REGELE FARA PARLAMENT - ANGLIA

REGELE FARA PARLAMENT - ANGLIA

I. Iata-l pe Carol I singur in Whitehall cu tanara sa regina franceza, pe care acest timid o iubeste acum cu o dragoste senzuala si tandra si care capata asupra lui o influenta mult mai mare decat pe vre­mea cand traia Buckingham. Lipsit de contactul cu opinia publica pe care i l‑ar fi putut asigura convo­carea anuala a parlamentului, pe cine se va sprijini in guvernarea lui? A gasit doi oameni care‑i impar­tasesc gustul pentru autoritate si care cred, ca si dansul, ca folosirea ferma a prerogativelor regale poate aduce fericirea poporului: unul este Laud, care, arhiepiscop din 1633, conduce treburile ecle­ziastice, la care adauga apoi pe cele financiare; celalalt este un fost membru al periculosului Par­lament din 1628, Thomas Wentworth, pe care regele il va face in 1640 conte de Strafford.

II. N‑a existat om mai calomniat decat Strafford. Pentru ca a fost prieten cu parlamentarii rebeli, cu Pym, cu John Eliot, cu Hampden, acestia considera ca o tradare ralierea lui la cauza regala. 'N‑am sa incetez de a va urmari atata timp cat veti avea capul pe umeri', i‑a declarat Pym. Cuvinte crude si, daca ne gandim la ce‑a urmat, profetice. Dar in ce consta tradarea? De la inceputul carierei sale, Wentworth si‑a afirmat ideile: 'Principiul meu este sa nu lupt impotriva prerogativelor regale in afara par­lamentului'. El considera increderea poporului si autoritatea regala ca doua elemente indispensabile ale oricarei politici sanatoase, regele fiind cheia de bolta de care nimeni nu se poate atinge fara a zdruncina edificiul. Carol si‑a dat imediat seama de prapastia care despartea pe opozantii de profesie de acest barbat de stat: 'Wentworth - remarcase el - e un gentilom cinstit'. Cand il avu in slujba sa, ii incredinta misiunile cele mai dificile; il facu prese­dintele Consiliului Nordului2 , apoi ii dadu sarcina de a pacifica Irlanda. Daca l‑ar fi folosit de indata in Anglia, poate ca Strafford ar fi alcatuit o armata permanenta, in lipsa careia era imposibil sa se men­tina prerogativele coroanei, si poate ca destinele An­gliei ar fi semanat mai mult cu acelea ale Frantei lui Ludovic al XlV‑lea. Dar Carol impartasea doc­trina lui Strafford fara sa aiba forta lui de caracter, nici geniul sau de organizare. Cand s‑a hotarat, in sfarsit, sa-l plaseze in rangul intai, partida era deja pierduta pentru amandoi.

III. Laud, ca si Strafford, era un om aspru, dar de buna‑credinta. Acest arhiepiscop autoritar, prea putin facut pentru a‑i guverna pe englezi, considera ca, in cadrul bisericii fermitatea doctrinei valoreaza mai mult decat libertatea opiniei. El dorea sa impuna prin forta o perfecta uniformitate a credintei si a ceremonialului. 'Daca putea constrange, renunta de a mai convinge'. Toata viata sa a urmat aceasta linie rigida de conduita. Inca la Oxford fiind, ii indig­nase pe teologii calvini spunandu‑le ca presbiterienii sunt tot atat de periculosi ca si papistii. Deoarece se inclina in fata altarului si apleca capul de cate ori se pronunta numele lui Iisus Hristos in timpul sluj­bei, papa, incurajat de aceste simptome linistitoare, ii oferi palaria de cardinal. 'Raspunsul meu este nu, atata timp cat Roma va fi ceea ce este' riposta Laud. Discipol al lui Aristotel, el era de parere ca obisnuinta este a doua natura si socotea ca unifor­mitatea ceremonialului duce negresit la unitatea cre­dintei. Se straduia sa le impuna pe amandoua. Ne‑fiind un om crud, nu folosea arderea pe rug si nici tortura, dar exercita asupra bisericii o tiranie admi­nistrativa.

