Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
CODEPENDENTA - Despartirea de casa


CODEPENDENTA - Despartirea de casa




CODEPENDENTA - Despartirea de casa

Era o fata splendida, micuta si gratioasa. La un metru si vreo cincizeci cit avea, nu putea cintari mai mult de treizeci si opt de kilograme. Parul ei blond stralucea chiar si in acea dupa-masa innorata si mbhorita. Soferul de taxi care o adusese la cimitir s-a sprijinit de masina lui galbena si a urmarit-o cu privirea, in timp ce ea mergea cu hotarire de-a lungul aleilor, cu un pachet in mina. Ce avea de gind?

S-a oprit la un mormant proaspat:

Marian Holt.




Sotia iubita a lui James.

Mama lui Patrice.

Inmormintata in data de 6

Un morman de flori ascundea restul inscriptiei.

"Buna, mama." Respira adinc. "Nu prea stiu ce caut aici, dar sint hotarita s-o fac. Sunt citeva lucruri pe care n-am apucat sa ti le spun pe cind traiai si ar fi trebuit. Asa ca iti spun acum". Umerii micuti se ridicara si femeia zimbi voalat. "Mai bine mai tirziu decit niciodata, nu-i asa, mama?"

Un vintulet umed risipi petalele deschise ale macilor.

"In primul rind, nu ti-am spus niciodata cit de mult am apreciat dragostea pe care ne-ai purtat-o. Acesta a fost cel mai important lucru din viata ta, sa ai grija de tata si de mine. Ne-ai dat intreaga ta viata. Iti sint foarte recunoscatoare pentru sacrificiul tau.

Dar, oh mama, n-a fost totul perfect. Ca de exemplu, curatenia. Cind eram mica si imi faceai baie de doua-trei ori pe zi, eram innebunita. Apoi m-am obisnuit. In liceu, eram deja imuna. As fi vrut sa nu-mi decolorezi parul de la opt ani. Ziceai ca e un "castaniu murdar, cenusiu". Ma gindesc sa-l vopsesc de la radacina si sa-l las sa creasca in culoarea naturala, mama. Sunt sigura ca ai avea o criza, daca ai putea, si daca ai sti. Iata-ma la douazeci si sase de ani si este prima data cind m-am gindit sa fac ceva ce nu ti-ar placea.

Am aruncat periuta de unghii. Nu stii, pentru ca nu ti-am spus niciodata, cit de mult imi displacea sa-mi frec degetele inainte de fiecare masa. Uram toate lucrurile astea legate de ordine si curatenie, mai ales cind ma uitam la prietenii mei cum se joaca in noroi sau in nisip sau cu apa de ploaie, iar eu nu puteam.

Si clismele pe care mi le faceai cind n-aveam scaun la timp. Aveam paisprezece ani, mama, si inca ma puneai sa-ti arat scaunul in fiecare dimineata. Inteleg ca o faceai din dragoste, dar eu ma simteam ingrozitor" Ridica vocea. "Eram atit de intoarsa pe dos, de disperata! Si aveai atita putere asupra gindurilor mele, ca nici macar nu-mi dadeam seama cit de nefericita eram. Stiam sa nu ma murdaresc numai de durerile de cap si de burta si de hartuiala ta continua. Mama, eu"

Vintul continua sa risipeasca petalele o vreme, pina ea reusi din nou sa se adune.

"Te iubesc, mama, dar urasc ce mi-ai facut. Oricum, sint aici pentru a-ti spune aceste lucruri si pentru a-ti mai spune si ca incep sa-mi pun viata la punct, in sfirsit, dupa atitia ani. Imi controlez destul de bine anorexia. Cel putin, acum pot sa ma conving sa maninc. Nu mai iau droguri. Si, pentru ca urmez o terapie de grup, seful mi-a spus ca n-o sa ma concedieze, cel putin pentru un timp. Asa ca incep sa-mi revin.

