism si mutenie?

Imaginati un demers de corectare a sigmatismului.

BIBLIOGRAFIE

AJURIAGUERRA de J. si colab., Scrisul copilului, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1980.

BOSCAIU E., Balbaiala - prevenire si tratament, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983.

BOSCAIU E., indrumator pentru dezvoltarea vorbirii in colectivitatile de copii (varsta anteprescolara), Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, 1983.

BOSCAIU E., Prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire in gradinitele de copii, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973.

5.CALMY S., Cum sa facem exercitii grafice, Ed. Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1967. 6.CASTEILLA A., Scrierea cursiva moderna, Ed. Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 1977.

7. MUSU I., TAFLAN A., Terapie educationala integrata, Ed.

ProHumanitate, Sibiu, 1997. 8.NEVEANU POPESCU P., Dictionar de psihologie, Ed. Albatros,

Bucuresti, 1978. 9. PAUNESCU C. si altii, Intoducere in logopedie, voi. 1, Ed. Didactica

si Pedagogica, Bucuresti, 1976.

PAUNESCU C, Dezvoltarea vorbirii copilului si tulburarile ei, E.S.D.P., Bucuresti, 1962.

PAUNESCU C, Tulburarile de vorbire la copii, Ed. Medicala, Bucuresti, 1966.

PAUNESCU C, Nervozitatea copilului, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

PAUNESCU C. si altii, Tulburarile limbajului scris, Bucuresti, 1967.

STANICA C, VRASMAS E., Terapia tulburarilor de limbaj, Bucuresti, 1994.

VERZA E., Ce este logopedia?, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982.

VERZA E.,    Dislalia si terapia ei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977.

VERZA E., Disgrafia si terapia ei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983.

VERZA E., Psihopedagogie speciala, manual pentru clasa a XIII-a, scoli normale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998.

VERZA E., Conduita verbala a scolarilor mici, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1973.

VERZA E., Metodologii contemporane in domeniul defectologiei si logopediei, Ed. Universitatii Bucuresti, 1987.