IV. Sprijinindu‑se pe curtile ecleziastice si in spe­cial pe curtea inaltei comisiuni2 , epura universita­tile si clerul. Supraveghea predicile prea protes­tante si impunea scurtarea lor. Interzicea comunita­tilor nemultumite sa aduca 'lectori' pentru a inlo­cui predicile anglicane. Inchidea capelele particulare ale puritanilor si le interzicea adunarile lor evla­vioase. Iacob I publicase in 1618 o Carte a sportu­rilor, prin care isi indemna supusii, in dispretul sabatului puritan, sa‑si continue jocurile de dumi­nica. Adusese in favoarea acestei teze motive exce­lente: o strictete prea mare risca sa indeparteze spi­ritele de religie: sporturile sunt utile pentru sana­tatea corpului si constituie o pregatire a barbatilor in vederea razboiului. Aceasta declaratie ii ingrozise pe puritani, care refuzasera s‑o citeasca in bisericile lor. Iacob nu staruise; Laud voia sa‑i constranga. Adevaratii protestanti vazura cu tristete ca, gratie influentei reginei, catolicii se bucurau acum de oare­care toleranta, pe cand ei insisi erau persecutati. Pe continent razboaiele duceau la victoria puterilor ca­tolice. Multi puritani, desperati, se hotarara atunci sa se expatrieze, sa se duca sa traiasca in America, departe de Laud si de Roma. Mai mult de douazeci de mii dintre ei se alaturara pelerinilor de pe May‑flower si formara nucleul Noii‑Anglii, unde introdu­sera institutiile cele mai caracteristice ale Angliei din acea vreme. Fara rigorile lui Laud e probabil ca civilizatia Americii de Nord n‑ar fi fost niciodata o civilizatie anglo‑saxona. Dar aceasta indepartata con­secinta a prigoanelor era imprevizibila atunci, si in miile de camine engleze in care familiile puritane se straduiau, prin citirea zilnica a Bibliei, sa‑si men­tina credinta treaza, resentimentul era viu si spaima zilnica.

V. Ce impozite putea sa perceapa monarhul daca respecta formele legale? Tunnage and Poundage? Randamentul acestui impozit depindea de volumul tranzactiilor comerciale si, timp de sase luni, comer­ciantii din Londra, pentru a protesta impotriva ares­tarii arbitrare a lui sir John Eliot, se abtinura sa vanda si sa cumpere. Negustori care refuzau sa faca negot? Era un semnal important, dar care nu fu inteles. Ajutat de juristii sai, care gasira niste drep­turi arhaice in hrisoave vechi, regele restabili unele taxe cazute in desuetudine: daruri 'Voluntare'; obligatia pentru cei care cu secole in urma se sta­bilisera in padurile regale sa rascumpere terenurile de la rege; vanzarea de titluri de noblete; serviciul de cavalerie obligatoriu; taxe pentru intretinerea militiei (coat and conduct money); taxa asupra tra­surilor de piata (hackney coaches, o inovatie a vre­mii); vanzarea de monopoluri curtenilor, ceea ce im­bogatea in acelasi timp si visteria si pe concesionari, in dauna poporului. Carol avu pretentia sa oblige pe supusii sai sa foloseasca un anumit sapun, prost fabricat de o corporatie de 'monopolisti'. Sapunul acesta, care taia lenjeria si le provoca spalatoreselor arsuri pe mani, fu botezat popish soap, sapun papal. Gospodinele din Londra se gandeau ca ranile pe care le producea erau simbolice si ca folosirea lui ardea si sufletele.

VI. Intre perechea regala - inchisa in Whitehall in mijlocul unor frumoase picturi olandeze si ita­liene cumparate la porunca regelui, pe continent si inconjurata de curteni cu par lung si buclat, cu gulere de dantela, palarii de fetru cu boruri largi, impodobite cu cate o pana - si negustorii din Lon­dra, cu ucenicii lor tunsi scurt, cu gravele lor neveste puritane in rochii cenusii, se ridica atunci un zid de prejudecati, de ranchiune si de taceri. Opinia publica, ostila, nu mai avea nici o supapa. Nu mai exista parlament, prin urmare nici discur­suri publice; scrierile erau cenzurate; predicile scarmanate de Laud; intrunirile interzise. Dar, cu toata nepopularitatea atator masuri, multa vreme nu s‑a produs nici o revolta serioasa. Acestui popor atat de preocupat de legalitate si obisnuit in secolul dinastiei Tudor sa-l respecte pe suveran ca pe un personaj sfant, o rascoala impotriva regelui i se mai parea inca un act monstruos.