Si sint aici pentru a-mi lua ramas bun. Nu m-ai lasat sa fac lucrul acesta cind ai aflat ca esti bolnava de cancer. N-ai lasat pe nici unul dintre noi sa vorbeasca despre boala ta. Ai crezut intr-adevar ca o poti invinge; sau era ca atunci, in liceu, cind ma indragosteam nebuneste de cite un baiat care-mi fringea inima si trebuia sa tin totul sub tacere, pentru ca tu ziceai ca-s prostii. Se pare ca orice sentiment era o prostie pentru tine. Imi pare rau, mama, pentru viata ta goala, sterila. Pentru ca asa a fost. Cel putin eu pot sa fac acest lucru, adica pot sa simt.

Asa ca la revedere, mama. Te iubesc. Intr-adevar. Si inca ceva. E, ei bine, un simbol, stii? Anorexia, ai spus ca-i o prostie, dar aproape ca mi-am pierdut viata din cauza ei la citeva saptamini dupa ce ne-ai parasit. Si acest pachetel simbolizeaza faptul ca-mi iau ramas bun si de la ea."

A suspinat citeva minute, a soptit un ultim adio si a pus pachetelul pe mormint. S-a intors la taxi si s-a asezat pe scaunul din spate, suspinind fara sa se poata abtine pe masura ce masina se indeparta.

In pachet era o tableta de ciocolata.

ETAPA A PATRA: DESPARTIREA DE CASA

Despartirea de casa, etapa fundamentala in vindecarea de codependenta, pare un lucru extrem de simplu. Ce mare lucru? Fiecare o facem. Insa, nu e vorba de un eveniment izolat, ci de un proces care are loc in mai multe etape, pe care nu toata lumea reuseste sa il parcurga pina la capat. De asemenea, exista doua modalitati distincte in care trebuie sa ne luam ramas bun de acasa: trebuie sa ne asiguram ca am parasit intr-adevar familia din care ne tragem, spunind la revedere mamei si tatei. Si trebuie literalmente sa spunem adio falselor simboluri protectoare. Nici una din aceste cai nu e usoara.

In cultura noastra, dependenta copilului de familie se incheie de obicei o data cu sfirsitul adolescentei sau pe la douazeci de ani. Pina atunci, copilul termina scoala, ajunge pe cont propriu si isi intemeiaza el insusi o familie. Cu toate acestea, nu-i atit de simplu. Exista multiple niveluri de independenta si nu toate se activeaza simultan. Copiii ajung sa fie independenti din punctul de vedere al resedintei, parasind la modul propriu caminul parintesc. Insa, ei pot ramine in continuare total dependenti din punct de vedere financiar, ca, de pilda, atunci cind un tinar de optsprezece ani pleaca la colegiu.

Independenta sociala este atinsa atunci cind copilul isi formeaza propriul sau cerc de prieteni. Prietenii pot sa-i cunoasca parintii sau sa fie in relatii bune si cu ei, dar copilul ii considera prieteni din alte motive. Independenta profesionala se atinge prin urmarirea unei cariere proprii. Copiii independenti spiritual se detaseaza literalmente din acest punct de vedere, adica isi stabilesc propriul sistemde valori si credinte, care s-ar putea sa nu fie cel al parintilor lor. Nici una dintre aceste trepte spre independenta totala nu trebuie neaparat sa fie parcursa simultan cu altele.

Apoi, pe la treizeci de ani sau putin mai devreme, copilul face ultimul pas, parasind casa din punct de vedere afectiv, si astfel duce la bun sfirsit procesul de separare. Se pare ca el are nevoie de citiva ani de viata pe cont propriu pentru a-si cladi o fundatie solida de incredere, inainte de a aborda aceasta ultima etapa. A ajunge la independenta afectiva se dovedeste a fi un lucru destul de neplacut. E ultimul "ura" al copilariei entuziaste, ultimul vestigiu al trecutului. Si acest ultim pas necesita forta si hotarare.





Rasplata pentru cel care persevereaza este, insa, substantiala. La urma urmei, e minunat sa iesi din umbra familiei in care ai crescut pentru a ajunge la statutul de adult independent. Acest lucru iti permite o viata sanatoasa, non-dependenta, bogata si cu rezultate personale.

Exista si un avantaj pe termen lung, in eternitate. Discutind despre a doua jumatate a vietii, Cari Jung, unul dintre parintii psihologiei, a afirmat ca majoritatea oamenilor nu pot sa-L cunoasca in profunzime pe Dumnezeu inainte de treizeci de ani.

Desi nu sintem de acord cu multe din ipotezele lui Jung, recunoastem avantajele spirituale si afective rezultate din despartirea de caminul parintesc. Jung afirma ca, mai intii, omul trebuie sa se desparta de casa parinteasca, desprinzindu-se emotional si spiritual de mama si tata. Numai dupa aceea el se poate misca liber, intr-un univers mai profund, mai bogat spiritual, alaturi de Dumnezeu.

Sanatos versus codependent

Cu totii ne nastem intr-o familie, asa ca, la urma urmei, avem de unde pleca. Intr-un anume sens, bebelusii incep sa plece de acasa o data ce s-au nascut. Independenta creste pe zi ce trece, inveti sa mergi singur, explorezi, intri in clasa intii, obtii carnetul de sofer, pleci de acasa si tot asa mai departe pina cind parasesti aceasta lume pentru a intra in familia cereasca.

Problema care se pune e ca persoanele codependente par a nu face niciodata, ultimul pas. Ele se impotmolesc intr-un anumit punct, departe de incheierea procesului de dobindire a libertatii depline. De aceea, la clinica noastra vin adesea persoane care trec prin criza virstei de mijloc. Pare ca ele au parasit intr-adevar casa parinteasca, traiesc separat, au terminat o facultate, poate au si o familie proprie, o cariera Dar, pe la mijlocul vietii, totul incepe sa se clatine. Ultimul pas n-a fost facut niciodata, cordonul ombilical nu a fost rupt cu desavarsire. Adesea, totul se reduce la cuvintele de ramas bun ce n-au ajuns sa fie niciodata rostite.

Exista doua feluri de adio si aceasta etapa necesita ca ambele sa fie exprimate. Exista un ramas bun spus cu caldura: "La revedere, pornesc acum in calatorie. Cind vine vremea, atunci ne vom mai intilni." Si exista inversunatul "Adio, ticalosule! Pleaca din viata mea!" Atunci cind iti iei ramas bun de la falsele simboluri ale protectiei se impune o versiune ultima, in sensul de: "Ma despart pentru totdeauna de voi." A spune "la revedere" parintilor nu are nimic din tonul acesta de ultimatum. Nu inseamna ruperea oricarei legaturi, ci e mai degraba o declaratie de independenta.

Este acel "la revedere" pe care-l rostesti inainte de o calatorie. "Sunt tot copilul vostru, dar am calea mea acum. De aici incolo, cind voi dori o intoarcere sentimentala la casa parinteasca, nu voi mai fi un locatar permanent, ci doar un musafir." Acest fel de ramas bun este valabil in orice situatie, daca parintii mai traiesc sau nu.

Cum stii ca ai plecat de acasa din punct de vedere afectiv? Nu-i intotdeauna usor sa-ti dai seama. Ceea ce pentru o persoana este o atitudine necesara sau potrivita, poate reprezenta un comportament dependent sau obsesiv pentru alta. De exemplu, Lisa o suna pe mama ei batrina si bolnava in fiecare dimineata in jur de noua. Este o precautie normala si justificata. Daca mama nu raspunde la telefon, Lisa se repede cu masina pina la ea pentru a vedea daca nu cumva ii e rau sau a avut o criza. In opozitie, iata-l pe Brad - da, pe Brad al nostru cu bicicleta lui medicala. Si el o suna in fiecare zi pe mama lui, dar ea e la fel de sanatoasa ca si el. El simte o nevoie fierbinte sa intre in legatura cu ea, sa-i spuna cum i-a mers in ziua respectiva si la ce s-a mai gindit. Lisa nu are o legatura de codependenta cu mama ei. In schimb, Brad are. El nu a parasit inca locuinta parinteasca.