VII. Printre vechile impozite pe care le reinviasera oamenii regelui era si acela numit ship money, impozitul naval. Existase dintotdeauna obiceiul ca orasele maritime sa fie solicitate sa participe la apa­rarea coastelor, furnizand nave impreuna cu echipa­jele lor. Carol I extinsese aceasta obligatie la tara intreaga si ceru nu vase, ci bani pentru construirea lor. Cererea nu era absurda. De pe vremea lui Iacob I, din cauza lipsei unei flote eficiente, marina comerciala engleza era la cheremul piratilor. Piratii din Barbaria2 indrazneau sa vina pana si in apele engleze ca sa atace navele si sa rapeasca sclavi de pe coastele Irlandei. Cand Strafford s‑a dus in Irlanda sa‑si preia comanda, efectele lui personale i‑au fost jefuite de un pirat. O scrisoare a lui Carol catre orasul sau Londra descrie 'jafurile turcilor si ale altor pirati, care rapesc cu forta vasele, bunu­rile si marfurile supusilor nostri' si cere orasului Londra sa‑i furnizeze un vas de razboi de noua sute de tone, alte patru de cate cinci sute de tone si unul de trei sute de tone, 'toate cu artilerie, praf de pusca si echipaje'. Dar, ca un impozit sa fie accep­tat de englezi, nu era de ajuns sa fie util; mai tre­buia sa fie votat si de un parlament. Asa spunea Carta libertatilor engleze; aceasta a fost teza pe care au sustinut‑o cativa cetateni, dintre care cel mai ilustru este John Hampden. Sheriff‑ul din comitatul sau i‑a pretins, drept ship money pentru unul din­tre domeniile sale, treizeci si unu de silingi si sase pence si pentru un altul douazeci de silingi (1637). Hampden a refuzat piata, nu din pricina sumei (avea o avere mare), ci din principiu. 'Douazeci de silingi l‑ar fi ruinat pe Hampden? Nu, dar si plata unei jumatati din aceasta suma, in conditiile in care era ceruta, ar fi facut din el un sclav'. S‑a lasat tarat in fata tuturor instantelor si daca, in cele din urma, a fost condamnat de Curtea esichierului prin sapte voturi contra cinci, opinia publica insa l-a achitat. Englezii incepeau sa descopere ca insasi res­pectarea legilor poate duce sufletele mari la rebe­liune.

VIII. Cu toata severitatea cenzurii, circulau pam­flete impotriva curtii. William Prynne, pamfletar puritan, intreprinsese reformarea moravurilor din vremea lui. Scrisese impotriva parului lung al curtenilor 'contrar legilor lui Hristos'. In 1631 a publicat un pamflet cu privire la teatru. Din neferi­cire pentru el, regina insasi, impreuna cu doamnele ei de onoare, tocmai repetau o pastorala. Camera Instelata, socotind ca pamfletul era un atac impo­triva reginei, il condamna pe Prynne la o amenda de cinci mii de livre si la taierea urechilor. A fost pus la stalpul infamiei si calaul i‑a taiat urechile. Aceasta cruda pedeapsa neimpiedicandu-l sa scrie, de asta data impotriva lui Laud, in 1637 fu pus din nou la stalpul infamiei in acelasi timp cu un pastor protestant si un doctor; i s‑a mai taiat si ce i‑a ramas din urechi si i s‑au imprimat pe obraz cu fierul rosu doua litere: S. L. (Seditious Libeller). Publicul din Londra a privit cu indreptatita oroare tratamentul barbar aplicat celor trei gentlemeni. In clipa cand calaul s‑a apropiat de ei, un imens strigat de furie s‑a ridicat din multime. Crestea mania poporului englez, fenomen grav intr‑un stat in care singura forta a suveranului consta in dra­gostea poporului fata de el.