Criteriile care semnaleaza neparasirea casei parintesti

Pentru adultii cu probleme de codependenta putem face un scurt inventar al legaturilor care-i inlantuie de familia in care au crescut. Ceea ce specialistii numesc "da-mi", semn sigur de codependenta, este sprijinul financiar neincetat. Foarte frecvent, adultii care nu au parasit casa parinteasca din punct de vedere afectiv sint inca dependenti financiar de parinti intr-un fel sau altul. De pilda, intr-o simbata dimineata, la o sedinta de grup, am adunat adulti intre douazeci si treizeci de ani, cu probleme de codependenta. Pe masura ce i-am chestionat, fiecare persoana din camera a admis ca a primit ajutor financiar de la parinti. Ei parasisera cuibul parintesc si locuiau separat, dar pasarile mama si tata inca le mai aduceau viermisori.

Persoanele codependente adulte pot avea probleme in a-si parasi cuibul in general. Isi declara independenta si se muta, adesea pentru a se casatori. Dar ceva nu merge. Se declanseaza criza. Si ele se muta inapoi acasa. Un episod mai vechi din emisiunea lui Bing Crosby arata cum Claire, sotia, isi dorea sa mai aiba un copil. Mama ei a descurajat-o, spunindu-i "Vei fi prea batrina." "Adica, atunci cind vor pleca de acasa?" "Nu, cind se vor muta inapoi cu copiii lor cu tot." Ideea era exploatata in sensul ei comic, dar ramine o realitate. Citeodata puii cauta din nou siguranta cuibului parintesc.

Un alt indiciu al faptului ca, din punct de vedere emotional, casa parinteasca nu a fost parasita este insusi comportamentul codependent. De obicei comportamentele dependente inceteaza indata ce acel "ramas bun" afectiv a fost rostit, si acesta este si motivul pentru care parasirea casei natale trebuie dusa la bun sfirsit. Observati contrastul dintre Lisa si Brad. Daca starea mamei ei se modifica, Lisa nu mai trebuie s-o sune zilnic. Lisa nu are nevoie de acest telefon zilnic. Brad insa are. Este atit de dependent de mama lui, ca nu poate s-o lase in pace deloc. Daca nu-l suna ea pe la cinci, se agata iute de telefon si-o suna el.

Iarasi, aici se vede ca modificarea comportamentului obsesiv sau dependent paveaza drumul spre schimbare si vindecare. L-am sfatuit pe Brad sa-si limiteze telefoanele si scrisorile catre mama lui, nu atit pentrti a pune capat comportamentului simptomatic, cit pentru a rupe cercul dependentei.

Un exemplu excelent este Sophia, o femeie de patruzeci spre cincizeci de ani. Sophia a venit la noi cind era deja inglodata intr-un proces de divort extrem de dureros. La virsta respectiva, era inca foarte dependenta de parintii ei de optzeci de ani. Le telefona zilnic si le scria des pentru ca, in adincul sufletului, simtea ca nu pot trai nici o zi fara sa le spun mamei si tatei ce am facut. Trebuie sa am confirmarea lor. Era dependenta de aprobarea lor. Asa ca ne-am intilnit cu ambele generatii, ea si parintii ei, si am facut o intelegere. Ambele parti au promis sa-si limiteze contactele telefonice si am fixat o limita maxima a costului timbrelor. Sophia lucreaza inca pentru a ajunge la acea eliberare emotionala definitiva, dar acum cercul dependentei nu o mai trage neancetat inapoi.

"Ah!", spuse Kim Park in vreme ce statea in cabinetul nostru pentru tratament. "Problema mea nu-i asta. Tatal meu a incetat sa mai aiba orice legatura cu mine acum sase ani, si eu am hotarit sa nu incerc sa-l vad. Mi-am luat ramas bun cu ani in urma."