IX. Suprema nebunie a fost pretentia de a le impune scotienilor, atat de indarjiti in a‑si apara biserica lor presbiteriana (Kirk), rugaciunile si ritualul anglican. Carol, regele Angliei si al Scotiei, cunostea si mai putin Scotia decat Anglia. Desi regele Iacob, tatal sau, numise in Scotia episcopi, biserica ramasese de esenta presbiteriana. Cand Laud isi dadu seama, se scandaliza: 'Biserica Scotiei nu este reformata, ea este deformata'. Dar cand, in urma ordinului sau, episcopii introdusera in Scotia noul ritual, credinciosii nu‑i lasara sa‑si termine slujba. Nobilii, orasenii si taranii scotieni semnara (uneori in circumstante romantice: pe morminte, in biserici) un pact, sau Covenant solennel, prin care fagaduiau sa rarnana credinciosi bisericii lor. Carol se porni sa zdrobeasca aceasta liga religioasa cu armele. Dar e periculos sa recurgi ia dragonade cand nu ai dragoni2 . Carei armate ar fi putut sa‑i incredinteze regele cauza sa? 'Cetelor antrenate' ale militiei? Dar ele nu erau antrenate. Gentilomilor de la tara? Erau departe de a fi de acord cu el. Cand regele opuse pe cei cativa ostasi pe care i‑a putut strange excelentei armate scotiene (douazeci de mii de oameni, dintre care multi servisera, pe continent, in armata printilor protestanti pe care o comanda un locotenent al lui Gustav‑Adolf), trupele celor doua tabere pactizara. Daca acest prim 'raz­boi al episcopilor' nu s‑a terminat printr‑un dezas­tru, faptul se datoreaza numai negocierilor, care au pus capat inaintarii armatei scotiene.

X. Regelui ii ramanea o singura speranta: Strafford. Acesta era singurul om puternic al regimului. In Irlanda el aplicase deviza: 'Thorough pana la capat'. I s‑a reprosat duritatea, dar domolise tara, intrunise o fantoma de parlament, obtinuse trupe, bani. I‑a putut chiar trimite regelui douazeci de mii de livre pentru razboiul sau din Scotia. Cand Carol ii ceru sfatul, el ii propuse sa procedeze intr‑o maniera forte. Trebuia convocat parlamen­tul, trebuia sa se obtina subsidii, dezvaluind masi­natiile puse la cale de scotieni impreuna cu Richelieu, apoi trebuia dus razboiul pana 'la capat'. Strafford insusi se repezi in Irlanda, inrola opt mii de oameni si se intoarse bolnav, dar hotarat. Par­lamentul convocat de Carol (1640), primul dupa doi­sprezece ani, nu uitase nimic din ranchiunile de odinioara. Departe de a acorda sprijinul sau in favoarea unui razboi, Camera Comunelor ceru 'repa­rarea prejudiciilor ce i s‑au adus'. Pym reaminti toate greselile lui Carol si parlamentarii negociara cu scotienii. Dupa o sesiune de numai optsprezece zile, acest 'Parlament scurt' (aprilie-mai 1640) trebui sa fie dizolvat. Strafford fu de parere ca regele s‑a pus intr‑o asemenea situatie incat, daca mai putea fi salvat, ceea ce era indoielnic, lucrul era posibil numai printr‑un despotism nemilos, 'nesupus obisnuitelor reguli de guvernamant'. 'Plangeti‑ma - scria el unuia dintre prietenii sai -, caci niciodata vreun om n‑a fost chemat sa se ocupe de niste treburi atat de desperate. Armata are mari nevoi si nu‑i cu nimic aprovizionata Cava­leria noastra e lipsita de curaj. Tara, de la Berwick la York, este in puterea scotienilor; pretutindeni numai spaima, disparitia generala a dragostei fata de rege Intr‑un cuvant, ma lupt singur cu atatea necazuri, fara nici un ajutor. Fie ca Domnul, in ma­rinimia sa, sa ma salveze de la cea mai mare neno­rocire a vietii mele!'