Lucrurile nu stateau chiar asa. Situatia lui Kim este, in mare parte, similara esecului de a-si fi parasit fizic cuibul. Ruperea oricarei legaturi cu casa parinteasca, dintr-un spirit de revolta, este un bun indicator al faptului ca acel "la revedere" afectiv care trebuia spus n-a fost rostit. Kim este inca dependenta afectiv de familia din care provine. Scopul vindecarii este intotdeauna stabilirea unui echilibru in relatii, evitarea instrainarii in aceeasi masura ca si a implicarii exagerate.




A-ti lua ramas bun

Cum poti rupe definitiv aceasta legatura afectiva, daca nu ai facut-o pina acum? Cea mai usoara si mai putin iesita din comun metoda este sa stai si sa vorbesti cu parintii. Vorbeste-le despre viata ta si spune-le literalmente la revedere. Dar, in multe cazuri, e imposibil. Poate unul sau ambii parinti au murit sau au divortat, iesind din viata ta inainte de a fi lansat acea importanta declaratie de independenta. Dar, ea trebuie facuta. Poate ca, asa cum i s-a intamplat lui Kim, parintii refuza sa vorbeasca cu copilul sau refuza sa participe la o experienta, care este la fel de devastatoare pentru ei ca si pentru copilul lor. Poate ca ii separa o distanta fizica. Daca tata este plecat la Kuala Lumpur, mama lucreaza la Buenos Aires, iar copilul traieste in Kalamazoo, contactul este dificil, daca nu imposibil.

O metoda des folosita de terapeuti pentru a lua legatura cu persoane de negasit iti poate folosi si tie. Stai pe un scaun si asaza unul gol in fata ta. Mama sade pe acel scaun. Asa ca, vorbeste-i. Spune-i ce a insemnat pentru tine sa cresti in casa ei. Vorbeste-i despre bucuriile, suferintele, mindria si frustrarile tale. Acum poti sa incepi cu succes procesul de despartire. Apoi asaza-1 pe tata pe scaun. Procedeaza la fel in cazul lui.

Patrice Holt, blonda mignona din cimitir de la inceputul capitolului, ne demonstreaza o alta metoda. Ea a trecut pe la mormint si si-a luat ramas bun la modul propriu. Foarte frecvent, aceasta metoda ajuta la descarcarea extrem de utila a unui continut sesizabil de emotii, constituindu-se intr-un extraordinar mecanism de purificare a sufletului si spiritului.

O alta metoda, cu o indelungata traditie, este scrisoarea. Adesea, cei carora le este foarte greu sa spuna ceea ce simt parintelui sau parintilor lor isi astern gindurile pe hirtie. Evident, daca parintele a murit, autorul nu va expedia scrisoarea niciodata; ploaia si intunericul nu opresc nobilii mesageri sa-si implineasca datoria, ci numai valul rece al mortii. Cind parintele traieste, noi recomandam modificarea acestei proceduri intr-o oarecare masura.

Cind pacientul decide sa-si impartaseasca gindurile intr-o scrisoare, ii cerem sa scrie de fapt doua scrisori. Prima, o scrisoare propriu-zisa ( data, formula de inceput, "draga mama", continut, incheiere, semnatura), nu trebuie cu nici un pret expediata. In aceasta varianta, cerem cu insistenta pacientului sa fie cit mai explicit posibil in exprimarea sentimentelor. Scoate totul la suprafata, dupa cum se spune - iubire, tandrete, furie, amaraciune, admiratie, frustrare, totul. Aproape intotdeauna, simplul act de a intocmi aceasta ciorna elibereaza amintiri si sentimente importante pentru vindecarea pacientului.

A doua scrisoare, care poate sau nu sa fie expediata parintelui, dupa cum doreste pacientul, este de obicei mult mai blinda, mai plina de tact si mai putin explicita. Cu toate acestea, daca amaraciunea nerostita iese la suprafata din cind in cind si aceasta varianta poate contine invective sau reprosuri. Oricum, scopul ei este de a se constitui intr-un document care poate fi adus la cunostinta destinatarului, fie ca se va intimpla sau nu asa. Daca esti un copil adoptat, poti alege aceasta formula de exprimare pentru a-ti lua ramas bun de la toti parintii tai, biologici si adoptivi, morti sau vii.

Ne-ai putea intreba ce s-a intimplat cu vechiul indemn iudeo-crestin de a-ti respecta parintii? Iata o scrisoare care, in cazul in care esti codependent, poate fi mult prea fierbinte spre a fi expediata chiar si intr-o lada cu nisip contra incendiilor. Nu reprezinta ea lipsa de respect?

Nu. Niciodata nu le-am cerut pacientilor nostri sa nu-si respecte parintii. Nu numai ca Dumnezeu ne-o interzice, ci inseamna si o adevarata injosire, atit pentru parinti, cit si pentru copii. Nu-i vorba aici de lipsa de respect, insulte sau injosire. Descrierea suferintelor, da. Admiratie acolo unde trebuie, da. Exprimarea sentimentelor, sigur. Exagerarea rolului de victima / martir, nu!

Cea mai adinca forma de respect la adresa parintilor tai este sa devii ceea ce Dumnezeu a vrut ca tu sa fii. Daca problemele nerezolvate, incarcatura afectiva neconsumata te impiedica sa fii un bun crestin, atunci este foarte important sa scapi de povara. Aceasta inseamna ca trebuie sa te ocupi de problema respectiva cu delicatete, dar si cu fermitate. Nu putem gasi o cale mai potrivita de a-ti onora parintii decit sa-ti folosesti darurile innascute.

Ideea de parasire a casei parintesti din punct de vedere afectiv nu este deloc noua. Principiul "va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa, si se va lipi de femeia sa" se intilneste inca in cartea Genesei, 2:24. in momentul in care spui acel afectuos "bun ramas" mamei si tatalui, ajungi sa te bucuri mai profund de legaturile intime cu alte persoane din viata ta - tovaras de viata, copii, colegi de munca - pe linga relatia profunda cu Dumnezeu, despre care am mai vorbit.

Exista un paradox trist in ideea de parasire a cuibului parintesc. Persoanele codependente, care au cea mai mare nevoie de a-si lasa in urma trecutul si familia de provenienta, demonstreaza cea mai mare dificultate in efectuarea procesului de separare. Despartirile si tranzitiile nu sint niciodata usoare pentru un copil normal. Prima zi de scoala, absolvirea, casatoria pot aduce fiecare o lacrima in ochi. Astfel de evenimente sint sfisietoare, dar suportabile. Familiile normale permit fiecaruia sa se desprinda la vremea potrivita. A-ti lua corect "ramas bun" este foarte greu, aproape imposibil in cazul persoanelor cu o copilarie plina de suferinte sau violenta.

"E o nebunie!" spun acesti oameni. "N-are nici un sens. Lucrurile au fost atit de dureroase in trecut. De ce sint atit de legat de trecut cind pare atit de usor sa te desprinzi de el? Totusi, vad ca-i adevarat."

Raspunsul il cunoasteti deja in parte - obsesia repetitiva, sentimentul coplesitor ca acolo, in trecut, a ramas ceva neterminat. Daca persoana codependenta pleaca de acasa, el/ea nu poate rezolva conflictul neincheiat. Un alt raspuns se refera la faptul ca persoanele codependente tind sa se agate de anumite elemente ale procesului complex de parasire a casei parintesti, raminind vesnic in acel punct.

Codependentii sufera si de un complex al rusinii sau al vinovatiei, mult mai mult decit adultii sanatosi. Pentru ca ei nutresc atita minie si resentimente, se simt obligati sa ramina alaturi de familia in care au crescut, sa ramina legati de sursa acelei minii pentru a o consuma odata. Chiar daca minia zace adinc ingropata - de fapt, mai ales in aceasta situatie - ea constituie o sursa puternica de energie emotionala negativa.

Harold Walker, un agent de bursa mergind spre cincizeci de ani, este un exemplu elocvent de asemenea furie ingropata. La sedintele cu noi, jura sus si tare ca toata povestea asta cu furia nu-i decit o bazaconie, el nu simte nici un resentiment fata de mama lui alcoolica. Neaga de asemenea orice minie indreptata impotriva sotiei sau a familiei lui. Dar, in ultimii douazeci de ani si-a obligat familia sa suporte mai multe falimente. A pierdut case si masini. Sotia lui s-a hotarit cu greu sa divorteze in final, cind el a inceput sa ia bani din fondurile copiilor. Desi neaga orice fel de furie, este foarte evident ca nutreste o coplesitoare minie fata de sotia si copiii lui. Pina nu va putea sa-i faca fata, el si familia lui sint condamnati la o viata de mizerie si continua criza financiara.



Iata un alt pas spre etapa a patra - a spune adio simbolurilor fals protectoare. Un alt cuvint pentru acestea ar fi falsii idoli. Si, de data aceasta, "la revedere" inseamna "adio pentru totdeauna"! Trebuie sa fie ceva permanent. Un fals simbol de siguranta este orice lucru fata de care se manifesta un devotament nepotrivit, care este aproape idolatrizat. A-ti lua ramas bun de la el nu inseamna neaparat ca trebuie sa-l excluzi cu totul din viata ta. Inseamna doar ca trebuie sa spui un adio ferm aspectelor de idolatrie.

Patrice Hoit a facut acest lucru, atit mental, cit si simbolic, atunci cind a lasat pachetul cu ciocolata pe mormintul mamei ei. Suferind de anorexie, era obsedata de gindul mincarii. Prin vointa, ea a ajuns sa controleze situatia. Dar n-a putut sa elimine din viata ei cu totul gindul la mincare. Nu numai ca fizic vorbind acest lucru este imposibil, dar aproape ca a murit procedind astfel. Problema era influenta nociva asupra vietii si a sanatatii ei pe care o avea gindul la mincare.

In Dallas, averea si puterea sint chestiuni esentiale. In trecut, unii din pacientii nostri au trebuit sa spuna la revedere influentei iesite din comun pe care o aveau bogatia si puterea in viata lor. Ei au trebuit sa lase la o parte domnia banului. in cadrul tratamentului, a trebuit sa ajunga la stadiul in care sa poata spune cu sinceritate: "Pot renunta oricind." Apoi a venit criza petrolului. Dintr-o data, nu mai era vorba de un experiment de laborator. Unii au trebuit intr-adevar sa-si ia adio de la o groaza de dolari.

False simboluri ale protectiei. Idoli.

Ideea este veche de cel putin doua milenii. Iisus l-a indemnat pe tinarul din Matei 19:16-22 sa puna banii pe locul doi in viata lui. Tinarul n-a reusit.

Nu este greu sa spui oamenilor ce au de facut. Este cu totul altceva sa-i ajuti in mod efectiv sa puna in practica ce le recomanzi.

Ce spunem noi acum nu suna prea grozav, dar la sedintele de terapie vorbim si despre astfel de lucruri. Mai important, ii facem pe pacientii nostri sa vorbeasca despre ele. Incurajam discutiile pe doua teme: recunoasterea faptului ca falsii idoli au o putere nesanatoasa asupra lor si promisiunea de a face ceva in legatura cu ei. Vei gindi, poate, ca-ti este de folos sa meditezi la aceste lucruri, sa le rumegi in minte sau sa le spui cu voce tare. Bineinteles, cea mai buna metoda este sa gasesti un prieten de incredere sau un sfatuitor cu care sa le discuti. Si, pe oricine altcineva alegi ca martor al promisiunilor tale de a spune la revedere, nu uita cu nici un chip sa-I spui lui Dumnezeu.

Toata lumea are parinti, nu poti sa-i anulezi pur si simplu. Cind rostesti acel ramas bun potrivit si voit in fata parintilor tai (a parintilor vitregi sau adoptivi ori a tutorilor, daca asa ceva exista) trebuie cumva sa umpli spatiul ramas gol. Cel care o face cel mai bine este Dumnezeu.

Vedeti, a spune "la revedere" parintilor inseamna mult mai mult decit un ramas bun, pentru ca parintii sint umbra lui Dumnezeu pe pamint. Cind esti foarte mic, ii vezi de parca ar fi Dumnezeu. Acum, afirmi faptul ca nici o fiinta umana nu este destul de pura pentru a saruta sfintele rani si a le vindeca. Spui adio mitului ca posibilitatile lor sint infinite. Acest lucru este sfisietor si dureros. Ajungi la momentul in care nici o alta fiinta umana nu mai poate fi Dumnezeul vietii tale.

A spune "la revedere" acestor false simboluri protectoare este devastator si pentru ca ele sint toate, ei bine, simboluri de incredere. De pilda, Brad si Joan se certau mereu. Nu era prea placut, dar intr-un fel foarte negativ acest lucru oferea siguranta lucrului previzibil si cunoscut. E foarte greu sa renunti la obisnuinte.

Promisiunea pe care o solicitam ca parte a procesului terapeutic poate lua forma unui contract mai mult sau mai putin oficial. E buna orice metoda care il determina pe pacient sa fie responsabil pentru faptele lui. Vrei sa te dai citiva pasi inapoi, sa stabilesti anumite limite, sa creezi o distanta intre tine si celalalt, orice ar fi acest celalalt? Gaseste pe cineva in fata caruia sa dai seama, scrie si semneaza un contract si tine-te de el.

Daca lucrurile au decurs bine in etapele unu-patru: Introspectie si descoperire, Inventarul relatiilor, Controlul dependentei, Despartirea de casa, inseamna ca te afli in faza in care cobori tot mai mult si mai mult in zona amintirilor dureroase.

Te intrebi: "Asta-i tratamentul?" Te afli acum literalmente pe un montagne russe, catarindu-te cu mare efort pe panta dureroasa a vindecarii. Nimeni nu porneste din virful ei, nimeni nu e scutit de durere. Fiecare am suferit intr-un fel, poate tocmai acest lucru ne-a adus aici. Urlind de durere, iti expui viata si relatiile, refuzind efectul anesteziant al dependentelor la care a trebuit sa renunti.

Etapa a patra, despartirea de casa parinteasca si renuntarea la falsele simboluri ale sigurantei, poate fi atit inspaimintatoare, cit si extrem de dureroasa. Cu toate acestea, numai cind ajungi la etapa a cincea te afli cu adevarat in abisurile abisului. Totul in etapele unu-patru este destinat sa te conduca la o si mai mare constientizare a durerii. Cei de la "Alcoolicii Anonimi" se refera la aceasta treapta in exact acesti termeni: "a cadea la fund". In etapele sase-zece vom urma drumul ascendent al curbei si, undeva, de-a lungul drumului, ne vom fi vindecat deja.

Este important de stiut ca inainte de a te simti bine te vei simti foarte rau. Mai presus de orice, nu trebuie sa renunti aici. Ai trecut deja de cea mai mare parte a durerii. Nu poti sa renunti acum!








Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Psihologie


Sociologie


CENTRII NERVOSI
Imaginea de sine
Obiectivele si specificul consilierii copiilor cu unul sau cu ambii parinti alcoolici
Pespectiva behaviorista in consiliere
Perfectionismul in psihologia contemporana
Abuzul de substante
Mecanisme si strategii ale persuasiunii
EVOLUTIA PREOCUPARILOR PSIHOLOGICE IN EVUL MEDIU SI EPOCA MODERNA
Abordari sociocognitive
DISFUNCTIILE SEXUALE ALE CUPLULUI